VIDEO: Parastasul de 7 ani pentru Părintele Gheorghe Calciu

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=UnYJ3fiyP1o]

Eroismul tinerilor de ieri si ispitele tinerilor de azi

– Vorbiţi-ne despre perioada în care aţi fost profesor. După experienţa ce-aţi avut-o cu tinerii, cum priviţi tineretul de azi?

– Perioada pe care am avut-o înainte de a doua arestare, pentru că am stat de două ori în închisoare, a fost perioada rostirii celor şapte Cuvinte către tineri. Spuneam tinerilor, în aceste Cuvinte, ceea ce şi preoţii şi profesorii de la Teologie le spuneau, dar într-o formă nouă. Nu am pus nimic de la mine, am avut întotdeauna un text din Evanghelie sau din Scriptură, pe care îl puneam la baza cuvintelor mele. Dar le vorbeam tinerilor într-un mod cu totul nou, le vorbeam cu curaj, fără să mă tem. Era ca şi cum aş fi fost într-o lume liberă. Şi aşa mi-am fixat în mine ideea că sunt într-o lume liberă, într-un moment în care „cuvintele pe care vi le-am spus la ureche trebuie să le strigaţi de pe acoperişurile caselor”, cum zice Mântuitorul.

Şi aşa le-am spus tinerilor studenţi:

„Ieşim pe acoperişurile caselor! Vorbim despre drepturile noastre, vorbim despre Evan­ghelie, vorbim despre Hristos, vorbim despre opreliştea pe care un stat democrat trebuie să o pună în faţa conducătorilor săi!”.

Am protestat împotriva dărâmării bisericilor, am protestat împotriva armatei pentru teologi, am protestat în tot ceea ce privea conflictul dintre comunism şi Ortodoxie.

Nici nu mi-am închipuit că ceea ce spuneam eu va avea un răspuns ricoşat de la tinerii mei. Pentru că am început cu foarte puţini, cu câţiva tineri seminarişti care veneau întotdeauna la biserică şi făceam rugăciune. O dată pe săptămână, miercurea, făceam rugăciune împreună. Şi încet-încet, în câteva luni, poate trei-patru luni, am avut patru-cinci sute de studenţi care veneau nu numai de la Teologie, ci şi de la alte facultăţi. Cei mai setoşi erau tinerii de la Politehnică, pentru că ei trăiau într-un mediu complet automatizat, într-un mediu mort. Ceilalţi mai aveau de-a face cu umanul, dar studenţii de la Politehnică acţionau numai asupra materiilor moarte şi voiau ceva nou.

Sigur că acţiunea mea a stârnit opoziţia Securităţii, opoziţia corpului profesoral, a arhiereilor. Încă o dată spun că nu condamn pe nimeni, pentru că ei înţelegeau într-un fel, iar eu înţelegeam într-alt fel. Între noi era un fel de dialog al muţilor, al surzilor. Ce vorbeam eu, ei nu au auzeau şi ceea ce spuneau ei, eu nu auzeam. Însă m-a şocat la un moment dat când un coleg de-al meu, profesor, cu care stătusem în închisoare, a venit şi mi-a spus:

„Părinte, distrugi Biserica, distrugi Seminarul! Distrugi Biserica, pentru că acest Seminar formează preoţi pentru biserici. Comuniştii vor veni şi te vor aresta, vor închide Seminarul şi toţi aceşti tineri care sunt acum emulii frăţiei tale vor ajunge în stradă, sau, ştiu eu, se vor pierde în lumea aceasta păcătoasă!”.

Eu nu credeam lucrul acesta, dar a fost o îndoială în inima mea, aşa încât data următoare când m-am întâlnit cu elevii le-am zis:

„Uite ce spun colegii mei, părinţii profesori de aici. Ce spuneţi, ne oprim, încetăm, ca să nu împingem prea departe acţiunea noastră?”.

Şi ei au spus:

„Părinte, de acum e prea târziu, pentru că am pornit şi nu ne mai putem întoarce. Şi dacă veţi fi arestat şi băgat în închisoare, noi mergem împreună cu cucernicia voastră!”.

Ştiam că nu avea să se întâmple aşa ceva, că poate mulţi aveau să mă renege, în orice caz nu avea de gând Securitatea să aresteze nişte copii… Dar să auzi în inima ta, în momentele de cumpănă, că nişte copii spun: „Mergi, Părinte, înainte!”, însemna o mare încurajare pentru mine. Şi am mers înainte.

Spun asta pentru că nu ştiu când se vor mai ivi momente eroice pentru tineri! Atunci a fost un moment eroic, pentru că atunci era o acţiune de luptă deschisă. Acum lumea este perfidă. Acum vi se vorbeşte de iubire universală, acum vi se oferă burse şi te duci acolo şi te întorci ecumenist! Vi se oferă biserici şi sunteţi gata la toate compromisurile, pentru că ei te atacă perfid! V-am mai spus de acest duh al compromisurilor cu multiple feţe, care îşi ia ca un balaur toate înfăţişările posibile şi nu-l poţi recunoaşte. Sunt unii tineri care îşi dau seama că mai periculoasă e mutilarea spirituală decât mutilarea fizică prin care am trecut noi în închisoare. Este adevărat că mutilarea fizică a influenţat şi sufletul nostru în sensul în care v-am spus… Însă această perfidie a mutilării sufletului de acum din Europa nu vă creează suferinţă, ci vă supune tot mai mult ispitelor, şi din ispită în ispită o să ajungeţi până în iad dacă nu ridicaţi trezvia sufletului şi paza inimii împotriva acestor atacuri care se dau.

Iar eu zic aşa: Vai de cei care se vor lăsa seduşi şi cinste celor care vor rezista!