Premizele biblice ale erorilor papalitatii

Nu exista premize biblice ale erorilor papalitatii, asa cum nu exista acoperire revelationala obiectiv valabila pentru greselile ereziarhilor tuturor vremurilor.

Afirmatia aceasta este ortodoxa si formularea ei, absolut corecta. Biserica noastra nu poate renunta la nicio iota si nicio cirta din ea, fara sa se expuna primejdiei de a aluneca pe povirnisurile prapastioase ale cailor batatorite de eterodocsi, fara a cadea in ireparabila greseala de a consimti sa cada la tranzactii oneroase asupra depozitului de credinta pe care l-a mostenit de la Mintuitorul Hristos, si pe care l-a formulat (definit), conservat si aparat cu atita intelepciune si dirzenie vreme de aproape doua milenii.

Si totusi, vorbim si noi, crestinii ortodocsi rasariteni, de premizele biblice ale erorilor papalitatii si ale altor comunitati crestine iesite din fagasul traditional al Bisericii celei una. De fiecare data, insa, insotim acest fel de a vorbi de precizarea expresa ca ceea ce numim, in virtutea obisnuintei, premize ale erorilor eterodocsilor, sint „premize” numai intrucit au fost ridicate la acest rang si calificate ca atare de cercuri teologice-bisericesti care zac in afara Ortodoxiei. In realitate, aceste „premize” sint simple pretexte de evadare doctrinara din limitele Revelatiei divine impartasita oamenilor, menite sa camufleze lipsa de concordanta a unor formulari dogmatice inovatoare, de data tirzie si de obirsie dubioasa, cu invatatura lui Hristos, atita cit este ea consemnata in scripturile inspirate.

Inovatiile doctrinare in numele carora a fost sfisiata unitatea Bisericii crestine nu pleaca de la Biblie, nu-si au izvorul in ea, nu Biblia este aceea care ar fi dat impulsul formularii lor. Daca era altfel, este neindoios ca s-ar fi sesizat de mult crestinatatea cea oarecind una si ar fi procedat in consecinta, valorificind aceste impulsuri de dogmatizare in deplinatatea ei. Roadele acestui supliment de dogmatizare ar fi intrat, normal, in patrimoniul doctrinar al intregii crestinatati si Biserica lui Hristos ar fi fost crutata de calamitatile cutremurelor care i-au zdruncinat cu atita violenta cele douazeci de veacuri de existenta institutionala.

Faptul ca tocmai ramura apuseana a Bisericii crestine – si mai ales ea – manifesta ciudata predilectie de a fauri periodic dogme noi, trebuia sa dea loc la nedumeriri, cum s-a si intimplat, trebuia sa stirneasca luari de pozitie si proteste pe cit de energice, pe atit de justificate, – cu atit mai virtos cu cit ceea ce se dogmatiza in Apus, tintea nu la o cit mai deplina preamarire a lui Dumnezeu, ci la ingrosarea inadmisibila a gloriei papilor Romei.

Fripti de arsita duhului pustiitor al stapinirii de multe, episcopii Romei au pierdut, cu vremea, orice farima de cuviinta crestineasca, de umilinta apostoleasca si de masura omeneasca, transformindu-se in purtatori exclusivi ai puterii celor doua sabii, auto-investindu-se cu prerogativa hulitoare de atotstapinitori, pe pamint si in cer[1]. Revendicind zgomotos pentru sine monopolul conservarii si dezvoltarii doctrinei crestine, papalitatea procedeaza simultan la despuierea ocirmuirii sinodale bisericesti si a stapinirii lumesti de atributiile cu care le-a inzestrat Dumnezeu, prin Fiul Sau. Vremurile smolite ale Evului-Mediu stau marturie despre reusita vremelnica a ofensivei de asezare a papalitatii pe scaunul cel mai de sus al ierarhiei valorilor umane. E epoca in care imperialismul papal invadeaza, triumfator, istoria continentului nostru. Regii si imparatii tremura inaintea papei si pasind umiliti, pe jos, ii duc calul de friu: coroanele lor sint in miinile lui, el le distribuie si tot el le doboara de pe crestetele celor care cuteaza sa schiteze cel mai mic gest de semetie sau independenta personala. Pe recalcitranti, ii nimiceste dezlegind pe supusii lor de juramintul de fidelitate ce-l datorau detinatorilor puterii de stat.

O atit de nemasurata putere, concentrata in miinile unui singur om, trebuia pusa la adapost de capriciile si surprizele vremurilor schimbacioase. Sinodul de la Vatican a purtat grija de acest lucru. Conditiile dubioase in care a fost dogmatizata la 1870 infailibilitatea papei, intereseaza mai putin la acest loc [2]. Fapt este ca prin definitiile acelui sinod de pomina, episcopul Romei devine de drept ceea ce se inversunase a se arata prin toate manifestarile sale de pina atunci: „summus episcopus”, vicarul lui Hristos pe pamint. Cind vorbeste el ex cathedra, orice replica devine nula si neavenita. „Roma locuta, causa finita”. Practic, orice viitor sinod ecumenic devine inutil.

De-acum inainte, tot ceea ce poate furniza un simulacru de justificare nemasuratului orgoliu al papalitatii imperialiste, va fi pus la contributie in scopul sprijinirii si intaririi vointei sale de putere nelimitata. Biblia insasi va fi solicitata – si obligata – sa motiveze, retrospectiv, pasiunea inovatoare a papalitatii.

Aceasta procedura poate aparea ca neomenoasa si scandaloasa in fata constiintelor crestinesti de toate confesiunile – cea romano-catolica inclusiv -, dar nicidecum inadmisibila si infructuoasa mai ales, din clipa in care papalitatea detine, prin definitie sinodala, plenitudinea magisteriului invatatoresc, iar Comisiunea biblica a Vaticanului vegheaza ca tot ceea ce este defavorabil Sfintului Scaun sa fie taxat si infierat ca fals. Elasticitatea textelor biblice – cum dovedeste istoria bisericeasca – a incurajat pe toti ereziarhii sa-si acopere cu autoritatea scripturilor inspirate, interpretate tendentios, vatamarile pricinuite de ei integritatii si curatiei invataturii de credinta a Bisericii lui Hristos.

[1] Papa Ioan VIII (872-882) afirma ca imparatii n-au sa comande pontifilor romani, ci sa asculte de ei (subesse, non praeesse). „Noi declaram, afirmam, definim si pronuntam ca este o necesitate de mintuire pentru fiecare faptura omeneasca, de a fi supusa pontifului roman” – spunea papa Bonifaciu VIII (1294-1303), in faimoasa bula „Unam sanctam”. Inainte de el, inca, incepind din veacul XI, s-a precizat teza papala care atribue „urmasului” Sfintului Petru puterea politica asupra intregii crestinatati. Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) a dezvoltat aceasta teza, cu prilejul depunerii lui Henric IV. In aceeasi vreme, un document de origine obscura, „Dictatus papae” – atribuit pe nedrept, se pare, lui Grigorie VII, reflectind in orice caz conceptia lui cezariana – stabileste doctrina „teocratica” astfel: Numai papa dispune de insemnele regalitatii; numai el are dreptul de a depune pe imparati, de a numi si depune pe episcopi, fara a convoca sinodul; alegerea lui canonica il aseaza pe papa automat in rindul sfintilor; Biserica romana n-a gresit nicicind si nu va gresi niciodata; papa are dreptul de a dezlega pe supusi de juramintul lor de credinta fata de principii rai, etc. Papa Inocentiu III (1198-1216), al carui pontificat a fost o adevarata „papocratie”, a aplicat aceasta doctrina in toate statele crestine. In Biserica, Inocentiu III nu s-a mai multumit cu titlul de „vicar al Sfintului Petru” – socotit suficient chiar de ambitiosul Grigorie VII -, ci a adoptat fatis pe acela de „vicar al lui Dumnezeu” (vice Dei). „Papa poseda cele doua sabii; el pastreaza pentru sine pe cea spirituala si o da imparatului pe cea temporala”. – scria Le Miroir de Souabe pe la 1275. Intr-un discurs rostit inaintea sinistrului papa Alexandru VI Borgia (1492-1503), Leonillo Chieregato facea aceasta comparatie intre cele doua sabii: „Prima e folosita de Biserica (de papa); a doua, de principi, pentru Biserica (pentru papa), insa dupa bunul plac al Suveranului Pontif”. „Suveranul Pontif nu stie nici el pina unde se poate intinde puterea sa suprema”; el este „vice Dei, universalem jurisdictionem habet in toto orbe”, – scria canonistul papal Agostino Trionfo, general al ordinului calugarilor augustinieni (intr-o lucrare publicata la Roma, in 1582). Ritualul de incoronare a papilor cu celebra tiara – dublata de Bonifaciu VIII si triplata de Benedict XII (1334-1342) – prevede, printre altele, urmatorul ceremonial: cardinalii si episcopii trebuie sa ingenuncheze inaintea noului papa si sa-i spuna: Tu esti parintele printilor si al regilor, rectorul universului, vicarul Mintuitorului nostru!

Cardinalul iezuit Robert Bellarmin (1542-1621) a fost acela care – in vremurile mai noi – a indeplinit oficiul de teoretician al pretentiilor papalitatii. Cu toate ca teza sa a fost mult indulcita fata de ceea ce sustineau antecesorii sai – Bellarmin aparind numai puterea indirecta a papilor – pretentiile sale au fost socotite inacceptabile de catre marele Bossuet (1627-1704) si combatute viguros. „Socotesc – spunea el – ca Biserica poate folosi toate mijloacele pe care Hristos i le-a dat, ca sa-si indeplineasca misiunea ei; insa aceea ca ea ar putea utiliza toate mijloacele imaginabile, eu o neg… Numai lui Hristos insusi trebue sa-I cerem sa ne faca cunoscute mijloacele pe care le-a pus la dispozitia Bisericii… Ori, nici Mintuitorul, nici Apostolii n-au mentionat pretinsul drept pe care-l reclama noua scoala teologica (scil.: iezuita), pe seama papei… Asadar, Biserica nu poate revendica dreptul de a scutura jugul regilor si de a tulbura (in original: exciter) pe oameni”. Vezi lucrarea de colaborare (anonima) Ce qu’on a fait de l’Eglise. Etude d’histoire religieuse, avec une humble supplique a Sa Sainteté le Pape Pie X. Ed. 9, Paris, Alcan, 1912, pp. 4-13.

[2] Convocat la 29 iunie 1868 de papa Pius IX (1846-1878), sinodul s-a intrunit la Vatican, in 8 dec. 1869, numarind initial 743 participanti. In 13 iulie 1870, infailibilitatea a fost pusa la vot. Din 601 membri, 451 au votat pentru, 88 contra, iar 62 pentru, cu restrictii (placet juxta modum). In 18 iulie 1870, la sedinta finala, nu au mai participat decit 535 membri, din care doi au votat contra. Exact in acea zi, Franta a declarat razboi Prusiei. Papa s-a folosit de acest prilej, pentru a intrerupe sedintele sinodului.
Pentru desfasurarea pe placul papei a lucrarilor acestui sinod, s-au facut din vreme „pregatirile” trebuincioase. Vaticanul era informat ca infailibilitatea va stirni furtuni de proteste. Cardinalii Rauscher si Scwarzenberg, in numele unui grup de episcopi adversari ai dogmatizarii infailibilitatii, care reprezentau optzeci de milioane de romano-catolici, au prezentat papei Pius IX o intimpinare in acest sens. Ea a fost respinsa cu dispret. Acelasi papa a dat ordin ca in perioada de desfasurare a sinodului, episcopii sa nu permita tiparirea niciunei publicatii. In schimb, iezuiti grupati in jurul revistei „La Civilta Catolica”, detineau monopolul cuvintului. In plin sinod, episcopul de Agram a fost redus la tacere cu metode brutale. Politia papala a primit ordin sa aresteze si sa arunce in inchisoare pe secretarul unui episcop armean, care protesta prea fatis impotriva infailibilitatii. Sefii opozitiei erau canonicul bavarez Döllinger, episcopul Maret, episcopul Dupanloup (Orleans), Hefele (Rottenburg) si Strossmayer, episcop croat, cel mai influent si mai elocvent dintre toti. In fruntea majoritatii se afla episcopul Manning (Westminster), supranumit „il diavolo del concilio”. Nemultumitii, in frunte cu Döllinger, au format Biserica vechilor catolici, alegind ca episcop al lor pe profesorul din Breslau, Joseph-Hubert Reinkens. Vezi Histoire de l’Eglise, par un professeur de Faculté catholique. Tome II, Paris-Tours 1926, p. 441 urm., si Ce qu’on à fait de l’Eglise…, p. 80 urm.

sursa: impantokratoros.gr

Cititi si VATICAN I SI CARDINALUL STROSSMAYER