Editura Theosis a lansat recent o noua carte pe tema ereziei papismului si a inutilitatii dialogului ecumenist. Autorul cartii este Michael Whelton, care dupa indelungi cautari s-a convertit la Ortodoxie, impreuna cu familia sa.

Whelton ne atrage atentia asupra faptului ca dialogul cu romano-catolicii, pentru a fi crestin, trebuie centrat nu pe unirea noastra cu „ei”, sau a lor cu “noi”, ci pe lepadarea de satana si unirea cu Hristos. Dialogul ecumenist trebuie sa fie despre Adevar in istorie, nu despre civilizatie, politica, economie sau cultura in istorie. Pentru ca fara Adevar toate nu sunt decat minciuna, barbarie si, in cele din urma, moarte. Din pacate, avem multi frati ortodocsi care nu inteleg acest lucru. Si tot din pacate avem si multi frati catolici care se bucura ca anumiti frati ortodocsi nu inteleg acest lucru, si ii incurajeaza in iluziile lor. Problema unificarii bisericilor e problema unificarii bisericilor in Adevar. Intru Hristos. Or, nu poti sa te unesti cu cineva intru Hristos vorbindu-i de orice altceva in afara de Hristos. Nici nu poti sa convingi pe cineva ca se va mantui aglutinandu-se cu „loctiitorul lui Hristos” din ratiuni de progres economic si social. Ortodocsii vor paine, si sunt imbiati cu piscoturi de cocktail. Ortodocsii vor sfinti, si tot ce li se ofera sunt politicieni. Dar politicienii sunt oameni care instrumentalizeaza adevarul, istoria, oamenii, trupul si sufletul. Se prefac, dar nu se preschimba. Asa cum s-a preschimbat, asa cum s-a innoit, Michael Whelton.

o descriere de Mircea Platon

Comenzi: editura Theosis
Preţ: 15 LEI
Disponibilitate: In stoc
Dimensiuni: 13 x 20 cm
Nr. pagini: 220 pag
ISBN: 978-973-88535-8-4

Va invitam sa cititi capitolul III din aceasta carte.

Biserica Ortodoxa. Recunoasterea plina de bucurie a pierderii indelungate

PRIMA DATA CAND EU SI SOTIA MEA AM INTRAT intr-o biserica Ortodoxa a fost in sudul Greciei. Era un orasel pitoresc cu case de un alb orbitor, cu jardiniere pline de muscate rosii si o mare de un albastru intens care se zarea in departare. Am intrat in mica biserica cu arhitectura de bazilica si am fost intampinati de un miros patrunzator de tamaie, in vreme ce o multime de icoane colorate si picturi murale ale sfintilor din vechime ne priveau de pe zidurile intunecoase. Iconostasul frumos, impreuna cu mobilierul auriu din altar si nenumaratele candelabre cu lumanari care ardeau linistit, creau o scena de o incredibila incantare vizuala. Nu puteam sa nu ne amintim, in contrast cu ceea ce vedeam aici, de bisericile de acasa din sticla si lemn de stejar proiectate de Frank Lloyd Wright, cu severitatea lor calvina, de peretii goi si plantele in ghiveci.

Aici aveam de-a face cu un crestinism mai vechi, care se adresa simturilor, mistic, care nu intampina nicio piedica in a impartasi lumii sacrul prin intermediul frumusetii vizuale si a minunatului miros de tamaie. Pe cand stateam in biserica, am avut un sentiment vag, inefabil, a ceva autentic, o recunoastere intuitiva a adevarului. Mi-au venit imediat in minte cuvintele lui John Keats: „Nu pot fi niciodata sigur de niciun adevar decat dintr-o simtire clara a frumusetii lui.”1

Aici, in linistea acestei bisericute ortodoxe, s-a produs ceea ce Robert Frost numeste „surpriza de a-ti aminti ceva ce nu stiai ca stii” si „recunoasterea plina de bucurie a pierderii indelungate.”2 Spre deosebire de bisericile noastre sterpe de dupa Vatican II, cu acele afise ca de „gradinita” care atarnau in jurul altarelor, aici lumea duhovniceasca ni se infatisa intr-o manifestare generoasa si smerita de frumusete care oglindea slava creatiei lui Dumnezeu. Am luat acasa cu noi amintirea acestei bisericute ortodoxe si am pus-o bine, asa cum cineva ar pastra un suvenir preferat intr-un sertar – ca sa-l mai scoata din cand in cand de acolo si sa-l priveasca. Pe masura ce anii treceau, il scoteam afara tot mai des. continuare »