Iosif si Nicodim nu au fost singurii prieteni ai lui Hristos care au putut, cu proprii lor ochi, sa vada si sa cerceteze ca El a murit si a fost ingropat. Grija lor pentru Domnul cel mort era atat fapta iubirii pentru Invatatorul si Prietenul cel mult iubit cat si o datorie pe care omenirea le-a lasat-o lor, pe care ei sa o puna in lucrare fata de Cel Unul care a suferit pentru dreptate. Dar iata ca privind mormantul, alte doua suflete pline de iubire cercetau cu mare atentie ceea ce faceau Iosif si Nicodim, pregatindu-se pentru o lucrare a preacuratei iubiri fata de Domnul – doua femei mironosite: Maria Magdalena si Maria mama lui Iosif!

Iar Maria Magdalena si Maria, mama lui Iosif, priveau unde L-au pus. Si dupa ce a trecut ziua sambetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov, si Salomeea au cumparat miresme, ca sa vina sa-L unga. Intai sunt pomenite doua femei si apoi trei. Doua fusesera de fata la toate cele ce se intamplasera Domnului pe Golgota. Ele au vazut cum ucenicii cei ascunsi ai lui Hristos au coborat trupul cel mort de pe Cruce; ele au vazut toate cele ce s-au facut cu trupul mort dupa aceasta si, ceea ce a fost cel mai important pentru ele, ele au vazut mormantul in care fusese pus trupul. O, cu cata bucurie s-au grabit ele ca sa dea ajutor lui Iosif si lui Nicodim ca sa spele sangele de pe trup, ca sa inchida si sa curateasca ranile, ca sa netezeasca parul Lui, ca sa aseze mainile Lui in forma de cruce, ca sa infasoare panza in jurul capului Lui cu mare grija si sa inveleasca trupul Lui in giulgiu de in! Dar facand aceasta, ei nu implineau nici un obicei nici o regula cu ajutorul barbatilor. Ei se vor intoarce mai tarziu, ca sa faca totul singuri, si mai ales ca sa unga trupul Domnului cu miresme. Impreuna cu ei, a venit mai tarziu cea de a treia purtatoare de mir, prietena lor. Duhul lui Dumnezeu i-a adunat pe toti impreuna in prietenie mare.

Cine erau aceste femei? Pe Maria Magdalena am cunoscut-o deja. Ea este acea Marie pe care Domnul a vindecat-o, scotand din ea sapte diavoli. Maria, mama lui Iosif si Maria, mama lui Iacov erau, potrivit Parintilor, una si aceeasi persoana. Salomeea era femeia lui Zevedeu, mama Apostolilor Iacov si Ioan. Ce deosebire era intre aceste femei si Eva! Din iubire, aceste femei se grabeau sa dea ascultare trupului mort al Domnului, pe cand Eva nu L-a ascultat pe Domnul Cel viu. Ele faceau ascultare pe Golgota, la locul savarsirii uciderii, varsarii de sange si rautatii, pe cand Eva a fost neascultatoare in Rai. continuare »

«Uita-te si vezi cum a creat Dumnezeu femeia. Nu a luat o bucata din capul barbatului pentru ca nu a vrut ca ea sa-i fie superioara lui. Dar nici n-a luat o bucata din piciorul barbatului, fiindca n-a vrut ca ea sa-i fie sclava. A luat una din coastele barbatului, care era deasupra inimii lui ca sa arate ca femeia ii este draga – egala si iubita.»

(Sf. Cosma Etolianul)

Duminica de azi este numita Duminica Femeilor Mironosite. Mironositele sunt acele femei care, in ciuda fricii de vrajmasii lui Hristos, au indraznit sa mearga pe Golgota inainte de rasaritul soarelui in Duminica Invierii, ca sa unga trupul lui Hristos cu mir. Datorita dragostei si credintei lor arzatoare, ele au fost primele care au auzit vestea plina de bucurie a Invierii lui Hristos si au devenit binevestitoarele ucenicilor, care erau ingroziti si se ascundeau in casa unor prieteni. Ucenicii erau intimidati! Femeile Mironosite au fost curajoase. In aceasta imprejurare, femeile s-au dovedit a fi incomparabil mai mari decat barbatii.
Dumnezeu, dupa cum stim, l-a creat pe Adam ca prima fiinta umana. L-a creat “dupa chipul si asemanarea Sa” si l-a pus in Rai. Dar Atotinteleptul si Atotbunul Dumnezeu n-a vrut sa-l lase pe Adam asa. Pe cand el dormea, Dumnezeu a luat una din coastele sale si a facut-o pe prima femeie, Eva. Cand s-a trezit Adam, a fost uimit. Dintre toate cele facute, Eva i s-a parut lui Adam cea mai frumoasa creatie. continuare »

Ziua praznuirii: 4 mai

Sfantul sfintit mucenic Vasilie s-a nascut in binecuvantata de Dumnezeu Eparhie Helm, in satul Teratin, la sfarsitul secolului 19. Se cobora din renumita familie ortodoxa Martis, tatal sau Alexandru fiind judecator, iar ulterior preot. Tanarul Vasile crestea intr-o atmosfera ortodoxa evlavioasa si invata la Seminarul din Helm.

Dupa ce si-a incheiat studiile, s-a casatorit, iar la varsta de 26 de ani a intrat in cler. Apoi, a fost trimis de catre autoritatea sa bisericeasca ca misionar in Alaska, iar acolo si-a oferit serviciile sale pastorale, liturghisind mai ales in insulele Afognak si Kodiak.

Dupa intoarcerea sa in patrie, a fost numit preot slujitor in 1912 la parohia ortodoxa din orasul Sosnovietz (sudul Poloniei). Cand a izbucnit Primul Razboi Mondial, a inceput sa fie prigonit si a fost nevoit sa se refugieze impreuna cu familia in Rusia, unde in cele din urma s-a stabilit la Moscova, in Manastirea Sfantului Andronic. Liturghisea oriunde se intampla, dupa care lucra pe undeva cu mainile sale pentru a-si intretine familia. Dupa sfarsitul razboiului, s-a intors in orasul Sosnovietz si la parohia sa. continuare »

Actul prin care Biserica recunoaste, declara si aseaza pe credinciosii trecuti la cele vesnice, in randul sfintilor, poarta denumirea de canonizare. In primele secole, canonizarile erau facute de catre fiecare Biserica locala, care avea in fruntea ei un episcop. Proclamarea unui sfant era realizata atunci cand Dumnezeu isi descoperea lucrarea Sa prin aceste persoane care urmau a fi canonizate. Astfel, Biserica proclama sfintenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.

Ca cineva sa ajunga sa fie trecut in randul sfintilor, nu e nevoie de un anumit numar de ani de la moartea sa si nici de un anumit numar de minuni.

Pentru a fi feriti de necredinta, autoritatea bisericeasca a fixat cateva criterii dupa care cineva poate fi trecut in Sinaxar. Din conditiile de fond amintim:

1. Ortodoxia neindoielnica a credintei celui ce urmeaza a fi canonizat, ortodoxie pastrata pana la moarte.

2. Proslavirea lui de catre Dumnezeu, manifestata prin moarte martirica pentru credinta, prin puterea de a savarsi minuni si puterea de a apara eroic Biserica Ortodoxa.

3. Raspandirea miresmei de sfintenie dupa moartea lui si confirmarea acesteia, prin cultul spontan acordat de poporul credincios.

Pentru a se afirma unitatea Bisericii in privinta actelor de canonizare, s-au intocmit anumite randuieli care constau in acte formale de savarsit cu ocazia canonizarii solemne. Acestea sunt: instituirea unei comisii pentru cercetarea vietii persoanei ce urmeaza a fi trecuta in randul sfintilor, intocmirea unui raport in care se aduc argumentele pentru canonizare, aprobarea de catre Sfantul Sinod a raportului, pregatirea textelor liturgice (slujba Vecerniei, Utreniei, Acatistul) si icoana sfantului, intocmirea unui act sinodal de catre Sfantul Sinod (care cuprinde motivarea canonizarii, hotararea Sfantului Sinod de a trece persoana respectiva in randul sfintilor, instituirea cultului public bisericesc, general sau local, fixarea zilei de sarbatoare a sfantului, trecerea lui in calendarul bisericesc si a slujbei lui in cartile de ritual, si oranduirea ca anumite biserici sa aiba hramul sfantului respectiv). continuare »

Nu stim daca Toma a avut curajul sau a avut nevoie sa pipaie rana de la piept si semnele cuielor, insa cand L-a vazut cu adevarat in fata ochilor lui, de la distanta vazandu-I semnele ranilor, a cazut in genunchi inaintea Lui si a spus acele cuvinte nemuritoare pentru tot neamul omenesc: „Domnul meu si Dumnezeul meu!”, acea marturisire totala a fiintei lui, a credintei lui, ca Iisus e cu adevarat cel inviat, cel pe care a vrut sa-L vada el cu ochii lui si L-a vazut. Sfintii Parinti spun ca in aceste doua cuvinte — „Domnul meu si Dumnezeul meu” — se subliniaza cele doua firi ale Mantuitorului Hristos. El a spus „Domnul meu”, de la Domnul vietii pamantesti — „Domnul meu”, deci Iisus i s-a aratat sub firea Lui pamanteasca; „Dumnezeul meu” – Stapanul vesniciilor, Stapanul veacurilor. Deci fire dumnezeiasca si fire omeneasca, Dumnezeul pamantului si al cerului.

Si Iisus mai adauga acele cuvinte: „Ai crezut, Toma, pentru ca M-ai vazut; fericiti sunt cei ce nu M-au vazut si au crezut”! Aceasta fericire, socotita a zecea fericire, alaturi de cele noua care sunt in predica de pe munte, este si pentru fiecare din noi, frati crestini, care suntem aici, care traim de doua mii de ani in lumea aceasta pamanteasca, pentru ca noi nu am avut fericirea pe care au avut-o Toma si ceilalti sfinti apostoli, sa-L vada pe Iisus aievea, sa pipaie sau macar sa priveasca cu atentie la ranile Lui, sa auda aievea glasul Lui dumnezeiesc. Noi credem prin spusa martorilor lui Iisus Hristos, a apostolilor care au spus prin sfantul Ioan: „noi am vazut si am pipait pe Cuvantul Vietii” (1 Ioan 1:1). L-au vazut, si prin marturia lor credem si noi de-a lungul veacurilor. Deci suntem si noi intre acei fericiti care cred in Iisus Hristos, pe baza martorilor oculari din timpul vietii Sale pamantesti, care au fost cu adevarat vrednici de credinta, pentru ca ei pentru acest adevar si-au dat viata, au murit pentru Hristos. Si cand cineva are o asemenea putere de credinta, incat poate sa mearga pana la moarte pentru El, merita tot respectul si merita sa fie crezut pe cuvant.

extras din predica Parintelui Sofian Boghiu la Duminica Tomii

“Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut” (Ioan 20, 29)

Aceste cuvinte le-a grait Domnul credinciosului Sau ucenic, care n-a vrut sa creada in invierea Domnului atunci cand ea i-a fost adusa la cunostinta de catre fratii lui, Apostolii; aceste cuvinte le-a grait Domnul ucenicului care spusese sus si tare ca el nu va crede in invierea Domnului pana ce nu se va capata dovada vie a acestei intamplari atat de minunate si atat de insemnate pentru lume.
“Am vazut pe Domnul”, i-au spus cu bucurie Sfantului Apostol Toma ceilalti Apostoli, carora li S-a aratat Domnul chiar in ziua invierii Sale, seara, intrand in camara fara a deschide usile.
Camara era zavorata bine de frica urii iudeilor, ce de-abia savarsisera uciderea de Dumnezeu si luasera toate masurile impotriva invierii care fusese prevestita.
“De nu voi vedea in mainile Lui semnul cuielor”, a raspuns Toma, pe care il uimise preaimbucuratoarea veste, si “de nu voi pune degetul meu in semnul cuielor si de nu voi pune mana mea in coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25).
Vorbind astfel, a aratat nu necredinta cea vrajmasa lui Dumnezeu, ci bucurie negraita; asa a aratat ce simtea sufletul lui inaintea maretiei intamplarii ce a schimbat soarta omenirii. Cu Hristos si in Hristps omenirea a inviat.
Atotbunul Domn nu a intarziat sa ii dea iubitului Sau ucenic dovada pe care acesta o dorea. Dupa ce a trecut o saptamana de cand Se aratase Apostolilor pentru intaia data, Domnul S-a aratat din nou, fiind ei cu totii impreuna si Toma aflandu-se cu ei. Usile erau inchise, ca si intaia data, de frica iudeilor.

Apostolii L-au vazut dintr-o data pe Domnul stand inaintea lor. Pace voua, le-a grait El. Apoi, intorcandu-se catre Toma, i-a zis: “Adu degetul tau incoace si vezi mainile Mele, si adu mana ta si o pune in coasta Mea, si nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). continuare »

Sfantul Apostol Iacob a fost fiul lui Zevedeu si fratele Sfantului Evanghelist Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu. Si era unul din cei doisprezece apostoli, care, impreuna cu fratele sau, lasandu-si corabia, pe tatal sau si mreaja sa, a mers dupa Iisus la chemarea Lui cea dumnezeiasca si Ii urma pretutindeni, luand aminte la invataturile ce ieseau din Preacurata Lui gura si vedea minunile ce se faceau de El. Pe acesti doi frati apostoli i-a iubit Domnul atat de mult, incat unuia dintre ei i-a dat pieptul Sau spre rezemare, iar acestuia i-a fagaduit paharul Sau, pe care l-a baut pe Cruce. Insa si ei au iubit atat de mult pe Domnul lor si atata ravna au aratat dupa El, incat au voit sa pogoare foc din cer, asupra celor ce nu credeau in Hristos, ca sa-i piarda. Si ar fi facut aceasta, daca nu i-ar fi oprit indelungrabdatorul Hristos.

Pe acesti amandoi frati, Iacob si Ioan si pe Sfantul Apostol Petru nicidecum nu-i lasa Domnul fara sa le spuna ceva; si mai ales le descoperea lor mai mult decat celorlalti, dumnezeiestile Lui taine, precum pe Tabor, cand, vrand sa-Si arate slava dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob si pe Ioan. Iar dupa patima cea de bunavoie si dupa Invierea si Inaltarea Domnului nostru si dupa primirea Sfantului Duh, Sfantul Apostol Iacob s-a dus in Spania si in alte parti, propovaduind Cuvantul lui Dumnezeu si s-a intors iarasi in Ierusalim. Si a fost iudeilor infricosator ca un tunet, pentru ca, neindoindu-se, invata cu toata indrazneala despre Iisus Hristos, cum ca El este adevaratul Mesia, Mantuitorul lumii. Si biruia pe farisei si pe invatatorii Legii din dumnezeiestile Scripturi, mustrand si ocarand impietrirea inimii si necredinta acelora. Iar ei, neputand sa stea impotriva cuvintelor lui cele nebiruite, a momit cu aur contra lui pe un oarecare filozof vrajitor, anume Ermoghen, ca sa aiba infruntare cu Iacob si sa-i rusineze invatatura lui. continuare »

Sfantul Iacov a fost fiul Sfantului Iosif, logodnicul Preacuratei Fecioare. Din tineretele sale, iubind viata aspra, niciodata n-a mancat bucate sau untdelemn, ci numai paine. De asemenea, nici vin sau vreo alta bautura alcoolica n-a gustat, decat numai apa. In baie n-a intrat si toata odihna trupeasca a lepadat-o, apoi pe trup avea intotdeauna o haina aspra de par si toate noptile le petrecea in rugaciuni, dormind foarte putin iar din pricina deselor plecari de genunchi se asprise pielea ca a camilelor. Apoi a pazit curatia fecioriei sale fara de prihana, pana la sfarsit. Pentru ca el se numea fratele Domnului, iata ce se scrie: “Ca Iosif, logodnicul fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu, avea patru feciori cu femeia lui cea dintai pe care o chema Salomeea, fiica lui Agheu, fratele lui Zaharia preotul, tatal lui Ioan Botezatorul. Acesti feciori erau: Iacov, Simion, Iuda si Iosi. Mai avea si trei fiice: Estir, Maria si Solomeea, care era femeia lui Zevedeu si mama apostolului Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu. Murind Salomeea, femeia lui cea dintai, Iosif traia cu multa intelepciune, crescandu-si copiii sai in frica Domnului si intru invatatura poruncilor Legii. Si lui Iosif, ca unui batran intelept, preotii i-au logodit pe Fecioara Maria, din care S-a nascut Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu-Tatal, mai presus de fire. Iosif tinea loc de tata Domnului nostru Iisus Hristos, cum era numit de multi care nu stiau taina intruparii Fiului lui Dumnezeu si care era socotit ca barbat al pururea Fecioarei Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Pentru aceasta iudeii, mirandu-se, ziceau: “Nu este Acesta feciorul lui Iosif, teslarul? Oare nu se numeste mama Lui Maria si fratii Lui Iacob, Simon, Iuda si Iosi? Si surorile lui nu sunt toate trei la noi?”. Deci, Mantuitorul nostru este socotit ca unchi al apostolului Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, care era fiu al Salomeei, fiica lui Iosif, logodnicul. De aceea se numea Domnul fiul lui Iosif si frate dupa trup al fiilor acestuia, pentru ca impreuna cu ei a vietuit. Pentru aceea si Iacov s-a numit fratele Domnului dupa trup. Iar cand s-a intrupat Hristos Domnul si Preacurata Fecioara, Nascatoarea de Dumnezeu, a fugit cu dansul in Egipt, atunci si Iacob a fugit cu dansii, calatorind impreuna cu Maica Domnului si cu Sfantul Iosif, tatal lui.

Ajungand dumnezeiescul prunc Iisus Hristos la varsta desavarsita si invatand pe popoare Imparatia lui Dumnezeu, dovedind ca El este adevaratul Mesia, Sfantul Iacov a crezut in El si, ascultand dumnezeiestile Lui cuvinte, mai mult s-a aprins cu inima spre dragostea lui Dumnezeu, incepand a duce o viata mai aspra. Acum avea si dansul de la Domnul sau imprumutul dragostei, care a fost dovedita prin faptul ca dupa patima cea de bunavoie si invierea Domnului, S-a aratat intai lui Iacov, iubitul Sau frate, apoi celorlalti Apostoli. De acest lucru pomeneste Pavel, zicand: “Iar dupa aceea s-a aratat lui Iacob, apoi tuturor apostolilor”. De toti a fost numit Sfantul Iacov drept, caci toti vedeau viata lui cea buna si placuta lui Dumnezeu, fiind numarat in ceata celor saptezeci de apostoli. Apoi insusi Domnul nostru Iisus Hristos, asezandu-l episcop, l-a invatat sfintita lucrare. Acestui intai arhiereu si pastor i s-a incredintat biserica Ierusalimului cea din nou luminata. Acesta a alcatuit mai intai si a scris Liturghia, fiind povatuit de Sfantul Duh, Liturghie pe care, mai tarziu Sfantul Vasile cel Mare, apoi Sfantul Ioan Gura de Aur, pentru neputinta omeneasca au scurtat-o. continuare »

Iarasi iti aduc, fiu credincios al Bisericii de Rasarit, cuvant de sfat nemincinos si bun. Acest cuvant nu e al meu: este cuvantul Sfintilor Parinti. De la ei vin toate sfaturile mele.
Pazeste-ti mintea si inima de invatatura mincinoasa. Nu vorbi despre crestinism cu oameni molipsiti de invataturi mincinoase; nu citi carti despre crestinism scrise de dascali mincinosi. Adevarul se afla in tovarasia Duhului Sfant: El este Duhul Adevarului. Minciuna o insoteste si o ajuta duhul diavolului, care este minciuna si parintele minciunii.
Cel ce citeste cartile dascalilor mincinosi intra negresit in partasie cu duhul viclean si intunecat al minciunii. Lucrul acesta sa nu ti se para ciudat si de necrezut: asa spun raspicat luminatorii Bisericii, Sfintii Parinti. Daca in mintea si sufletul tau nu este scris nimic, Adevarul si Duhul sa scrie in ele poruncile lui Dumnezeu si invatatura Lui duhovniceasca.
De ti-ai ingaduit a-ti mazgali de tot tablele sufletului cu felurite cugete si intipariri neduhovnicesti, fara a lua aminte cu intelepciune si fereala: Cine e scriitorul, ce scrie el?, curata cele scrise de scriitori straini, curata prin pocainta si lepadarea a tot ce este impotrivitor de Dumnezeu. Sa scrie pe tablele tale doar degetul lui Dumnezeu.
Pregateste pentru acest scriitor minte si inima curata, vietuind cu evlavie si intreaga intelepciune: atunci, rugandu-te tu si citind sfintitele carti, pe nebagate de seama si in chip tainic se va scrie pe tablele sufletului tau legea Duhului.
Nu-ti este ingaduit sa citesti alte carti despre religie decat cele scrise de catre Sfintii Parinti ai Bisericii Sobornicesti a Rasaritului. Acest lucru il cere Biserica de Rasarit de la fii sai.
Iar daca gandesti altfel si socoti porunca Bisericii mai putin intemeiata decat socotinta ta si a celorlalti de un cuget cu tine, atunci nu mai esti fiu al Bisericii, ci judecator al ei.
Ma numesti marginit, neluminat indeajuns, rigorist? Lasa-ma in marginirea si in celelalte neajunsuri ale mele: voiesc mai bine a ramane, cu toate aceste neajunsuri, fiu al Bisericii de Rasarit, decat ca, avand toate parutele calitati, sa ma fac mai destept decat ea si, ca atare, sa-mi ingadui a nu-i da ascultare si a ma desparti de ea. Adevaratilor fii ai Bisericii de Rasarit le va face placere glasul meu.
Acestia stiu ca cel care voieste a primi intelepciunea cereasca trebuie sa lepede intelepciunea sa pamanteasca, oricat de mare ar fi ea, sa o lase deoparte, sa o taie, s-o recunoasca drept nebunie, asa cum este ea de fapt (I Cor. III,19). continuare »

Izvorul Tamaduirii – Se sfinteste agheasma mica

In fiecare vineri din Saptamana Luminata a fiecarui an se sarbatoreste Izvorul Tamaduirii, inca din a doua jumatate a primului mileniu crestin. Inainte de urcarea sa pe tron, viitorul imparat Leon cel Mare a intalnit un orb ratacit printr-o padure din apropierea Constantinopolului, care cerea apa. Maica Domnului l-a calauzit prin glasul sau ceresc, astfel incat Leon a gasit izvorul, care s-a dovedit a fi tamaduitor: dupa ce orbul si-a stamparat setea, si-a recapatat si vederea. Dupa ce a ajuns imparat, Leon a ridicat o biserica pe acel loc, cu hramul “Izvorul Tamaduirii”, iar cu apa luata de aici a vindecat multi bolnavi de-a lungul timpului, prin mila si lucrarea Maicii Domnului. Din punctul de vedere al dogmelor bisericesti, izvoarele tamaduitoare sunt preinchipuiri ale izvorului cel viu al mantuirii, care este Maica Domnului. La sarbatoarea “Izvorul Tamaduirii” crestinii merg cu gandul si cu inima incredintata ca Maica Domnului este izvor al dumnezeirii, prin nasterea Mantuitorului. In toate bisericile si manastirile, dupa Sfanta Liturghie, se savarseste slujba de sfintire a apei, agheasma mica, dupa o randuiala adecvata Saptamanii Luminate.

Despre Izvorul Tamaduirii in iconografie

Icoana numita se intalneste si in reprezentarile murale si in icoanele pe suport. Se asaza pe iconostasul si pe tetrapodul bisericilor cu hramul acesta, Aceasta icoana se mai intalneste si in cupola aghiazmatarelor din manastirile . Aghiazmatarul este o fantana cu apa sfintita aflata langa biserica mare (katholikon) a unei manastiri. El consta dintr-un bazin mare, cu o cupola deasupra, sustinuta de coloane, unite intre ele in partea superioara prin arce rotunde din caramida, iar in partea inferioara prin lespezi de marmura sculptate. Se foloseste la pregatirea (hagiasmas) in prima zi a fiecarei luni. continuare »

Invierea Domnului este evenimentul fara pereche in istoria lumii. Importanta ei intrece in mod absolut tot ce se intampla si se poate intampla in univers. Numai creatiunea lumii mai are aceasta importanta si calitate. Ca si creatiunea tot asa si invierea, nu sunt evenimente propriu-zis istorice, intrucat nu se datoresc unor cauze imanente, nu pot fi explicate si prevazute ca provenind din concursul fortelor si imprejurarilor naturale antecedente.Cauza care produce creatiunea este metaistorica si metanaturala. De aceea, chiar daca ar fi existat, prin absurd, oameni cari sa vada aparitia lumii, ei tot n-ar fi putut privi lucrarea cauzei aducand-o la existenta, o data ce omul nu are acces dincolo de domeniul imanent fizic, istoric si spiritual. Acei predispusi martori ai aparitiei lumii ar fi vazut ceva enigmatic si e posibil ca si-ar fi explicat aceasta enigma altfel decat prin creatiunea lumii de catre Dumnezeu. Creatiunea prin Dumnezeu nu se poate constata pozitiv, empiric, stiintific, istoric. E drept ca celelalte teze pot fi usor respinse, ca absurde, dar actul pozitiv prin care se accepta creatiunea e credinta. continuare »

Frecvent auzim persoane din diferite grupari protestante spunand: “Noi acceptam numai Sfanta Scriptura. Nu spunem nimic mai mult si nimic mai putin.”
Cu toate acestea, exista multe diferente intre aceste grupuri, chiar si intre membrii aceluiasi grup.

Diferentele traducerilor

Cum e posibil “sa nu se abata de la Sfanta Scriptura” protestantii si, totusi, sa existe dezacord intre ei? Daca Biblia a fost data de catre Dumnezeu ca un “statut al credintei”, ca un ghid complet privind ceea ce trebuie sa credem, ar trebui sa fie de acord cu totii asupra a ceea ce scrie cu adevarat. In realitate insa, diferentele dintre ei sunt enorme.

Daca Dumnezeu ar fi vrut sa avem Biblia ca singurul ghid al credintei, ar fi avut grija sa scrie la fel in toate limbile si in toate traducerile. Insa, in afara diferitelor traduceri din greaca si ebraica, care acorda cuvintele in mod diferit, exista si diferente in traducerile dintr-o limba in alta. Este, intr-adevar, firesc sa creeze diferite religii, fiecare cu traducerea ei, pentru a schimba continutul sau, potrivit diferentelor doctrinare.

Doar Scriptura?

Pentru a ilustra acest lucru, vom cerceta un verset al Scripturii, corespunzator temei noastre, asa cum este inregistrat in textul vechi si cum l-au falsificat diversele traduceri, influentate de traditiile protestante.

Este vorba despre 2 Timotei 3:16, care, conform textului, spune: “Πάσα γραφή θεόπνευστος, και ωφέλιμος προς διδασκαλίαν, προς ελεγμόν, προς επανόρθωσιν, προς παιδείαν την εν δικαιοσύνη…” Traducerea din greaca: “Toata scrierea insuflata de Dumnezeu si de folos spre invatatura, spre mustrare, spre indreptare, spre inteleptirea cea intru dreptate…” Diferite traduceri, insa, scriu versetul asa: “Toata Scriptura este insuflata de Dumnezeu si de folos, spre invatatura, spre mustrare …” continuare »

[vimeo=https://www.vimeo.com/22848663]

Cititi si: A aparut o noua carte la editura Cathisma

La Invierea Domnului [1]

… Si au zis aceia catre ele: „De ce cautati pe Cel viu intre cei morti? Nu este aici, ci S-a sculat. Aduceti-va aminte cum v-a vorbit fiind inca in Galileea, zicand ca Fiul Omului trebuie sa fie dat in mainile oamenilor pacatosi si sa fie rastignit, iar a treia zi sa invieze” (Lc. 24: 5-7). In noaptea aceasta, iubiti credinciosi, toate legile firesti au fost biruite. In noaptea aceasta, moartea si-a pierdut puterea si viata a invins. In noaptea aceasta, Iisus S-a sculat din mormant si niciun om nu mai este in groapa. Hristos a inviat!

„Unde-ti este, moarte, boldul, unde-ti este, iadule, biruinta?” Abia ni s-au sters lacrimile pe care, impreuna cu Maica Sfanta, leam varsat in saptamana patimirii Fiului ei si, iata, sulita bucuriei ne strapunge inima, inviind Hristos. Am fost coplesiti de durere si de sentimentul culpabilitatii, traind zi de zi si ceas de ceas suferintele Mantuitorului.

Saptamana aceasta a fost timpul marilor revelatii. Inainte de patimile Sale, Iisus ne-a descoperit tainele eshatologice: sfarsitul lumii, invierea mortilor, judecata finala, rasplata si pedeapsa eterna. Saptamana care a trecut, am fost martorii adancimilor celor mai intunecate ale josniciei umane, participanti la injustitie, la tradare si ucidere. Am fost insa participanti si la cele mai inalte acte divine: la rugaciunea, sacrificiul, lacrimile si durerea Domnului.

Poate am extins aceasta saptamana a Patimilor in viata noastra, si in sens bun, si in sens rau. Poate am tradat, poate am jurat stramb, sau de slabiciunea fratelui nostru am ras, poate ne-am spalat pe maini ca Pilat, sau am batjocorit in vreun fel pe Cel care Se rastignea pe cruce pentru noi si I-am scris deasupra capului: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu, care S-a rastignit pentru pacatele noastre”. Dar, asemeni lui Simon din Cirene, siliti de cainta, cu fiecare mortificare, cu fiecare durere si renuntare, am luat pe umerii nostri crucea lui Iisus.

A fost saptamana marilor probe, pe care leam trecut sau le-am cazut, caci fiinta noastra cea mai adanca a fost chemata la suprafata si a statut la judecata. Ni s-a pus in fata focul si apa, moartea si viata. Si am ales. Daca suntem aici, in Biserica, daca am raspuns cu glas de bucurie: „Adevarat a inviat!”, daca am venit sa luam lumina de la preot, este pentru ca am ales viata si pentru ca am inteles ca aceasta este ziua pe care a facut-o Domnul ca sa ne luminam si sa ne veselim intr-insa. continuare »

Nu se cuvine, insa, a trece sub tacere si acea vestita minune, despre uciderea balaurului, pe care a facut-o Sfantul Gheorghe, aproape de Palestina, patria sa, in partile Sirofeniciei, langa cetatea Beirut, nu departe de cetatea Lida, unde s-a ingropat trupul acestui mare Sfant Mucenic. Aceasta minune, pe multe icoane din vechime a fost zugravita, de cei vrednici de credinta zugravi ai pamantului Palestinei, si despre ea povestesc si cei ce calatoresc prin Palestina, care arata si locul acestei minuni, ce s-a facut asa: Era langa cetatea Beirutului, spre muntele Libanului, un iezer foarte mare, in care era un balaur infricosator si ucigas, care, iesind din acel iezer, pe multi oameni ii tragea in iezer si-i pierdea, mancandu-i. Si, de multe ori, poporul, inarmandu-se spre uciderea lui, era ucis si gonit, ca apropiindu-se de zidurile cetatii cu suflarea lui cea pierzatoare, umplea vazduhul de venin purtator de moarte, incat multi se vatamau si mureau si era necaz si plangere mare in acea cetate, iar oamenii erau necredinciosi si, impreuna cu imparatul lor, toti erau inchinatori la idoli. continuare »

Nenorocirea celor drepti si bunastarea pacatosilor
nu trebuie sa ne faca sa ratacim
de la credinta in Dumnezeu

Poate sa fie, oare, ceva mai nebunesc si mai fara de minte decat nesocotinta acelora care, cu toata randuiala ce domneste in lume, totusi se indoiesc si nu pricep ocarmuirea dumnezeiasca a lumii? Cine ar dori sa dovedeasca ca soarele este intunecat si rece, prin aceasta ar da dovada ca mintea lui nu este intreaga.

Tot asa de nesocotit, si inca mai mult, este cel care tagaduieste pronia si ocarmuirea dumnezeiasca a lumii. Nici soarele nu poate sa straluceasca asa de luminos, precum straluceste pronia dumnezeiasca pretutindeni! Noi vedem soarele de veacuri mergand pe calea cea randuita lui, vedem cum asezarea stelelor pazeste randuiala hotarata lor si cursul lumii niciodata nu se intrerupe; vedem cum ziua si noaptea urmeaza una alteia, si toate, atat cele de sus, cat si cele de jos, ca intr-un dans armonios pastreaza locul si pozitia lor, fara a trece peste hotarele ce le-a insemnat Dumnezeu de la inceput.

Dar poate veti raspunde: „Ce ne foloseste pe noi ca cerul, si soarele, si luna, si stelele, si toate celelalte se bucura de o asa de buna randuiala, cand imprejurarile si legaturile noastre omenesti, dimpotriva, sunt pline de amaraciune si neoranduiala?” Ce amaraciune si neoranduiala socotesti tu, omule? Imi raspunzi: „Acela este bogat si, pe langa aceasta, jefuieste, inseala, rapeste in toate zilele averea saracilor, si, totusi, nu-l ajunge nici o suparare. Altul, dimpotriva, traieste cu umilinta, in cumpatare si cu dreptate, impodobit cu toate faptele bune, si, totusi, este lovit de boala si saracie, de cele mai mari si felurite rele”.

Asadar, acestea sunt lucrurile care te mahnesc pe tine? „Acestea sunt”, raspunzi tu. Da, dar cand tu vezi ca multi dintre cei ce fac rau sunt pedepsiti, dimpotriva, nenumarati dintre cei cu fapte bune traiesc bine, pentru ce nu parasesti parerea ta si intarzii a lauda pe Dumnezeu? Iarasi imi raspunzi: „Pentru aceasta nu parasesc parerea mea, ca tocmai aceasta nepotrivire ma scandalizeaza cel mai mult. Pentru ce din doi pacatosi, numai unul se pedepseste si celalalt se cruta, si din doi oameni buni, unul traieste bine, iar altul este plin de nenorocire?”. Dar asculta, ca tocmai aceasta este una din faptele cele mai mari ale proniei Iui Dumnezeu. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=BIa-cfnzcBc]

Ziua Invierii! Sa ne luminam cu praznuirea,
si unul pe altul sa ne imbratisam.
Sa zicem “fratilor” si celor ce ne urasc pe noi;
sa iertam toate pentru Inviere.
Si asa sa strigam: “Hristos a inviat din morti,
cu moartea pe moarte calcand,
si celor din morminte, viata daruindu-le

Hristos a inviat! Unde ti-e, moarte, boldul? Unde ti-e, iadule, biruinta? Veniti, oameni, sa-i cantam si sa ne inchinam lui Hristos, sa slavim invierea Lui din morti!
Astazi este mantuirea lumii: nimicitu-s-a si s-a biruit vrajmasul cel temut si neinfrant pana acum al neamului omenesc si al intregii lumi – moartea. Omul a fost zidit nemuritor, dar pacatul l-a lovit cu moarte.
Multi oameni traiau la inceputul lumii cu sutele de ani, dar si lor le venea sfarsitul.
Erau barbati puternici, care-si invingeau toti dusmanii, care supuneau tari si popoare, dar nici unul dintre ei nu a reusit sa biruie moartea.
Altii, prin intelepciunea lor, se ridicau deasupra tuturor, se imbogateau de cunostinte, descopereau tainele naturii, dar nimeni dintre ei nu a reusit sa omoare moartea. Chiar si dreptii, cu intristare, se coborau cu sufletele in iad, simtind ca totul in viata e desertaciune si chin sufletesc, care se prelungeste pana la moarte.
Dar astazi moartea a fost biruita. Caci Hristos a inviat. S-a ridicat Hristos, primul dintre cei inviati. Nu pentru Sine a gustat moarte si a inviat Hristos, Fiul Dumnezeului vesnic viu ci, ca sa biruie moartea in El insusi(Referire la firea omeneasca a Mantuitorului), iar noua, oamenilor, sa ne deschida portile vietii vesnice, El a primit moartea si ingroparea si, inviind din morti, a devenit biruitorul mortii.
Singur inviindu-Se pe Sine cu puterea Sa dumnezeiasca, El le daruieste tuturor celor ce merg catre El si in urma Lui viata vesnica si nemurirea. El ii hraneste pe credinciosii Sai cu Trupul si Sangele Sau cel inviat, turnand in ei suvoiul vietii. El ne conduce spre viata plina de bucurie, spre raiul cel nou, plin de dumnezeiasca Lui slava.
Asemeni lui Hristos, Care doar pentru scurta vreme a gustat moartea, mor si astazi oamenii, ca sa invie din morti si sa fie impreuna cu El in imparatia Lui.
Astazi e ziua invierii. Cu bucurie sa o praznuim, oameni buni!
Se veselesc si cei trecuti in lumea cealalta, parintii si fratii nostri, vazand lumina invierii si pregustandu-si propria inviere, cand se vor satura si mai mult de slava dumnezeiasca. Bucurati-va, toti cei bolnavi, cei intristati si suferinzi. Va veni si pentru voi vremea unei vieti pline de bucurie. Praznuiti, veseliti-va toti oamenii, batrani si tineri, bogati si saraci, puternici si neputinciosi, cei ce munciti si cei ce nu va gasiti de lucru, locuitori in orase, in sate si in pustii, calatori si intemnitati! Toti sa ne bucuram acum! Sarbatorim omorarea mortii, a iadului nimicire, inceputul unei vieti noi.
Hristos a inviat din morti, cu moartea pre moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le. Hristos a inviat!

HRISTOS A INVIAT!

Cititi si: Parintele Justin: Hristos sa invieze bland si frumos in inimile noastre, ca ziua aceasta mare a Invierii Domnului sa fie si spre invierea neamului nostru