Părintele Gheorghe Calciu despre misiunea politică a Bisericii

– După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă o fac, în ce fel să o facă?

– Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rând, ceea ce se întâmpla în America, Europa şi în România, nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sărac, alunga pe speculanţi din templu, îl numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfârşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărita până în cele mai intime fibre.

Desigur, Biserica face politica şi trebuie să facă, dar politica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mântuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu mai mustra pe conducătorul ticălos, nu mai apara pe cel sărac, nu mai propoveduieşte cuvântul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor îndemnându-i la milostenie, restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean, nu se mai ridica împotriva corupţiei.

În preajma ultimelor alegeri, am discutat cu tineri, cu preoţi şi chiar cu ierarhi posibilitatea ca Biserica să vindece rănile ţării, să moralizeze viaţa publică şi, mai ales, lumea politică, prin implicarea preoţilor în politică. Nu în sensul formării unui partid creştin cu preoţi şi ierarhi în el, ceea ce ar fi constituit o abatere de la linia trasată de Hristos şi o coborâre în arenă politicianistă, unde fiarele sălbatice i-ar fi sfâşiat, ci prin promovarea unor persoane civile în viaţa politică. Asta însemna că Biserica, în fiecare sat şi oraş, să-şi dedice o parte din timpul său cetăţii, în sens politic nobil, să vadă care sunt cetăţenii buni, cei mai buni şi necorupţi pentru a fi promovaţi în alegeri. Aceştia trebuiau să fie oameni de credinţă, cu fapte bune, cu duhovnic care să depună bună garanţie pentru ei, promovând astfel o elită politică pe baze morale şi nu pe o propagandă deșănțată sau pe bogăţia acumulată prin jaf. Astfel, baza propagandei candidaţilor nu s-ar mai fi făcut cu cheltuieli enorme din furtul organizat, ci prin cuvântul Bisericii. Părea o utopie şi era, atâta vreme cât ierarhia Bisericească, de la vlădica şi până la ultimul credincios – poporul lui Dumnezeu – nu înţelegea misiunea politică a Bisericii, aşa cum am arătat mai înainte.

Îmi aduc aminte că un preot, la o conferinţă în Timişoara pe această temă, mi-a spus public: “Părinte, Preacuvioşia Voastră ne spuneți aici nişte lucruri pe care nouă ne este frică şi să le gândim”. Era exprimarea unei stări de fapt, întreţinute cu voie sau cu ne-voie în lumea româneasca. Dacă s-ar fi făcut aşa, fără zdruncinare şi fără acuzaţii teatrale din timpul propagandei electorale, nu ar mai fi fost nevoie de preşedintele Băsescu – o tranziţie la o lungă perioadă de tranziţie – şi nici de implicarea României în războaie nedrepte din spaţiul orientului, sau în adăpostirea unor închisori secrete în care tortura este tratamentul prizonierului de război, aşa cum pare a se fi întâmplat. Nici o instituţie din România nu ar putea face această revoluţie în spirit. Numai Biserica. Singură Ortodoxia.

 În perspectiva planului meu, oamenii politici buni nici nu ar fi avut nevoie să facă o propagandă religioasă (eu sunt însă pentru aceasta) pentru că oamenii i-ar fi recunoscut din faptele lor: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Mat. 7 : 20).

extras din cartea Cuvinte vii