Cu-asta s-a ocupat ideologia comunistă: cu ocultarea istoriei, a memoriei şi cu imaginea. O imagine care de multe ori a confiscat un naţionalism de bună-credinţă şi s-a transformat într-un naţionalism comunist uşor isteric, uşor ţâfnos, legionar, un fel de buric al pământului, pe care românul nu-l credita pentru că românul are o armonie, are un echilibru, are un ritm, are un rost, el nu e propagandist. (inregistrare audio)

(fragment din conferinţa susţinută de Dan Puric luni, 15 februarie 2010, la Braşov)

sursa: Romania, uneste-te!

In toiul campaniei electorale o stire de o mare importanta si cu multe repercusiuni a trecut aproape neobservata: Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane a interzis comercializarea in incinta bisericilor din Romania cartile aparute la Editura Sanziana. Directorul acestei edituri, Florin Dobrescu, si-a exprimat mahnirea fata de aceasta decizie, in principal deoarece majoritatea cartilor editate la Sanziana reprezentau marturii istorice ale luptei anticomuniste din Romania.

Aceasta decizie se incadreaza perfect in trendul ideologic si politic din Romania, care la 20 de ani de la Revolutia anticomunista isi tine eroii la sertar si prefera elaborarea de rapoarte sterile de condamnare a comunismului, cum este cel realizat de catre “Volodea” Tismaneanu, ai carui parinti au venit in Romania pe tancurile armatei sovietice. Dupa aceasta decizie nu m-a mirat nici faptul ca luptatorii anticomunisti si pro-Unire, Lesco, Popa si Ivantoc, care au stat 15 ani in temnitele din Tiraspol, nu merita din partea Senatului Romaniei nici macar acordarea unui titlu onorific, care sa le certifice suferintele si eroismul. Potrivit senatorului PNL Mircea Diaconu, actorul care s-a ratat in politica, ar trebui sa asteptam sa moara si apoi sa le acordam acest titlu post-mortem!

In Romania se flutura anticomunismul si reabilitarea eroilor ca pe o carpa decolorata care nu mai are nimic de a face cu adevarul istoric si cu oamenii care au luptat, prin credinta sau cu arma in mana, impotriva ocupatiei sovietice din Romania. Inteleg de ce il poate deranja pe Patriarhul Daniel cartea “Cranii de lemn” a fruntasului legionar Ion Mota. Intre un tanar nationalist, care a fost liderul studentimii din Cluj-Napoca, a editat reviste si a murit luptand in Spania impotriva comunistilor, si un mason, care s-a plimbat in plin regim comunist in intreaga Europa pe cand restul mureau de foame, ca apoi sa ajunga mitropolit si patriath,  e o mare diferenta. Lui Daniel Ciobotea i s-a ars dosarul de la Securitate chiar in timpul revolutiei, pentru ca apoi sa fie promovat asiduu in diferite functii chiar  de catre Ion Iliescu, propunandu-i-se in 1991 de catre FSN sa preia fotoliul de prim-ministru, dupa inlaturara lui Petre Roman!

Putina lume stie ca fostii detinuti politici din Romania aveau pana acum cativa ani cazier, asemeni borfasilor de cartier. Cunoscand in urma cu cativa ani un batran care facuse 16 ani de puscarie din cauza ca fusese membru al Fratiilor de Cruce (grupare a Miscarii Legionare) la Arad (intrase in puscarie pe vremea lui Antonescu la 17 ani si mai primise 10 ani de detentie de la comunisti), acesta mi-a spus ca el si fostii lui colegi de detentie, putinii care mai supravietuisera, erau inca priviti de societatea romaneasca ca niste recidivisti. Ori ce cate ori era nevoie sa isi duca cazierul la vreo banca sau la vreo institutie, functionarii ii priveau lung, deoarece figurau ca fiind fosti puscariasi. Alaturi de acesti oameni, printre care era si un taranist simpatic cu mana dreapta mutilata in timpul interogatoriilor din beciurile Securitatii, am mers la Aiud unde l-am cunoscut pe Ion Gavrila Ogoranu, liderul rezistentei anticomuniste din Muntii Fagaras, o legenda a luptei armate impotriva regimului comunist, colaborator al NATO, capturat abia in 1976 si salvat de la executie prin interventia directa a presedintelui Nixon. Tot acolo am auzit prima oara de “sfantul inchisorilor”, legionarul Valeriu Gafencu, care l-a salvat de la moarte in inchisoare pe Richard Wurmbrandt, platind cu propria viata. Pe acesti oameni a pus Daniel Ciobotea, masonul, interdictie. Pe ei si pe alte cateva mii de romani curajosi sau martiri, a caror biografii sunt publicate de o singura editura cu posibilitati materiale modeste si care se baza pe credinciosii romani in a raspandi povestea tragica a luptei ortodoxe si anticomuniste din Romania.

Iata ce spune directorul editurii despre aceasta interdictie:

Ne exprimam amaraciunea ca, la exact 20 de ani de la acea resurectie a tineretului romanesc pentru restaurarea Libertatii si Adevarului, cartile interzise de regimul comunist incep sa fie prigonite si de Biserica stramoseasca, prin intaistatatorii ei. Spunem “si” de Biserica, pentru ca, de la 1 martie 2009 si pana in prezent, Editura Sanziana nu a mai avut acces in nici o sala publica din capitala. Toti directorii si responsabilii institutiilor care detin aceste sali ne obstructioneaza accesul pentru lansari de carte ori simpozioane, invocind interventia unor organizatii cu caracter etnic sau chiar a ambasadorului unui anumit stat, ori presiuni la care sunt supusi de autoritatea publica locala.

Si in incheiere, as dori sa ii transmit patriarhului rosu de la Bucuresti ce mi-a povestit mie un batran care a participat in calitate de soldat, in anii 1950, la capturarea grupului Susman din judetul Cluj. Avand doar 19 ani, baiat simplu de la tara care a ingrijit o intreaga familie cata vreme parintele sau era intr-un lagar de munca in Slovacia in timpul ocupatiei hortyste, era in timpul stagiului militar cand a fost nevoit sa participe cu unitatea sa la capturea de “banditi”. Zile intregi au luat la puricat un munte dintre Cluj si Bihor, pentru capturarea dusmanilor statului, a banditilor, a burghezilor. Dupa ce au capturat cativa dintre ei, au ajuns in tabara unde se ascundeau acestia. Spre suprinderea tanarului de la tara, “banditii” aveau o mica gospodarie intr-o rapa ascunsa, unde construisera din barne si o bisericuta, unde s-au inchinat timp de 10 ani, cat erau urmariti de comunisti. Atunci si-a dat seama ca banditii nu erau banditi, ci romani simpli, ortodocsi, ca si el. A invatat in acea zi cat va trebui sa invete acest popor in zeci de ani, din carti date din mana in mana, puse la embargou de catre insusi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane.

George Bara(sursa: NapocaNews.ro)

Am aflat ca si noua carte a d-lui Ovidiu Hurduzeu, Economia Libertatii, a fost interzisa de catre Patriarhul rosu, probabil fiind daunatoare pentru politica sa manageriala.

Lumea e condusa de jidovi, prin masonerie si, in special, oriunde se vorbeste despre legionari, intervine masoneria.

Interviu cu Nicolae Popa, fost detinut politic

– Domnule Nicolae Popa, dumneavoastra cati ani ati facut de temnita?
– 16.
– Unde anume?
– In mai multe locuri. Am inceput cu Suceava, Pitesti, …
– Cat ati stat in Pitesti?
– Trei ani, exact perioada reeducarii; am trecut prin demascari. De la Pitesti am trecut la Gherla, de la Gherla la Targu-Ocna, de la Targu-Ocna la Aiud. M-a lasat cu domiciliul si am trecut pe la noua culme, pe urma la Periprava in ’64. Am fost arestat pe 15 mai 1949 si m-am eliberat pe 6 mai 1964.
– Cum vi s-a parut Pitestiul? Cum v-ati simtit dupa ce ati iesit din Pitesti?
– A fost o scoala a noastra. Poate dumneavoastra nu cunoasteti. Dar, de exemplu, in Carticica sefului de cuib, Capitanul spunea asa: ca un legionar are de urcat un drum, care are trei etape: muntele suferintei, padurea cu fiare salbatice si mlastina deznadejdii. Eu am considerat pentru mine ca perioada din timpul anchetei a fost muntele suferintei, la Pitesti a fost padurea cu fiare salbatice, si am gasit cat s-a putut. Dupa aceea, spre sfarsit, am intrat in mlastina deznadejdii, ca nu mai stiam, Dumnezeu sa ma ierte, ma zapacisem nu mai judecam  normalul. Dar Dumnezeu mi-a ajutat si am depasit si asta, si am revenit la normal. Sa stiti un lucru: nu regret nimic din toate cate am trecut, nici Pitestiul, nici Galatiul.
– La ce ati simtit ca v-a folosit experienta de acolo, si mai ales caderile, ca nu sunt intamplatoare?
– Da, dar sa stiti, ne-a ajutat sa ne ridicam spiritual. Ne-a ridicat spiritual, ne-a ajutat sa fim adevarati oameni, asa cum ar trebui sa fim, cum ne-a creat Dumnezeu sa mergem pe linia dreapta. Stiti ce va spun? Nu regret absolut nimic, nici nu urasc pe nimeni, nici pe cei care m-au chinuit. Ii consider si pe ei victime cum sunt si eu. Si Turcanu a fost o victima a masoneriei, care s-a folosit de el.
– Cum credeti ca ar trebui prezentat adevarul in ziua de azi? Spus oamenilor direct, ca se evita se fie folosit cuvantul „legionar”, miscarea , se acopera sub simboluri si alte metafore?
– Sa stiti un lucru? In primul rand trebuie sa avem curajul sa spunem adevarul. Mie nu mi-e rusine sa spun ca am fost acuzat ca sunt legionar. Pentru mine a fi legionar e o mandrie,  o satisfactie. pentru ca atunci cand esti legionar te-ai pus in slujba neamului si a Bisericii crestine. In aceasta consta mandria noastra, cladita cu atata suferinta. Multumim lui Dumnezeu ca ne-a ajutat si ca am reusit sa trecem peste hopurile astea si sa ne intoarcem poate pe drumul cel bun, fiecare cat putem, cu pacatele noastre, cu necazurile noastre.
– Dar vedeti ca aceleasi servicii lucreaza si acum infiltrate sub fel si fel de masti…
– Sa stiti un lucru: Lumea e condusa de jidovi, prin masonerie si, in special, oriunde se vorbeste despre legionari, intervine masoneria. Parintele Justin a vrut sa faca biserica asta(manastire la Aiud), de fapt. A venit masoneria sa faca un centru cultural martirologic. Avem noi nevoie de asa ceva? Are nevoie Mircea Vulcanescu, George Manu de asa ceva? Nu. Dar ce vor? Daca iei centrul acesta martirologic peste 30-40 de ani, se va vorbi de mortii astia ca au fost niste oameni habotnici, care s-au opus progresului adus din apus. Nu se va spune ca au murit pentru Dumnezeu si pentru credinta. Asta va face centrul martirologic. E condus de masonerie si va sta impotriva bisericii. Aici avem nevoie de biserica, nu de centru martirologic. Putea sa-l faca la Bucuresti, la Jilava, nu aici, dar intotdeauna s-au creat diversiuni acolo unde este miscarea legionara. Eu nu sunt de acord cu aceste centru. Sa prezinte ei istoria asa cum vor ei. Ei nu spun ce au facut, ca ei sunt vinovati de tot martirajul acesta. Ei nu spun ca ei au adus comunismul, ca ei au adus crima, ca ei conduc acum, ca ei ne saracesc acum, dar ei ne saracesc tocmai ca sa traim din imprumutul lor, iar ei sa traiasca din dobanzile noastre. Asta-i situatia.
– Dar noi traim de cativa ani asa.
– Si vom trai. Politicienii nostri se mandresc ca au primit imprumuturi. Nu se gandesc ca imprumuturile astea nu sunt decat bagatul capului intr-un jug.Trebuie sa muncim ca sa platim dobanzile lor si ei sa stea in fotolii.
– Dar vedeti ca oamenii de valoare s-au retras din paturile sociale, politice…
– Asta e vina lor; dar s-au retras, saracii, trebuie sa-i intelegem, s-au retras pentru ca multi nu au curajul sa ii infrunte, nu se pregatesc pentru lupte. Generatia nu mai stie ce inseamna dragostea de neam, dragostea de Dumnezeu, nimic; sunt niste oameni zapaciti, fara un crez in viata. Asta e o realitate trista, din pacate adevarata.

Nu ar fi specific acestui blog sa publicam articole politice, insa facem o exceptie si din ceea ce se vede si mai ales din ce nu se vede pe scena politica, ne exprimam opinia. Plecam de la presedintele Basescu, care are pozitie pro fata de documentele cu microcip si mai nou vine cu propuneri de legi total imorale si anticrestine, de legalizare a prostitutiei si a drogurilor usoare. Apoi referitor la vaccinuri nu a luat nici o pozitie. Domnul Basescu ar putea sa mai mai aiba sanse de realibilitare in fata oamenilor, daca ar organiza REFERENDUM-ul pentru a se decide de catre popor, prezenta sau nu a microcipurilor in documentele de identitate. Slabe sanse si in aceasta directie, dar refuzul il va costa cu siguranta scaunul de viitor presedinte.

Astazi(2 oct) am putut urmari lansarea candidaturii lui Mircea Geoana pentru presedentie cu multe steaguri de culoare rosie si cu aplauze la comanda si, conform traditiei psd, intodeauna intr-o zi de vineri, ca asta le poarta “noroc”. Ziua de vineri pentru ortodocsi este zi de post si nu zi de festivitati, care pentru membrii psd se va lasa cu siguranta cu multe sticle de sampanie si delicii culinare de dulce. In fond, ce treaba are politica cu credinta? Pai tocmai de asta, Dumnezeu si-a retras ajutorul fata de conducatorii nostri si tara a ajuns pe mana tuturor neavenitilor din apus.

Dupa opinia noastra, alternativa sau sperante din sfera politica nu prea se intrevad in Romania. Un presedinte patriot si iubitor de Dumnezeu ar trebui sa-si asume in primul rand mucenicia, caci sigur nu va fi pe placul stapinilor acestei lumi.

Facem referire si la ce scriu nefartatii nostri si le spunem ca daca au scris vreodata o carte despre legionari nu inseamna ca ar avea legatura cu ce-a fost o data miscarea legionara. Ei incearca doar sa traga foloase banesti prin monopolizarea editarii de carti despre legionari, avand stranse legaturi cu persoane implicate in organizatii masonice.

Sanctionam si incercarea de atragere in acest joc murdar a Parintelui Justin, prin acuzatii ca ar acorda vreun sprijin candidatului la presedentie Ion Coja. Va spunem ca Parintele a regretat ca l-a lasat sa predice, dupa ce a auzit absurditatile pro-comuniste. Din acest motiv nu a fost de acord cu publicarea acelei predici, insa nu i-a fost respectata dorinta, predica aparand pe site-ul oficial al lui Ioan Coja, cat si pe site-urile unor zvonaci, ce se vede ca nu prea au evlavie fata de Parintele Justin, permitand comentarii denigratoare la adresa sfintiei sale. Daca pe internet nu a putut fi oprita aceasta predica, ea a fost oprita de la distributie deoarece aparuse in revista AXA; Parintele Justin revista fiind retrasa de la pangarul Manastirii Petru Voda.

Iar ca un detaliu destul de important, pentru a intelege cu ce indivizi ne insotim in “ortodoxia romaneasca”, persoana care l-a adus pe Ion Coja la Manastirea Petru Voda este un apropiat al lui Tarziu Claudiu. Trageti concluziile singuri.

AVERTISMENT : “Nu va inselati !” Moldova va avea soarta Romaniei daca nu veti invata din gresesile noastre. NU UNIUNEA EUROPEANA ESTE SOLUTIA !!! Ci UNIREA Moldovei cu Romania si iesirea Romaniei din UE !!! Este nevoie de un partid national ORTODOX pentru a infaptui aceasta !

A inceput asa : Protestele anticomuniste din Chisinau , 6-7 aprilie, 2009

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=_-e11W7NGtE]

Proteste cu victime la Chisinau

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=x3sUXNyTcrc] [youtube=https://www.youtube.com/watch?v=MXwkODXizZk] [youtube=https://www.youtube.com/watch?v=aMkGIVDPeq0]

Voronin in 2009 ca Ceausescu in 1989

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=DG6TD4czf4o&feature=PlayList&p=7FA4965FE0F4FCE0&index=8]

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

INTERVIU CU D-L OVIDIU HURDUZEU

Alex Ştefănescu: În ce măsură te-ai integrat în societatea americană. Dacă ai vrea să te reistalezi în România, te-ai mai putea adapta la ceea ce este aici?

Ovidiu Hurduzeu: Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş dori să mă opresc asupra termenului “integrare”, atât de folosit în zilele noastre. Societatea americană ca toate democraţiile industriale avansate s-a transformat într-o societate de integrare în care persoana reală, cu natura ei misterioasă şi incomensurabilă, este fasonată după chipul lui homo oeconomicus. Acest model ideal este construit dintr-un număr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizaţii tehnologice, utopic egalitaristă, în care alfa şi omega rămân producţia şi consumul de masă. Nu poţi avea însă producţie şi consum de masă, cu alte cuvinte o economie de piaţă integrată, fără unificarea şi standardizarea ideilor, valorilor şi stilului de viaţă ale indivizilor. Primatul economiei şi al tehnologiei (cele două nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor. Scopul, de fapt singurul scop, al unei societăţi tehnologice avansate este cum să utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau la nivelul persoanei, cum sa alegi mijlocul cel mai bun pentru a câştiga (profita) imediat într-o situaţie dată. Standardizarea individului nu se face din raţiuni politice, ci de eficienţă economică. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie să se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intră în competiţie cu maşinile. În SUA trebuie mereu să demonstrezi că eşti la nivelul maşinii, ba chiar mai eficient decât ea (sau a înlocuitorilor ei umani, sclavii din ţări precum China sau India). Integrarea – cheia eficienţei – trebuie înţeleasă ca proces atotcuprinzător. Un motor nu poate funcţiona cu şuruburi pe jumătate strânse. Iată de ce trebuie să te conformezi întru totul felului de a fi al societăţii tehnologice, să-i adopţi necondiţionat stilul de viaţă, credinţele, idiosincraziile. Orice dubiu, nelinişte, angoasă, frison existenţial ar produce tensiuni şi contradicţii perturbatoare atât în interiorul individului cât şi la nivelul angrenajului social.

În calitatea mea de cetăţean american, am jurat credinţă Constituţiei redactate de Părinţii fondatori ai SUA. Constituţia nu-mi cere nicăieri să mă transform într-o unitate tehno-economică, integrată şi integrabilă, îmi dă însă dreptul şi mă obligă moral să mă comport ca un cetăţean liber şi responsabil. Este ceea ce fac, sper eu, chiar acum, răspunzând la aceste întrebări.

România de astăzi este o societate de adaptare. Chiar şi întrebarea: “Cum te-ai integrat în Franţa, Germania…?” sună firesc, în vreme ce “te-ai integrat în România?” pare un nonsens. În România te adaptezi mediului social aşa cum te-ai adapta dacă ai fi lăsat singur într-un cadru natural. Dacă în Occident, cel mai important lucru este să te conformezi unor mecanisme implacabile, a căror funcţionare trebuie s-o interiorizezi, în România trebuie în primul rând să te adaptezi la lipsa de sistem, să navighezi într-un ocean de incertitudine, neprevăzut şi improvizaţie. Dacă m-aş întoarce, în jungla românească, aş încerca să mă comport ca un angrenaj perfect calibrat, probabil s-ar trezi în mine americanul pragmatic şi eficient pe care l-am renegat în SUA. Nu pot accepta nici ordinea cercului perfect, trasat cu compasul, ordinea “realizatului”, cum o numesc eu, nici pe cea a cercului improvizat de o mână stângace. Idealul meu e să mă situez în echilibru precar, de tranziţie, de “irealizare”.

A.Ş.: În afară de acest răspuns teoretic, impresionant prin detaşare şi prin capacitatea de sinteză, vreau şi unul… epic. Te rog aşadar să-mi descrii situaţii sau să-mi povesteşti întâmplări care să îmi dea posibilitatea să retrăiesc, în imaginaţie, ceea ce ai trăit tu în încercarea de a adopta un nou stil de viaţă.

O.H. Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin “spargerea” unităţii sale organice. “Persoana” cu toate conotaţiile pe care le implică este tranşată în secţiuni utilitare, iar fiecare secţiune este angrenată într-un anumit tip de reţea economică… Acum câtiva ani, am petrecut trei zile într-un orăşel situat în imediata vecinătate a vijeliosului râu Kern din munţii Sierra Nevada. Datorită torentelor sale, râul Kern este vestit pentru practicarea unor sporturi de “apă repede”, caiac, canoe etc. Eu nu eram însă dispus să mă aventurez în apele învolburate. Odată cazat la un motel, am coborât pe malul râului şi m-am întins pe o stâncă, ca şopârla la soare. Deasupra, cerul californian, de un albastru care nu se poate descrie în cuvinte. La picioarele mele, râul salbatic, în jur pâlcuri de brazi, cocoţaţi pe înalţimi prăpăstioase. Mă întorsesem cu gândul la copilărie. Retrăiam atmosfera romanelor “cu Winetou” ale lui Karl May, pe care le “devorasem”, într-o vară, pe pridvorul casei bunicilor din Tîrgu Neamţ. Deodată, din amonte, apar zeci de canoe multicolore din cauciuc gonflabil – copiii, femei, bărbaţi, vâslesc frenetic contra valurilor ce stau să-i înghită. Căşti pe cap, costume “termale”, veste de salvare, înfăşurându-le trupurile. Par nişte extratereştrii, ai zice că nava le-a căzut în râu şi acum, fug bezmetic să se salveze. Ţipă, chiuie, într-un cocktail de sunete ce trădează teamă amestecată cu plăcere. Nu-mi rămâne decât să mă întorc în cameră. În holul motelului, recepţionera începe să-mi ofere “serviciile”: motelul poate să-mi închirieze un caiac, o canoe, chiar şi un instructor care să mă înveţe cum să “îmblânzesc” furia apelor. Îi spun ca n-am venit pentru sport, ci… să visez. S-a uitat la mine speriată şi s-a refugiat repede în spatele computerului. Dupa amiază, am ieşit cu Andreea, soţia mea, în orăşel. În toate maşinile, câte-un caiac, o canoe. Puţinii trecători “pe picioare” cărau în spate “echipamentul de navigaţie”. Am intrat într-un sport-bar să mâncăm un hamburger. La mese, se vorbea despre tehnicile de vâslire, cele mai bune mărci de caiace. Chelnerul ne-a abordat cu un zâmbet larg: “Cum aţi petrecut ziua pe râu?”

Ca să mă integrez în Kernville, ar fi trebuit să-mi schimb numele, din Ovidiu Hurduzeu, în “vâslaşul” expert să urce sau să coboare râul. Altfel, aş fi rămas eu un extraterestru!

Kernville vroia să desprindă din mine felia care-i trebuia, eliminând restul. La slujbă, se mai taie încă o felie din tine – felia cea mai groasă – care este branşată la un alt mecanism economic. Aşa după cum am arătat în “Sclavii fericiţi”, pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea “să te aduni”, să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea. Totalitatea acestor reţele formează, ceea ce eu numesc, Angrenajul. Odată integraţi în Angrenaj, urmăm logica industrială care guvernează uneltele: putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, chiar de noi înşine, combinaţi sau recombinaţi în funcţie de necesităţile economice. Celor mai mulţi branşarea la reţea le aduce avantaje. întrucât îi ajută să-şi atingă în mod eficient scopurile imediate (bani, “poziţie socială”, satisfacerea plăcerilor).

După aceeaşi logică funcţionează şi grupul “multiculturalist”. De pildă, o femeie este “dezangrenată” din fiinţa sa concretă şi “integrată” într-un gender group în care contează doar “esenţa” ei feminină, un fel de “specializare” care-i distruge personalitatea sa organică. În România, acest tip de integrare este foarte greu de înţeles. Este practicat doar în statele economic avansate unde ÎNTREAGA societate, şi nu numai sistemul economic, este de natură tehnologică. Oricâte mall-uri şi parcuri industriale ar avea, România rămâne o societate tradiţional organică (n.n. e deja in schimbare) în care tehnologia se supune năravurilor persoanei, şi nu vicerversa.

A.Ş: Înţeleg situaţia pe care o descrii (cu atât de mult talent literar) şi mărturisesc că eu prefer societăţile în care persoanele (mitologizate) contează mai mult decât instituţiile. Totuşi, societăţile de acest tip nu funcţionează şi, până la urmă, blocajul lor aduce mari prejudicii persoanelor. La ce ajută aureola pe care o are la noi fiinţa umană dacă această fiinţă moare din cauza unei seringi prost dezinfectate sau în urma exploziei unei butelii de oxigen lichid precar etanşeizate?

O.H.: Eu cred că societatea românească nu funcţionează fiindcă s-a îndepărtat de natura sa personalist-evenimenţială, singura care i s-ar fi potrivit. Românii trăiesc încă printre ruinele unui sistem industrial primitiv, moştenit de la comunişti; pe niste temelii dărâmate au ridicat în pripă o scenă unde încearcă în prezent să încropească un spectacol social şi economic “second hand”. Metafora asociată este supermarketul construit pe fundamentele fostului “circ al foamei”. Producţia (distribuţia) industrială, planificată autoritar şi centralizat este înlocuită de producţia globalizată, instrumentalizată în manieră spectaculară. “Circul foamei” ascundea falimentul sistemului industrial primitiv (al comunismului), supermarketul maschează condiţia cvasi colonială a României în cadrul economiei globale. Ce altceva este supermarketul decât un distributor descentralizat al supraproducţiei economiei mondiale? Alimentele, dichisit ambulate, aduse de aiurea, ascund nitraţii otrăvitori ai adevărului: România nu este în stare nici măcar să-şi hrănească cetăţenii, în plus şi-a asumat obligaţia – conform negocierilor de aderare duse de clasa politică – să transforme 30 la sută din suprafaţa agricolă în pârloagă!

Cei pe care românii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii

S-a ajuns aici întrucât persoana-eveniment a fost înlocuită de mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător, “expertul” iluzionist şi politicianul mânjit. Galeria de pseudopersoane nu este produsă de o cultură personalistă în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar şi distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. În loc să moşească cât mai multe persoane-eveniment – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – “democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre cei pe care românii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, mass mediei, a “tunurilor” din marile contracte etc.) În România clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

Dacă ai statut de client, poţi fi sigur că nu vei muri de o seringă prost dezinfectată. Nici nu vei muri de explozia unei butelii cu oxigen lichid precar etanşeizate.

Una dintre alternativele viabile la status quo-ul din România, ar fi dezvoltarea unui adevărat sistem personalist-evenimenţial.

A.Ş.: Afirmi că, în timpul comunismului, societatea românească s-a îndepărtat de un stil de viaţă care i s-ar fi potrivit (şi cum să nu i se potrivească, în condiţiile în care şi l-a constituit în mod firesc, de a lungul a sute de ani, prin încercări şi reglări succesive?). Dar… din ce sursă cunoşti acel stil de viaţă dinaintea naşterii tale? Din cărţi? Din ceea ce-şi amintesc părinţii tăi? Din examinarea vestigiilor de civilizaţie românească pre-comunistă care s-au mai păstrat prin unele sate sau oraşe de provincie? Pe de altă parte, care este esenţa acelui mod de a trăi la care te gândeşti cu nostalgie? Cine şi cum ar putea să-l reconstituie? Ce şanse ar avea să şi funcţioneze într-o lume în care fiecare ţară este conectată la civilizaţia întregii planete?

O.H.: “Persoana-eveniment” este un model ideal de identitate umană, aşa cum tot ideal este şi “individul liber” dezvoltat în Occident după Revoluţia franceză de la 1789. Occidentul însă a avut grijă să cultive atât modelul teoretic cât şi miile lui de întruchipări concrete. În jurul “individului liber” s-a creat o întreagă mitologie, s-a dezvoltat un întreg aparat juridic şi economic. Chiar şi astăzi, când este permanent atacat de “victima” ideologiilor corectitudinii politice, “individul liber” stă încă înfipt solid în soclu. Statuia Libertăţii continuă să fie farul călăuzitor al Occidentului. În loc de individualism, românii au “personalismul”. A trasa dezvoltarea istorică a personalismului românesc este o chestiune de arheologie culturală, care necesită ample cercetări interdisciplinare desfăşurate pe o lungă perioadă de timp. În opinia mea trinitarismul ortodox, un cult popular al eroilor, probabil de origine dacică, la care se adaugă fără îndoială influenţa individualismului modern din Occident, s-au împletit în mod fericit pentru a creea un cadru personalist al existenţei. În România viaţa se organizează SPONTAN în jurul unor persoane, nicidecum în jurul unor instituţii. Aceste persoane se bucură de autoritatea pe care o au “duhovnicii” în spaţiul credinţei ortodoxe. O autoritate “ontologică” bazată pe “prezenţă”. Să luăm un exemplu care ne este cunoscut amândurora. “Istoria literaturii române” de Alex Ştefănescu. Mulţi, probabil majoritatea cititorilor au făcut un sacrificiu financiar să cumpere această lucrare monumentală întrucât au încredere în opiniile autorului. N-au căutat în paginiile lucrării un “adevăr obiectiv”, separat de persoana lui Alex Ştefănescu. Coerenţa logică, informaţiile, în general tot aparatul ştiinţific al cărţii n-au făcut decât să le confirme, încă odată, încrederea pe care o aveau în Alex Ştefănescu. Nu “Istoria literaturii” l-a “făcut” celebru pe Alex Ştefănescu, ci Alex Ştefănescu va “eterniza” lucrarea sa; peste timp ea va funcţiona drept o mărturie vie a literaturii sub comunism. Cel care înţelege cu adevărat România, când se uită la harta ei, nu vede, oraşe, sate, “fabrici şi uzine”. Nici măcar “monumente istorice”. Vede un Eminescu, Ştefan cel Mare, un Blaga, un Coandă, un Iorga, un Dumitru Stăniloae. În jurul acestor persoane s-au coagulat în timp “comunităţile” (istorice, literare, religioase, stiinţifice etc.) aşa cum în Occident, în jurul oraşelor comerciale, s-a dezvoltat civilizaţia modernă a capitalismului. Persoanele-eveniment nu sunt nişte imami severi, nici experţi, nici “autorităţi spirituale” universale, nici staruri mediatice. Sunt indivizi ce iradiază o energie intensă, oferă o deschidere spre un ALTCEVA SUPERIOR. Cu alte cuvinte, personalizează în mod evenimenţial o situaţie concretă. Când personalizezi o situaţie introduci ceva nou şi neaşteptat, acolo unde situaţia este complet închistată (“realizată” cum o numesc eu), sau, dimpotrivă, oferi coerenţă unde există un “nou” ce tinde să devină haotic. Nu poţi personaliza o situaţie dată dacă nu-ţi angajezi întreaga fiinţă… O adevărată democraţie nu are rolul de a uniformiza indivizii sau de a creea “elite” reducând” contrariile la scheme prestabilite. Acesta este marele reproş pe care-l aduc eu lumii moderne. O democraţie personalist-evenimenţială trebuie să menţină vii antinomiile – fără ele nu putem vorbi de o “diferenţă” reală – oferind şansa de a deveni persoane-eveniment unui număr cât mai mare de indivizi. Desigur, fiecare persoană-eveniment va poseda un “excedent metafizic” diferit, ceea ce va creea ierarhii valorice. Se înţelege că “persoana-eveniment” trebuie să rămână vie mereu, să menţină, sau chiar să sporească, tensiunea evenimenţială. Iată de ce personalismul evenimenţial este un “anti-tradiţionalism” dacă întelegem prin tradiţie obiceiuri şi persoane ce ţin de un trecut încheiat definitiv. Românii nu sunt tradiţionalişti nostalgici – (eu cu atât mai puţin!) – a se vedea nepăsarea cu care tratează istoria moartă (monumentele, ruinele). Istoria îi interesează doar ca “pildă vie” ce se poate reîntrupa în prezent şi viitor. Depinde doar de noi dacă vrem să creem o democraţie personalist evenimenţială pe sufletul nostru, sau importăm un produs preambalat de la Bruxelles, Washington, Moscova sau cine-o mai şti de unde. Trebuie să fim conştienţi că în lumea de astăzi aproape totul este împotriva persoanei, ar vrea-o redusa la condiţia de instrument. Dar oare democraţia ateniană nu a fost nevoită să înfrunte pericolele ei? Au existat însă nişte persoane-eveniment, un Socrate, un Platon, un Aristotel care au demarat procesul istoriei. Energia lor evenimenţială a fost transmisă din generaţie în generaţie, fiecare nouă persoană deschizind alte şi alte perspective. Este mesajul care ni-l transmite si creştinismul prin apostolul Pavel: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre“

un articol de Ovidiu Hurduzeu

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !
Emisiunea “Noaptea pătimirilor”, o producţie TV România Internaţional 1998, după o idee de Virgil Maxim.

Partea I

[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=4964542399837506954&hl=en]

Partea a II-a

[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=-8107161793896992031&hl=en]

“Am să relatez câteva exemple foarte clare, cu privire la semnele de mucenicie pe care le-au avut, iar după aceea am să vă şi spun care sunt aspectele importante care contează foarte mult la canonizarea unui Sfânt.”

părintele AUGUSTIN,

schitul “Înălţarea Sfintei Cruci” Aiud

[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=-4296401748130011355&hl=en]

Pelerinaj la temniţa prigoniţilor

Reportajul-documentar îşi propune să enumere dovezile conform cărora unii dintre mărturisitorii de credinţă din temniţele comuniste, care au plătit cu viaţa încercarea de a-şi păstra libertatea de conştiinţă, ar trebui să intre în atenţia Sfântului Sinod al B.O.R. în vederea canonizării.
Semnele de tortură descoperite pe osemintele adăpostite în Mausoleul de la Aiud dar şi mărturiile supravieţuitorilor gulagului comunist sunt doar o parte din argumentele care susţin ridicarea în rândul sfinţilor a românilor celor care au plătit cu viaţa pentru idealul lor.

Interlocutori: Părintele Augustin, duhovnicul schitului Înălţarea Sfintei Cruci, Aiud, Marcel Petrişor, scriitor, fost deţinut politic, Danion Vasile, publicist, Părintele Ioan, mănăstirea Petru Vodă, jud. Neamţ, Maica Inochenţia, mănăstirea Sf. Maria, Techirghiol, Emilia Corbu, istoric, Muzeul Judeţean Slobozia, Claudiu Târziu, asociaţia “Rost”, Ştefan Ruxanda, revista “Atitudini”.

Director de imagine: Ion Cristodulo
Realizator: Rafael Udrişte
Reportaj-documentar difuzat la TVR 1, SEMNE, 8.11.2008

“Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate…”

Fraţi creştini ortodocşi, vă rugăm să sprijiniţi Campania Din temniţe spre Sinaxare, care are ca obiectiv cunoaşterea vieţilor sfinţilor din închisori şi demersurile pentru canonizarea lui Valeriu Gafencu, a Ieroschimonahului Daniil de la Rarău, întemeietorul grupului Rugul Aprins şi a părintelui Ilarion Felea, mare teolog, mort muceniceşte în închisoarea de la Aiud. Pentru orice sugestii legate de campanie vă rog scrieţi la [email protected]. Materiale pentru site-ul oficial al campaniei ( www.sfintii-inchisorilor.ro ) , care va fi deschis în câteva zile, puteţi trimite pe [email protected] .

Vă rugăm trimiteţi mesajul celor interesaţi.

Mai multe detalii pe blogul lui Danion Vasile

DE CE NU CANONIZĂM MARTIRII ANTICOMUNIŞTI

[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=-6849684147936822063&hl=en]

Documentar difuzat la TVR 1, SEMNE, 11.10.2008

Director de imagine: Ion Cristodulo

Realizator: Rafael Udrişte