Cazul familiei Barbu: Copiii luați cu forța și dați unui cuplu de poponari. Popor român pune mâna pe arme, topoare și furci și apără-ți copiii. UE e mai perversă decât Sodoma și Imperiul Otoman la un loc

CUTREMURĂTOR! Niciun părinte nu poate suporta așa ispită și nu poate îngădui asemenea blasfemie față de familie și de rodul acesteia: copiii. Se cere jertfa supremă pentru așa ceva. Avem cazul Sfinților Martiri Brâncoveni, când tatăl Constantin a ales sacrificarea propriilor copiii în fața lui, dar nu a acceptat păgânizarea lor. Dar nu aveau nici cum să mai lupte, fiind captivi, pe tărâm străin. Dar noi încă mai suntem în ȚARA NOASTRĂ, a dacilor, a lui Ștefan, a lui Horea și Mihai Viteazul, chiar dacă România a ajuns un județ al UE.

Avem datoria sfântă de a ne apăra credința, familia și țara cu prețul vieții și cu arma în mână. În numele acestor valori, dacă suntem atacați, SUNTEM DATORI CHIAR SĂ UCIDEM! La fel au făcut toți înaintașii noștri, precum marii voievozi, Sfinții Mari Mucenici care au suportat orice chin, dar nu batjocorirea credinței și a sufletului lor. Chiar și primejduirea propriei vieți cu “riscul” sinuciderii trebuie luat ca ultimă alternativă decât să ne lepădăm de credință sau să ne lăsăm batjocoriți de păgâni. Vine curând vremea când și în România se va încerca legiferarea “căsătoriei” dintre homosexuali. Patriarhul, în loc să condamne (așa cum de la sfinți a primit sfat) de pe acum acest oribil păcat, TACE, și credincioșii slăbesc în credință, ateii prind putere, profitând de dezbinarea noastră. Din acest motiv, patriarhul mai bine ar pleca, lăsând locul unui om al lui Dumnezeu. Datorită necredinței și lașității noastre Dumnezeu îngăduie venirea altor neamuri peste noi, imigranții islamiști nefiind altceva decât biciul lui Dumnezeu pentru o Europă sodomică. De ce tocmai în Anglia și Franța atentatele nu se mai sfârșesc? Pentru că în aceste țări domnește deja împărăția lui antihrist, iar Dumnezeu și-a luat privirea de la aceste popoare păgâne și atee.

Valul acesta va veni mai repede decât ne așteptăm și peste noi! Ce vom face? Am văzut cu toții că prin proteste, petiții, greva foamei, intervenții ale ambasadorilor, politicieni etc. nu se ajunge la o rezolvare, căci au modificat din timp legislația în favoarea lor, încredințându-ne încă o dată că dreptatea omenească este ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu. Toate marile democrații ale lumii încalcă vădit și fără drept de apel demnitatea umană, libertatea de conștiință, ca să nu mai pomenim de drepturile omului, ajunse la o conotație sub regnul animalelor sălbatice. Și-atunci cum vom proceda? Ajutorul nostru de la Domnul, Cel ce a făcut cerul și pământul, dar asta nu înseamnă să stăm ca șoriceii în laboratoarele lor oculte și să fim cobaii experimentelor lor dezumanizante și satanice. Noi nu avem liber la arme precum americanii, dar o idee ar fi să ne luăm permise de vânătoare și să-i așteptăm cu pușca pe răpitorii copiilor noștri.  Ș-apoi, orice are omul prin casă/gospodărie poate fi folosit pentru legitima apărare. Viața e un dar de la Dumnezeu dat celor ce vor să trăiască veșnic și nu trebuie permisă călcarea ei în picioare de cei care au și murit sufletește, iar de mântuirea sufletului lor nu le va păsa vreodată. Iată câteva exemple și ce spun Sfintele Canoane:

Cum a procedat Ştefan cel Mare cu trădătorii? Nu tăindu-le capul şi trăgându-i în ţeapă? Ştim că ţarul Nicolae II al ruşilor a executat mulţi trădători şi totuşi este sfânt…

Noi uităm că Ştefan cel Mare purta crucea într-o mână şi sabia în cealaltă când năvăleau duşmanii… Şi azi e sfânt! Dar câţi voievozi şi ţari ruşi, sârbi, ucraineni nu sunt sfinţi. A se vedea cazul împărătesei Olga (Elena) a Rusiei şi violenţele (!) comise chiar după încreştinare din râvnă pentru Ortodoxie (sec X, 11 iulie).

Despre ucidere: „Nu sunt vinovaţi de ucidere acei care, apărându-şi viaţa, averea şi cinstea, ar face vreun rău sau chiar ar ucide pe cei care i-au atacat. Tot astfel nu sunt vinovaţi soldaţii care ucid pe duşmani în război, căci îşi apără patria” (Catehismul, 1990, p. 78).

Catehism, cap. Statul, întreb. 230, p. 407, ediţia 1992: Sf. Atanasie cel Mare spune că învăţătura creştină opreşte uciderile, dar atunci când este vorba de apărarea patriei, „a ucide pe vrăjmaş este şi îngăduit şi vrednic de laudă” (canon 1). Iar Sf. Vasile cel Mare zice că uciderile de acest fel „nu le-au socotit Părinţii noştri între ucideri; mi se pare că le dau iertare celor care luptă întru apărare, pentru cuminţenie şi pentru buna cinstire de Dumnezeu” (canon 13).

Canoanele Bisericii Ortodoxe, ediţia a III-a, Sibiu, 2005 – Sf. Atanasie, canon 1: „şi între celelalte, care se întâmplă în viaţă, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desfiinţa pe vrăjmaş este şi legiuit şi vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război şi acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, acelaşi lucru în unele împrejurări şi la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări şi la vreme potrivită se îngăduie şi se iartă”. (p.369-370)

Sf. Vasile cel Mare, canon 13: „Părinţii noştri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviinţă şi pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se reţină de la împărtăşire, ca cei necuraţi cu mâinile”.

Cei ce distrug lucrul lui Dumnezeu, distrug credinţa şi despart de Dumnezeu pe creştini, ai dreptul să te mânii pe ei fără teamă de păcat pe asemenea unelte ale satanei. Ne spune Avva Pimen în Pateric despre astfel de mânie sfântă (fără a aştepta să devii „sfânt” pentru asta! ): „Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Ce este a se mânia cineva în zadar pe fratele său? (Matei 5,22). Şi a zis: Orice nedreptate îţi va face fratele tău şi tu te vei mânia pe el, în zadar te mânii: şi măcar de îţi va scoate ochiul tău cel drept şi îţi va tăia mâna ta cea dreaptă şi te vei mânia pe el, în zadar te mânii. Iar de te desparte de Dumnezeu, atuncea să te mânii tare”.

Celor ceau trecut în ceata Mucenicilor Biserica le cântă așa:

Prea lăudaţilor mucenici, pe voi pământul nu v-a ascuns, ci cerul v-a primit. Deschisu-s-au vouă uşile raiului şi înlăuntru fiind, de pomul vieţii vă îndulciţi; rugaţi-vă lui Hristos, să dăruiască sufletelor noastre pace şi mare milă. Sau:

Aceşti ostaşi ai Împăratului celui Mare, au stătut împotriva poruncilor tiranilor, vitejeşte n-au băgat seamă de munci şi călcând toată înşelăciunea, încununându-se după vrednicie, cer de la Mântuitorul pace şi sufletelor noastre mare milă.

Creştinismul nu e religia proştilor, a fricoşilor şi ipocriţilor, a laşilor şi căldiceilor. Dimpotrivă, din stadiul de a fi al fiecăruia trebuie să acceadă la idealurile Mântuitorului care ne trag la autodepăşire. „Fiţi desăvârşiţi”; „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea”. O îmbinare între blândeţe şi smerenie, cu fermitate şi curaj. Aceasta transformă pe om, îl şlefuieşte de zgura păcatelor şi de frica mărturisirii.

Unii, pun egalitate între a fi creştin şi a accepta orice constrângere pe motivul că trebuie „să fim smeriţi”. Ei uită îndemnurile şi fermitatea Mântuitorului, a Sfinţilor Apostoli, a Martirilor, a Ierarhilor şi Cuvioşilor Bisericii. Eroismul creştin nu mai există în sufletele lor. De aici, neînţelegerea faţă de cei ce luptă pentru credinţă, pentru familie şi sfinţenia vieţii şi idealurilor lor. Neînţelegere faţă de oricine este intransigent cu minciuna şi nedreptatea. De aici până la vinderea credinţei şi a lui Hristos tot în numele smereniei, nu e decât un pas.

Să ne rugăm ca Maicuța Domnului să ne acopere de aceste ispite groaznice, iar pe sodomiți și păgâni să-i îndepărteze Dumnezeu de pe pământul românesc!