Parintele Gh. Calciu – Marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari, indiferent daca atrage moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii

Poate ca, in cea mai mare masura, Parintele Calciu se defineste prin curaj, prin teama invinsa, printr-o indrazneala ce frizeaza nebunia, nebunia pentru Hristos. Dar curajul sau, de atitea ori uluitor, n-avea nimic epatant, nimic exterior, demonstrativ: nu aparea decit pentru lucrurile pe care le socotea esentiale: apararea Bisericii, a credintei, a demnitatii si libertatii umane. Acest curaj nu poate fi inteles decit in originea lui, in izvorul lui: dragostea hristica, iubirea aproapelui pina la sacrificiu, pina la moarte. Iar aceasta iubire, la rindul ei, este aprinsa de credinta lui in Hristos, de dorinta de a aduce la mintuire cit mai multi oameni, neamul lui romanesc mai ales. De aceea, de cite ori iei cunostinta de vreo fapta de-a Parintelui, nu stii ce e mai mare in ea: curajul, dragostea, credinta, daruirea dintr-o data a intregii vieti, iluminarea gindului jertfei, libertatea duhului. Si, contemplindu-i viata de la inceput pina la sfirsit, iti dai seama ca suferinta, truda, jertfa lui continua nu sunt intimplatoare, ci consecinte directe ale iubirii, credintei si demnitatii sale hristice.

Intr-o lume alienata, atee, materialista, in curs de sclavizare prin minciuna si obscurantism, prin inselare si oprimare, in care forte satanice vor sa distruga libertatea si demnitatea chipului sadit de Dumnezeu in om, afirmarea adevarului nu-l putea duce decit la suferinta perpetua, la infruntarea pe viata si pe moarte cu fortele raului si ale distrugerii omului. De la inceputul detentiilor in infernul gulagului comunist, Parintele, ca atiti alti martiri, si-a pus problema sensului suferintei. Si a inteles ca in Romania, si nu numai aici, era o lupta intre Dumnezeu si diavol, care se dadea in inima fiecaruia, si ca sufera, el si camarazii lui, pentru tot neamul romanesc, pentru mintuirea lui. Dus din inchisoare in inchisoare, ca sa nu se stie unde este, torturat, terorizat, tinut in frig si in intuneric, batjocorit si inspaimintat, vazind clar ca se intentioneaza exterminarea sa, vazindu-si tovarasii de suferinta murind de chinuri, epuizare si boli, Parintele a inteles ca viata sa este un dar al lui Hristos, care doreste sa faca ceva anume cu ea. Si a raspuns acestei dorinte din toate puterile lui si, de multe ori, dincolo de puterile lui. Parintele Calciu a trecut prin sinistra, infernala reeducare de la Pitesti. Din cauza batailor, ajunsese intr-o stare de prostratie, nu mai putea nici sa se roage, era bintuit de gindul sinuciderii, ca si alti tovarasi de suferinta, carora moartea li se parea cea mai mare binefacere ce li se poate intimpla. Dar s-a ridicat din iadul apostaziei si al satanizarii in mod desavirsit si a infruntat cu putere ultima reeducare, cea de la Aiud. Apoi, la Jilava, si-a regasit hotarirea de a rezista, fara de care ar fi innebunit si si-ar fi pierdut omenia si mintuirea. Aici a inceput biruinta asupra diavolului si revenirea la adevarurile de credinta cu orice pret, pina dincolo de puterea de suportabilitate, pentru ca Hristos sa traiasca iarasi in el si in ceilalti, si acolo, la Casimca, izolat in intuneric si in frig, sub pamint, a simtit din plin, dupa propria-i marturisire, prezenta lui Dumnezeu.

Scos din Casimca pentru un proces al unui fost coleg de la Medicina, a marturisit cu foarte mult curaj, periclitindu-si iar viata, despre conditiile de exterminare de acolo. In prima perioada de inchisoare a facut 15 ani, apoi i s-a fixat domiciliu obligatoriu in Baragan, in conditii de totala saracie si primitivitate. Dupa prima eliberare, Parintele Calciu era profesor de franceza, dar suferea in inima sa, pentru ca in inchisoare promisese ca, daca va scapa de acolo, se va preoti. Ajutat de Patriarhul Iustinian, a putut intra la si termina Teologia si a devenit preot profesor la Seminarul Facultatii de Teologie din Bucuresti. ”Mai intii, scrie Parintele, aveam datoria, ca teolog, de a adresa tot mai intens si mai imperativ tineretului, pentru a-l chema la Iisus, necesitatea afirmarii adevarurilor dumnezeiesti absolute in fata propagandei asa-numit ateist-stiintifice.”

Chiar si numai a face un cerc de meditatie religioasa si rugaciune, la inceput, de a deprinde pe elevi cu postul si cu exercitii de mortificare, de a refuza munca patriotica duminica si in zilele de sarbatori crestine, de a cinta in tren si autobuz cu elevii imne religioase, era de o mare indrazneala intr-o societate care pedepsea foarte dur orice abatere de la propaganda ateista comunista, insemnind expunerea scontata la represalii. Incepind cele ”Sapte cuvinte catre tineri”, scrie Parintele, era ”ca si cum m-as fi aruncat cu capul intr-o prapastie”, pentru ca la Seminar adevarurile de credinta se predau rutinier, atenuate de orientarea spre valorile mundane, iar el incerca pentru prima data sa ajunga la inima tinerilor, sa-i scoata din amorteala, din afirmarea conventionala a credintei. De-a lungul saptaminilor celor sapte predici, a fost amenintat, el si familia; Securitatea i-a inchis biserica, iar el a predicat in curte, pe trepte; i s-a incuiat poarta Seminarului, dar tinerii au sarit pe ferestre si peste ziduri, ca sa auda cuvintul adevarului dumnezeiesc. Toata societatea comunista, colegii, Departamentul Cultelor, ierarhii erau impotriva lui. Si totusi a predicat sase saptamini, amenintat cu moartea nu numai el, ci si sotia si copilul, care traiau intr-o spaima si tensiune continua. Atit de iubitorul, de sensibilul, de bunul Parinte suferea imens pentru ei, dar a continuat, cu toata durerea din suflet si stiind ca-l paste puscaria si chiar moartea si prabusirea familiei sale in suferinta, in lipsuri si deznadejde. Si, intr-adevar, a fost exclus din Facultate si din Biserica si dat in miinile Securitatii.

In martie 1978 este arestat si instiintat ca este condamnat la moarte, pentru a-l demoraliza si a-i fringe rezistenta. Anchetatorii voiau sa-l innebuneasca cu intrebari repetate la nesfirsit, si atunci, n-a mai vorbit, s-a rugat tot timpul. Si rezista 24 de ore si mai mult fara mincare, apa, toaleta, in picioare, numai cu harul lui Dumnezeu dat prin rugaciune continua. Dupa proces, a fost bagat la spitalul de nebuni de la Jilava. Aici si-a facut program de rugaciune si de post. ”Si L-am simtit foarte aproape pe Dumnezeu, foarte aproape! (…) Mi-e dor de rugaciunea de la Jilava…” Indemnat staruitor de Securitate sa faca cerere de gratiere, fiindca intre timp predicile sale se tipareau clandestin, se tradusesera si in strainatate si incepusera protestele in Occident si sa vina delegatii de sprijin in tara, refuza. Ar fi insemnat ca se recunoaste vinovat, or Parintele tocmai asta voia: sa obtina o stare de normalitate pentru Biserica, pentru credinta, pentru seminaristi si preoti. Refuzul este extraordinar, nu numai de curajos, pentru un om tinut in conditii de exterminare si fara asistenta duhovniceasca, dupa care ii singera sufletul, dar si de jertfelnic, pentru ca familia lui o ducea foarte greu, era urmarita si terorizata. Numai un om in care Hristos biruise deplin putea sa refuze si cel mai mic compromis in afirmarea drepturilor credintei si ale Bisericii, mai ales ca i se cerea asta si de catre delegatii straini si ii era pusa la cale si familia sa-i ceara aceasta. De la Jilava este mutat la Aiud, la un regim de exterminare prin frig, foame, teroare. Este izolat si sta 15 zile intr-o celula fara ferestre si fara aer, fara zeghe, cu pantalonii sfisiati si vestonul fara nasturi, cu mincare la 3 zile o data. Pat era o scindura ce se cobora seara din perete. Si totusi, in aceste conditii groaznice, ca sa salveze legatura cu Biserica cea vie in sufletul sau, miercurea si vinerea postea, bea numai apa. La Aiud slujea in fiecare duminica Sfinta Liturghie cu piinea de simbata, expunindu-se urii salbatice a gardienilor. Mai mult decit ceea ce lor li se parea curata nebunie a cutezantei, intr-o simbata i s-a confiscat piinea pastrata pentru duminica si – lucru de un inimaginabil curaj! – a cerut de la cel mai rau gardian, secretar de partid (care-l batea si insulta de placere, care-l lovea in spate dimineata cind ducea tineta, ca s-o scape si sa-l puna sa adune excrementele cu miinile de pe jos, care nu-i lasa decit un minut la closet pentru curatire, ca, neavind timp, sa se intoarca in celula cu miinile murdare), sa-i dea o bucatica de piine, cit un cub de zahar, ca sa faca Liturghia! Si acela i-a dat o felie intreaga, fara sa zica nimic, dar putea sa-l omoare in bataie pentru o asemenea indrazneala si insulta, mai ales ca-l periclita ca functionar al inchisorii. ”Si cu piinea aceea am facut, cred eu, cea mai frumoasa Liturghie pe care am slujit-o vreodata, cea mai inaltatoare”, spune Parintele, indraznind chiar si acolo pentru marturisirea credintei, ceea ce parea si pare si acum de neconceput. Si, fiind pus in cele din urma in celula cu doi criminali, ca sa-l terorizeze si sa-l omoare, ei care nu-i ingaduiau nici o miscare fara voia lor, nici macar la tineta, i-au dat voie sa slujeasca Liturghia, iar cind Parintele s-a intors ca sa spuna ”Pace tuturor!”, cei doi, de care era aproape sigur ca o sa-l omoare pe la spate, erau in genunchi. Acestea au fost Liturghii oficiate cu riscul vietii, pentru ca pentru Parintele Calciu adevarul dumnezeiesc trebuie marturisit integral oriunde, oricind, indiferent de enormitatea consecintelor.

Si tot la Aiud, de Paste, prin 1980 sau 1981, cind s-au auzit clopotele Invierii, a inceput sa cinte incet ”Hristos a inviat!” de mii de ori, si dimineata, fara sa se intoarca cu fata la perete asa cum prevedea regulamentul, a facu un lucru pe care numai un nebun pentru Hristos ar fi cutezat sa-l faca, si tot cu riscul vietii: a strigat gardianului cel rau, care-l batea si fara motiv, adevarul central al credintei crestine: ”Hristos a inviat!”. Si, in mod de neinteles, minunat, acela a raspuns.

Mai scrie Parintele: ”Nici eu nu sunt curajos”, desi nu cred sa fi fost om mai cu desavirsire curajos in toata perioada comunista a Romaniei, ”dar Dumnezeu mi-a dat posibilitatea de a indura mai multa suferinta decit ceilalti. Si asta e o binecuvintare, suferinta.” Deci, pina la urma, Parintele transfera asupra lui Dumnezeu virtutea curajului sau, dovedind si o smerenie desavirsita. Si, desigur, curajul marturisitor al Parintelui a fost credinta, si credinta a fost iubire, si iubirea smerenie, si pe toate le-a dobindit printr-o de neinchipuit suferinta in Hristos si pentru Hristos si neamul romanesc. Si intareste Parintele: ”Cu cit sufeream mai mult, cu atit prezenta Lui era mai mare in inima noastra.”

Dupa1989, Parintele Calciu s-a ridicat iarasi in apararea dreptei credinte, impotriva miscarilor spiritualiste gen new age de tot felul, impotriva delasarii si conventionalismului in Biserica, a mai noului materialism si obscurantism satanist, impotriva masoneriei care vrea sa distruga Biserica si mai ales a noii erezii, ecumenismul. Pentru aceasta a fost persecutat mai departe, urmarit, defaimat, lasat de izbeliste sa munceasca fizic pentru a se intretine, pina la batrinete, si i s-a interzis pina si sa fie inmormintat intr-un loc drag pe care si l-a ales dinainte, in cimitirul de la manastirea Petru Voda a prietenului si tovarasului de suferinta Iustin Pirvu.

Ridicindu-se impotriva condamnarii la pieire a poporului roman de catre cei care incercau sa-i distruga credinta, iubirea de trecut, cinstea, cultul muncii, demnitatea, adevaratele lui valori, respectul pentru traditie, Gheorghe Calciu s-a ridicat impotriva satanizarii poporului roman, impotriva uciderii lui Dumnezeu din suflete si a distrugerii Bisericii. Ca si atitia alti martiri, el si-a asumat suferinta pentru ispasirea pacatelor neamului si pentru a spori rezistenta de rugaciune a acestui popor.

Si, desigur, imparte cu alti camarazi de chin si de traire ingereasca, Costache Oprisan, Gheorghe Jimboiu, Valeriu Gafencu, Sandu Tudor, Virgil Maxim, Marin Naidim, umbra de uitare aruncata asupra lor de cei care refuza sa-i canonizeze, uitind sau nevoind sa stie ca pe jertfa lor neprihanita mai are inca putere de dainuire poporul roman. Pentru necanonizarea atitor martiri din inchisori, scrie Parintele, ”ierarhia va raspunde in fata lui Dumnezeu!”, iar ”Biserica isi reneaga propria ei comoara.”

| Poripunere de canonizare a Parintelui Gh. Calciu