Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericești

Atitudini | Părintele Justin Pârvu despre ascetism, cântare psaltică și frumusețea vieții bisericești

Părinte, cum era școala muzicală psaltică pe vreme sfinției voastre? Se făceau repetiții, părinte, la mănăstirea Durău?

Măi, se făceau, câte puțin așa, dar se făceau cu frații care erau acolo.

Cam câți frați erau la Durău?

Nu erau prea mulți, vreo 12-15 frați, așa erau, dar foarte pasionați de cântare, măi. După treburile liturgice ale bisericii, ca să-ți dai seama cum le plăcea lor să toace, măi, toaca era pentru ei ceva dumnezeiesc și într-adevăr întrecuseră și Mănăstirea Neamțului în ce privește bătaia toacei. Veneau oameni din orașul Piatra-Neamț și de pe la Tg. Neamț, din părțile astea, să audă toaca de la Durău, să audă toaca pe la schiturile astea din preajmă care luaseră tradiția, așa, la frumusețea asta. Părintele Irinarh de la Durău bătea toaca foarte frumos. Și bătrânul ducea o viață foarte aspră.

Era duhovnicesc…

Da, da. În chilia lui nu avea nimic, nimic, nimic. Pur și simplu pe pereți o icoană afumată acolo, pereții plini de fum, vatra unde își făcea el focul, trei lemne cum bătea acolo în doi tăciuni și asta era viața lui. Când se ducea la masă, mânca ce era mai slab. Laptele, smântâna, astea nu-l interesau. Venea el și cu părintele Irimia – pustnicul ăsta Irimia, un călugăr iar desăvârșit – și amândoi, (petreceau) în tăcere și nu îi auzeai vorbind. Dacă îl necăjeai pe părintele Irimia, mai mult decât îi convenea lui, apoi îți făcea un cap așa (arată), ca să-l lași în pace.

Părintele Irimia cânta și el, nu?

Irimia, mai cânta și el. Vreau să spun despre ascetismul lor și pustnicia lor așa de călugări „ruginiți”.

Se cânta în două strane, Părinte, sau într-o singură strană?

În două strane se cânta. Într-o strană era părintele Gherasim și în cealaltă era Irinarh. Amândoi cântau foarte frumos. Oricând treceai pe lângă chilia lui, sau ziua așa când se închidea, în chilia lui Gherasim se auzea cântând.

.Cânta. Ce cânta?

Măi, orice: Idiomelarul, Penticostarul, Anastasimatarul – tot ce vrei, cântări din Postul Mare.

El avea voce frumoasă?

Avea, da, avea și el, dar spun că ăștia când cântau amândoi, parcă auzeai geamurile bâzâind, așa… Lumea îi aștepta să vină la biserică. Când erau sărbătorile mari, apoi venea lumea să-i asculte pe ei în mod deosebit în cântările lor. Noi sigur că, aveam și noi (la cântare) cutremur și emoție, dar nu puteam să înțelegem prea mult, eram începători. Totuși eu aveam 17 ani. Nu aveam noțiunile acestea de muzică, încă. Eh, se cânta ca la țară acolo unde eram noi, aici în parohia asta la Poiana Teiului.

Irinarh Vântu ce vârstă avea?

Avea, în orice caz, cam la 80 de ani. Dar erau foarte postitori. Cu cei trei cartofi acolo, seara…

Și cum aveau putere să cânte cu trei cartofi?

Ei, dar vioara sună mai bine când este uscată, nu?

Deci părinții mai repetau din când în când după cum spuneați.

Cântau. Păi, erau mereu într-o întreținere a vocii.

Cum își întrețineau vocea, Părinte?

Păi, dar mai bun decât ce mâncau ei: cartofi și un borș… (ce putea fi?)

Că totuși e umezeală și frig, acolo la Durău.

Da, era umezeală, dar ei erau obișnuiți cu climatul ăsta și răzbeau ca și omul fixat în zonele lui care rezistă oricum. Dacă aduci un muntean să-l pui pe Ceahlău, sau duci unul de pe Ceahlău și-l duci, știu eu, pe valea Dunării, sigur, cu acela închei îndată. Aduceam oi, de pildă, din Dobrogea să le întreținem aici pentru că era lâna asta a lor țigaie și nu mergea. În 2-3 ani piereau toate. Dar cu toate astea, să știi că climatul ăsta l-a determinat pe om să se acomodeze. Acum se duce românul în Italia, se duce în Germania, în Canada, dar nu toți rezistă, se îmbolnăvesc. În Occident se duce 3-4 luni, apoi vine tânărul acasă, bolnav, slăbit, epuizat și fără viață. Care mai este observația? Aici, deși este climatul acesta așa cum este el aspru, însă este viață duhovnicească, viață spirituală, Biserica. Păi, vin credincioși din Apus după 2-3 ani de viață de Occident, unde nu au mers la biserică sau nu au făcut o rugăciune, umblă, așa, ca cerbul după izvoarele apelor, așa umblă creștinul după o slujbă ortodoxă. „Phiii!!! N-am mai văzut o slujbă ca aceasta, am venit să văd, măcar să ascult și eu o priveghere!”. E foarte mare diferență între Occident și Răsăritul acesta, al nostru.

Părinte, dar durau mult privegherile, puteau să ducă o slujbă de la început la sfârșit?

Nu, că veneau cântăreții ăștia mari.

Mai veneau cântăreți mari?

Mai veneau din când în când de pe la Neamț, dar veneau de la Școala de cântăreți de acolo. Și veneau și mai dădeau câte o reprezentație, dar să știi că nu egalau pe părinți.

Se făceau privegheri de toată noaptea?

Privegheri de toată noaptea erau cam vreo 3-4 pe an, în zilele sărbătorilor mari: ale Nașterii, Botezului, Înălțarea Domnului, Buna Vestire care era hramul bisericii.

La hram se cânta slujba pe larg, așezată, nu?

Păi, se cânta slujba pe larg, așezat, dacă la Polieleu, vă spuneam eu, ieșea tot soborul în mijlocul bisericii.

Și se cântau doar stihurile alese sau tot Polieleul?

Tot Polieleul acolo ținea, dar se cutremura biserica în cântările lor și nu te plictisea nimic, nu-ți venea somn ca să dormi. Și cântările frumoase erau împodobite și cu diaconii care veneau, cu chivotele, cu cădelnițele frumoase. Păi, numai o cădire din asta, măi, și te dădea gata în frumusețea ei și era podoaba bisericii. Acuma, mergeți acolo, se cădește ici-colo. Cădirile sună la fel, nu există nicio deosebire…

Înainte se cădea în timpul lui Aliluia, după Apostol, nu în timpul Apostolului, nu?

Cădirea se făcea ușor, nu auzeai că ies doi diaconi la cădire. Era lină, ușoară, nu se auzea zumzet, măi (pentru a se auzi citirea). Acum nu se mai știe ori de cădești la Heruvic, ori cădești la Apostol, ori cădești la Axion.

Ca să se poată auzi textul.

E același peste tot, sună, strigă, clopotele…

Se cânta Aliluia după Apostol? Se cânta, nu?

Da, se cântau Prochimenele. Prochimenul, după aceea Aliluia, la început și la sfârșit. Acum nu se mai obișnuiește. Așa e lumea. De regulă, să iei un lucru banal așa, un părinte la noi, în timpul Acatistului face o greșeală, cântă de trei ori Aliluia la ultimul condac. Apoi să știi că a rămas regulă și până astăzi de trei ori: Aliluia, Aliluia, Aliluia! Măi, și nu-i scoți din cap neregula asta oricât ai căuta. Vin credincioși și sunt mulți: „Nu mai săruta mâna!”, „Nu mai sta în genunchi!”. Degeaba, poți să-i spui lui, că s-a terminat. El ține să stea în genunchi, să vină în fața preotului să-l miruiască.

Deci statul în genunchi în biserică nu este totuși o tradiție veche.

Ba, este destul de veche. Dar nu ce e acum la noi… Măi, statul în genunchi era stat în genunchi. Nu așa, te așezi ca o cloșcă pe ouă cum se așază acum, vai de mine, stă de evlavie, că vine Psalmul. Păi, la Psalmii Utrenieistai, măi, țapăn acolo, nu te mișca! Dar la noi se așază jos, cu capul în pământ și în două minute a adormit. Se termină Psalmii, dar a stat în genunchi. Citiți continuare aici.

Tweet | OrtodoxINFO