Virgil Maxim a jucat un rol cu totul deosebit în închisoarea Târgșor. Era un model de trăire morală, și atitudinea lui a determinat poziția multor elevi față de reeducare. El devenise cunoscut în urma ședinței de reeducare, când făcuse apologia iubirii creștine, iar de atunci câștigase respectul atât al elevilor, cât și al unora dintre temniceri, care, la rândul lor, se temeau în egală măsură de deținuții reeducați. În ciuda faptului că executase deja câțiva ani de temniță politică, figura lui era veșnic luminată de un surâs tainic.

După ce am auzit, printre elevi, vorbindu-se de personalitatea și curajul lui, pândeam momenul să-l cunosc și să stau de vorbă cu el. Numai că Virgil Maxim era foarte rar singur. Când nu era în schimbul de lucru la țesătorie, îl vedeam plimbându-se cu unul dintre preferații lui: Alexandru Pantea, Gheorghe Brânda, Zeno Oarcea și Iuliu Vlad. Mă uimea cum aceștia, fiind mereu în preajma lui, îi împrumutaseră nu numai zâmbetul, dar și ceva din alura sa de mucenic. Atunci mi-am dat seama că o personalitate, pentru a educa și a-și lăsa amprenta asupra celor din jur, nu este necesar să dea sfaturi. Simpla lui prezență poate să fie sămânța care influențează ținuta și modelează caracterul acestora.

Din cele câteva conversații pe care le-am avut cu Virgil Maxim, am înțeles necesitatea însușirii valorilor morale creștine, ce pot fi un autentic sprijin pentru sine. Ele ne fac toleranți și cu respect față de semenii noștri și ne dau putere de sacrificiu în oricare situație ne-am afla. continuare »

În primăvara lui 1965 am auzit din întâmplare (şi aceasta o socotesc lucrare rânduită de Dumnezeu) despre o fată, dintr-o comună vecină, Grădiştea, la 6 kilometri de Sălciile, în vârstă de 35 de ani, care lucrează croitoria şi aşteaptă un bărbat, care nu bea, nu fumează, nu bate nevasta şi nu înjură. Am zis în sine: “Fata asta, pe mine mă aşteaptă”. Era fiica dascălului din comună şi avusese destui peţitori, dar toţi plecaseră aşa cum veniseră. Dascălul avea cinci fete şi trei băieţi. Aceasta, cea mai mică, şi încă un băiat, erau necăsătoriţi. Rudele ei erau alarmate şi o mătuşă îi spunea:
– Maică, la strung dacă-l faci şi nu iese aşa cum vrei tu!
– Nu este, nu mă mărit, spunea fata.
Aşa că i-am făcut o vizită în familie:
– Domnişoară, am auzit că aştepţi un bărbat aşa şi aşa…
– Da, domnule, a răspuns ea serioasă.
– Eu sunt acela!
– De eşti dumneata, poţi să mă ceri în căsătorie, de nu, poţi să pleci!
M-a încântat atitudinea ei. Am povestit pe scurt cine sunt, de unde sunt, ce am păţit în viaţă. La plecare, m-au condus cu toţii până la poarta ogrăzii şi acolo am stat puţin de vorbă cu fata; ceilalţi ai casei, rămăseseră în urmă. Mi-am luat ziua bună şi am stabilit să vin după Sfintele Paşti, căci începea Postul, şi cu părinţii, să vadă şi dânşii viitoarea noră şi să facem nunta.
– Pe ăsta îl iei? a întrebat-o maică-sa după plecarea mea. continuare »

Închisoarea îţi creează condiţii aparte. Celula devine chilie de rugăciune, hrana, prilej de asceză, izolarea, lepădarea de bunurile şi bucuriile vieţii, prilej de trăire în sărăcie, curăţie şi feciorie. Necunoscutul, prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi în voia lui Dumnezeu. Ascultarea cere un superior (Duhovnic) căruia să i te supui şi Dumnezeu ne-a oferit şi acest dar prin prezenţa preoţilor. Făceam ascultare şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedagogie Divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea Voii Divine.

Nu e aceasta condiţia monahului? Lepădarea de lume, luarea Crucii şi acceptarea Voii lui Dumnezeu? După „cin” nu eşti monah. Poţi folosi însă această condiţie pentru creşterea ta duhovnicească, asumându-ţi suferinţa pentru greşelile proprii, aşa cum şi-a asumat-o tâlharul de pe cruce sau Căpitanul la Jilava: „Stau aici pentru păcatele mele” – mirean fiind după starea civilă, în societate, dar monah după duh.

Dumnezeu iubindu-ne, văzând gândul şi strădania noastră de a-L sluji, ne-a pus în condiţii care ne dădeau posibilitatea să-I oferim o fiinţă integral purificată (trup şi suflet) spre jertfire. continuare »

Suprimarea biologica a adversarilor politici a fost un principiu pe care sangerosul dictator comunist, Stalin, l-a aplicat cu un feroce fanatism. “Mortii nu se pot apara si nici nu pot acuza”, spunea el cu ingamfare in repetate randuri. In lupta lor pentru izbanda unui ideal, comunistii au suprimat lesne si fara prea multe procese de constiinta, chiar si pe tovarasii lor din ilegalitate, deveniti prin cine stie ce imprejurari, incomozi noii oranduiri. Ceea ce a adus un plus de originalitate experienta inchisorilor din Romania a fost trecerea pe alte coordonate a crimei, dincolo de limitele ei biologice. Folosita cu sange rece si cinism, dar mai ales cu un sadism infiorator, in puscariile anilor ‘50, crima nu mai tintea trupul, ci sufletul.

Ideologii comunismului au considerat ca uciderea valorilor umane este mult mai utila. Reducerea individului la o treapta de animalizare totala, o dezumanizare definitiva, il transforma pe om intr-o pasta docila, maleabila, supusa tuturor capriciilor manipulatorului. Cand intre o bucata de fier inrosit supus modelarii si un om supus experimentului psihologic nu exista nicio diferenta, atat fierului cat si omului, li se pot aplica aceleasi metode de lucru pentru atingerea scopului urmarit. In virtutea unui asemenea rationament, despuiat de orice sentiment uman, asa s-a ajuns ca experimentul de la Pitesti sa devina un razboi al Infernului impotriva lui Dumnezeu, o lupta a diavolilor impotriva ingerilor, “o liturghie intoarsa pentru a inversa ordinea verticala a cerului, pentru a inlocui in sufletul victimelor ierarhia cereasca prin ierarhia diabolica”, asa cum spunea parintele Gheorghe Calciu, trecut si el prin ”Fenomenul Pitesti”. Un singur lucru n-aveau de unde sa stie comunistii atei: Omul apropiat de Dumnezeu are in el anumite forte interioare pe care nu i le poate distruge nimeni, nici macar el insusi, fiindca el, omul, nu-si apartine lui, si aceste forte din el marturisesc pe Cel Care l-a creat. Tinand seama de acest adevar, in inchisorile comuniste, dar mai cu seama in cea din Aiud, pentru cei inchisi acolo, tortura n-a reprezentat decat o usa prin care Hristos le-a facut intrarea in cer. De fapt chiar parintele Arsenie Papacioc a spus atat de frumos: ”Comunismul a umplut cerul de sfinti”. Pe acesti oameni, in majoritatea lor tineri, temnita i-a inteleptit, i-a transformat brusc in niste adevarati asceti cu trairi interioare profunde. Majoritatea marturiilor ne prezinta temnita ca pe o adevarata manastire, ca pe un loc in care au inteles mai bine ce este pacatul si ce inseamna adevarata pocainta. Asa au inceput urcusul duhovnicesc, printr-un examen sever al constiintei si printr-o perioada de constientizare a starii de pacatosenie. continuare »

Imi cant bucuria implinita-a durerii…

Sageti de lumina imi sfasie beznele…

Osanda, mi-o fac ispasiri “primaverii” ,

Butucul-rabdarii imi sangera gleznele !…

Intai am intins doar o mana in Cruce …

si jocul imi place … si totusi ma doare !…

Eli…, nu Te duce !

Sub hula multimii simt spinii ninsoare !…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani !…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare ?!…

(A accepta si a te bucura in suferinta insemneaza a iubi si a ierta pe cei ce oferindu-ti cununa de spini te incununeaza cu lumina binecuvantarii ceresti, adaugandu-te ca parte constienta la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu).

Fara aceasta acceptare constienta a suferintei in viata aceasta, in numele lui Hristos, intrarea in Viata-Vesnica nu este posibila. Fiindca neacceptarea constienta a suferintei insemneaza protest sau revolta impotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Sa, cauta intrarea ta in raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tata la fiu, si nu de la Tiran la rob sau de la Stapan la sluga.

“Iata nu va mai numesc slugi (robi) ci prieteni”.

“Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce v2 poruncesc Eu”. continuare »

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: ”Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

Ioan Ianolide: Astazi se implinesc 31 de ani de cand a murit Valeriu. M-am dus la Biserica sa ma spovedesc. Duminica ma voi impartasi. In ziua aceasta am aflat zidita in fiinta mea sfintenia, asa fe1 incat nimic sa nu ma mai poata desparti de ea. Este cea mai fericita zi din viata mea, desi in ziua aceasta a murit cel mai de pret om pe care l-am cunoscut vreodata. El este cel care, in ziua aceasta, mi-a transmis fericita si binecuvantata stare care m-a insotit intreaga viata. Am fost atat de fericit, incat am dorit viata vesnica mai mult decat plinatatea spirituala pe care am simtit-o atunci, in ziua aceea. Am fost, si fireste, si Valeriu a fost, perfect lucid, normal si constient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. In el se afla Hristos si am putut sa fiu si eu partas la starea lui binecuvantata de sfintenie. Il umplea desavarsit o stare de intensitale spirituala. Vesnicia se facea vazuta in timp, in clipa. Fericirea izvora din insasi suferinta. Totul era scaldat intr-o lumina nepamanteasca. Sufletul imi era plin de pace. Trupul era lumina. Sub picioare simteam ceva ca un camp energetic, un fel de vibratie care ma tinea legat de pamant. De fericire – am plans. Am putut vedea in duh: am vazut cerurile deschizandu-se in adancimea de nemasurat a ochilor lui Valeriu. Am simtit Duhul Sfant care lucra si vorbea prin el. In slabiciunea si epuizarea lui fizica am simtit Puterea Dumnezeiasca a unui alt plan al existentei. M-am gandit ca sunt in ,,cer”. Ma gandeam si la faptul ca sunt aproape de Iisus Hristos, pentru ca Iisus Hristos se afla in Valeriu. Credinta lui Valeriu imi dadea si mie tarie. Chemarea mantuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desavarsit iubirii lui Hristos. Stiu si simt ca Valeriu ma insoteste si ma ajuta in toata lucrarea de a discerne cele doua „lumi” in care traim si care, in planul divin, se afla intr-o perfecta unitate. Viata mea este Hristos. (The Orthodox Word, Nr. 224-225/2002)

„Valeriu s-a regasit in suferintele Mantuitorului, a urcat piatra cu piatra muntele suferintei, s-a inaltat din suplicii mai luminos, mai Biruitor pana ce transfigurat de iubire a trecut “dincolo” incununat cu coronita de martir.” (Aspazia Otel Petrescu, Permanente, aprilie 2002). Valeriu, „unul din sfintii inchisorilor” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, editia 2005,p. 142)

Traian Popescu despre Valeriu: „inalt, putin adus de spate, caci povara anilor petrecuti in inchisoare isi pusese amprenta, purta pe cap o caciulita crosetata, care semana cu o armura medievala, tesita, ce-i acoperea fruntea. Figura ascetica, de mucenic bizantin, dar avand o fata luminoasa, surazatoare, care usor trecea din zambet intr-un ras tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant. Parea coborat dintr-o pictura medievala, pentru a raspandi injur tihna… Am vazut cum la acest om, pe masura ce puterile fizice il paraseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu inceta sa ne talmaceasca din talcurile evanghelice. Se eteriza pur si simplu, sleindu-se in acelasi timp fizic”, (la N. Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, 2003, p. 150)

Marin Naidim, condamnat in acelasi lot cu Virgil Maxim, ajunge la Aiud in 1942. Cu o structura sufleteasca apropiata de a lui Valeriu, se apropie mult de acesta si spune: „Valeriu era o fire entuziasta. Facea parte dintre aceia despre care frecvent se spune ca umbla cu capul in nori… Valeriu ne-a aratat calea ce duce la mantuire: iubirea crestina. Iubirea era un cuvant de ordine, il spunea in toate imprejurarile, si-n scris si verbal, era in loc de salut, de la revedere si de orice”, (ibid., p. 82).

IPS Bartolomeu Anania: „intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu”.

Virgil Maxim, Ploiesti: „Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele: Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reprosa ceva, smerenia imbinandu-se cu tenacitatea hotararilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, intr-o stare extatica aproape permanenta; nu puteai sa-ti dai seama daca ceea ce spune vede in duh sau daca Duhul vorbeste prin el. Viata lui era zbor spre inaltimi, pe care cu greu il puteai urmari. Cand eram impreuna cu parintele Serghie Vasile, sub a carui indrumare ne insuseam rugaciunea isihasta, Valeriu iradia, la nivelul perceptiilor senzoriale, o caldura interioara de o intensitate greu de inteles si de exprimat, cuvantul ramanand dator in actul cuprinderii” (Imn pentru crucea purtata). continuare »

Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri. Şi el reprezintă viziunea pe care a avut-o, începând cu Renaşterea, despre care spune că în perioada aceea oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit atunci beatificat – în toată creaţia Renaşterii vedem această frumuseţe a trupului omenesc expusă la stadiile cele mai grandioase, un fel de infuzie păgână în creştinism care a dus la această idealizare a trupului, încă stăpână în Apus, până astăzi, în forma de gândire catolică – satisfacţia vieţii pământeşti; toţi sfinţii, Maica Domnului, Dumnezeu chiar, sunt prezentaţi în frumuseţea aceasta trupească, spre deosebire de Bizanţ, care sublimează trupul, îl transfigurează. Trece Agatanghel şi ajunge la revoluţia de la 1789, marea revoluţie franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea Divină ca subiect de adoraţie, cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost arborată ca simbol al acestei revoluţii. Şi lasă să se înţeleagă că degringolada va duce la nişte stări de degradare extraordinară a vieţii spirituale europene. Ajunge la revoluţia de la 1848. (În proorocie erau aceşti ani înscrişi ca ani exacţi.) Şi după ce vorbeşte despre revoluţia de la 1848, începerea descompunerii marilor imperii, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale. Ce m-a impresionat în mod deosebit a fost ceea ce spunea despre Ţara Românească:
„În vremea aceea, (1920) va apare în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la gurile Dunării, sau ţara Lupului, va apare Fiul Omului încins cu sabia de arhanghel. Acesta va face o organizaţie numita Legheon, iar membrii acestei organizaţii vor fi persecutaţi, vor fi închişi, omorâţi la răspântii de drumuri, mulţi vor fugi peste hotare persecutaţi fiind de capul statului şi de poporul vrăjmaş lui Dumnezeu. Şi în timpul acesta tot poporul acesta de pe Carpaţi şi alte popoare vor intra în mare suferinţă, dar după o vreme, Maica Domnului şi Sfântul Ioan va aduna sângele lor în potire şi se va prezenta cu el în faţa tronului Fiului Său. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Maicii Sfinte, cei ce vor mai fi rămas vii vor fi scoşi afară din temniţe”. Fraţilor, noi suntem obiectul acestei minuni! Ne cutremurăm gândindu-ne de atenţia care ni s-a dat, nu pentru vrednicia noastră, ci pentru rugăciunile Maicii; e un dar special pe care Maica Domnului îl face neamului nostru, să mijlocească la Fiul ei rugăciuni pentru noi, pentru condiţia noastră. Noi am fost obiectul acestei minuni, pe noi ne-a scos Maica Domnului din închisoare! Şi socotesc eu că nu ne-a scos la întâmplare. Deci până la eliberarea noastră noi am putut să urmărim împlinirea acestei proorocii care este pe 700 de ani, 1273-1973. Rămâne să se împlinească această ultimă parte a proorociei, care continuă: „Şi atunci va porni de pe culmile acestei ţări o acţiune de încreştinare a tuturor neamurilor”, şi aici noi ne-am cutremurat. Iată deci misiunea neamului nostru, iată harul pentru care Maica Domnului a intervenit. Noi nu suntem decât nişte mărturisitori; din punct de vedere biologic suntem terminaţi, dar din punct de vedere spiritual avem datoria de a lăsa nişte mărturii pentru generaţiile care ne urmează, şi dumneavoastră, care sunteţi tineri, vă revine o misiune extraordinară, şi trebuie să vă pregătiţi foarte serios pentru acest act de jertfă pe care va trebui să-l prestaţi în faţa lumii întregi. Dacă noi am avut misiunea să mărturisim aici, deşi în toată lumea s-a răspândit despre aceasta, dumneavoastră va trebui să preluaţi această ştafetă pe plan mondial, şi iată, zic eu că bătălia deja a început. Orice minune este contestată, pentru că mărturisitorul nu vorbeşte de la sine, el este un investit haric şi săvârşeşte un act de continuitate. Niciodată apostolii, mai pe urmă ucenicii lor, şi episcopii şi preoţii, nu s-au auto-investit; ei au primit investitura invocându-se asupra lor harul special al preoţiei. Când Dumnezeu alege, rânduieşte mai bine zis, ca cineva să realizeze şi din punct de vedere social o lucrare în planul istoric, îl pregăteşte încă din pruncie, în chip potenţial el posedă nişte daruri pe care le dezvoltă, îşi dă seama de ele, le face să ajungă la formele cele mai înalte, şi putem să ne dăm seama de ce toţi care au fost pe linia aceasta a mărturisirii, de ce n-au cedat în faţa tuturor adversităţilor şi adversarilor, văzuţi şi nevăzuţi: pentru că aveau conştiinţa misiunii pe care trebuiau să o îndeplinească. Şi fără intenţia de a denigra sau minimaliza meritele altora din punct de vedere intelectual, artistic, organizatoric; toate acestea, dacă nu sînt puse în slujba adevărului pe linia descendentă, servesc altcuiva. Dumnezeu nu ia darurile cu care ne-a investit, dar tu le oferi altcuiva. Şi atunci tot ce ţi-a dat Dumnezeu se întoarce împotriva ta. Noi avem certitudinea că nu suntem înafara harului pentru faptul că ori de câte ori am făcut această mărturisire a adevărului ni s-au opus cei care n-au putut să-şi justifice actele pe care le-au săvârşit. În numele cui vorbesc ei? Domnul Trifan avea un cuvânt: “cui slujeşti”? După martiriul Sfântului Arhidiacon Ştefan, creştinii s-au răspândit şi au trecut dincolo de hotare, propovăduind Evanghelia. Deci această risipire determinată de prigoana care începuse, a făcut să se împânzească lumea cu cuvântul Adevărului, a fost o împrăştiere a seminţei, vântul care a purtat pe aripile lui polenul pentru a fecunda şi celelalte suflete să rodească în Hristos toate neamurile.

Îndrăznesc, fără intenţia de a-l jigni pe marele nostru Petre Ţuţea, să spun un lucru care pare puţin contradictoriu faţă de ceea ce a afirmat el. El a spus că „istoria reprezintă paşii lui Dumnezeu pe pământ”. Ar fi foarte bine dacă ar fi aşa. Dar observăm că aceşti paşi nu sunt întotdeauna la înălţimea dumnezeirii; oare calcă Dumnezeu strâmb? Ca metaforă, e frumos ce spune Ţuţea, dar mi se pare că din punctul de vedere al adevărului, istoria ar fi altceva, ar fi răspunsul lui Dumnezeu la atitudinile noastre. Deci Dumnezeu nu intervine în actul libertăţii voii noastre, noi facem ce vrem. Dacă intrăm în concordanţă cu Voia Lui, atunci şi pasul nostru se înscrie în pasul Lui, dar dacă nu, atunci pasul strâmb l-am făcut noi, Dumnezeu rămâne drept în judecăţile Lui. Deci istoria ar fi, după părerea mea, reflectarea atitudinii noastre din planul acesta imanent, în planul transcendent. De aceea pentru omul politic este cea mai mare nenorocire în momentul când îşi închipuie că el, pentru el, pentru comunitatea lui naţională, ar putea face altceva spre binele ei decât ar vrea Dumnezeu. De aceea, actul politic trebuie să concorde cu actul moral, cu actul spiritual. Dacă iese din această concordanţă, atunci istoria este o tragedie. Şi la acest act de conştiinţă, cea mai mare contribuţie o au pedagogii. Dacă învăţătorul nu are conştiinţa că ceea ce predă el ucenicului, elevului, va determina în acesta o poziţie pro sau anti hristică, dacă nu are această conştiinţă pedagogul, el va provoca o serie întreagă de nenorociri, zidind în sufletul acestuia libertinajul. Copilul trebuie îndrumat, trebuie educat de mic, de la ţâţă, să cunoască pe Dumnezeu şi să împlinească Voia Lui.
Importul cel mai mare este în actul cunoaşterii şi actul trăirii. Cunoştinţa simplă la sfârşit ne va acuza mai mult pentru că am ştiut şi n-am făcut. Împlinirea, măcar în parte, ne va îndreptăţi că măcar atât cât am cunoscut am împlinit. Mereu suntem datori pe planul împlinirii faţă de ceea ce cunoaştem, dar Dumnezeu are în vedere actul strădaniei noastre, al efortului nostru. Niciodată nu ajungem la starea cea mai înaltă, la împlinirea desăvârşită a cunoştinţelor despre Dumnezeu. Dar Dumnezeu completează, cu darul Lui, având în vedere strădania noastră, ceea ce ne-a lipsit. Şi pentru omul politic, chiar dacă n-a putut să facă întocmai ceea ce şi-a propus pentru împlinirea Voii lui Dumnezeu, dar măcar să se fi străduit să împlinească această voie, să nu ducă neamul în rătăcire. Să aducem neamul la Biserică! Atunci se liniştesc toate, şi vin şi celelalte binecuvântări: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă.”

Cititi mai mult in numarul 5/2009 al revistei ATITUDINI

Pentru abonamente :

e-mail:
[email protected]
telefon:
0788 355 239

Din cuprins :

PĂRINTELE JUSTIN PÂRVU, VOIEVODUL ORTODOXIEI ROMÂNEŞTI,Parintele Justin Parvu: Intreaga crestinatate este rastignita pe cruce, NU-MI PARE RĂU CĂ SUNT ROMÂN, CE FEL VA FI SEMNUL FIAREI?, Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, cheia anihilării terorismului internaţional, BISERICA ORTODOXĂ ŞI DOCUMENTELE ELECTRONICE, ACESTEA SUNT VREMURILE! SUNTEM SUPUŞI LA CERNERE!, NEAMUL ROMÂNESC SE VA RIDICA DIN NOU, PROOROCIE DESPRE ROMÂNIA, MARTIE MAGHIAR – O RANĂ PE TRUPUL ROMÂNIEI
… si multe altele.