Confesiunea Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.

Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfântului Duh si de la Fiul (Filioque).Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte: continuare »

Nasterea papismului
Biserica, in decursul primului mileniu al existentei sale, si-a pastrat unitatea in Rasarit si in apus cu toate tangajele conjuncturale pe care le-au creat ereziile, schismele si feluritele neantelegeri. Ruperea Crestinatatii apusene din trupul Bisericii lui Hristos, cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, asa cum ea s-a definitivat in 1054, a constituit sfarsitul tragic al unor lungi procese de alterare in spatiul Europei Apusene, pe trei planuri strans legate intre ele: a) teologic, b) bisericesc si c) politic.

A.In plan teologic

Germenii diferentierii teologice a Apusului se afla in scrierile fericitului Augustin (354 – 430), episcopul Ipponiei din Nordul Africii. Fericitul Augustin a ignorat limba greaca si Parintii greci, pe care s-a sprijinit teologia primelor Sinoade Ecumenice (Sfantul Atanasie, Sfantul Vasile cel Mare, Sfantul Grigore Teologul, Sfantul Grigore de Nyssa s.a.). Influentat de neoplatonism si de principiile Dreptului roman, el a formulat in operele sale teologice unele puncte de vedere straine de trairea Bisericii din primele veacuri, cum ar fi, de pilda, indentificarea fiintei cu energiile in Dumnezeu, purcederea Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque) s.a. continuare »

Volumul de fata marturiseste si analizeaza, pe baza revelatiei divine, anumite dogme si invataturi ale Bisericii Ortodoxe in context Teologiei dogmatice, liturgice, istorico-pastorale, precum si al Teologiei Sociale contemporane, care traduc mesajul revelatiei divine si al semnelor vremii in actualitate.

Vechiul si Noul Testament, Istoria Bisericeasca si cea Universala, precum si Invatatura Sfantilor Parinti cu Sfanta si Dumnezeiasca Traditie, impreuna cu Teologia Sociala se armonizeaza sinergic si simfonic in actualitatate, spre vesnicie.

Precum profetul Agheu, al zecelea dintre profetii mici ai Vechiului Testament, care a trait pe timpul lui Zorobabel, cu care s-a intors din exil in Palestina (538 i. Hr.), ii indeamna pe evrei sa reconstruiasca templul lui Solomon, distrus de asirieni, profetind ca refacerea Templului va aduce bunastare si pace. ,,Si slava acestui templu de pe urma va fi mai mare decat a celui dintai”, zice Domnul Savaot, ,,si in locul acesta voi salaslui pacea”, zice Domnul Savaot.(Agheu 2,9), asa trebuie sa refacem si noi templul sufletului si al credintei ortodoxe, tara si neamul romanesc, precum si lacasurile distruse sau impiedicate de la zidire din perioada holocaustului rosu ateu.

Intre anii 587- 586 i.Hr., Templul lui Solomon a fost distrus de catre regele Nebucodonosor al Babilonului, cand acesta a cucerit Ierusalimul, luand poporul in captivitate.

Imparatul Persiei, Cirus cel Mare, a ingaduit, mai tarziu, evreilor sa se intoarca la Ierusalim. Incurajati fiind de cei doi profeti, Agheu si Zaharia, ei au inceput reconstructia Templului, probabil la o scara mai putin grandioasa ca aceea a lui Solomon. Cirus, imparatul pagan, le-a retrocedat evreilor aurul si obiectele de argint luate de la Templu, asa incat ele puteau fi din nou folosite in lacasul de cult. Un imparat neiudeu inapoia bunurile luate de la  Templul cel vechi, pentru reconstructia celui nou.

Ne-am intors si noi din robia holocaustului rosu, insa guvernele noastre crestine postcomuniste nu au retrocedat nici pana in ziua de azi, mai ales in Bucovia, Fondul Bisericesc, prin al carui patrimoniu colegii lor politicieni de dinaninte de 1989 au jefuit Biserica neamului si au umilit-o.

Atunci cand alungi sfintenia si o dispretuiesti, se mareste vidul saraciei si al dispretului in propria ta tara. Dispretul fata de legea lui Dumnezeu naste dispretul fata de legea omeneasca si astfel se intra in colaps moral, economic, social, national si international, pe care-l traim astazi cu atata umilinta.

Cred ca traim in zilele noastre profetia lui Agheu, care spune in numele Domnului: „V-ati asteptat la mult, dar iata ca aveti putin. Ati strans mult, dar Eu am risipit truda voastra! Pentru ce?, zice Domnul Savaot. Din pricina templului Meu, care sta daramat, iar voi zoriti cu lucrul, fiecare pentru casa lui! Pentru aceasta cerul se va incuia, nu va va da roua si pamantul roadele sale. Si am chemat seceta pe pamant si pe munti, peste grau, peste vin si peste orice rodeste pamantul; peste oameni si peste dobitoace si peste toata stradania palmelor voastre”. (Agheu 1, 8-11).

Daca se va continua cu nedreptatea si cu dispretul fata de Casa si legile lui Dumnezeu e posibil sa traim la nesfarsit aceasta profetie.

Ca sa iesim din aceasta dilema existentiala, trebuie sa cinstim valorile divine, sa „iubim Romania cu frenezie,” cum spunea Mircea Eliade, adaugand: „S-o iubesti si sa crezi in ea impotriva tuturor evidentelor, ca sa poti uita gradul de descompunere in care am ajuns”.

Deci solutia este sa invatam sa iubim si sa actionam cu dreptate la toate nivelurile vietii. Sf. Vasile cel Mare,  in epistola sa cu nr. 113, ne arata cum sa slujim lui Dumnezeu prin aproapele, cel putin in trei moduri;

1. ingrijirea bolnavilor si ajutorul celor saraci, exercitand prin aceasta dimensiunea iubirii vindecatoare si mangaietoare  a Biserici;

2.  protectia celor sanatosi si sprijinul celor bogati;

3. sustinerea si perfectionarea celor puternici, prin care se exercita dimensiunea profilactica a Bisericii impotriva bolilor, a saraciei si a decaderii unei societati.

Toate acestea, facute in numele lui Iisus Hristos si al Bisericii Sale, intaresc astfel armonia dragostei si legatura pacii in Duhul Sfant.

Biserica nu este numai pentru cei saraci si bolnavi. Ea cuprinde si pe cei bogati, si pe cei sanatosi, si pe cei puternici, si pe cei desavarsiti, (Koschorke, Klaus, Spuren der alten Liebe. Studien zum Kirchenbegriff des Basilius von Cäserea, Paradosis 32,  Freiburg ,CH, 1991, 24) fiind  datoare moral sa-i sprijine, ca ei sa devina mai puternici, mai bogati, mai desavarsiti, insa si mai generosi fata de cei saraci, adica nu bogati numai pentru sine, ci si pentru aproapele lor.

Va prezentam extras din carte, urmatorul articol:

Filioque si Treimea persoanelor in comuniune

Daca am folosit inainte pentru modul de a fi al lui Dumnezeu termenul de subiectivitate pura spre a inlatura de la el orice semn al caracterului de obiect, am facut-o intelegand prin subiectivitate nu un continut iluzoriu ce si-l poate da un subiect, ci modul absolut liber al lui Dumnezeu de a fi prin Sine si de a Se decide prin Sine. Dar acest mod inseamna la Dumnezeu cel mai consistent mod de realitate.

El e o subiectivitate obiectiva. El e dincolo de distinctia intre subiectivitate si obiectivitate, caci persoana e nu numai cugetare, ci si cea mai intensa realitate. Dumnezeu e deasupra subiectivitatii si obiectivitatii cunoscute de noi. El e una intrucat e alta. Sfantul Maxim Marturisitorul spune :” Orice cugetare este o sinteza a celor ce cugeta si a celor cugetate, dar Dumnezeu nu este nici dintre cei ce cugeta nici dintre cele cugetate. El este deasupra acestora. Caci altfel S-ar circumscrie ca subiect ce cugeta, avand lipsa de relatia cu ceea ce cugeta, iar ca obiect cugetat, cazand in chip firesc, datorita relatiei, sub vederea celui ce cugeta”( Capete gnostice, II; Filoc. Rom. II, p. 166). continuare »

Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor.

Lupta aceasta a ereticilor, adica a celor taiati de la dreapta credinta, impotriva Dumnezeu-Duhului nu a incetat nici o clipa. Toti au fost insa biruiti de Duhul, prin mijlocirea Sfintilor Parinti ai Bisericii; pana cand, la mai multe veacuri dupa pogorarea Sa in chip de limbi de foc, invatatura cea rea a fost reinviata de eresul latinesc, prin nascocirea mincinoasei dogme a purcederii Sfantului Duh si de la Fiul (Filioque). Cum se va vedea, aceasta a fost pricina despartirii Bisericii Rasaritene de Biserica Apuseana, un singur cuvant adaugat la Marturisirea de credinta: Filioque, avand urmari nebanuit de insemnate, ca de altfel tot ce tine de invatatura despre Dumnezeu. Despre aceasta va fi vorba in cartea de fata. Inainte de a citi cuvintele Parintilor celor insuflati de insusi Duhul, sa vedem pe scurt ce se scrie in Catehismul latinesc din zilele noastre. Pentru aceasta ne-am lasat povatuiti de autorii unei carti de mare folos: Noul catehism catolic impotrva Sfintilor Parinti. Caci iata ce se scrie acolo despre pricina ce ne sta inainte:

„Cea mai inalta invatatura a teologiei crestine este cea a Tri-Unitatii dumnezeiesti: Dumnezeu Se arata ca Unul in Trei Persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Avand aceeasi fiinta, cele Trei Persoane (sau Ipostasuri) sunt un singur Dumnezeu, insa Ele se deosebesc prin insusirile personale si alcatuiesc astfel o Treime. Tatal este fara inceput, Fiul se naste din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. «Insusirea Tatalui este nenasterea, cea a Fiului nasterea si cea a Duhului Sfant purcederea» (Sfantul Grigorie Teologul). «Cele trei Ipostasuri Se deosebesc intre Ele numai prin aceste insusiri personale» (Sfantul Ioan Damaschin). Cu constiinta binecuvantata a acestei teologii […], Parintii Soborului al doilea a toata lumea de la Constantinopol (381) au statornicit credinta in Duhul Sfant astfel: «…si intru Duhul Sfant, Domnul de viata facatorul, Care de la Tatal purcede, Care impreuna cu Tatal si cu Fiul este inchinat si slavit, Care a grait prin prooroci.» […]

Spunand ca Duhul Sfant purcede din Tatal si din Fiul (an latina Filioque) si adaugand aceasta dogma in Crez, Biserica Romano-Catolica a adus in launtru o innoire potrivnica invataturii de obste a Apostolilor, a Parintilor si a Soboarelor. Biserica Ortodoxa ii reproseaza deci doua lucruri:

a) adaugarea lui Filioque in Crezul Niceo-Constantinopolitan, in vreme ce (asa cum vom vedea) Parintii au pecetluit Crezul;

b) dogma insasi, adica ideea ca Sfantul Duh purcede de la Tatal si de la Fiul, idee care nu numai ca nu se afla in Traditie, dar pe care scrierile Parintilor o resping in chip aratat.

Papii Inocentiu al III-a (la Conciliul IV Lateran, in 1215), Grigorie al X-lea (la Conciliul II de la Lyon, in 1274) si Eugeniu IV (la Conciliul de la Florenta, in 1439) au proclamat Filioque ca adevar de credinta. Ei credeau ca fara acesta nu putea fi mantuire.[1] Pentru faptul ca ii invinuia pe Ortodocsi de a fi scos pe Filioque din Crez, legatul Papei, cardinalul Humbert a depus, in 1054, pe altarul catedralei Sfintei Sofii din Constantinopol o scrisoare care-l excomunica pe patriarhul Ortodox al Constantinopolei, Mihail Kerularios, act care a fost la originea schismei definitive intre Biserica Ortodoxa si Biserica Romano-Catolica.

Fiind vorba de o dogma atat de fundamentala, vizand Persoana Duhului Sfant, era de asteptat ca si Catehismul [catolic cel nou] s-o reia explicand-o mai clar si justificand-o cu mai multa siguranta decat au facut-o alti autori catolici din trecut. Caci, de-a lungul secolelor, Biserica Catolica a incercat sa-si legitimeze pozitia prin tot felul de argumente pe care teologii Ortodocsi le-au respins. continuare »

Vremea confruntarii dintre Rasarit si Apus se apropia, fiindca Peninsula Balcanica era pentru bizantini o chestiune de viata si de moarte. Fotie, doritor sa plece la pamant trufia ereziei si sa lepede toata ratacirea, si mai vartos nelegiuita adaugire la Crez, nu mai putea ramane tacut, caci aceasta era privita ca dovada de slabiciune de catre papalitate.

Ca parinte duhovnicesc al bulgarilor, Sfantul Fotie, in marea sa ravna pentru adevarata Credinta si dogmele Parintilor, nu putea suferi crimele clerului papistas savarsite cu consimtamantul Papei Nicolae.

Pentru aceea el a hotarat sa convoace un sinod spre a rezolva chestiunea bulgara pe temeiul dogmelor Bisericii si al sfintei Predanii.

Ca o secure pregatita sa doboare cumplita erezie, Fotie a trimis epistole tuturor Patriarhilor rasariteni ca sa vina sau sa trimita reprezentanti la un mare Sinod la Constantinopol, ca impreuna sa poata cerceta si osandi actiunile necanonice ale Papei Nicolae. Iata cateva fragmente din faimoasa lui epistola.

Bulgarii s’au intors de la idololatrie la cunoasterea lui Dumnezeu si la credinta Crestineasca: atunci s’a starnit mania vicleanului diavol. (…) Ca abia se botezasera bulgarii de vreo doi ani, cand oameni lipsiti de cinste, iesiti din intuneric (adica din Apus), au cazut ca grindina sau, mai bine a zice, au navalit ca mistretii salbatici asupra nou-saditei vii a Domnului. Ei au nimicit-o cu copitele si cu coltii, adica cu vietile lor de rusine si cu dogmele cele stricate. Misionarii si clericii papistasi au voit ca acesti crestini ortodocsi sa se departeze de la dreptele si curatele dogme ale neprihanitei noastre Credinte.

Lepadand innoirile semetului eres, el scria:

Cea dintai ratacire a apusenilor a fost aceea de a-i sili pe credinciosi sa posteasca Sambetele. (Pomenesc acest amanunt ce pare neinsemnat, fiindca chiar cea mai mica abatere de la Predanie poate duce la dispretuirea oricarei dogme a Credintei noastre.) Apoi au induplecat pe credinciosi a dispretui casatoria preotilor, semanand in sufletele lor semintele eresului maniheilor. Tot asa, au incredintat pe bulgari ca toti cei mirunsi de catre preoti trebuie unsi din nou de catre episcopi. In acest chip ei voiau sa arate ca mirungerea savarsita de preoti nu are putere, batjocorind astfel aceasta dumnezeiasca si mai presus de fire Taina Crestina. De unde vine aceasta lege carea opreste preotii a unge cu Sfantul Mir? Care legiuitor, apostol, parinte ori sinod a rostit asemenea lucru? Ca daca un preot nu poate mirunge pe cel nou botezat, atunci negresit ca nici poate a boteza. Iarasi, cum poate un preot sa sfinteasca Trupul si Sangele lui Hristos, Domnul nostru, la Dumnezeiasca Liturghie, si totusi sa nu poata unge cu Sfantul Mir? Daca deci se ia acest har de la preoti, insusi cinul episcopal se micsoreaza, caci episcopul este capul cetei preotesti. Si, cu toate acestea, necinstitorii apuseni nu si-au oprit nelegiuirea nici macar aci.

Afara de josnicele gresale de care am facut pomenire, apusenii s’au silit a incalca prin talcuiri mincinoase si vorbe adaugite, sfantul si preasfantul Crez, care a fost intarit de toate Soboarele a Toata Lumea si are putere nebiruita. O, diavoleasca nascocire! Slujindu-se de un grai nou, ei zic ca Sfantul Duh nu purcede numai de la Tatal, ci si de la Fiul. Cine a auzit vreodata un astfel de cuvant, chiar din gura nelegiuitilor din veacurile trecute? Unde este crestinul acela care sa poata primi doua pricini (cauze nn.) in Treime: adica Tatal – pricina a Fiului si a Sfantului Duh; apoi Fiul – pricina a aceluiasi Duh? Aceasta inseamna a despica principiul cel unu intr’o indoita Dumnezeire, inseamna a injosi teologia crestina pana la basmele ellinilor si a batjocori Treimea cea mai presus de fiinta si unica in principiu. Dar cum ar putea purcede Sfantul Duh si de la Fiul la fel ca si de la Tatal? Daca purcederea pe care o are de la Tatal este desavarsita si deplina – precum si este, fiindca El este Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat – ce anume este purcederea de la Fiul, si care ii este scopul?

Latinii il fac pe Fiul mai mare decat Duhul, caci Il socotesc [pe Fiul] un principiu, asezandu-L in chip necinstitor mai aproape de Tatal. Aducand un indoit principiu in Sfanta Treime, asa cum si fac, latinii aduc atingere Fiului; caci facandu-L obarsie a ceea ce avea obarsie, Il fac netrebuitor ca obarsie. De asemenea ei despart Duhul Sfant in doua parti: una de la Tatal si una de la Fiul. In Sfanta Treime, care este unita intr’o unime nedespartita, toate trei ipostasurile sant nestirbite. Insa daca Fiul ajuta la purcederea Duhului, fiimea este atinsa si ipostaticitatea vatamata. (…)

Dupa invatatura Filioque este cu neputinta a vedea pentru ce Duhul Sfant nu ar putea fi numit nepot! Ca de vreme ce Tata este obarsia Fiului, Carele este a doua obarsie a Duhului, atunci Tatal este atat obarsia nemijlocita cat si cea mijlocita a Duhului Sfant! Aratand deci aici numai in scurt cugetarea cea latineasca, voiu lasa infatisarea ei amanuntita si lepadarea ei pana cand ne vom afla adunati in sobor. (…)

Intelept in invataturile Ortodoxiei, stralucitul barbat continua:

Nu inseamna ca am fi rostit chiar acum judecata asupra lor, ci mai curand rostim acum in chip deschis osandirea poruncita de vechile Soboare si Canoane apostolicesti. De vor starui cu incapatanare intru eresul lor, ii vom scoate din partasia tuturor crestinilor(asadar catolicii, cat si protestantii, nu pot fi considerati crestini nn.). Ei au bagat postul in Sambete, desi este oprit de catre al 64-lea Canon Apostolicesc:

‘Daca vreun cleric s’ar afla postind in ziua Duminicii, sau Sambata, afara de una numai [adica Sambata Mare], sa se cateriseasca. Iara mirean fiind, sa se afuriseasca.’ Tot asa, Canonul 55 al celui de-a Patrulea Sobor a Toata Lumea zice: ‘Fiindca am aflat ca cei din cetatea Romanilor, in ajunarile sfintei Patruzecimi, in Sambetele acesteia ajuneaza, afara de urmarea Bisericii cea predata, au socotit Sfantul Sinod ca si la Biserica Romanilor nestramutat sa se pazeasca Canonul apostolicesc, cel ce zice: Daca vreun Cleric s’ar afla ajunand in sfanta Duminica, sau Sambata, afara de una (Sambata Mare), sa se cateriseasca. Iara mirean fiind, sa se afuriseasca.

Mai este, de asemenea, si Canonul Soborului Localnic din Gangra care afuriseste pe cei ce nu recunosc pe preotii casatoriti. Aceasta randuiala a fost intarita de al Saselea Sobor a Toata Lumea, care osandeste pe cei ce cer ca preotii si diaconii sa inceteze a mai vietui cu sotiile lor legiuite dupa hirotonie. Astfel Soborul cu pricina amintea Bisericii Romane a nu primi un astfel de obicei. (…) Si chiar de nu am pomeni toate acestea si multe alte innoiri ale Bisericii Romei, numai pomenirea adaugirii lui Filioque la Crezul Nikean ar fi de ajuns spre a-i supune la mii de anatheme. Aceasta innoire huleste pe Duhul Sfant sau, mai drept spus, intreaga Sfanta Treime. (…)

Va poftim si va cerem a va alatura la sfat cu noi. (…) O data ce vom smulge aceasta necinstire, putem nadajdui ca nou-botezatii bulgari se vor intoarce la Credinta ce au primit mai intai. Si nu numai ei, ci si asa-numitii Rus, popor cumplit odinioara; ca tocmai acum ei leapada credinta lor cea paganeasca si trec la Crestinism, primind episcopi si pastori de la noi, ca si toate obiceiurile crestinesti. (…) Pe deasupra, am primit o epistola sinodala din tinuturile Italiei, pomenind multe lucruri grele impotriva Episcopului Romei. Prin aceasta, ortodocsii ce locuiesc acolo ne cer sa-i slobozim de marea lui tiranie, caci randuiala Bisericii este calcata si legea sfanta este dispretuita. Tot asa ne-au spus mai demult si unii calugari veniti la noi de acolo. (…)

In aceasta epistola Fotie, elocventul dascal, taind mrejele ereziei in doua, ca o sabie cu doua taisuri ascutite de adevar si de harul lui Dumnezeu, invinuia biserica Romei de rataciri in Liturghie si in randuiala bisericeasca si mai ales ataca dogma lui Filioque. Papa, care nadajduia sa-l cheme pe Fotie la judecata inaintea tribunalului sau, era acum el insusi invinuit de erezie.

extras din Viata si nevointele celui intre sfinti
parintelui nostru Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului

În domeniul triadologiei Filioque a demonstrat faptul că Persoanele dumnezeieşti Se confundă între Ele, că de fapt neavând atribute proprii, Ele se confundă între Ele.

Prin Filioque Fiul devine şi El tată în raport cu Duhul, iar Duhul chiar nepot pentru Tatăl care deja L-a născut pe Fiul. Fiul nu poate avea calitatea de cauză, prin naştere este cauzat ca Fiu şi nu poate fi la rândul Lui o altă cauză pentru Duhul pe care Îl purcede, deşi Sfinţii Părinţi afirmă purcederea Duhului de la Tatălui prin Fiul, înţelegând întodeauna prin ca însoţirea şi nu cauza Duhului de către Fiul.[1] „Formulele de purcedere a Patre Filioque şi έκμόνου τόυ Πατρός se înfruntau arătând o divergenţă triadologică. Acel δία Υίόυ, interpretat în sensul unei mijlociri a Fiului în purcederea ipostatică a Sfântului Duh, a devenit o formulă de conciliere pentru partizanii unirii în secolul XIII, tocmai fiindcă triadologia lor nu era aceeaşi ca cea a adversarilor lui Filioque”.[2]

Din punct de vedere ortodox un Dumnezeu care îşi revelează fiinţa nu mai este Dumnezeu. Dacă esenţa precede persoana, ca în cazul lui Filioque şi în esenţă persoanele sunt văzute ca relaţii trinitare fiinţiale, Dumnezeu este abstract ca în panteism, unde esenţa este slăvită şi iubită anevoios. În acest sens Vladimir Lossky vede filiocvismul ca generator de ateism.[3]

Biserica Ortodoxă insistă asupra vieţii de comuniune a Persoanelor dumnezeieşti pe plan treimic, şi arată că Duhul Sfânt purcede, iese din Tatăl şi rămâne în Fiul, unde se odihneşte şi străluceşte. Această odihnire şi strălucire a Sa în Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu întrupat, este mărturisită de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, şi are începutul chiar de la Întrupare ca lucrare a întregii Treimi. Separaţia pe plan iconomic, prin Filioque, între Duhul Sfânt care este Duhul lui Hristos (Gal. 4, 6) şi Mântuitorul Iisus este o separaţie fie hristomonistă, în sensul că Hristos singur este Cel care săvârşeştie mântuirea neamului omenesc, fie pnevmatomonism, în sensul că Duhul singur continuă lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Astfel Duhul Sfânt nu mai poate însoţi Cuvântul întrupat, deşi Sfânta Scriptură Îi prezintă nedespărţiţi de la Buna Vestire (Luca 1, 35), la Botezul în Iordan a Mântuitorului (Ioan 1, 32), la Schimbarea la faţă, la Înviere. Însuşi cuvântul de Hristos se traduce prin Unsul lui Dumnezeu, semn al sălăşluirii, odihnirii şi strălucirii Sfântului Duh asupra Sa. Cunoaşterea lui Hristos e posibilă doar în Duhul care este asupra Lui.[4] Apusenii au confundat purcederea Duhului Sfânt din veci din Tatăl, cu trimiterea Lui de către Hristos în lume, trimitere iconomică, pentru desăvârşirea creaţiei.

Trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul întrupat este o lucrare în timp ad extra a lui Dumnezeu treimic, ţine de iconomie, de implicarea lui Dumnezeu în lucrarea mântuitoare a lumii. „Afirmaţia că dependenţa exterioară ad extra presupune legătura corespunzătoare interioară ad intra, căreia îi este un simplu reflex şi manifestare, este măsura comună, cu care teologii apuseni măsoară citatele scripturistice, este premiza majoră, care, în mod conştient, subzistă la bază în toate scrierile latine pentru demonstrarea lui Filioque”.[5]

Odihnind şi strălucind Sfântul Duh şi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, El este prezent în noi prin energiile Sale necreate în urma împărtăşirii de Duhul Sfânt. Viaţa noastră devine o viaţă unită cu Hristos în Duhul Sfânt.[6] „Teologia răsăriteană face deosebire între teologie, ca misterul vieţii interioare a Sfintei Treimi, relevat Bisericii, şi iconomie, ca operă comună acestor Persoane în raport cu lumea. În fiecare lucrare dumnezeiască venită în lume cunoaştem Treimea iconomică. În felul acesta, energiile ţin un loc de mijloc, fiindcă ele aparţin atât teologiei, ca forţe eterne şi inseparabile ale Treimii, independent de actul creării lumii, fiindcă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, le activează după sfatul etern al voii Sale, dar ele aparţin şi de domeniul iconomiei, pentru că Dumnezeu se manifestă creaturilor prin energii”.[7]

Filioque devine barieră în calea dobândirii asemănării lumii cu Dumnezeu Cel în Treime. Cosmosul, lumea, Biserica, toate sunt purtătoare ale chipului întreit-ipostatic. „Din orice latură ne-am apropia de Biserică, ea este întotdeauna din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Biserica are un caracter treimic, ea este treimică atât în ceea ce priveşte natura cât şi în ceea ce priveşte lucrarea ei. Tot sufletul ei este treimic şi după chipul Treimii cum este toată conştinţa ei, toată voinţa ei, toată lucrarea ei. Toată viaţa ei este o arătare a acestei intrimizări şi treimificări după har. Fiecare mădular al bisericii trăieşte după har viaţa treimică şi viaţa treimică vieţuieşte după har în fiecare mădular al ei.”[8] Aceasta este Biserica, extinderea dumnezeirii în creaţie, extensiune care în urma păcatului se face doar prin omenitatea lui Hristos plină de Duhul Sfânt, îndumnezeită, cu care El a pătimit, a murit şi a înviat. Fără legătura lui Hristos, a Bisericii Lui cu Duhul Sfânt această extindere n-ar putea avea loc. Filioque face din Biserica lui Hristos o Biserică exclusivă a Sa. Aşa se explică cum în Apus, datorită filiocvismului, fie că Biserica rămâne a lui Hristos fără Duhul Sfânt, sau a Vicarului Său pe pământ, fie că e o Biserică în exclusvitate a Duhului, ca de exemplu „Bisericile Penticostale”, generatoarele mişcărilor harismatice. Astfel Filioque separă pe Hristos, ca Ipostas divino-uman, de Biserica Sa; lucrările sau energiile sunt astfel estompate, sunt eclipsate. Or, fără acestea Biserica nu mai e un trup viu, mădularele îşi pierd seva dătătoare de viaţă. Energia dumnezeiască reflectă viaţa de comuniune a Celor Trei Persoane.[9] Conform filiocvismului viaţa creştină este, fie „imitatio Christi”, fie viaţă „trăită în Duhul harismelor”.

Filiocvismul pătruns în ecclesiologie nu poate decât să insufle Bisericii nota de instituţionalistă, a unei societăţi pur lumeşti, în care locul lui Hristos este luat de un locţiitor creat, şi pe de altă parte, promovează un indvidualism specific protestantismului care este tributar gândirii şi practicilor harismatice unde locul vieţii de comuniune ecclesială în Hristos, şi prin El cu Treimea, este luat de haos, tulburare şi dezbinare.[10]