II. Lumina lina a cunoasterii lui Dumnezeu in inimile cuvioase
Iata ca se apropie sfarsitul Sfintei Patruzecimi. Sa ne adunam gandurile si sa cercetam: oare a fost atins scopul sfantului post? Pentru ce a fost randuit Postul Mare, care este obligatoriu pentru toti crestinii? Pentru a ne putea pregati ca sa intampinam cu vrednicie cea mai mare zi din istoria omenirii, ziua mantuirii neamului omenesc – a preaslavitei Invieri a Domnului si Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos dupa moartea Lui pe Cruce.
Cu trei saptamani inainte de inceputul Postului Mare, Sfanta Biserica incepe cu grija sa ne pregateasca pentru aceasta intalnire, amintindu-ne pildele evanghelice si chemandu-ne sa patrundem in talcul lor, iar apoi, in duminicile Patruzecimii, amintindu-ne evenimente din istoria Bisericii, legate mai ales de numele unor mari sfinti.
In cea de-a cincea saptamana se inalta inaintea noastra uluitorul chip al unei femei care a inceput ca noian a tot pacatul si a toata necuratia, pentru a deveni in cele din urma inger in trup: chipul cuvioasei Maria Egipteanca, intoarsa fulgerator de Dumnezeu de pe calea cea pierzatoare a vietii desfranate, a vietii de curvie, ea a devenit pentru noi toti pilda a pocaintei.
Ea nu stia Sfanta Scriptura, nu a citit-o niciodata; a intrat in pustie fara carti, si totusi, cum povesteste batranul Zosima, l-a uimit prin adanca cunoastere a Scripturii. Dumnezeu insusi a invatat-o, fiindca ea auzea in inima sa cuvintele Sfintei Scripturi. Dumnezeu i-a dat stravedere, pe care nu o au oamenii obisnuiti: cunostea numele monahului Zosima, stia ca este preot. Ea ne-a aratat cea mai uluitoare dintre toate pildele de pocainta, chemandu-ne si pe noi pe aceasta cale: fiindca atunci cand auzim de ea, de viata ei chinuitoare din pustie, trebuie sa ne rusinam daca nu ne pocaim deloc, daca nu ne ingrijim de curatirea inimii noastre.
Sa ne amintim inca o pilda de mare pocainta, pe care a savarsit-o facatorul de minuni si marele postitor care a fost sihastrul Iacov. Dupa ce a savarsit doua pacate foarte grele, cumplite, el a cazut in deznadejde, vrand sa lase vietuirea sa si sa plece in lume – dar Domnul l-a repus pe calea pocaintei, incat a petrecut zece ani intr-o pestera plina de oase omenesti, plangand cu lacrimi de sange pacatul sau infricosator. Si a fost miluit de Dumnezeu, Care i-a inapoiat darul facerii de minuni. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=4VXWscy5SfA]

Cititi si: Viata Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh.
Iata a V-a Duminica din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieste saptamana] marilor privegheri si marilor nevointe, saptamana marilor tanguiri si suspine, Duminica celei mai mari sfinte intre sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…
Patruzeci si sapte de ani a vietuit in pustie, si Domnul i-a daruit ceea ce rareori daruieste cuiva dintre sfinti. Ani intregi nu a gustat paine si apa. La intrebarea Avvei Zosima, ea a raspuns: „Nu numai cu paine va trai omul” (Matei 4, 4). Domnul a hranit-o intr-un mod deosebit si a indrumat-o la viata pustniceasca, la nevointele pustnicesti.

Si care a fost urmarea?Sfanta a preschimbat iadul ei in rai! L-a biruit pe diavol si a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul si cu rugaciunea, cu postul si cu rugaciunea! Pentru ca postul impreuna cu rugaciunea, este o putere care biruieste totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: „Sa urmam Mantuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a aratat biruinta impotriva diavolului”. Prin post ne-a aratat biruinta impotriva diavolului… Nu exista o alta arma, nu exista un alt mijloc.
Postul! Iata mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinta, Sfanta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiasca este postul! Postul nu este nimic altceva decat sa-ti rastignesti trupul, sa-ti rastignesti trupul, sa te rastignesti singur pe tine insuti.
De vreme ce exista crucea, biruinta este sigura. Trupul fostei desfranate din Alexandria, Maria, prin pacat s-a predat robiei diavolului. Dar cand a imbratisat crucea lui Hristos, cand a luat aceasta arma in mainile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este invierea sufletului din morti. Postul si rugaciunea deschid ochii omului, ca sa se zareasca si sa se inteleaga dupa adevar pe el insusi, sa se vada pe el insusi.

De vreme ce exista crucea, biruinta este sigura. Trupul fostei desfranate din Alexandria, Maria, prin pacat s-a predat robiei diavolului. Dar cand a imbratisat crucea lui Hristos, cand a luat aceasta arma in mainile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este invierea sufletului din morti. Postul si rugaciunea deschid ochii omului, ca sa se zareasca si sa se inteleaga dupa adevar pe el insusi, sa se vada pe el insusi.
Vede atunci ca fiecare pacat in sufletul lui este mormantul lui, mormantul, moartea lui. Intelege ca pacatul in sufletul lui nu face nimic altceva decat sa transforme in lesuri toate cate apartin sufletului: gandurile lui, sentimentele lui si dispozitiile lui; un sir de morminte. Si atunci…, se dezlantuie din suflet un strigat jalnic: „Inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma”. Acesta este strigatul nostru in aceasta sfanta saptamana: Doamne, inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma. Astfel ne-am rugat in aceasta saptamana Domnului, astfel de strigate rugatoare ne-a predat, in Canonul sau cel Mare, marele sfant parinte al nostru Andrei Criteanul.
„Doamne, inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma”. Acest strigat ne priveste pe noi toti, pe toti cati avem pacate. Cine nu are pacate? Este imposibil sa privesti in tine insuti si sa nu afli undeva, in vreun ungher al sufletului tau, sa nu localizezi in vreun colt al lui un pacat poate uitat. Si… fiecare pacat, pentru care nu te-ai pocait, este mormantul tau, este moartea ta. Si tu, ca sa poti sa te mantuiesti si sa te inviezi pe tine insuti din mormantul tau, striga cu strigatele tanguitoare si rugatoare ale Marii Patruzecimi: „Doamne, inainte de sfarsit, pana ce nu pier, mantuieste-ma”. continuare »

Taina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu – zice Sfîntul Sofronie – sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l.

Această povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest preaslăvit lucru, nu vor voi să creadă, acelora milostiv să le fie Domnul. Deoarece aceia, cugetînd la neputinţa firii omeneşti, socotesc că sînt cu neputinţă cele ce grăiesc despre oameni, ca lucruri preaslăvite. Acum se cade să începem povestirea de acest lucru minunat, care s-a făcut în neamul nostru.

Într-una din mănăstirile Palestinei a fost un ieromonah Zosima, care era atît de îmbunătăţit şi de vestit în fapta bună, încît mulţi monahi din mănăstirile cele dimprejur de multe ori alergau la dînsul ca să audă cuvînt din gura lui. El a petrecut în mănăstirea aceea unde a fost cincizeci şi trei de ani şi toate nevoinţele vieţii pustniceşti le-a trecut şi toată pravila dată de monahi desăvîrşit a păzit-o.

Toate acelea făcîndu-le, niciodată n-a fost nepăsător la învă-ţăturile dumnezeieştilor cuvinte, ci chiar culcîndu-se şi sculîndu-se şi hrană gustînd – de se cuvine a numi hrană aceea din care el gusta puţin -, un lucru avea în gînd necontenit, adică de a cînta lui Dumnezeu totdeauna şi de a face învăţături din dumnezeieştile cuvinte. Căci din copilărie ducîndu-se în mănăstire, a stat într-însa cincizeci şi trei de ani, după cum s-a zis mai sus, şi s-a nevoit în dînsa cu osteneli pustniceşti.

După aceea, tulburîndu-se de oarecare gînduri, ca şi cum el acum în toate ar fi fost desăvîrşit, de la alţii nicidecum trebuindu-i povăţuire, vorbea în sine: “Oare este pe pămînt vreun monah care să mă poată folosi pe mine, şi să-mi arate chip de pustnicie, pe care eu nu le-am făcut? Oare afla-se-va în pustie vreun om, ca să-mi covîrşească lucrurile mele?” Aşa gîndind el, i s-a arătat îngerul lui şi i-a zis: “O, Zosima, precum era cu putinţă unui om, bine te-ai nevoit şi bine ai trecut pustniceasca alergare. Însă nimeni nu este între oameni, care s-ar putea arăta pe sine că este desăvîrşit. Mai mare îţi va fi nevoinţa ce îţi stă înainte, decît aceea pe care ai făcut-o pînă acum şi pe care tu nu o ştii. Dar ca să cunoşti cîte căi sînt spre mîntuire, ieşi din pămîntul tău, precum altă dată Avraam cel vestit între patriarhi, şi mergi într-una din mănăstirile ce sînt pe lîngă rîul Iordanului”. continuare »

Pilda pocaintei Sfintei Maria Egipteanca este atat de cuprinzatoare si de pilduitoare incat sfanta Biserica vrea in mod deosebit sa o intipareasca in inimile noastre. Ca atare, pe langa ziua pomenirii ei i s-a inchinat si cea de-a cincea Duminica a Marelui Post; si, afara de asta, cu numele ei e insemnata starea la care canonul ei este imbinat cu Canonul Mare. S-ar parea ca sunt destule imbolduri pentru a ne opri luarea-aminte asupra intoarcerii ei la Dumnezeu si a trage inva­tatura din ea. Sa ascultam, deci, aceasta lectie.

Nu voi intra in amanuntele vietii Cuvioasei. Ma voi opri asupra primei lucrari savarsite asupra ei de catre ha­rul lui Dumnezeu, care a trezit-o din somnul pacatului -si ma opresc nu pentru a va pofti sa ii urmati (caci cum ati putea urma ceea ce nu depinde de voi), ci pentru a va arata ca fiecare poate si trebuie sa dobandeasca dori­re de a castiga acelasi har.

Convertirea sfintei Maria Egipteanca tine de converti­rile extraordinare. Vedeti ca ea era cu totul cufundata in pacat si nici cu gandul nu gandea sa-l paraseasca: dar vine harul si, prin lucrarea sa covarsitoare, o trezeste din atipirea pacatului. Desteptata, ea vede cat de pierzatoare e starea sa si se hotaraste sa se schimbe in bine. Cu ea s-a intamplat acelasi lucru ca si cand cineva ar fi cufundat in noroi si altcineva, venind, l-ar smulge cu mana tare din adancul mlastinii si l-ar pune slobod pe pamant tare. La fel a fost convertirea sfantului Apostol Pavel si a multor altora.

Insa ceea ce tine de lucrarile aparte, extraordinare, ale lui Dumnezeu, prin insasi firea sa nu poate fi de obste tu­turor; si daca cineva, intemeindu-se pe aceste pilde, ar refuza cu totul orice grija de intoarcere a sa la Dumnezeu si orice silinta, parca spunand harului: “Vino, ia-ma – si o sa merg cu tine”, acela ar fi nedrept si s-ar da singur pierzarii, dandu-se pe mana caderii sale. Calea de obste a tuturor este aceasta: “Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide”. Oricum, si la cei ce merg pe aceasta cale lucra­rea harului care intoarce la Dumnezeu este asijderea insemnata de o zguduire; pentru ea, insa, este nevoie de pregatire prin osteneala personala, trebuie sa ne rugam pentru ea, este smulsa, parca, de la Domnul. Domnul vede osteneala cea dureroasa si da dupa osteneala. De la cei ca sfanta Maria, El nu asteapta aceasta osteneala, ci lucreaza de-a dreptul; osteneala urmeaza dupa aceea. Asa lucreaza Domnul asupra alesilor Sai deosebiti; iar noi tre­buie sa mergem pe calea cea de obste si sa ne silim pe noi insine a ne intoarce la Dumnezeu, atunci cand avem vremea bineprimita si strabatem zilele de mantuire. continuare »

Luni
”In tot locul sunt ochii Domnului: ei vad pe cei rai si pe cei buni” (Pilde 15, 3). O, de si-ar aminti pururea de asta faptura intelegatoare! Atunci nu numai ca nu ar indrazni sa-si faca de cap pe fata si sa se dedea netrebniciilor trupesti, ci nici launtric, in gandurile mintii sale si in miscarile inimii sale n-ar ingadui nici un lucru neplacut lui Dumnezeu. Ar sta atunci cum sta un ostas aflat pe front inaintea imparatului, cu toata luarea-aminte si asprimea fata de sine insusi, pentru a nu se arata necunoscator al regulamentului si a nu avea de suferit mania si pedeapsa imparateasca. Pentru noi, regulamentul sunt poruncile lui Dumnezeu, care arata si felul de ganduri care se cuvine, si felul de simtaminte si stari sufletesti pe care trebuie sa-l avem; intru toate acestea trebuie sa ne aratam in buna regula.

Marti.
”Iadul si pierzarea descoperite sunt inaintea Domnului: cu atat mai mult inimile fiilor oamenilor” (Pilde 15,11). Iar pacatosul se tot gandeste ca nimeni nu il vede si, ascunzandu-se de ochii oamenilor prin intunericul noptii sau pustietatea locului, socoate ca nu e zarit de nimeni. Ochiul lui Dumnezeu a vazut tot; ingerul pazitor si constiinta au fost martori. Vei merge candva la judecata si atunci, toate cele ascunse se vor vadi; martori ce nu pot fi mituiti vor sta de fata si vei ramane fara cuvant. Osinda va ramane de neschimbat. Un singur mijloc poate abate acest sfarsit de neinlaturat: pocainta. Usa spre ea este deschisa. Grabeste-te sa intri pana n-a sunat ceasul care te izbeste cand nu te astepti, curmand si pacatele tale, dimpreuna cu orice nadejde de a afla mila.

Miercuri
”Inteleptul merge pe cararea vietii care duce in sus, ca sa ocoleasca drumul iadului care merge in jos” (Pilde 15, 24). Toti stiu ce este iadul si ca fiecare poate nimeri acolo pentru faptele sale; insa nu toti isi amintesc asta si nu toti traiesc cum se cuvine, asa incit sa se vada ca se ingrijesc sa scape de iad. Traiesc asa, in voia sortii: ”poate avem noroc si nu nimerim in iad”. Dar unde ne este ratiunea? si in treburile lumesti ”norocul” poate sa ne scape din miini, insa intr-un lucru atit de insemnat, care o data savirsit ramine neschimbat in vecii vecilor, folosirea cuvintului ”noroc” vadeste cea mai mare lipsa de ratiune. Deci nu te fali, ratiune, cu puterea ta de intelegere, daca nu-ti aduci aminte de aceste lucruri si nu ne imbii cu cugetari ale vietii, despre cum am putea, fugind de iad, sa ne mintuim. continuare »

„Au trimis Dumnezeu pre Duhul Fiului Sau in inimile voastre, carele striga: Avva Parinte.” (Gal. 4:6)

1. De ce ne este randuit postul? Cred ca pentru a ne aminti mai bine obarsia noastra. Ca sa ne amintim ca nu suntem doar rodul pamantului, ci al cerurilor – mai intai de toate al cerurilor. Ca sa ne aducem aminte ca suntem neam ales, si ca Tatal nostru e insusi Imparatul cerurilor si pamantului.
2. De ce Maica noastra Biserica Pravoslavnica ne-a randuit un astfel de post aspru? Fara indoiala, pentru ca sa ne intoarcem mintea de la toate maruntele griji zilnice si sa cugetam la ceea ce e de capatai si cu adevarat conteaza. Ca sa ne amintim obarsia noastra si adevarata noastra cale si adevarata noastra patrie.
3. Stii tu, fiul meu, de ce Maica noastra Biserica Pravoslavnica ne-a randuit postul? Negresit, pentru a ne aminti ca macar de suntem facuti din pamant, nu pamantul ne-a facut, caci si pe el a trebuit cineva sa-l zideasca. Ca sa ne amintim de cerul care il purtam in noi, in aceasta coaja trupeasca si pamanteasca. Si sa putem desparti in noi cele ceresti de cele pamantesti, si cele vesnice de cele stricacioase, si cele netrecatoare de cele trecatoare, si pe calator de masina calatorului. continuare »

De la inceputul lumii si al veacurilor, toate popoarele de pe pamant au crezut ca lumea duhurilor exista si ca duhurile nevazute sunt adevarate. Cu toate acestea, multe popoare au luat-o pe o cale gresita in aceasta privinta, dand in mintea lor o putere mai mare duhurilor celor rele, decat celor bune si, cu trecerea vremii, au facut zei din duhurile cele rele, construind temple pentru ele, aducandu-le jertfe si rugaciuni si bizuindu-se pe ele, pentru toate lucrurile. Cu trecerea vremii, multe popoare s-au lepadat cu totul de credinta in duhurile cele bune si au ramas numai cu credinta in duhurile cele rele, sau in “zeii” cei rai, asa cum ii numeau ei; asa incat aceasta lume parea ca o cursa de cai, unde oamenii si duhurile rele se luau la intrecere. Duhurile cele rele chinuiau oamenii din ce in ce mai mult, si i-au orbit, numai pentru a sterge din mintea oamenilor orice gand de Dumnezeu, bun si cu putere mare, data de Dumnezeu duhurilor celor bune.

Si in zilele noastre, toate popoarele de pe pamant cred in duhuri. Si, in adevar, aceasta credinta este corecta. Cei care nesocotesc lumea duhurilor, o nesocotesc, pentru ca ei vad numai cu ochii lor trupesti si nu o pot vedea. Dar lumea duhurilor nu ar fi a duhurilor, daca s-ar vedea cu ochii trupesti. Atunci, fiecare om care are mintea deschisa si inima neinvartosata de pacat, poate simti in intreaga sa fiinta, in fiecare zi si in fiecare ceas, ca noi nu suntem singuri in lumea aceasta, numai in tovarasia naturii mute, a rocilor, plantelor, animalelor si altor fapturi, elemente si fenomene, ci, ca sufletele noastre se afla mereu in legatura cu lumea nevazuta, cu fiinte nevazute. Dar ei gresesc, scapandu-se de duhurile cele bune si facandu-si zei din duhurile cele rele, inchinandu-se lor.
continuare »

Duminica de azi e inchinata pomenirii Sfantului nostru Parinte Ioan, scriitorul Scarii. Si nici nu e nevoie sa mai spunem de ce este acest asezamant in Sfanta Biserica. Sfantul Post a fost randuit nu numai pentru curatirea noastra, ci si pentru intarirea noastra in bine – nu doar pentru a pune inceput bun, ci fi pentru a ne misca mai departe pe calea spre desavarsire. Astfel, iata, pentru ca nu cumva careva, dupa ce s-a ostenit putin in savarsirea binelui sau a dus o vreme viata crestineasca, sa creada ca a facut deja totul sau ca a ajuns departe in calea spre desavarsire, fiecaruia dintre noi i se aduce aminte de Sfantul Ioan Scararul, asa incat, amintindu-ne de el, sa ne zugravim in minte sfanta lui Scara si, masurand cu ea ostenelile noastre, sa putem hotarnici mai limpede cat din cale am strabatut si cat ne-a mai ramas. Pentru a va ajuta in aceasta lucrare, cel mai bine ar fi sa va descriu pe scurt sfanta Scara a urcarii la desavarsirea asemanarii cu Dumnezeu. Cred, insa, ca la acelasi tel se poate ajunge prin povestirea vietii Sfantului Ioan Scararul: fiindca nu numai prin ceea ce a scris, ci si prin viata sa el ne arata scara pe care trebuie neaparat sa urce toti cei ce doresc a se desavarsi in viata duhovniceasca. Ascultati, deci.
Viata Sfantului Ioan Scararul este scurta; dar ea, in mica sa intindere, incape mult – sau, mai bine zis, totul. Iata cum s-a scurs viata lui.
Sfantul Ioan L-a indragit pe Domnul din tinerete si, neluand seama la nadejdile mincinoase pe care i le dadeau inzestrarile firesti si multa sa invatatura, a parasit lumea si s-a retras departe de patria sa – in Sinai, pentru a se slobozi prin instrainare de multe piedici in calea vietii duhovnicesti, si a primi chiar prin locul de trai invatatura cu privire la ce si unde trebuie sa caute. continuare »

Ma numesc Marian Teofan Grierosu si m-am nascut la data de 17 aprilie 2010 in Iasi. Am un fratior in varsta de 4 ani si provin dintr-o familie unita in credinta, taticul meu fiind preot. Numele meu a fost ales in cinstea Maicii Domnului si in omagiul parintelui Teofan Merla de la Manastirea Cetatuia din Iasi.

La data de 17 mai 2010, cand aveam varsta de o luna, parintii m-au dus la Spitalul Sf. Maria din Iasi, pentru ca eram palid si refuzam sa mananc. Am fost internat la Terapie Intensiva si dupa doua zile am primit diagnosticul: Leucemie Acuta Limfoblastica Congenitala cu celule precursoare B. Am fost transferat la sectia de Oncologie unde am inceput tratamentul cu chimioterapie Interfant 99, am raspuns la tratament si am intrat in remisie, spre bucuria familiei mele si surprinderea medicilor.

Sunt singurul copil din tara cu leucemie congenitala care a supravietuit. Majoritatea copiilor nascuti cu leucemie se sting dupa cateva zile. De la varsta de o luna am suportat tratament cu chimoterapie, transfuzii de sange, punctii lombare si medulare dureroase.  Dumnezeu si Maica Domnului au fost alaturi de mine si m-au tinut in viata. continuare »

Invataturile crestine spun ca mandria este unul dintre cele mai mari pacate. Odata savarsit, mai putem fi totusi iertati? Vei afla in cele ce urmeaza!
Scrierile bisericesti ne vorbesc despre cele sapte pacate pe care suntem chemati sa invatam cum sa le evitam. Mandria este primul si cel mai greu. Din trufie se nasc invidia, iubirea de bani si multe altele.
Ingerii decazuti sunt primele suflete care au pacatuit in fata lui Dumnezeu din mandrie si prin revolta. Acestia au gresit constient, de aceea caderea lor a fost definitiva.
Smerenia, leacul patimilor sufletului
Nu-i om sa nu fi pacatuit din mandrie, spun sfintii parinti. Laudarosenia sau aroganta sunt pacate care ne trimit dincolo de cele sfinte. Dupa Sfantul Nectarie al Eginei, mandria este cea mai rea patima, fiind pricina tuturor relelor.
Ea aprinde conflicte grele si dezbina oamenii. De aceea, Dumnezeu doreste smerenia noastra si nu lauda desarta. „Tu insa, cand faci milostenie, sa nu stie stanga ta ce face dreapta ta. Fa milostenia ta sa fie intr-ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie”, spune Biblia. continuare »

Potrivit Apostolului Petru, botezul este „fagaduinta cugetului bun catre Dumnezeu” (I Ptr. 3, 21). Cel care se boteaza fagaduieste sa-si traiasca restul vietii cu constiinta curata, tinand toate poruncile Domnului, pe care le primeste in constiinta sa. Curatia sufleteasca este o trasatura a celui botezat. Apostolul Pavel asemuieste stralucirea vietii lui cu stralucirea Domnului inviat: „Ca precum Hristos a inviat din morti prin slava Tatalui, sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom. 6, 4). Prin botez, omul cel vechi, iubitor de pacat, moare, si invie om nou, ravnitor catre fapte bune. „Asa si voi”, cei botezati, „socotiti-va ca sunteti morti pacatului, dar vii pentru Dumnezeu, intru Iisus Hristos, Domnul nostru. Deci sa nu imparateasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa va supuneti poftelor lui; nici sa puneti madularele voastre ca arme ale nedreptatii in slujba pacatului, ci infatisati-va pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculati din morti, si madularele voastre ca arme ale dreptatii lui Dumnezeu. Pacatul nu trebuie sa aiba stapanire asupra voastra” (Rom. 6,11-14).

Apostolul Pavel spune ca israelitenii, trecand marea, s-au botezat in ea (I Cor. 10,2). Acest botez le-a slujit ca despartire de Egipt. La randul sau, Apostolul Petru graieste: „Iar aceasta mantuire prin apa inchipuia botezul, care va mantuieste astazi si pe voi” (I Ptr. 3, 21). Si botezul nostru ne mantuieste si ne slujeste ca zid despartitor intre intunecatul taram satanic al pacatului si lumii si lumina vietii in Hristos. Cel botezat se rupe de toate nadejdile si reazemurile pamantesti si traieste in acest veac ca intr-o pustie, fara a se lega de nimic. Inima lui nu este pe pamant, inima lui este in veacul celalalt. Tot ce este aici il atinge in treacat, asa incat cel ce are femeie e ca si cum n-ar avea, cel care cumpara ca si cum n-ar stapani, si indeobste oricine se foloseste de aceasta lume – ca si cum nu s-ar folosi deplin (I Cor. 7,30).

Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie, le-a grait Domnul ucenicilor Sai, chemandu-i inaintea Sa, precum am auzit astazi in Evanghelie (Marcu 8, 34).

Iubiti frati! Si noi suntem ucenicii Domnului nostru Iisus Hristos, fiindca suntem crestini. Si noi suntem chemati inaintea Domnului in aceasta sfanta biserica pentru a asculta invatatura Lui. Stam inaintea fetei Domnului; privirile Lui sunt atintite asupra noastra, inaintea Lui sunt descoperite sufletele noastre; gandurile noastre de taina si simtamintele noastre ascunse sunt aratate Lui. El vede toate planurile noastre; El vede faptele drepte si gresalele facute de noi din tineretile noastre; vede toata viata noastra, atat trecuta cat si viitoare; cele nefacute inca de noi sunt deja scrise in cartea Lui. El vede dinainte ceasul mutarii noastre in nemasurata vesnicie si ne vesteste pentru a noastra mantuire porunca Lui cea atotsfanta: Cel ce voieste sa vina dupa Mine sa se lepede de Sine si sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie.

Prin puterea credintei vii sa inaltam catre Domnul ochiul nostru gandit – si-L vom vedea! Il vom vedea pe El, Pretutindenea Fiitorul – Care este de fata aici, impreuna cu noi. Sa deschidem inima noastra, pravalind de la intrarea ei greaua piatra a invartosarii; sa ascultam, sa privim, sa primim, sa ne insusim invatatura Domnului nostru. Ce inseamna lepadarea de sine? Lepadarea de sine inseamna sa parasesti viata pacatoasa. Pacatul, prin mijlocirea caruia s-a savarsit caderea noastra, a cuprins intreaga noastra fire in asa chip ca ni s-a facut ca si cum ne-ar fi firesc: lepadarea de pacat s-a facut lepadare de firea noastra; lepadarea de firea noastra este lepadarea de sine. Moartea vesnica, ce a lovit sufletul nostru, s-a prefacut pentru noi in viata. Ea cere hrana sa – pacatul, desfatarea sa – pacatul: prin mijlocirea acestei hrane si a acestei desfatari, moartea vesnica sprijina si pastreaza stapanirea sa asupra omului. Insa omul cazut socoate sprijinirea si cresterea in el a stapanirii mortii crestere si sporire a vietii. Astfel, cel molipsit de boala ucigasa e stapanit de cerinta silnica a bolii si cauta mancaruri care sporesc boala – le cauta ca pe mancarea cea mai de trebuinta, ca pe o desfatare de care este neaparata nevoie si cat se poate de placuta. Impotriva acestei morti vesnice, care se infatiseaza drept viata omenirii bolnave de caderea ei infricosatoare, Domnul rosteste osanda Sa: Cine voieste sa mantuiasca sufletul sau sporind in el viata caderii, altfel spus moartea vesnica, pierde-l-va pe el: iar cine-si va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie omorand in sine poftele pacatoase si lepadandu-se de indulcirea cea pacatoasa, acela il va mantui pe el (Marcu 8, 35). continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=yG04hbS0SXI]

Marie bucura-te
Domnul este cu tine.
Binecuvantata esti tu intre femei
Bucura-te Marie.

Ce fel de inchinaciune poate fii aceasta
Cugeta Fecioara tulburandu-se de cuvantul lui.

Nu te teme Marie
Nici nu te mira de chipul meu strain
Si nici nu te spaimanta
Ca Arhanghel si nu om sunt.
Sarpele oarecand a amagit
iar eu iti vestesc acum
Ca vei ramane neatinsa
Si vei naste fiu.

Fa-mi cunoscuta ingere
Puterea graiurilor tale
Ceea ce mi-ai zis acum
Cum, cum va fii?
Si cum voi zamisli prunc
Curata fecioara fiind.
Mai limpede spune-mi acum
Si cum voi fi,
Si cum voi fi
Maica Ziditorului?

Marie bucura-te
Ca iata de acum
Vei fi Imparatului scaun.
Ca iata vei lua in pantece
Si vei naste fiu
Si vei pune numele Lui Iisus.
Acesta va fi mare
Si al Celui prea inalt Fiu se va chema.
Si va imparati intru toti vecii
Si imparatia Lui nu va avea sfarsit.
Bucura-te Marie.

Maria a zis catre inger:
Cum va fi aceasta,
De vreme ce nu stiu de barbat,
Spune-mi?

Duhul Sfant se va pogori peste tine
Si puterea Celui prea inalt te va umbri.
Ca la Dumnezeu nu-i nimic cu neputinta.
Bucura-te Marie.

Graitor de adevar mi te arati,
A zis Fecioara,
Caci de bucurie vestitor te arati.
Iata roaba Domnului,
Fie mie dupa cuvantul tau.
Salasluiasca-n mine Dumnezeu
Caruia cu tine-i strig:
Bine-l cuvantati toate lucrurile Domnului.

Marie bucura-te.
Biserica, usa, rai,
Turturea cu dulce viers.
Bucura-te norusor,
Maica Mielului
Si-a Pastorului cel bun,
Scara, masa si pod.
Bucura-te Marie.

Citisti si: INEDIT: Cuvânt la Buna Vestire, al celui între sfinţi părintele nostru Andrei, episcopul Critului

Partea I [vimeo=https://vimeo.com/21435811]

Partea a II-a [vimeo=https://vimeo.com/21439892]

Frati crestini,

Ne aflam in sarbatoarea Bunei Vestiri, aceasta sarbatoare de primavara. S-a vorbit aseara despre aceasta sarbatoare si astazi la sfanta Liturghie si as vrea sa adaug si eu ceva in seara aceasta. Mai intai as vrea sa va spun ceva despre orasul Maicii Domnului, despre acel Nazaret al carui nume il stim din copilarie (…).

Mai intai, Tara sfanta, aceasta tara a lui Iisus si a profetilor este pe malul Mediteranei, intre Mediterana si Iordan. Are trei provincii: Iudeea, partea de sud, unde este Ierusalimul, Samaria, partea de mijloc si Galileea, partea de nord. in partea de nord, in susul acestei Galilei este muntele Carmei, in care sfantul proroc Ilie a adus jertfa sa faimoasa care nu se poate uita, intr-un moment de mare criza religioasa, in veacul al VIII-lea inainte de Hristos. Deci Carmelul, un podis muntos, cam asa cum este podisul Ardealului, care si iarna are iarba si flori, fiind aproape de Mediterana care trimite caldura ei binecuvantata si asupra acestei regiuni muntoase. Tot in aceasta Galileea, partea de nord a Palestinei, partea catre Iordania de astazi, deci catre rasarit, este marginita de Marea Galileii sau a Ghenizaretului, pe care Iisus si pescarii lui, sfintii apostoli, adeseori o strabateau in lung si in lat. Adeseori vedem pescarii, sfintii apostoli si ai lor, pescuind in aceasta mare care are foarte multi pesti. Si atunci ca si acum, barci strabat in toate sensurile aceasta mare a Galileii care este o mare limpede, insa cu foarte multi curenti, incat adeseori apa se misca, la cea mai usoara adiere a vantului se fac valuri marisoare. Daca este un vant mai puternic, valurile se ridica sus de tot. In acea noapte de neuitat, cand apostolii veneau de dincolo de mare, deci din Iordania de astazi, catre Capernaum, s-a starnit furtuna, incat s-au spaimantat ca se ineaca. Iisus dormea la carma. Si Il scoala pe Iisus: „Doamne, scoala, ajuta-ne, ca pierim”(Mat. 8:25; Mar. 4:38; Lc. 8:24)! Valurile aruncau apa in corabie. Aceasta este Marea Galileii sau Marea Ghenizaretului. In aceasta regiune, un fel de Bucovina a noastra, sunt mai multe orase; orasul principal este Nazaretul. Si mai este un oras, Cana, Cana Galileii, unde Iisus a facut prima minune, unde a schimbat apa in vin.

Nazaretul este un orasel destul de mare astazi. Pe vremea Mantuitorului era micut, era un sat. In cei doua mii de ani de crestinism, acest sat a crescut si are infatisarea unui oras. Este construit pe un fel de amfiteatru. Partea lui de sud este inalta; sus de tot sunt niste paduri care continua acest amfiteatru, incat toate casele de pe aceasta inaltime privesc catre rasarit si toate primesc soarele in fata lor in orice inceput de zi. De acolo de sus se vede in departare muntele Hermonului, de care aminteste psalmistul (Ps. 28:6; 41:8; 88:13; 132:3). Acest munte al Hermonului are aproape toata vremea zapada pe toata creasta lui alba: in mai am vazut zapada pe creasta lui. In acest oras Nazaret acum sunt si blocuri. Partea de sus se cheama Illit Nazaret si in partea de apus a Nazaretului sunt multi romani, insa evrei si rusi, refugiati acolo. In piata din Nazaret am intalnit multi evrei romani. Nu stiam cum sa ma descurc cu limba si aud vorbind romaneste! Sigur, bucuria mea si a oricarui roman. continuare »

1. Razboiul se intelege si se explica doar in lumina biblica, fiindca toate razboaiele sunt biblice, stand sub controlul lui Dumnezeu.
2. La crestini, razboiul si pacea depind exclusiv de relatia noastra cu Dumnezeu si cu poruncile Lui.
3. La necrestini, acestea depind de relatia lor cu Dumnezeu si cu legea lui Dumnezeu sadita in constiinta lor si explicata intr-o anumita masura de inteleptii lor.
4. Razboiul placut lui Dumnezeu este razboiul omului cu el insusi, cu patimile si cu viciile lui. Daca omul nu poarta acest razboi cu sine, trebuie neaparat sa poarte razboi cu Dumnezeu si cu oamenii.
5. Pacatele nepocaite, hula, avaritia, curvia conducatorilor si ale poporului atrag pedeapsa razboiului, acesta avand rol pedagogic.
6. Pacea fara Dumnezeu e solul manos al razboiului.
7. Cauzele razboiului sunt in mainile oamenilor, iar efectele in mainile lui Dumnezeu.
8. Pacatele parintilor nepocaite atrag razboaie intre urmasi.
9. Pedeapsa unui popor apostat vine uneori prin popoare de la mare indepartare.
10. Atacatorii, daca nu fac voia Domnului, ci plinesc dorinta lor de a ucide si jefui, pot pierde razboiul chiar daca sunt mai bine dotati.
11. Eliberarea unui popor din grozavia razboiului vine prin pocainta si prin milostivirea lui Dumnezeu.
12. Mantuitorul a dat lumii pacea Sa, insa cei care o vor refuza vor fi batuti cu sabia razboiului pana in vremurile din urma.

Cuvant in Duminica Sfantului Grigorie Palama

Daca, precum va amintiti, in cea dintai Duminica a Marelui Post Sfanta Biserica a praznuit intarirea Ortodoxiei de catre cele sapte Sinoade Ecumenice, in cea de-a doua ea cinsteste pomenirea ierarhului Grigorie Palama, marele aparator al Ortodoxiei. Acesta a trait in al XIV-lea veac, la aproape sase sute de ani dupa ultimul Sinod Ecumenic. A primit o educatie aleasa, fiind apropiat al imparatului din Bizant, dar a parasit curand viata de la curte si s-a retras in muntele Athos, fiindca sufletul lui nazuia spre impartasirea statornica si nedespartita cu Dumnezeu. In zilele lui s-a ridicat hula asupra monahismului si mai ales asupra calugarilor din Athos, care erau defaimati pentru faptul ca-si inchinasera intreaga viata numai slujirii lui Dumnezeu, cugetarii la cele dumnezeiesti si rugaciunii. Sfantul Grigorie i-a infierat cu mare putere pe acesti hulitori, ridicandu-se in apararea monahismului ortodox, in acea vreme s-a ridicat ereticul Varlaam, care propovaduia invatatura gresita ca, schimbandu-Se la fata in muntele Taborului, Domnul Iisus Hristos nu ar fi stralucit cu lumina dumnezeiasca, ci cu o lumina pamanteasca, obisnuita. Sfantul Grigorie la dat in vileag ca eretic, invatand cu tarie ca lumina taborica este dumnezeiasca.
In ziua pomenirii acestui mare ierarh, ca de altfel in toate zilele cand sunt pomeniti sfinti ierarhi, auziti in Evanghelia care se citeste cuvintele lui Hristos: Adevarat, adevarat zic voua: cel ce nu intra pe usa in staulul oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur si talhar, iar cel ce intra prin usa este pastorul oilor (In. 10, 1-2).
In ele, toti invatatorii mincinosi si ereticii sunt asemuiti unor hoti si talhari, ce nu doresc sa intre cu smerenie in sfanta credinta pe usa Ortodoxiei, ci nazuiesc sa se furiseze prin alta parte. Singura intrare sfanta si legiuita in dumnezeiasca invatatura e insa una singura, si unul singur este invatatorul nostru – Iisus Hristos (v. Mt. 23, 8), iar noi suntem datori sa urmam doar Lui si nimanui altcuiva. Eu sunt usa: de va intra cineva prin Mine, se va mantui; si va intra, si va iesi, si pasune va afla (In. 10, 9). La aceasta usa El i-a pus ca strajeri ai imparatiei Cerurilor pe sfintii apostoli, in urma carora au primit hirotonia, ca urmasi ai lor, multi alti pastori buni: toti acestia invata oile cele bune, turma lui Hristos, sa asculte de glasul singurului invatator si Pastor, sa mearga dupa Hristos.
Au fost si sunt numerosi conducatori pe care si-i alege neamul omenesc, multi invatatori care arata felurite cai de a trai – insa Domnul Iisus Hristos ne porunceste noua, crestinilor, sa mergem numai dupa El, dupa Pastorul Cel Bun, Care pune sufletul Sau pentru oile Sale (v. In. 10, 11). continuare »