Sfantul Teofan Zavoratul, Zbornicul, vol. II:
Noi nu avem nevoie sa vedem pe sfinti si pe ingeri in vremea sfintelor rugaciuni, ci sa ne rugam numai prin credinta si privirea cea nevazuta a mintii, fara nici o imaginatie. Caci legea cea mai de seama a rugaciunii este “a nu ne inchipui nimic”
Sfantul Nil Ascetul, (Filoc,, vol. 1):
“Fericita este mintea aceea care a ajuns a se inchina fara de forma lui Dumnezeu”
Traiasca Legiunea si Capitanul!
În era formalismului
Pe care o trăim,
Se-ntâmplă tot mereu
Să ne fățărnicim.
Avem nedespărțită
Părerea cea de sine,
Și credem ca naivii
Că facem și noi bine.
Uităm însă pe loc
De simplul “Tatăl nostru”,
Nesocotind mult ruga
Ce-o știe și tot prostu’.
Căci cela fără carte
E mai cu cumpătare,
Decât înțelepțitu’
Ce școala el o are.
Mai cu-ndărătnicie
Se-ngâmfă cititorul,
Și MAI mult se smerește
Puțin-buchisitorul.
Din ruga Tatăl nostru
Pseudo-rugătoru’,
Nimic nu împlinește
Chimvalo-sunătoru’.
Stă pe-un buboi scârnav
Cu pielița subțire,
Și zice cu emfază
- Eu vreau la nemurire !
Și iaca cu broboada
Pe cap smerit legată,
Se pune-n rugă muica
Cu viața-ngreunată.
Zicând cu foc în minte
“Carele ești în Ceruri”,
Topește-ntr-o clipită
Și tartarul cu geruri.
Urmează cu ardoare
“Sfințească-se-al Tău nume”,
Și astfel arde-n suflet
Oricare putrejune.
“A Ta împărăție”
Să vină acum în lume,
Să vină Armonia
Ce este al Tău nume.
Să cadă împărații
Ca pleava sub picioare,
Să stăpânească numai
Cel cu locaș în soare.
“Și voia Ta să fie”
Aceeași pentru toți,
E apa ce învie
Și suflete de morți.
Căci mândrul ce bolește
De hâda voia proprie,
E numai un mort “viu”
Ce iadul și-l apropie.
“Precum în Cer
Așa și pe pământ”,
A Ta dumnezeire
S-aducă tot ce-i sfânt.
S-avem doar gând de pace
Și sfântă glăsuire,
Topească Bunul Domnul
Orice împotrivire.
Precum lumina cea neînserată
Ce dăinuie din veșnicie,
Așa să luminezi Tu Doamne
Pământul și orișice făptură vie.
“Pâinea noastră
Cea de toate zilele”,
Este Rugăciunea
Ce coboară milele.
Dă-ne Doamne
Sfânta Rugăciune,
Ce-i singura hrană
Și cea mai Mare Minune.
“Și ne iartă nouă
Greșelile și ale noastră păcate”,
Ce ți-am greșit Ție
Sau către vreo soră sau frate.
“Precum și noi iertăm
Celor ce ne-au greșit”,
Vom căpăta iertarea
Sau vom fi de osândit.
Căci cu măsura
Cu care vom fi măsurat,
Primi-vom de la Domnul
Ceea ce am semănat.
“Și nu se lăsa pre noi în ispită”
Că repede vom cădea,
Cu mintea cea amorțită
De gândul plăcerii, mult-îndulcită.
-Nu știm să răbdăm
Nici-o clipă-ntristarea,
De nu ne ajuți
Ne așteaptă pierzarea.
“Și ne mântuiește de cel viclean”
De sfatul său ne ferește,
Căci lesne mândria cea rea
Pe fiece om îl orbește.
Cu inima zdrobită măicuța
Atinse cu fruntea pământul,
Și stăte minute așa
Preamărind pe CEL AtotSfântul.
În alt cămin cu Icoane
La vremea târzie a-nserării,
Un alt suflet ședea
Punând un chibrit lumânării.
Aceeași rugă o spuse
Spre Tatăl Ceresc Creatorul,
Dar parcă nu fu tot la fel
Nici glasul, nici jertfa, nici dorul.
Căci mintea nu se-nălța
Nicicum de la tina țărânii,
Fiind în ascuns greu-legată
De patima neiertăciunii.
Căci bietul suflet ținea
În minte și suflet durere,
Și despre mulți cugeta
Cu amar, cu pelin și cu fiere.
Cu-n văl de dispreț pus pe ochi
Muncit ne-ncetat de mândrie
Deși “smerit” se purta
Cârtea la orice, cu vădită mânie.
Nemulțumit de tot ce era
În jos sau în sus, sau în juru-i,
Îl puteai adesea auzi
C-un glas, ca atunci când te tângui.
Cu vocea dreasă ca mierea
Vorbea cu plăcută sfială,
Știa însă prin conștiință
Că mult pe Domnul înșeală.
Ca și de demult fariseul
Smolea cu ulei și cu postul,
Al său port, și spera
Să fie pe plac la tot prostu.
Ținea rău în suflet cu anii
De-l mustra careva cu dreptate,
Și niciodat nu putea
Să-l ierte sincer pe frate.
Amin, iartă-ne Doamne, Amin.
...............................................................
Căci pe iertarea păgână
Creștinii nici n-o îngână,
Și-i vezi cum după o ceartă
La vreme scurtă se iartă.
(cuvântul prost nu se înțelege în sens injurios ci numai a fi neștiutor)