Crestinismul Miscarii Legionare – cadru de formare a viitorilor Sfinti din inchisorilor comuniste

Imnul biruintei

Chinuiti si-nfometati
infruntam urgii,
Stam crucificati,
Transformati in torte vii.

Se smulge neamul din suferinta,
Nadejdea si-o ridica la Cruce,
Mihai Arhanghelul azi il duce
Navalnic spre marea biruinta.

Din zbuciumul si suferinta noastra
Se-nalta-n zarea albastra
Ca o catapeteasma-n sarbatoare
Imnul biruintei legionare!

(V. Gafencu)

La 24 Iunie 1927, vineri, de Nasterea Sf. Ioan Botezatorul, a luat fiinta, din pronia divina, „Legiunea Arhanghelul Mihail”, denumita astfel dupa icoana Sf. Arhanghel Mihail, protectorul ei, icoana purtata in toate ceasurile de suferinta. Întemeietorul, tanarul Corneliu Zelea Codreanu, marturiseste:

Eram asa de putini si asa de saraci, incat nu numai ca am fost tinta sagetilor ironiei altora, dar ne-am ingrozit noi insine de saracia noastra. Credinta insa nu ne-am pierdut-o nici o clipa. N-am avut nici o secunda de indoiala. Pare ca Dumnezeu inadins ne-a adunat asa de saraci pentru ca sa arate ca in victoria legionara materia n-a avut nici un rol. Din primul moment am avut viziunea clara a victoriei finale si mi-am asumat intreaga raspundere a conducerii. De atunci am trecut prin greutati, primejdii si riscuri nenumarate, dar aceasta viziune a victoriei nu m-a parasit nici o secunda…

De atunci a intrat in viata sociala si in vesnicie miscarea romaneasca de revigorare moral-spirituala, comparata cu ceea ce, in monahismul ortodox, a fost miscarea isihasta a Sf. Grigorie Palama (secolul XIV). Fenomenul legionar poate fi patruns in esenta sa doar pe cale teologica. El nu se reduce la politica, nici la anticomunism, nici la eroism de bravura, nici la gesturi sau imbracaminte, cum fals considera chiar unii „apropiati” de fenomenul legionar. Legiunea este o parte a Bisericii, face parte din ea. Lupta impotriva comunismului ateist si a tuturor nedreptatilor; are un temei spiritual, crestin: lupta impotriva raului.

Sfantul Apostol Pavel ii dojeneste astfel pe crestini: „In lupta voastra cu pacatul, mi v-ati impotrivit inca pana la sange^“ (Evrei 12,4). Lupta aceasta este nevazuta, cum arata acelasi apostol: Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti sta impotriva uneltirilor diavolului. Caci lupta noastra nu este impotriva trupului si a sangelui, ci impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii, care sunt in vazduh. Pentru aceea, luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa puteti impotriva in ziua cea rea, si, toate biruindu-le, sa ramaneti in picioare”. (Efes. 6, 11-13). Deci o lupta interioara cu sine insusi, cu patimile si neputintele personale, si de aici rezultand formarea unui om nou, crestin, cat se poate de desavarsit, moral, integru, cinstit si constiincios in fiecare domeniu de activitate, inclusiv in politic si social. Acest lucru a fost realizat tocmai de Miscarea Legionara in membrii ei si, prin ei, in toata tara, dorind o „tara sfanta ca soarele de pe cer“, cum spunea Mota.

A fi un om moral si cinstit, iubitor de Dumnezeu si de Neam. Atat putea face Legiunea. Mantuirea se da prin mijloacele harice ale Bisericii. Nici o substituire asadar, nici un conflict, nici o competitie intre cele doua. Ci o completare: ce nu putea face Biserica prin cler, facea Legiunea pe planul moral, civic, social, cultural si politic. Iar desavarsirea acestui om integru, omul nou, avea loc in trupul Bisericii. O alaturare organica fericita, o fuziune intre cer si pamant, intre divin si uman, intre transcendent si imanent.

Ca n-a fost sa fie tara toata ca „soarele de pe cer”, nu e vina Miscarii, ci a dusmanilor vazuti si nevazuti. Dar cu atat mai mare e vina lor ca au impiedicat un lucru bun si frumos. Vesnic vor purta ocara cerului ca au impiedicat cele mai sfinte si nobile idealuri prin mijloace cu totul necinstite. „Cine va sminti pe unul dintr-acestia mici care cred in Mine, mai bine i-ar fi lui sa i se atarne de gat o piatra de moara si sa fie afundat in adancul marii. Vai lumii, din pricina smintelilor! Ca smintelile trebuie sa vina, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mat. 18, 6-7; Lc. 17, 2).

Iata asadar, unii au ales jertfa cu arma in mana, altii in inchisori, in chinuri inimaginabile. Virgil Maxim imagineaza un dialog intre Capitan si Dumnezeu:

– Luam asupra noastra pacatele acestui neam, a zis Capitanul, oferind Miscarea Legionara lui Dumnezeu, ca jertfa de ispasire pentru pacatele neamului. Iar Dumnezeu a acceptat:
– Luati-le!… Si Fiul Meu a luat asupra Lui de bunavoie pacatele lumii. Veti patimi si voi! Fratii vostri de sange si dusmanii Mei va vor ucide!
– Da, Doamne, raspundem noi, dar asa cum pe El L-ai inviat din morti, nadajduim sa fii si cu noi, ca la invierea Neamurilor, sa nu fim in afara dragostei Tale! Si credem ca aceasta nadejde ne va izbavi!

(Imn pentru crucea purtata)

Intreaga suferinta a fost mijloc de purificare, jertfa de ispasire a pacatelor neamului. Si atunci cand iti pui viata pentru ai tai, din dragostea lui Hristos Dumnezeu, cum sa nu fii cinstit dupa moarte ca un placut Lui! Ca un sfant!

*

Am pornit de la Icoana si de la altar…

Miscarea Legionara – Miscare de mantuire, cum a definit-o Nae Ionescu – a pornit de la Altar si de la Icoana.

De la icoana si de la altar am pornit – marturiseste Mota – apoi am ratacit o bucata de vreme, purtati de valurile omenesti si n-am ajuns la nici un mal, cu toata curatia impulsurilor noastre. Acum, cu sufletul greu, rasletiti, sfartecati, ne strangem la adapost, la singura caldura si alinare, tarie si reconfortare a noastra, readucatoare de puteri, la picioarele lui Iisus, in pragul orbitoarei straluciri a cerului: la Icoana

(„La Icoana”).

Despre vremurile inceputului scrie Capitanul:

Toti credeam in Dumnezeu. Nu era nici un ateu printre noi… Ne-am strans si mai mult in jurul icoanei. Si cu cat greutatile ne vor asalta si loviturile lumii vor curge mai grele peste noi, cu atat vom sta mai mult sub scutul Sfantului Arhanghel Mihail si la umbra sabiei lui”

(“Pentru Legionari”).

Arhanghelul protector nevazut al Legiunii nu e un arhanghel al vreunui cult oarecare, ci Arhanghelul Bisericii Crestine a Rasaritului, asa cum arata dogma si randuiala acestei Biserici:

„El nu era pentru noi o fotografie pe o icoana; ci il simteam viu. Acolo, la icoana, faceam de garda cu schimbul, zi si noapte, cu candela aprinsa” (id.).

Despre formarea launtrica a legionarului si despre rostul Bisericii in viata neamului sta scris in Carticica Sefului de Cuib: legionarul crede in Dumnezeu si se roaga pentru biruinta Legiunii. Sa nu se uite ca noi, poporul roman, stam aici, pe acest pamant, prin voia lui Dumnezeu si prin binecuvantarea Bisericii crestine”. Prin urmare, legionarul crede in Dumnezeu… intru atata intrucat este legionar, el crede in Dumnezeu. Pentru Capitan, legionarul care nu crede in Dumnezeu este un infirm.

Spre a nu mai lasa loc de interpretari, iata ce scrie Capitanul despre Mantuitorul Hristos: „Vom invia din morti in numele lui Hristos; adeca in afara de credinta lui Hristos, nimeni nu va fi mantuit” („Insemnari”). Sau:

Inviat Hristos, sadind nadejdea invierii din morti; ca viata nu se termina aici, la asa de trecatori 60-70 de ani; ca se prelungeste dincolo; ca ne vom intalni iar… si nu ne vom mai desparti niciodata” (id.)

La Jilava, in noaptea de Pasti a anului 1938, Capitanul astepta cu infrigurare ceasul invierii. Dupa multe osteneli izbuteste sa isi procure o lumanare. Scrie el in insemnari:

„O fi trecut de 12 (noaptea). Poate si de 1. N-am mai auzit clopotele sunand invierea. Aprind lumanarea si zic: Hristos a inviat!

Invatatura lui despre Hristos si despre Biserica este aceeasi, neschimbata. Ea nu se deosebeste cu nimic de invatatura Parintilor Bisericii.

Intre Miscare si Biserica lui Hristos nu exista cale de conflicte. Dimpotriva. Precizand pozitiile, Capitanul scrie: „Linia istorica este una: aceea pe care o traim sub condamnare si sub piatra de moara a pacatelor noastre, ale lumii si ale mosi-stramosilor nostri. Recunoastem ca suntem pacatosi; aceasta este atitudinea legionara fata de Biserica” („Pentru Legionari”). Prin urmare: recunoastem ca suntem pacatosi, ca purtam pacatele noastre si ale lumii. Si in starea in care ne aflam, ne zbatem, ne jertfim viata sub aripa ocrotitoare a Bisericii strabune pentru apararea crucii si pentru aducerea neamului nostru la Hristos.

Infiintand Legiunea, Corneliu Codreanu nu s-a gandit sa puna bazele unui ordin calugaresc. Nici mantuirea individuala a legionarilor nu era mobilul lui. Nici nu avea pentru aceasta mijloacele sfintitoare. Pe acestea le are numai Biserica. Setea adanca a sufletului, singura Biserica o putea potoli. Cand el spune ca “linia Bisericii” sta la uriasa inaltime fata de “linia Legiunii”, la aceasta se gandea. Corneliu nu avea intentia sa faca din legionarii lui calugari sau sfinti, rupti de realitatile lumii si retrasi undeva in scorburi de copaci, cum vor unii sa creada…

El voia altceva: sa pregateasca din suflete tari, din brate vanjoase, o Romanie sanatoasa, puternica si tematoare de Dumnezeu. El deschide o scoala spirituala, un organ de educatie cetateneasca. Elevii lui erau, in marea lor majoritate, crestini practicanti, se spovedeau si se impartaseau. Ateii, indiferentii religios, nu aveau ce cauta la el.

„Telul scolii lui Codreanu nu era sfintenia, ci omenia romaneasca. Omenia nu e sfintenie. Omul de omenie nu se lasa palmuit. Legionarului nu-i era indiferenta nedreptatea omeneasca. El nu poate sta cu bratele incrucisate cand vede jefuindu-se averea tarii. Organizarea de rezistente active, necesare si indreptatite, nu e lucrul Bisericii. Ci al conducatorilor – legali sau ilegali – multimilor. Constient de abaterile unor legionari de la poruncile Evangheliei, Codreanu a spus, raspicat: recunoastem ca suntem pacatosi. Iar in inchisoare fiind, scrie aceste cuvinte de sfarsit:

Aduţi aminte, Doamne, de toti ai mei. Ia-i sub scutul Tau. Iarta-i si odihneste-i in pace. Celor vii da-le tarie si biruinta asupra potrivnicilor, ca Romania legionara sa infloreasca si sa se apropie de Tine, Doamne al neamului nostru romanesc, in speranta invierii lui. Amin!

(„Insemnari”)

Activitatea scolii lui Codreanu, insemnand o insanatosire a sufletului tineretului, era totodata un ajutor imens dat Bisericii. Omenia si eroismul nu erau sfintenie, dar constituiau climatul cel mai prielnic pentru pasul ultim, pentru marele pas al desprinderii de patrie si rudenie. Faptul ca bisericile erau pline de tinerete legionara este graitor. E de mirare neintelegerea intalnita la inalta ierarhie a Bisericii Ortodoxe. Dar preotii de mir si calugarii au simtit de unde le vine ajutorul. Si au imbratisat, cu riscuri, straduinta lui Corneliu Codreanu”. (G. Racoveanu, „Miscarea Legionara si Biserica”).

extras din cartea: Martiri si marturisitori romani din secolul XX, de Fabian Seiche