La data de 6 martie 2008, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a reexaminat hotararea sa nr. 410, luata in sedinta de lucru din 12 – 13 februarie 2004, privind problema implicarii preotilor in politica, care preciza urmatoarele:
„CU PRIVIRE LA IMPLICAREA CLERULUI IN POLITICA, SFANTUL SINOD ISI INNOIESTE PUNCTELE DE VEDERE SI RECOMANDARILE DIN 13 – 14 FEBRUARIE 1996 SI 23 – 25 FEBRUARIE 2000 SI, IN LUMINA ACESTORA, HOTARASTE:

 1. In calitatea sa de cetatean al Patriei si de parinte duhovnicesc al tuturor enoriasilor sai, indiferent de orientarea lor politica, preotul are libertatea, binecuvantarea si indatorirea ca, de pe pozitia si prin mijloacele care-i sunt specifice, sa participe la viata cetatii, sprijinind activitatile menite sa promoveze binele obstesc si impotrivindu-se oricaror masuri sau activitati care se dovedesc a fi in contradictie cu invatatura si morala crestina ortodoxa. Optiunea sa politica se exprima prin vot.

 2. In conformitate cu Sfintele Canoane ale Bisericii Universale (6 Apostolic, 7 Sinodul IV Ecumenic, 10 Sinodul VII Ecumenic, 11 Sinodul local Cartagina), care stipuleaza ca printre indeletnicirile incompatibile cu slujirea si demnitatea clericului se numara si aceea de “a primi asupra sa dregatorii sau indeletniciri lumesti”, arhiereului, preotului, diaconului si monahului ii este interzis sa faca politica partinica, sa fie membru al unui partid politic, sa participe la campanii electorale, sa candideze si sa devina membru al Parlamentului sau Consiliilor locale, primar, viceprimar sau sa ocupe functii in administratia publica centrala si locala. Cel care va incalca aceste reguli, precum si legamantul depus la hirotonie, se incadreaza in prevederile art.3, lit. “d” si “e” din Regulamentul de procedura al instantelor disciplinare si de judecata ale Bisericii Ortodoxe Romane, avand de ales intre cariera politica si misiunea preoteasca, pentru totdeauna, fara drept de revenire in cler. Abaterile de acest fel vor fi judecate in Consistoriile eparhiale. continuare »

Sfanta mare mucenita Eufimia dimpreuna cu cei 48 de mucenici (+304) si Prisc Antipatul, eparhul imparatului. Antipatul le-a zis: “Oare voi sunteti cei ce va impotriviti poruncii imparatesti si poruncii noastre, defaimand jertfele aduse in cinstea marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: “Poruncii imparatului sau poruncii tale, Antipate,  se cade  a  ne  supune,  de  nu  va fi  potrivnica  lui Dumnezeu, iar de va fi potrivnica, se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar si a ne impotrivi. De ne-ati fi poruncit noua acele lucruri la care suntem datori a ne supune stapanirilor, apoi am fi dat cezarului cele ce sunt ale cezarului (Matei 22,21).

Insa, de vreme ce porunca ta este potrivnica si urata lui Dumnezeu, pentru ca ne poruncesti sa cinstim faptura mai mult decat pe Creator, si ne siliti sa ne inchinam si sa jertfim diavolului, si nu lui Dumnezeu Celui Preainalt, noi nu vom implini niciodata porunca voastra, pentru ca noi suntem inchinatori drept credinciosi ai adevaratului Dumnezeu din Ceruri”.

Sfantul mucenic episcopul Filip (+304) ii raspunde lui Iustin, eparhul imparatesc: “Sunt crestin si nu pot sa fac ceea ce imi ceri; poti sa ma dai la cazne, dar nu ma poti infrange!”

Cand peste sapte luni acelasi eparh il intreaba iarasi pe sfant: “Dar de ce te impotrivesti atat de necugetat vointei imparatesti?” Sfantul ii raspunde: “Nu ma port necugetat, ci implinesc voia lui Dumnezeu, Ziditorul si Judecatorul tuturor. Sfanta Scriptura spune: “Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Tocmai asta si facem. Poruncilor indreptatite ale imparatului m-am supus totdeauna”.

Dictatura ateistilor luptatori contra lui Hristos si a ludelor tradatori de Hristos – iata cine-i vinovat de viata noastra muceniceasca. Dictatura ludelor! Exista oare ceva mai respingator pentru Biserica lui Hristos si pentru crestinism?…

Cea mai rudimentara si mai elementara logica dezvaluie si dovedeste: colaborarea intre ateistii fatisi, blestematii luptatori impotriva lui Hristos si Biserica dreptmaritoare a lui Hristos este cu desavarsire ilogica si antilogica. Cei ce staruie in a cauta o astfel de colaborare, sau deja colaboreaza, sau – e ingrozitor s-o spunem! -silesc pe altii la asa ceva, ii intrebam prin cuvintele Apostolului: “Ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Si ce invoire este oare intre Hristos si Veliar?” (II Cor. 6,14-15). continuare »

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Spre luare aminte pentru cine cunoaste  situatia ! Problema pasapoartelor a deschis iarasi “rana” din cadrul Bisericii noastre si anume “sfanta ascultare”. Politica “pumnului bagat gura”, lasata mostenire de catre dictatura comunista urmasilor ei ce acum poarta numele de “intaistatatori” ai bisericii, se poate vedea foarte clar in aceste zile, cand desi problema pasapoartelor a devenit una nationala, preotii se feresc a declara, a lua vreo atitudine in acest sens. Cei ce se deservesc aceasta clientela isi fac cunoscuti coltii in zilele acestea, cand se pare ca planurile sunt in pericol a le fi deturnate. Ne referim la tot ce se scrie si se declara pentru a sustine ideea ca nu trebuie sa fie nici o preocupare fata de blestematia de microcip biometric. Totul  se vrea fara nici o atitudine, pur si simplu sa ne lasam purtati nu de Voia Domnului, ci de voia “domnilor” masoni. Din dezimformare, din dezinteres si precum declara majoritatea :  din (“sfanta”) ascultare, biserica, prin preotii ei, TACE. Sa luam aminte, de cine sa ascultam :

În mesajul său de acceptare a Premiului Nobel, Soljeniţîn a citat un proverb rusesc: “un singur cuvînt adevărat va preţui mai mult decît lumea toată”. Fără să vrea, un anumit gen de ortodox fundamentalist sprijină efortul depus de elita necreştină pentru ca acest cuvînt adevărat să nu fie auzit în lume. Mă tem că, pe măsură ce cuvintele adevărate vor fi tot mai rar adresate lumii, ele vor înceta pînă la urmă să mai fie rostite chiar şi în Biserică”. Asadar intr-o vreme caracterizata (in plan religios vorbind) parca mai mult ca oricand de confuzii si falsificari, cand duhul minciunii, mai viclean ca niciodata, se deghizeaza din ce in ce mai bine in adevar si in virtute, cand se cunoaste din ce in ce mai putin gustul “natural”, “original” al realitatilor duhovnicesti, traindu-se aproape numai din surogate si din inchipuiri, cand mai toata lumea cauta siguranta si confortul psihologic al ideilor gata-facute, al sabloanelor si culcusul caldut al autoritatii si nimeni nu mai infometeaza dupa adevar, un cuvant ca cel al parintelui Savatie Bastovoi despre ascultare – probabil unul dintre cele mai bune eseuri din cartea sa recenta, “Cand pietrele vorbesc” – vine ca o gura de oxigen dumnezeiesc si ca o sabie despartitoare de ape.

“Un alt aspect care a alimentat întotdeauna verva criticilor Bisericii este ascultarea. Sub pretextul ascultării s-au comis nu puţine lucruri stupide, iar alteori tragice. In numele ascultării s-a tacut atunci cînd era nevoie de mărturisire sau au fost ucişi oameni atunci cand era nevoie de diplomaţie, aşa cum este cazul tăcerii din timpul comunismului sau al încrancenării îndreptate prosteşte împotriva ortodocşilor de rit sau de stil vechi. Tot aşa, de cate ori ierarhia, împinsă din spate de liderii politici, lansează cîte o poruncă deocheată, cum ar fi măsurile de epurare a mănăstirilor din vremea lui Cuza sau a lui Hruşciov, totul se face sub deviza „ascultării”. Ascultăm! Ascultăm! Şi iar ascultăm! Ordinele nu se discută, ci se execută. Mentalitatea de armată, în care asculta­rea se reduce la simpla executare a unui ordin, s-a impus, din nefericire, nu doar în ochii criticilor Bisericii, ci chiar şi în ai credincioşilor înşişi. Scopul meu nu este să instig la neas­cultare, ci doar sa refac sensul evanghe­lic al ascultării, aşa cum ni l-a lăsat Hristos. Ascultarea creştină este posibilă doar cu condiţia iubirii. Cel ce Mă iubeşte pe Mi­ne – spune Hristos – ascultă cuvintele Mele[1].Aşadar ascultarea este o expresie şi o do­vadă a iubirii – ascult pentru că iubesc. In sensul evanghelic şi patristic, doar ascultarea din dragoste, liberă, este o vir­tute, ascultarea iraţională sau din frică fiind proprie doar animalelor şi robilor. Exemplele din mediile monahale pri­mare care se aduc în sprijinul ascultării oarbe trebuie înţelese separat de filosofia ascultării în sine. Ele privesc un nivel spiritual superior şi nu este cazul să le aplicăm cu referire la situaţiile „politice” concrete, în care credincioşilor li se im­pune tăcerea cu referire la integritatea dogmatică şi morală a Bisericii. Lepădarea totală de sine a unui călugar precum Acachie Ascultătorul, care moare în urma bătăilor primite de la staretul său, despre care povesteşte Cuvio­sul Ioan Sinaitul în Scara sa, capătă sens numai datorită libertăţii depline a gestu­lui său. Adică acest Sfant Acachie, „fiind simplu la purtări, dar înţelept cu mintea“ – atenţie! -, spune Cuviosul Ioan, si-a adus propria libertate în jertfă, după modelul lui Hristos, acelui bătrîn necioplit care îl bătea zilnic. Care a fost rezultatul acestei jertfe? Bătranul leneş şi rău a fost trezit la pocăinţă după ce a auzit glasul lui Acachie din mormant. Aşadar dragostea hristică a lui Acachie s-a adus pe sine, prin renunţarea la propria libertate, drept jertfă mantuitoare pentru un om care, altminteri, părea iremediabil pierdut[2]. Această idee este exprimată şi de Apostolul Pavel, cînd zice: „Deşi sunt liber faţă de toţi, m-am făcut rob tuturor, ca să dobandesc pe cei mai mulţi“[3]. Toate cazurile de ascultare totală re­latate în literatura patristică se referă la răbdarea umilinţelor de tot felul, nu şi la supunerea faţă de o poziţie dogmatică sau morală nedreaptă. Ascultarea încetează acolo unde intervin nedreptatea şi minciuna, căci dra­gostea, despre care am spus că este condiţia ascultării evanghelice, se bucura doar de adevăr[4]. Ascultarea nu se face doar pe linie ierarhică, ci, mai ales, pe li­nia adevărului şi a iubirii. Oricine vesteste o altă Evanghelie, fie episcop, patriarh, sinod sau chiar înger din ceruri, spune Apostolul Pavel în Epistola către Galateni, anatema să fie. Pentru noi nu există autoritate în afara Evangheliei iubirii şi a jertfei lui Hristos. Este nepotrivită şi convingerea că doar Sinodul episcopilor este infailibil, putand, de aceea, să impună porunci de necontrazis, căci aceasta nu e decat o re­plică, puţin mai înmuiată, la infailibili­tatea papală. Nu numărul şi rangul celor adunaţi sfinţeşte adunarea, ci adevărul mărturi­sirii lor. Sinoadele Ecumenice au fost numite sfinte pentru că au fost conforme adevărului. Au existat însă şi sinoade de episcopi cu totul păcătoase, cum a fost, de exemplu, sinodul denumit ulterior „talhăresc”, la care a fost condamnat Sfantul Ioan Gură de Aur. Orice credincios trebuie să ştie acest lucru, pentru a nu cădea în capcana „ascultărilor” şi „binecuvantărilor” mincinoase.

Aşa se explică paradoxul că mari în­văţători ai smereniei şi ai ascultării, precum Ioan Gură de Aur sau Maxim Măr­turisitorul, au fost de neînduplecat atunci cand li s-au cerut lucruri nedrepte de către suveranii lumii acesteia, dar şi de către adunarea episcopilor vanduţi; în cazul lui Ioan, să renunţe la apărarea săracilor şi la mustrarea făţişă a lăcomiei şi imfumurării împărătesei[5], iar în cazul lui Maxim, renunţarea la a mai condamna în public mărturisirea de credinţă greşi­tă a împăratului şi a patriarhului Constantinopolului din timpul său.[6] Atat ma­rele Ioan, cat şi marele Maxim au murit departe de ţara, condamnaţi de Biserică, pentru ca mai apoi să li se ducă în toată lumea slava de stalpi şi dascăli ai Bisericii. De fapt, fenomenul martirajului în Im­periul Bizantin, declarat ortodox, trebuie să spulbere desăvarşit mitul ascultării oarbe pe linie ierarhică a creştinilor. Sfinţi mărturisitori precum Atanasie cel Mare (secolul al IV-lea), patriarhul Alexandriei, depus de cinci ori de pe scaunul patriar­hal, Ioan Gură de Aur (secolele al IV-lea-al V-Iea), depus de pe scaunul Constantinopolului, monahul Maxim Mărturisitorul (secolul al Vll-lea), ucis prin epuizare după ce i se taie mana dreaptă şi limba, monahul Ioan Damaschin (secolul al VIII-lea), anatemizat de trei ori, monahul Teodor Studitul (secolul al VIII-lea) şi mulţi alţii, mai puţin celebri, dar care au fost prigoniţi sau ucişi exclusiv de împăraţi şi episcopi „ortodocşi”, sunt cei care, „ascultând de Dumnezeu mai mult decat de oameni”[7], au dus Biserica lui Hristos de-a lungul secolelor. Acestora li se alătură şi cei care, în perioada comunismului ateu, nu s-au speriat nici de chinurile temniţelor, nici de caterisirile ierarhilor vanduţi, ci şi-au păstrat intactă integritatea lăuntrică, mărturisind în numele unui popor întreg, atat in Rusia, cat şi în România şi aiurea. Fiecare să se cerceteze pe sine, căci Cugetul singur îi va spune unde se termină „fericita şi pururea pomenita ascultare“, cum dulce o numeşte Ioan Scararul, şi unde începe nefericita şi pururea osandita laşitate. Vorba Sfîntului Maxim Mărturisitorul: Nu este nimic mai silnic decît o constiinta care te acuză şi nimic mai îndrazneţ decat o conştiinţă care te apără[8] “.

_________________________________________________________________________________________________________ [1] Evanghelia după Ioan 14,24.

[2] Vezi relatarea despre Cuviosul Acachie din Scara Sfantului Ioan Sinaitul, “Filocalia”, vol 9, pag 127, Ed.Humanitas.

[3] Epistola întâia către Corinteni a Sfantului Apostol Pavel 9,19

[4] Idem, ibidem, 13, 6

[5] Este vorba de tînăra Eudoxia, împărăteasa Constonstantinopolului, pe care patriarhul Ioan o în­fruntă, refuzandu-i intrarea în biserică, pe moti­vul că împărăteasa, declarandu-se creştină, suferea de cultul propriei persoane, impunand obiceiurile împăraţilor păgani. Aceasta, aliindu-se cu adunarea episcopilor nemulţumiţi de refomele apostolice întreprinse de marele Ioan, convoacă un sinod în 403, rămas în istorie sub numele de „sinodul talhăresc”, prin care Sfantul Ioan este depus din treaptă şi trimis într-un exil la capătul căruia a şi murit. [6] Este vorba de de patriarhul Constantinopolului Pavel al II-lea şi împăratul Constans, care în 647 formulează un decret imperial prin care, sub ameninţarea cu pedepse grave, se interzice dis­cutarea despre cele două firi şi voinţe (omeneas­că şi dumnezeiască) ale lui Iisus Hristos.

[7] Faptele Sfinţilor Apostoli 5,29.

[8] Sfantul Maxim Mărturisitorul şi tovarăşii săi intru Martiriu, Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 129

__________________________________________________________________________________________________________

(Ieromonah Savatie Bastovoi, “Cind pietrele vorbesc – Biserica fata in fata cu propria imagine“,

Editura Cathisma, 2008 )