Motto:

„Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii!
Putem noi să stăm nepăsători? […] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele.
Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (Ion I. Moţa).

„N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid.
Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre.
L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea.” (Vasile Marin).

De ce nevoia de a ne cinsti înaintaşii? De ce nevoia de a-i cinsti pe cei care au sfinţit cu suferinţele şi jertfele lor însângeratul şi greu încercatul veac al XX lea?

Pentru că trăim într-o lume a minciunii şi dezinformării, a minciunii oficializate, deşi se clamează sus şi tare că poporul românesc se poate împăca cu el însuşi doar pornind de la adevăr, de la cunoaşterea adevărului istoric.

Pentru că nu trebuie să ne facem părtaşi la o altă ucidere a lor, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai neamului românesc din al XX lea veac, „în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale”, după cum spunea vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu.

Pentru că nu Sinodul Bisericii face sfinţi ci Dumnezeu şi poporul. „Dumnezeu pentru că le recunoaşte sfinţenia şi poporul pentru că păstrează în memoria sa faptele lor”, spunea PS. Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

Dar până să vedem cine erau Moţa şi Marin şi cei care au fost şi au luptat cu ei în Spania, şi au murit în apropiere de Madrid, să vedem pe scurt, care era contextul european al vremii. După ce poporul rus a căzut în robia comunistă¹ – „experimentul cel mai nimicitor care a fost vreodată altoit pe trupul şi sufletul vreunei comunităţi omeneşti”² -, la sfârşitul Primului Război Mondial, ideologii, teoreticienii şi practicienii comunismului au încercat să preia puterea în Ungaria (Bela Kun), în Germania (Republica de la Weimer) şi, după eşecul acestor tentative, în Spania. continuare »

Personalitatea Căpitanului de Tr. Brăileanu

După doi ani, abia după doi ani, a fost îngăduit ca rămăsițele pământesti ale Căpitanului si ale camarazilor săi întru luptă si suferință să-si găsească o crestinească asezare pentru odihna de veci.

Dar chipul Lui, desprins de învelisul lutului în clipa morții, trebue să se închege luminos în amintirea celor ce l-au cunoscut în plinătatea puterii si măreției Lui de conducător al destinelor neamului nostru.
Chipul prins de aparatul fotografic si reprodus în mii si mii de exemplare va păstra peste veacuri amintirea Lui si pentru cei ce nu l-au cunoscut când era în viață.
Pentru marea mulțime, în jurul acestui chip se va țese legenda vieții Lui, a faptelor sale, a biruințelor, suferințelor si a jertfei Lui supreme.
Dar cei ce L-au cunoscut, I-au auzit vocea, I-au înțeles gândul si au fost în stare să-L urmeze, mult sau puțin supă puterea fiecăruia, în drumul presărat de primejdii ce a trebuit să aleagă pentru izbăvirea neamului, datori sunt să contribuie la marea operă de dăltuire a personalitățiiCăpitanului asa cum trebue să rămână pentru vecie în istorie. Din istorisirea lor a ceea ce-au văzut, au auzit si au citit si mai ales din istorisirea celor ce s’au învrednicit să ia parte la înfăptuirile Lui, trebue să se închege personalitatea întreagă, chipul adevărat al omului care s’a ridicat deasupra mulțimii, ca un urias al gândului si faptei, ca suflet ce cuprindea în sine toate străduințele, toate nădejdile si suferințele unui popor…
Dar la alcătuirea acestei opere trebue să contribuim noi toți, legionarii de azi si cei ce vor urma după noi. Faptele noastre trebue să reproducă neîncetat gândul si vrerea Căpitanului. Prin Legiune, în toate manifestările si înfăptuirile ei, trebue să trăiască vesnic Căpitanul. Fiecare legionar este legionar si e vrednic să se numească si să fie numit asa numai întrucât se strădueste a se înălța spre Căpitan, spre acel suflet mare, luminos care ne este si va fi deapururea tuturor Românilor sfântă făclie de închinare si urmare pioasă în drumul vieții. continuare »

„Țelul final nu este viața, ci Învierea. Învierea neamurilor în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-și prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai în lumea aceasta. Acest student (Corneliu Zelea Codreanu) a îndrumat generația lui având ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerbă, cerând sacrificii pentru credința lor în Dumnezeu și neamul românesc, tineretul a fost supus la un experiment unic în lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitești, unde toți au fost prăbușiți că așa era rețeta. Dar în fața lui Dumnezeu nu contează căderile, ci ridicările. Preotul Calciu a fost unul dintre aceștia. Generația acestui student, în verde îmbrăcată și la icoane închinată, a fost martirizată cum n-au fost decât creștinii din primele secole. Din rândurile ei ridicându-se pe treptele cele mai înalte ale eroismului și chiar sfințeniei. Dacă în iureșul luptei au fost și greșeli, să nu se uite că una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide și alta este individul care luptă în numele cetății și al țării, care a fost dintodeauna declarat erou.”

Monah Athanasie Ștefănescu

Sinaxar 14 Mai: Sfinții Închisorilor: Mărturisitorii din temnițele comuniste

Slujba Sfintilor Romani din temnitele comuniste

14 Mai – Ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste. Părintele Justin Pârvu despre 14 Mai 1948, ziua neagră a arestărilor

Proiect de lege: 14 mai, Ziua Naţională de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste

Fotografii inedite cu Părintele Justin Pârvu din ziua arestării, 14 mai 1948. Interviu inedit din anul 1993

Reportaj: Sfinţii închisorilor şi moaştele lor

Pr. prof. dr. Mihai Valică: Mesaj pentru Conferinţa de la Iaşi din 19 Martie, Avva Justin şi Sfinţii închisorilor

PETIȚIE: Protest împotriva indiferenței Patriarhiei față de Sfinții închisorilor

Monahul Teodot: Predică la prăznuirea Sfinților Închisorilor (măn. Petru Vodă), în vremea Sf. Cuv. Părinte Justin, cel ce nu s-a lepădat o clipă de camarazii săi și de doctrina Mișcării Legionare

„Eu am spus într-o altă împrejurare, la televizor, când s-a discutat despre condamnarea comunismului – nu din dorinţa de răzbunare, eu i-am iertat pe toţi, dar pentru o bună pedagogie a neamului românesc – ca cei care au încălcat legile din perioada comunistă să fie judecaţi după legile comuniste. Fiindcă se spunea să ai asistenţă juridică şi religioasă, să nu fi schingiuit… ori când erai arestat te luau la bătaie de cum intrai acolo, ca să te intimideze şi să te aducă în situaţia de a declara tot ce voiau ei.

Unii au fost mai rezistenţi şi au tăcut, cu preţul unor chinuri mai îndelungate, alţii [mai puţin rezistenţi] au cedat, pentru că fiecare avem o anumită limită de rezistenţă. La unul numai te stropşeşti şi spune tot, altul, îl baţi şi îl chinui şi nu spune nimic.

Oriunde în lume ordinul nu anulează legea, ori tot sistemul comunist a fost [dat] pe nişte dispoziţii precise care încălcau legea, având la bază un principiu leninist: Revoluţia proletară nu poate fi îngrădită de lege. continuare »

Interviu cu fostul deținut politic Vasile Maluș din satul Stâncești, comuna Ipotești, realizat de pr. Mircea Băjenaru din Suceava.

Mai mulţi parlamentari PNL au depus la Senat o propunere legislativă prin care propun ca data de 14 mai să fie instituită ca Ziua naţională de cinstire a martirilor români din temniţele comuniste. Propunerea legislativă este semnată de 33 de deputaţi PNL şi a fost depusă, joi, la Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, relatează News.ro.

Potrivit proiectului, celebrarea acestei zile poate fi marcată de autorităţile centrale şi locale şi de instituţiile de cultură prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi alte manifestări menite să cinstească memoria acestor martiri, „în limita alocărilor bugetare alocate”.

De asemenea, proiectul prevede că în ziua de 14 mai, Televiziunea publică, RRA şi Agerpres vor difuza, cu prioritate, emisiuni şi materiale informative despre evenimentele petrecute în timpul prigoanei comuniste din ziua de 14 mai 1948.

Iniţiatorii precizează în expunerea de motive că marea sărbătoare a tuturor românilor care cinstesc sfânta jertfă a martirilor din temniţele comuniste este ziua de 14 mai 1948, când au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, intelectualilor şi a multor români care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini.

„În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948, au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea. A ignora istoria suferinţei acelor zile, căreia i-au căzut pradă unii dintre cei mai curaţi şi mai drepţi dintre români, adevărate vlăstare ale eternităţii acestui neam, dar şi lungii perioade marcate de represaliile comunismului, ar fi o greşeală fatală aplicată acurateţei istoriei noastre”, mai spun parlamentarii semnatari ai propunerii legislative.

Potrivit deputatului PNL Mihai Aurelian, „ziua cinstirii martirilor români din temniţele comuniste este una din zilele care trebuie marcate în calendarul oricărui român aflat în căutarea adevărului, spre aducerea aminte sau cunoştinţă a tot ceea ce a însemnat prigoana comunistă”.

„Numele unor titani ai dreptăţii şi credinţei au pierit şi au pătimit în acei ani negri ai istoriei noastre în speranţa că acest neam şi această ţară vor avea un altfel de viitor decât cel pe care-l construiau fiii bolşevicilor trimişi să distrugă România. Părintele Nicolae Steinhardt, pastorul Richard Wurmbrand, episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, părintele greco-catolic Tertulian Langa, politicianul Iuliu Maniu, poetul Radu Gyr şi soţia sa, scriitorul Mircea Vulcănescu, părintele Iustin Pârvu, Aurelian Bentoiu – politicianul, deputatul şi singurul ministru ialomiţean, preoţi, poeţi, teologi precum Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Nechifor Crainic, Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu, Dumitru Bordeianu, precum şi zeci de mii de alţi români curajoşi au fost săltaţi începând cu 14 mai 1948 de lângă cei dragi şi aruncaţi pentru totdeauna în cele mai întunecate şi oribile locuri de detenţie”, precizează deputatul, într-un comunicat de presă.

Senatul este primă Cameră sesizată în cazul acestei propuneri legislative, forul decizonal fiiind Camera Deputaţilor

Digi24

Părintele Justin Pârvu ne vorbește despre ziua de 14 mai 1948

Motto:
„Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos! Se clătina aşezarea creştină a lumii!
Putem noi să stăm nepăsători? […] Eu aşa am înţeles datoria vieţii mele.
Am iubit pe Hristos şi am mers fericit la moarte pentru El!” (Ion I. Moţa).

„N-am făcut actul acesta din disperare sau aventură, ci perfect lucid.
Era o datorie de onoare care apăsa pe umerii generaţiei noastre.
L-am făcut cu acelaşi drag ca şi când ar fi fost vorba de ţara mea.” (Vasile Marin).

MAJADAHONDA 2016. Legionarii Moţa şi Marin, căzuţi pe frontul anticomunist din Spania, au fost comemoraţi de spanioli şi români. Buciumul.ro

De ce nevoia de a ne cinsti înaintaşii? De ce nevoia de a-i cinsti pe cei care au sfinţit cu suferinţele şi jertfele lor însângeratul şi greu încercatul veac al XX lea?

Pentru că trăim într-o lume a minciunii şi dezinformării, a minciunii oficializate, deşi se clamează sus şi tare că poporul românesc se poate împăca cu el însuşi doar pornind de la adevăr, de la cunoaşterea adevărului istoric.

Pentru că nu trebuie să ne facem părtaşi la o altă ucidere a lor, a sfinţilor mucenici şi mărturisitori ai neamului românesc din al XX lea veac, „în cel mai oribil abator: cel al uciderii spirituale”, după cum spunea vrednicul de pomenire Părintele Gheorghe Calciu.

Pentru că nu Sinodul Bisericii face sfinţi ci Dumnezeu şi poporul. „Dumnezeu pentru că le recunoaşte sfinţenia şi poporul pentru că păstrează în memoria sa faptele lor”, spunea PS. Sebastian, episcopul Slatinei şi Romanaţilor.

Dar până să vedem cine erau Moţa şi Marin şi cei care au fost şi au luptat cu ei în Spania, şi au murit în apropiere de Madrid, să vedem pe scurt, care era contextul european al vremii. După ce poporul rus a căzut în robia comunistă1 – „experimentul cel mai nimicitor care a fost vreodată altoit pe trupul şi sufletul vreunei comunităţi omeneşti”2 -, la sfârşitul Primului Război Mondial, ideologii, teoreticienii şi practicienii comunismului au încercat să preia puterea în Ungaria (Bela Kun), în Germania (Republica de la Weimer) şi, după eşecul acestor tentative, în Spania.

În anul 1930, după retragerea din fruntea statului a generalului Miguel Primo de la Rivera, stânga socialistă câştigă alegerile, în aprilie 1931, în marile oraşe din Spania, iar Regele Alfonso al XIII lea părăseşte ţara, fără a abdica însă. În anii următori mişcarea socialistă se radicalizează, sub ochiul vigilent al Moscovei şi cu sprijinul material şi ideologic al acesteia. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=eI1QAJW5pIE]

Petre Ţuţea a vazut lumina zilei la 6 Octombrie 1902 în satul Boteni, Muscel, în familia unui preot. Urmează liceul Neagoe Basarab din Câmpulung, Gh. Bariţiu din Cluj; Facultatea de Drept la Universitatea din Cluj, Universitatea Humboldt din Berlin unde studiază formele de guvernământ. Termină ca doctor în economie politică şi drept si devine discipol al lui Nae Ionescu.

Colaborează la diverse publicaţii naţionaliste, în special la ziarul Cuvântul condus de Nae Ionescu, ziar de înaltă factură intelectuală, alături de Constantin Noica, Mircea Eliade, Radu Gyr, Gheorghe Racoveanu, Mircea Vulcănescu şi alţi exponenti straluciţi ai elitei intelectuale legionare, unde scrie numeroase articole de substanţă, studii de economie şi politică. Românismul generatiei legionare interbelice, marele intelectual l-a definit simplu:

” A însemnat să fim noi înşine…” (vezi lucrarea Petre Tuţea – Între Dumnezeu şi Neamul meu, Fundaţia Anastasia, Bucuresti, 1992).

În cadrul Guvernului Naţional-Legionar instaurat după 6 Septembrie 1940, Petre Ţuţea a îndeplinit funcţia de Şef de Serviciu şi apoi Director în Ministerul Economiei Naţionale.

După venirea comuniştilor la putere, Petre Ţuţea este arestat şi condamnat mai întâi la 5 ani închisoare (1948-1953), apoi la 18 ani de muncă silnică din care a executat 8 ani în această fază (1956-1964) în diverse penitenciare (Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari), dar mai ales la Aiud unde era concentrat grosul vârfurilor legionare, fiind eliberat în anul 1964 cu sănătatea zdruncinată în urma torturilor indurate: continuare »

După introducerea pe întreg cuprinsul ţării a stării de urgenţă şi de asediu, la 29/30 noiembrie 1938, în satul ilfovean Tâncăbeşti, 14 legionari în frunte cu Codreanu, „Decemvirii” şi „Nicadorii” au fost asasinaţi prin strangulare de către jandarmi, în timp ce erau transportaţi de la Râmnicu-Sărat la Bucureşti. Împuşcaţi apoi pentru a se invoca pretextul fugii de sub escortă, au fost băgaţi într-o groapă comună la Jilava, peste trupurile lor aruncându-se câteva damigene de vitriol. Au fost împuşcaţi apoi avocatul Nicolae Făgădaru şi alţi doi legionari lângă Cluj. În subsolul de la Prefectura Poliţiei Capitalei a fost ucis locotenentul Nicolae Dumitrescu şi prof. Vlad Cristescu. S-a spus că s-a sinucis, dar în realitate a fost „ajutată” să se sinucidă, legionara Constanţa Grecu. Alţi şase legionari au fost omorâţi în timpul transportării în duba Poliţiei Capitalei. În ziua execuţiei asasinilor lui Armand Călinescu, în beciul Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost omorâţi trei legionari. Ordinul a venit de la regele Carol al II-lea. Aceste asasinate regale vor constitui, de fapt, mobilul asasinatelor de la Jilava, din noiembrie 1940, cărora le va cădea victimă însuşi generalul Marinescu.

Mai târziu, la 21/22 septembrie 1939, au fost asasinaţi 13 legionari în închisoarea Râmnicu Sărat, 44 în închisoarea Miercurea Ciuc, 32 în lagărul de la Vaslui, câte doi-trei aleşi la întâmplare în fiecare judeţ, în total 252. Regele însuşi însemna: „E o măsură oribilă, de fapt în afară de lege”.

„La 28 noiembrie [1938] Carol s-a reîntors în ţară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în noaptea Sf. Andrei, 29/30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”.

Plănuirea asasinării legionarilor reprezintă un act de terorism de stat, iniţiatori fiind regele, Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu. Regele-playboy „a introdus terorismul ca politică de stat”, considera atât de tranşant reputatul istoric Ioan Scurtu. Plănuirea unui asasinat de asemenea amploare (Codreanu şi cei 30 de legionari) îi introduce pe Carol, Marinescu şi Călinescu în categoria de „criminali”. Aşa cum avea să scrie preotul Ştefan Palaghiţă, „… bandele lui Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu îl asasinează mişeleşte pe Corneliu Codreanu”. În memoriile lui Armand Călinescu, găsite la 23 august 1944 în casa de fier a locuinţei de la Băneasa a mareşalului Antonescu, există o însemnare din 28 noiembrie 1938: „Gavrilă la mine: Codreanu şi Maniu. Eu: numai Codreanu, Maniu nu”. Interpretarea dată lapidarei însemnări este aceea că regele a vrut asasinarea atât a lui Codreanu, cât şi a lui Maniu, prin omul său, Gavrilă Marinescu. Reţinem şi nota lui Armand Călinescu; aceasta întăreşte necesitatea represiunii care câştiga teren în mintea lui Carol: duminică, 28 februarie 1937, după ce s-a întors de la Sinaia, regele l-a chemat pe Gavrilă şi i-a declarat că „s-a convins de primejdia Gărzii de Fier şi de necesitatea represiunii”. continuare »

La stirile pro-tv a fost o știre despre faptul că s-a deschis dosarul de canonizare a pr. Arsenie Boca. Astfel, Mitropolia Ardealului, Episcopia Devei și Hunedoarei au început strângerea de dovezi din toată țara despre minunile săvârșite de “Sfântul Ardealului”, cât și dovezi ale ortodoxiei credinței și a sfințeniei vieții sale. Reamintim în acest scop declarația pr. Arsenie Boca despre ecumenism, un fel de testament și prorocie pentru cei ce vor îmbrățișa această erezie:

Ecumenismul? Erezia tuturor ereziilor! Caderea Bisericii prin slujitorii ei. Cozile de topor ale apuslui. Numai putregaiul cade din Biserica Ortodoxa, fie ei: arhierei, preoti de mir, calugari sau mireni, inapoi la Sfanta Traditie, la Dogmele si Canoanele Sfintilor Parinti ale celor sapte Soboare Ecumenice, altfel la iad cu arhierei cu tot. Fereasca Dumnezeu!

Citiți mai pe larg despre părerea Părintelui Arsenie referitor la papism.

Încă un bonus pentru pravoslavnicii ce se bat în piept cu evlavia față de pr. Arsenie Boca, dar nu înghit Mișcarea Legionară și pe Căpitanul ei, Corneliu Zelea Codreanu:

Parintele Arsenie Boca despre sfintenia Miscarii si a lui Corneliu Codreanu

„Am fost tinut la securitate sase saptamani. Cu parintele Arsenie discutam numai cand ne gaseam singuri. Restul timpului fie ca ascultam discutiile din camera, fie ca ma duceam cu gandul departe.

Intr-o zi se intampla sa ramanem amandoi in camera. Parintele Arsenie atunci imi spune: „Daca ar fi trait Capitanul ce lucruri frumoase am fi facut noi…”. Altadata imi spune: „Sa stii ca Legiunea nu va invinge pana nu se va completa numarul de legionari in cer”. Asta ar insemna sa moara toate generatiile din 1927 pana in 2000. Ar trebui sa treaca 60-80 de ani. Ar insemna sa nu mai traiasca nici un legionar din zilele noastre.

„Dumnezeu va avea grija sa ramana si samanta pe pamant”, imi raspunde parintele Arsenie. A fost ultima discutie cu parintele Arsenie. Pe mine m-au luat si m-au dus la Penitenciar. M-au bagat singur intr-o celula la etajul trei, complet izolat de ceilalti legionari. (Fragment din manuscrisul lui Mircea Puscasu, fost detinut politic, legionar). continuare »

Marţi 22 sept. 2015 – P.S. Visarion a săvârşit slujba de punere a pietrei de temelie la biserica cu hramul “Soborul Sfinţilor Apostoli” de la Schitul Periprava. Pe acel loc a funcționat în perioada comunistă un lagăr de concentrare, unde și-au pierdut viața 124 oameni,  intre 1958 si 1963. Pentru pomenirea lor, Părintele Justin, la rându-i închis în acest lagăr între 1960 și 1964, din 2012 a făcut demersuri pentru ridicarea unei mănăstiri de călugări. Cu voia Domnului, acest lucru s-a înfăptuit, deși au fost multe controverse cu un proprietar străin de pensiune aflat în incinta fostului lagăr, ce nu dorea “să bată clopotele” și să-i deranjeze turiștii.

La începutul anilor ’50 Periprava a funcționat ca secție a Formațiunii Chilia, devenind la 1 iulie 1957 o unitate penitenciară de sine stătătoare (Formațiunea 0830).

Scopul oficial al înființării coloniei a fost construirea unui dig pe o lungime de 16,5 km între localitățile Periprava și Sfiștofca pentru a proteja de inundații terenurile care urmau să fie defrișate de stuf și desțelenite în vederea utilizării lor ca suprafețe agricole.

De asemenea, se avea în vedere și înălțarea șoselei din comuna Periprava pe o distanță de mai mulți kilometri. Astfel, începând cu 1959, în zonă au fost aduși inclusiv mii de deținuți politici, care au devenit majoritari în colonie până în 1964, când au fost aplicate grațierile colective.

“Scopul nedeclarat și subînțeles al transferurilor de deținuți a fost exploatarea brutală a muncii acestora și supunerea lor la un regim cu valențe de exterminare. Condițiile nefavorabile din perioada în care unitatea a funcționat ca formațiune independentă au dus la decesul a cel puțin 124 de deținuți, identificați nominal, în majoritate politici, dar și de drept comun”

Credința în Dumnezeu și dragostea de neam sunt cele două axe înscrise în destinul neamului nostru!

Nicolae Purcărea

În această noapte a plecat spre Cer, după o îndelungă suferinţă, mărturisitorul NICULAE PURCĂREA, om de o calitate morală desăvârşită, caracter de stâncă, exemplu şi legământ de viaţă pentru tineretul românesc. Sufletul său se alătură camarazilor săi de luptă şi suferinţă în Legiunea cerească.

Nicolae Purcărea s-a născut la 13 decembrie 1923 în Braşov. A fost arestat de patru ori (1942, 1945, 1949, 1958) şi condamnat în total la peste 20 de ani închisoare. A fost închis la Braşov, Văcăreşti, Alba Iulia, Caracal, Craiova, Piteşti, Poarta Albă, Peninsula, Jilava, Gherla, Codlea, Culmea, Grind, Galaţi, Aiud, dar a stat şi în domiciliu obligatoriu în Bărăgan între ultimele două arestări.

Membru al Frăţiilor de Cruce din perioada liceului, Niculae Purcărea a cunoscut asprimea închisorilor alături de alte mii de elevi condamnaţi de dictatura lui Ion Antonescu. După ocuparea ţării de către sovietici şi instaurarea regimului comunist, a intrat în grupul de rezistenţă armată al învăţătorului Dumitru Alexandrescu din Munţii Argeşului. Capturat de Securitate şi condamnat în 1948, a trecut prin iadul de la Piteşti, fiind una din victimele cel mai greu încercate ale experimentului reeducării prin tortură. continuare »

UPDATE: Starețul Hariton Negrea a dispus ca într-o grabă “suspectă”, trupul părintelui Paulin să fie îngropat a doua zi, încât nici fratele părintelui nu a reușit să ajungă la înmormântare, nici camarazii săi legionari. Frica și ordinul de sus au fost să nu se creeze vreun eveniment legionar, naționalist care să deranjeze forurile securisto-jidano-masonice, care au impus în mănăstirea Petru Vodă o lege a tăcerii și a fricii de… bau-bau. Vai de capul lor de reeducați!

Astăzi, 14 septembrie 2015, imediat după Sfânta Liturghie prilejuită de praznicul Înălțării Sfintei Cruci, a trecut în veșnicie și în rândul Sfinților Mucenici, schimonahul Paulin Clapon, botezat Gheorghe și născut în 1920. Din anul 2005 a intrat în obștea Părintelui Justin de la Petru Vodă, slujind mai departe Biserica și neamul românesc. Incomod uneori pentru majoritatea viețuitorilor din mănăstire, părintele Paulin s-a impus prin cinstirea cum se cuvine a mărturisitorilor din temnițele comuniste ale căror sfinte oseminte se odihnesc în cimitirul mănăstirii. El este cel care s-a ocupat de reamenajarea cimitirului, infrumusețând mormintele cu cruci noi, candele si alei de ciment și piatră. Copiii ce ajungeau la mănăstirea Printelui Justin și-l vor aminti pentru totdeauna cum îi întâmpina cu dulciuri, fructe, iconițe și alte daruri care le aduceau multă bucurie. Un om dârz, dar cu un suflet de copil, părintele Paulin va rămâne, alături de ceilalți camarazi din cimitirul mănăstirii, un legionar de frunte, care și-a sacrificat tot ce a avut mai scump pentru Biserică, neam și țară. Veșnică să-i fie pomenirea! TLC!

„Eu am reuşit să uit. Nu mă mai interesează cel care m-a chinuit” Interviu cu monahul Paulin Clapon, fost deţinut politic (de Isabela Aivăncesei pentru Lumea Monahilor)

Cei care au fost închişi la Aiud obişnuiesc să treacă din când în când prin aceste locuri. Fie ca să revadă temniţa din oraş, să plângă pentru ce s-a trăit acolo şi pe cei care nu mai sunt sau pentru sfârşitul pe care l-au avut, fie la schitul ridicat chiar pe locul unde erau aruncate trupurile deţinuţilor, Râpa Robilor. Aici se amestecă printre monahi sau printre cei opriţi să spună o rugăciune şi se căiesc în faţa lui Dumnezeu, Acelaşi cu care au stat în celulă în urmă cu zeci de ani. La Aiud l-am întâlnit şi pe bătrânul Paulin Clapon. Nu e obişnuit să dea interviuri. E obişnuit mai degrabă cu bătaia şi torturile. Alegerea de a intra în monahism, făcută la bătrâneţe, decizia de a se supune, dar nu oricui şi oricum… doar Lui, e o biruinţă asupra întregului său caracter. Ghiţă a devenit Paulin, dar năravurile omului vechi nu s-au potolit întru totul. Recunoaşte că a făcut greşeli, dar profită de zilele ce i-au mai fost date şi învaţă să fie „blând şi smerit cu inima”, formulă adaptată felului său de a fi, de neînţeles pentru cei apropiaţi uneori. Iubeşte şi îşi arată dragostea în felul lui, uneori te poţi trezi chiar cu un baston pe spinare dacă eşti inadecvat. De exemplu, Maica Domnului este „mărită” şi nu „slăvită” în cunoscutul imn Cuvine-se cu adevărat… Dar în spatele durităţii formale a bătrânului se ascunde o nebănuită atenţie, preocupare, grijă pentru lumea toată, traduse într-un fel de dragoste. Pentru sufletul lui şi pentru românii atât de dragi lui, Paulin îngenunchează, la cei nouăzeci de ani ai săi, la fiece slujbă a nopţii.

continuare »

TLC: Trăiască Legiunea și Căpitanul!

Pământul acestei țări este sfânt prin martirii şi sfinții pe care îi adăposteşte în adânc, iar sângele şi rugile lor s-au suit până la Tronul lui Dumnezeu. România a şi rămas de altfel țara ortodoxă care şi-a păstrat tradițiile şi evlavia mai mult decât toate celelalte țări ortodoxe. Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerțul, ne-au luat toate bogățiile şi aurul acestei țări, dar nu ne-au luat credința, nu ne-au luat tradițiile şi evlavia creştină. De aceste realități dau mărturie şi pelerinii străini, chiar episcopi, patriarhi şi mitropoliți care rămân impresionați de evlavia acestui popor, ce continuă să îşi păstreze obiceiurile într-o lume modernă de azi.

De la inimă către Dumnezeu!

Trăiască Legiunea și Căpitanul, în veci! Amin!

În fotografie este Părintele Ilie Lăcătușu cu soția sa, nu cu mult timp de trecerea sa la Domnul. Aceasta arată îmbrățișarea până la capăt a doctrinei legionare a unui sfânt, proslăvit de Dumnezeu cu sfinte moaște întregi, făcător de minuni încă din timpul vieții. Același lucru l-au făcut și alți sfințiți părinți, precum Păritneel nostru, Sf. Justin Pârvu, ceea ce arată că doctrina legionară nu a avut nimic în dezacord cu învățăturile Bisericii. Dacă s-a întâmplat ucideri a fost în nume propriu (asumate personal de că tre făptași), unele fiind pentru apărarea ființei naționale de mafia iudaică. Același lucru l-au făcut și Sf. Domnitor Ștefan cel Mare, Sf. Mc. Mihai Viteazul, Vlad Țepeș și l-ar fi făcut și în zilele noastre, mai ales cu trădătorii care acceptă construirea de moschei pe pământul sfânt al țării. Și spre informarea așa-zișilor “istorici”, salutul roman – adoptat și de Mișcarea Legionară, dar atribuindu-i altă semnificație –  a fost folosit înca din secolul 18 de românii din Transilvania, pentru a arăta ungurilor continuitatea românilor pe acele locuri, încă de pe vremea romanilor. Cât despre salutul nazist se vede cu ochiul liber că e total diferit, cu mâna paralelă cu pământul.

În această fotografie realizată în 1892 la Arad, un copil îmbrăcat în straie româneşti, cu opinci şi brâu tricolor, salută cu mâna întinsă spre cer. Gestul acestui copil ne indică faptul că în secolul al XIX-lea în rândul populaţiei româneşti din teritoriile ocupate se practica acest mod de a saluta. De fapt (şi) în acest fel românii din Transilvania îşi afirmau  românitatea în timpul regimului austro-ungar. Obiceiul acesta era larg răspândit şi dura de secole. Originea acestui salut vine de la legiunile romane, iar semnificaţia sa era „vom învinge” (după cum spune istoria antică). Este adevărat că mai târziu el a fost preluat şi de hitlerişti, însă cine afirmă astăzi că acest salut are origine hitleristă dovedeşte ignoranţă sau este o victimă a manipulării propagandistice. Aşadar, salutul cu braţul întins spre cer, ca parte integrantă a spiritualităţii şi identităţii noastre de neam multiseculare, poate fi considerat ca fiind un salut românesc.

[youtube=https://youtu.be/UwSnS0WuOGE] continuare »