Istoria Bisericii Ortodoxe Ruse in strainatate (ROCOR) scrisa de Sfantul Ioan Maximovici, Mitropolit de Shanghai si San Francisco

Text tradus din Orthodox Word, Martie-Aprilie 1971 (vol. VII #2)

Nota redactiei ATITUDINI: Prin acest articol dorim sa se inteleaga limpede din ce Biserica a facut parte Sf. Ioan Maximovici si care este invatatura si atitudinea ROCOR-ului de-a lungul timpului. Intr-adevar Sf. Ioan Maximovici a facut parte din ROCOR, dar ROCOR-ul Sfantului Ioan nu e nici pe departe ROCOR-ul de azi, adica bisericile stiliste, vechi calendaristice, care nu au comuniune cu celelalte biserici ortodoxe, bisericile oficiale, de unde acestia s-au rupt. Aceste biserici stiliste sunt necanonice, fiindca s-au rupt de la Biserica Mama, nu recunosc tainele savarsite in bisericile ortodoxe oficiale si nu sunt recunoscute de nicio biserica ortodoxa oficiala. ROCOR-ul Sfantului Ioan Maximovici niciodata nu a rupt comuniunea spirituala cu Biserica Mama si cu niciuna din bisericile oficiale, chiar nou-calendaristice, fiind cu totul lipsit de o atitudine extremista, alegand sa mearga pe calea discernamantului, prin care a ramas departe de orice compromis politic sau ratacire dogmatica, dar departe insa si de orice atitudine schismatica. Astazi, cand pricinile dezbinarii s-au inlaturat, ROCOR-ul s-a unit cu Biserica Mama a Rusiei, dupa cum Sf. Ioan si-a dorit si dupa cum a si proorocit:

Biserica Ortodoxa Rusa din Afara Granitelor nu este despartita duhovniceste de Maica sa patimitoare, ci inalta rugaciuni pentru ea, ii pastreaza bogatiile duhovnicesti si materiale si, la vremea potrivita, se va uni din nou cu ea, atunci cand pricinile dezbinarii se vor fi risipit.

Amintim insa si Anatemele sfantului Sinod al ROCOR-ului, care s-a intrunit la Vancouver, in Canada, in anul 1983: „Anatema celor care ataca Biserica lui Hristos invatand ca Biserica Sa este impartita in asa-zise «ramificatii» ce se deosebesc in doctrina si in felul de viata sau ca Biserica nu exista vizibil, ci va fi formata in viitor, cand toate «ramificatiile» – sectele, denominatiunile si chiar religiile – vor fi unite intr-un singur trup, si care nu deosebesc Preotia si Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun ca botezul si euharistia ereticilor sunt eficace pentru mantuire; prin urmare, celor ce cu buna-stiinta sunt in comuniune cu acesti eretici inaintementionati sau celor ce sustin, raspandesc sau pazesc erezia lor ecumenista sub pretextul dragostei fratesti sau al presupusei uniri a crestinilor despartiti, sa fie Anatema”).

Istoria ROCOR-ului Biserica Ortodoxa Rusa din afara Rusiei (ROCOR) este acea parte a Bisericii Ruse care se afla in afara granitelor statului rus, reglementata in prezent de catre un Inalt Ierarh si de catre un Sinod al Episcopilor alesi de Soborul Episcopilor din diaspora rusa.

Biserica Rusa a avut o parte inafara Rusiei timp de aproximativ doua secole. Propovaduirea crestinismului catre triburile pagane din Asia a insemnat fondarea „misiunilor” care au devenit in decursul timpului eparhii, in China si Japonia. Raspandirea Ortodoxiei la populatia pagana a Insulelor Aleutine si Alaska si stabilirea Misiunii, si mai apoi eparhiile pentru America de Nord, au fost tot o continuare a propovaduirii din Asia. In Europa de Vest, incepand cu secolul 18, bisericile au fost construite pentru inceput la ambasadele ruse, si apoi in acele locuri care au fost vizitate de rusi in calatoriile lor in strainatate. Toate aceste biserici au fost considerate ca fiind in Eparhia Mitropoliei Petrogradului; cel mai recent au fost direct sub ascultarea de Episcopul Kronstadt-ului. Niciunul dintre Patriarhii de Est a carui autoritate a fost respectata de poporul rus si niciunul dintre ceilalti ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe nu a protestat vreodata impotriva unei astfel de raspandiri a Bisericii Ruse. Daca, in conformitate cu canoanele Bisericii, o durata de treizeci de ani este suficienta pentru ca o biserica sau un loc sa apartina eparhiei care a fost in posesia ei in cursul acelor ani, atunci cu atat mai mult trebuie recunoscut si de necontestat dreptul Bisericii Ruse la locurile care au fost ingrijite de ei timp de multe decenii. Se poate spune destul de sigur ca aceasta problema nu s-ar fi pus daca Imperiul Rus, si impreuna cu el Biserica Rusa, ar fi ramas in puterea si slava sa de dinainte, si daca nu li s-ar fi intamplat nicio nenorocire.

Prigoana Bisericii Ruse

Dupa prabusirea monarhiei, la inceput Biserica a continuat atat in interior cat si in afara Rusiei, bucurandu-se de drepturile sale anterioare. Dar nu a durat mult. Curand a inceput persecutia. Regimul comunist venit la putere si-a stabilit ca obiectiv dezradacinarea religiei, care, conform invataturilor marxiste, ar fi prejudecata si superstitie. Lovitura cea mare a fost indreptata impotriva Bisericii Ortodoxe, de care apartinea majoritatea covarsitoare a rusilor, cea care i-a inspirat de-a lungul secolelor, inca de la Botezul Rusiei. Bisericile au inceput sa fie inchise, clericii persecutati si ucisi, acest lucru transformandu-se intr-o lupta sistematica impotriva Bisericii, cu scopul de a o extermina. Prevazand posibilitatea ca autoritatea superioara a Bisericii Ruse sa fie lipsita de libertate si ca ar deveni imposibil pentru partile separate ale Bisericii sa aiba contact cu aceasta, Patriarhul Tihon a dat hotararea ca in regiunile separate de administratia Bisericii sa fie stabilite administratii temporare, sub pastorirea ierarhului mai mare al acelei regiuni. Existau deja administratii in locuri care nu puteau avea contact cu Moscova in timpul razboiului civil din Rusia (partea de sud a Rusiei si Siberia). Iar cand a urmat marele exod al rusilor din patria lor, dupa infrangerea trupelor care luptasera impotriva regimului comunist, ierarhia superioara a Bisericii din Rusia de Sud, in frunte cu Mitropolitul Antonie, atunci cunoscut in toata lumea ortodoxa, s-au aflat in afara Rusiei.

Sositi la Constantinopol, ierarhii au apelat imediat la loctiitorul Scaunului Ecumenic, Mitropolitul Dorotei de Prusia de binecuvantata pomenire, cu cererea sa poata avea in continuare grija de turma lor din Rusia. Aceasta permisiune le-a fost acordata printr-un act din 29 decembrie 1920. La inceputul anului viitor, 1921, la invitatia Patriarhului sarb Dimitrie, Mitropolitul Antonie s-a mutat in Serbia. De asemenea s-a mutat acolo si administratia superioara a Bisericii Ruse din strainatate. In jurul lui s-au unit toti ierarhii din Biserica Rusa si toate partile Bisericii Ruse din afara granitelor statului rus. Bisericile aflate in jurisdictia Mitropoliei din Petrograd au fost incredintate Arhiepiscopului Evloghie, la inceput de catre administratia temporara superioara a Bisericii, iar apoi de catre Patriarhul Tihon. Misiunile bisericesti din Extremul Orient (China si Japonia) si episcopii rusi emigrati in Manciuria s-au supus administratiei Bisericii Ruse din strainatate atunci ivita. La dorinta Patriarhului Tihon, unul din episcopii ajunsi la Constantinopol din partea de sud a Rusiei, Mitropolitul Platon, a fost desemnat pentru America, de catre aceeasi administratie. Acestei administratii s-au supus de asemenea si Misiunea bisericeasca din Ierusalim si un protopop din Argentina.

Administratia superioara a Bisericii cu obarsia in zonele din sudul Rusiei apoi eliberate de autoritatea sovietica, in acord cu Ucazul dat mai tarziu de Patriarhul Tihon, la 7 noiembrie 1920, a fost recunoscuta de loctiitorul Scaunului Ecumenic, Mitropolitul Dorotei, si primita frateste de catre Patriarhul Dimitrie al Serbiei; devenind de fapt cea mai inalta autoritate a Bisericii Ruse pentru toate bisericile din afara granitelor Rusiei. Administratia superioara a Bisericii, in care la inceput inafara de episcopi au fost inclusi de asemenea reprezentanti ai clerului si laicatului, a recunoscut ca inalt ierarh pe Patriarhul Tihon al Moscovei, privind separarea de el ca fiind doar temporara, considerandu-l pe Patriarh drept carmuitor in fata unui viitor Sobor rus intregit dupa eliberarea Rusiei de regimul ateist. Patriarhul Tihon al Moscovei a recunoscut misiunile efectuate de catre Administratia Superioara a Bisericii din strainatate. El chiar a dat ordine, de pilda, privind investirea Mitropolitului Platon ca mare ierarh al Americii de Nord si efectuarea unei investigatii de catre episcopul Antonie, fostul preot al Bisericii de la Copenhaga care a fost hirotonit episcop in Belgrad. In luna noiembrie a anului 1921 in Sremsky-Karlovtsy din Iugoslavia a avut loc primul Sobor in strainatate, in care pe langa 24 de episcopi au luat parte si reprezentanti ai clerului si laicatului. Fiind astfel vocea tuturor rusilor care au reusit sa paraseasca autoritatile sovietice, Soborul s-a considerat obligat sa-si exprime opinia cu privire la situatia din Rusia, unde restul populatiei era zdrobita sub presiunea autoritatilor atee. Soborul a facut apel la Conferinta de la Geneva impotriva regimului bolsevic si pentru eliberarea poporul rus.

Regimul bolsevic, vazand in aceasta o amenintare, a decis sa exercite presiuni asupra rusilor din strainatate prin intermediul autoritatilor Bisericii. Sub presiunea puternica a guvernului sovietic, Patriarhul Tihon a semnat un Ucaz cu privire la suprimarea administratiei superioare a Bisericii, dand Mitropolitului Evloghie responsabilitatea pentru organizarea uneia noi. Dupa aceasta, Patriarhul Tihon a fost imediat arestat.

Infiintarea Sinodului rus din strainatate

Carmuindu-se dupa decretul precedent al Patriarhului din 7 noiembrie 1920, ierarhii din strainatate s-au adunat intr-un sobor pe 31 august 1922 si au hotarat ca in locul administratiei superioare a Bisericii ar trebui sa fie ales un Sinod al Episcopilor. In fruntea acestuia a fost ales cel mai mare ierarh in rang, care a ocupat cea mai veche eparhie a Rusiei si care a fost, pe langa Patriarh, singurul membru permanent al Sinodului Rus – Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) al Kievului.

Toate bisericile rusesti s-au supus Sinodului episcopilor, la fel cum mai devreme o facusera fata de inalta Administratie a Bisericilor, iar Sinodul episcopilor a devenit recunoscut ca fiind autoritatea Bisericii Ruse din strainatate. Sinodul si Soborul Episcopilor au continuat sa se considere pe sine si pe bisericile din jurisdictia lor ca parte inseparabila a Bisericii Ruse. In conformitate cu obiceiul rusesc, in toate bisericile Rusesti din strainatate la slujbe se pomenea numele Patriarhului Tihon iar dupa el numele capului Bisericii din strainatate, Mitropolitul Antonie.

Presedintele Sinodului Episcopilor din strainatate, Mitropolitul Antonie, care dupa arestarea Patriarhului Tihon era cel mai mare ierarh rus inca in libertate, s-a ridicat in apararea celor persecutati din Biserica Rusa. In epistolele sale catre Inaltii Patriarhi si catre cei non-ortodocsi aflati in pozitii de autoritate, el a explicat situatia reala a Bisericii Ruse, o situatie care le fusese adesea transmisa intr-o forma distorsionata. Apelul sau catre Arhiepiscopul de Canterbury a avut drept consecinta interventia guvernului englez in favoarea Patriarhului Tihon, acesta fiind eliberat din inchisoare atunci cand se stabilise deja un proces impotriva lui, cu o acuzatie avand ca obiectiv obtinerea pedepsei cu moartea.

Compromiterea Mitropolitului Serghie

Dupa moartea Patriarhului Tihon, Biserica Rusa din strainatate a recunoscut loctiitorul Scaunului Patriarhal, Mitropolitul Petru de Krutitsk. Insa acesta a fost imediat arestat si exilat de catre regimul sovietic pentru fermitatea si reticenta sa de a face concesii regimului ateu. Biserica din Rusia si din strainatate a continuat sa-l considere inalt ierarh, numele sau pomenindu-se la toate slujbele, in toate bisericile. Apoi, Mitropolitul Serghie a devenit inlocuitorul sau. In acest timp au aparut anumite neintelegeri dintre ierarhii rusi din strainatate astfel ca s-a facut un apel catre Mitropolitul Serghie. Acest lucru a permis Mitropolitului sa-si exprime punctul sau de vedere cu privire la situatia partii din strainatate a Bisericii Ruse. Adresandu-se intr-o scrisoare generala catre episcopii din strainatate pe 12 septembrie 1926, el a scris:

„Dragii mei ierarhi, imi cereti sa fiu judecator intr-o chestiune despre care nu stiam nimic… Oare se poate ca Patriarhul Moscovei sa fie pastor al vietii bisericesti a tuturor emigrantilor ortodocsi? Binele Bisericii cere ca printr-un acord comun sa stabiliti pentru voi insiva un organ al administratiei Bisericii suficient de autoritar ca sa rezolve toate neintelegerile si diferentele si care are puterea sa faca sa inceteze orice neintelegere si orice neascultare fara a apela la suportul nostru”.

In aceasta scrisoare plina de dragoste pentru episcopii sai din strainatate, el spune: „Nu ne vom vedea din nou in viata aceasta, dar eu nadajduiesc in mila lui Dumnezeu ca ne vom vedea in viata viitoare”. Aceasta a fost ultima scrisoare a Mitropolitului Serghie in care el insusi a scris ceea ce credea in sinea sa a fi adevarat. Inchisoarea, amenintarile, nu doar cu privire la el insusi ci pentru intreaga Biserica Rusa, si promisiunile false ale regimului sovietic l-au doborat: in termen de cateva luni dupa scrisoarea lui, atat de plina de iubire, pentru ierarhii din strainatate, asa cum a fost si testamentul sau inainte de pierderea libertatii lui interioare, Mitropolitul Serghie a emis o declaratie in care a recunoscut regimul sovietic ca un regim cu adevarat legal rus care privea binele oamenilor, un regim „ale caror bucurii sunt bucuriile noastre si ale caror necazuri sunt si necazurile noastre”(Declaratie pe 16/29 iulie 1927).

Doua documente contradictorii

In acelasi timp, in conformitate cu promisiunea pe care a dat-o regimului sovietic, Mitropolitul Serghie a cerut clerului din strainatate semnaturi de loialitate fata de regimul sovietic. Documentul era in totala contradictie cu punctul de vedere exprimat cu noua luni inainte, anume ca Patriarhia Moscovei nu putea pastori viata bisericeasca a emigrantilor. Daca pentru cei din Rusia, care au fost supusi la nespuse suferinte, ar putea exista conditii care ar diminua capitularile lor morale fata de regimul crud – canoanele Bisericii la momentul persecutiilor [vechi] au atenuat hotararile cu privire la cei care au renuntat la Hristos dupa suferinte cumplite, totusi pentru cei aflati in libertate si siguranta nu au existat circumstante atenuante sau justificare chiar deloc cu privire la o astfel de semnatura. E greu de imaginat ca Mitropolitul Serghie ar fi crezut ca cineva din strainatate ar subsemna la Ucazul lui, ci in mod clar a facut aceasta pentru a satisface cererea regimului sovietic ca astfel sa scape de responsabilitate.

Cu toate acestea Mitropolitul Evloghie impreuna cu vicarii lui si Episcopul Beniamin de Sevastopol au subscris intr-adevar la Ucaz. Intre timp, in Rusia au existat din randul episcopilor inchisi si marturisitori curajosi, ca de altfel si dintre cei ramasi in libertate, care au declarat Mitropolitului Serghie ca nu accepta acordul cu regimul ateu care persecuta Biserica. Multi dintre ei chiar au rupt comuniunea in rugaciune cu Mitropolitul Serghie, ca unul care a „cazut” si a colaborat cu ateii. O parte a clerului si a mirenilor din Rusia i-au urmat pe marturisitori. Regimul sovietic ateu persecuta crud pe astfel de ierarhi fermi si pe urmasii lor. Regimul sovietic, dupa ce nu si-a tinut promisiunea catre Mitropolitul Serghie pe care il determinase sa faca acordul cu el, i-a lipsit de libertate, i-a alungat si executat chiar pe multi dintre cei care nu au recunoscut declaratia Mitropolitului Serghie.

Nu se supun decretului Mitropolitului Serghie

Printre cei care nu au recunoscut declaratia Mitropolitului Serghie „de loialitate fata de regimul sovietic” au fost loctiitorul Scaunului Patriarhal, Mitropolitul Petru (al carui suplinitor era Mitropolitul Serghie), mitropolitii Agathangel de Yaroslavl si Chiril de Kazan (indicat de catre Patriarhul Tihon ca posibil loctiitor al Scaunului Patriarhal in caz ca Petru ar fi in imposibilitatea de a-si exercita mandatul), Mitropolitul Iosif de Petrograd si multi alti ierarhi bine cunoscuti. Intr-adevar Mitropolitul Serghie insusi a gandit exact ca ei nu cu mult timp inainte de semnarea lui a declaratiei pentru motivele deja mentionate. Declaratia Mitropolitului Serghie nu a adus niciun beneficiu Bisericii. Persecutiile nu numai ca nu au incetat dar ele chiar au crescut. La celelalte acuzatii pe care regimul sovietic le-a facut impotriva clericilor si laicilor s-a mai adaugat inca una – de a nu recunoaste acea declaratie. In acelasi timp, nenumarate biserici au fost inchise in toata Rusia.

In cativa ani aproape toate bisericile au fost distruse sau puse la alte diverse intrebuintari. Provincii intregi au ramas fara macar o singura biserica.

Lagarele de concentrare si locurile de munca fortata au detinut mii de clerici, din care o parte semnificativa niciodata nu si-a recapatat libertatea, fiind executati acolo sau murind din cauza muncii excesive sau a privatiunilor. Chiar si copiii de preoti si credinciosii laici au fost persecutati.

Biserica Rusa din afara Rusiei a fost duhovniceste alaturi de credinciosii persecutati. Cu exceptia mai multor ierarhii deja mentionate, toate celelalte, in frunte cu Mitropolitul Antonie, au refuzat categoric sa dea semnaturi de loialitate pentru regimul sovietic si au venit chiar cu o denuntare deschisa.

Mai mult, Mitropolitul Antonie, care l-a iubit foarte mult pe Mitropolitul Serghie si sufleteste a suferit mult pentru iubitul sau discipol si prieten, i-a scris personal o scrisoare de avertisment, care, probabil, niciodata nu a ajuns la el, sau in orice caz nu mai era acum in masura sa influenteze comportamentul sau.

Raman in comuniune cu Biserica Rusa, dar parte libera a ei

Ca si episcopii si credinciosii din Rusia care nu au recunoscut declaratia Mitropolitului Serghie, Biserica Rusa din strainatate nu a incetat sa apartina Bisericii Ruse. Ei toti, la fel ca inainte, au ramas in comuniune duhovniceasca cu loctiitorul scaunului Patriarhal, Mitropolitul Petru, care zacea intr-un loc pustiu din nordul indepartat. Numele lui a fost pomenit in toate bisericile Rusesti din strainatate. In toate aceste biserici au fost, de asemenea, rugaciuni pentru fratii in suferinta ai patriei, pentru eliberarea lor de la regimul ateu, si pentru odihna celor care au fost martirizati de catre regim. Intre timp, Mitropolitul Evloghie, care isi daduse semnatura de loialitate fata de regimul sovietic ceruta de Mitropolitul Serghie, a fost chemat la o slujba de rugaciune in Anglia pentru suferinta Bisericii Ruse, si a luat parte la ea. Acest gest a fost interpretat ca un act impotriva regimului sovietic, si Mitropolitul Serghie i-a interzis sa mai slujeasca. Nedorind sa se prezinte la acest decret, dar in acelasi timp, nici sa se recunoasca vinovatia sa inaintea Sinodului Rus de peste hotare, Mitropolitul Evloghie a cerut Patriarhului de Constantinopol sa-l primeasca temporar pe el si pe turma sa in jurisdictia Patriarhiei Ecumenice, lucru care s-a si facut.

Fara a aduce atingere plecarii de la Biserica din strainatate – si, se poate spune, de la Biserica Rusa cu totul – de Mitropolitii Evloghie si Platon cu adeptii, Biserica Ortodoxa Rusa din afara Rusiei (ROCOR) ramane partea libera a Bisericii Ruse. Ea s-a bucurat de atentia Patriarhilor si a altor ierarhi ai Bisericilor Ortodoxe surori. Patriarhul Varnava din Serbia a aratat catre ea o atentie speciala si s-a straduit sa intoarca la Biserica Rusa din strainatate pe acei episcopi care s-au separat de ea. El a fost, de asemenea, un intermediar intre ea si Mitropolitului Serghie, pe care el l-a respectat si l-a iubit ca rector al zilelor sale in cadrul Academiei. Cu toate acestea curand a trebuit sa se convinga ca Mitropolitul Serghie era in mainile dusmanilor Bisericii si ca actiunile sale erau daunatoare pentru ea, lucru cu privire la care el i-a scris direct.

Patriarhul Varnava lupta pentru unitatea ROCOR-ului

Patriarhul Varnava s-a adresat direct diasporei ruse, cu o predica pe 9 / 22 iulie, 1930, in timpul unui serviciu in Biserica Rusa Sfanta Treime, atunci cand a spus:

„Trebuie sa stii ca fanaticii atei care persecuta Biserica nu o tortureaza numai, dar se straduiesc sa o imparta, sa o dezbine, si prin toate mijloacele intind mainile lor criminale catre voi cei ce sunteti in afara patriei voastre. Voi, fiii loiali ai Rusiei ar trebui sa va amintiti ca sunteti singurul sprijin al marelui popor rus …. Disensiunile semanate de catre dusmanii patriei voastre ar trebui cu orice pret sa se incheie. In mijlocul vostru exista un mare ierarh, Mitropolitul Antonie, care este o podoaba a Bisericii Ortodoxe. El este o minte inalta, asemanata cu cei dintai ierarhi ai Bisericii lui Hristos la inceputul crestinismului. Adevarul Bisericii este in el, iar cei care s-au separat ar trebui sa revina la el. Voi toti, nu numai cei care locuiesc in Iugoslavia noastra, dar si cei care sunt in America, in Asia, in toate tarile din lume, ar trebui sa fiti, sub conducerea acestui mare pastor, Mitropolitul Antonie, un tot unitar invincibil, care nu va ceda la atacurile si provocarile dusmanilor Bisericii. Eu, ca Patriarh al Serbiei, iar acum fratele tau de sange, fierbinte ma rog lui Dumnezeu ca El sa uneasca poporul rus din strainatate intr-un tot, astfel ca Rusia sa fie la fel cum a fost atunci cand tarul ortodox a fost in fruntea ei. In Numele Domnului Iisus Hristos si pentru toti sfintii Lui, va binecuvantez cu binecuvantarea mea patriarhala”.

Patriarhul Varnava a luat parte activa la demersurile Bisericii Ruse din afara Rusiei, convocand sub presedintia lui conferinte de reprezentanti ai Bisericii diferitelor provincii in strainatate, cu scopul de a pune capat diferentelor si schismei si pentru restabilirea in Biserica din strainatate a acelora care o parasisera. Cu participarea lui si sub presedintia lui acolo a fost elaborat in 1935 un «Decret cu privire la Biserica Rusa din strainatate » care a fost semnat de el si de ierarhii rusi, si a devenit fundamentul pentru administrarea Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei.

Episcopi si patriarhi aflati in comuniune cu ROCOR

Aceeasi relatie de dragoste totala pentru Biserica Rusa din afara Rusiei a fost sustinuta si de Patriarhul Grigorie al Antiohiei care mereu i-a oferit sprijinul sau. Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei a fost intotdeauna in comuniune cu Biserica Rusa din afara Rusiei, si si-a aratat sprijinul fratesc, intotdeauna adresandu-se mai-marelui ei ca unui pastor legitim. Prea Fericitul Patriarh al Ierusalimului, de asemenea, nu doar ca a permis activitatile Bisericii Ruse din strainatate in granitele Patriarhiei sale, dar chiar a si chemat-o sa participe la activitatile Patriarhiei. Astfel, avand nevoie, din cauza anumitor dificultati care au aparut, pentru a consacra episcopi noi, el a invitat sa slujeasca impreuna cu el pe Arhiepiscopul Anastasie, care era atunci in Ierusalim si care avea sa devina Mitropolit al Bisericii Ruse de peste hotare. Prea Fericitul Patriarh Timotei a fost unul dintre episcopii sfintiti in comun de catre Patriarhul Damian si Mitropolitul Anastasie. Arhiepiscopul de pe Muntele Sinai a fost intotdeauna in comuniune cu Biserica Rusa din strainatate. (va urma)

text aparut in numarul 13 al revistei ATITUDINI

Ierarhii ROCOR-ului[1]

In 1935 s-a sarbatorit a 50-a aniversare jubileu a hirotoniei intaistatatorului Bisericii Ruse dinafara Rusiei[2], Mitropolitul Antonie. Sarbatorirea acestui jubileu a asumat caracterul unui mare triumf al Bisericii Ortodoxe. Parte activa s-a luat nu doar de catre Biserica Sarba, in granitele careia a avut loc, dar de asemenea la Belgrad au venit reprezentanti ai diferitor alte Biserici. De la Biserica Antiohiei a venit Mitropolitul Elias al Libanului. Alti reprezentanti au venit din toate colturile lumii.

In anul urmator, 1936, Mitropolitul Antonie s-a odihnit intru Domnul. I-a urmat Mitropolitul Anastasie, care fusese inca dinainte dorit si care a fost ales imediat de catre Sinodul Episcopilor Rusi din Strainatate. La inceput aceasta schimbare nu a adus nicio modificare in situatia ROCOR. Ea a continuat sa existe si sa actioneze ca si inainte, fiind ocarmuita prin decretul care fusese acceptat sub patriarhul Varnava, si pretutindenea se bucura de toate drepturile sale anterioare. In 1937 loctiitorul, Mitropolitul Petru de Krutitsk, a murit in exil, si aparent nu cu mult inainte de aceasta, sau curand dupa aceea, mitropolitul Chiril al Kazanului, care trebuia sa devina loctiitor dupa IPS Petru, de asemenea a murit in exil. Sinodul patriarhal al Moscovei, compus din episcopii invitati de mitropolitul Serghie, l-au confirmat pe cel din urma ca loctiitor al scaunului patriarhal.

In acest timp Biserica Rusa din interiorul Rusiei era intr-o totala stare de dezolare. Erau doar douazeci de episcopi in libertate, iar majoritatea bisericilor erau inchise, distruse, sau preschimbate pentru alte scopuri. Provincii intregi si vaste teritorii nu aveau nici macar o singura biserica. Sfintele moaste si icoanele facatoare de minuni erau duse la muzee. Majoritatea clerului care ramasese era in exil, la munca fortata, sau traia ascunzandu-si dregatoria, cu greu castigandu-si existenta prin orice fel de munca, numai in taina slujind in casele mirenilor credinciosi.

Persecutia si vitregiile Bisericii Ruse

In acelasi timp mitropolitul Serghie, legat de promisiunea data regimului sovietic, a continuat sa afirme ca nu exista persecutie impotriva Bisericii in Rusia. ROCOR, care nu-i mai era supusa lui si sinodului lui, a ramas in relatia cu el de dinainte, simtindu-se duhovniceste una cu Biserica-Mama, cea in suferinta, si la fel ca si inainte rugandu-se pentru ea si pentru fratii aflati in suferinta.

In 1939 a inceput al doilea razboi mondial in care Rusia a fost atrasa si ea, guvernata de regimul sovietic. Oamenii se asteptasera ca razboiul sa le aduca eliberarea din regimul sovietic, iar la inceputul razboiului divizii intregi s-au predat, nevrand sa-si apere opresorul. Totusi, cand au inteles ca se facea razboi impotriva Rusiei, pe care nemtii voiau sa si-o supuna pentru ei, oamenii s-au ridicat in apararea pamantului lor. Regimul sovietic a profitat de simtamantul popular. Vazand cum credinta ce statea ascunsa in popor a inceput la vreme de razboi sa izbucneasca incontrolabil inafara, si ca nu exista posibilitate sa o tina ascunsa, pentru ca era si atunci, ca si inainte, principala tarie launtrica a milioane de rusi, regimul sovietic a decis sa faca unele concesii pentru momentul respectiv, si, aratand grija pentru Biserica, sa-si alieze oamenii in razboiul dificil in care cu usurinta ar fi putut fi infrant fara ajutorul lor. Unele biserici inchise s-au redeschis, iar o parte din moastele care fusesera duse la muzee au fost returnate. A fost vorba doar de o mica parte din sfintele obiecte bisericesti pe care le luase regimul, dar in aceasta oamenii au vazut o schimbare in relatia regimului sovietic cu Biserica.

Regimul sovietic a permis alegerea unui patriarh si o libertate exterioara pentru Biserica, dar in esenta aceasta nu a usurat situatia ei cu nimic. Patriarhul si sinodul sau erau sub stricta supraveghere a regimului si nu puteau face nimic fara stirea reprezentantului regimului, presedintele consiliului de afaceri al Bisericii Ortodoxe, si trebuiau sa-i urmeze intocmai instructiunile. In aceasta nu este niciun fel de asemanare cu situatia sfantului Sinod de pe vremea tarului. Tarul Rusiei si guvernul sau erau ortodocsi si luptau pentru binele Bisericii, si chiar si atunci cand erau situatii cand reprezentantii regimului, ober-procurorii, nu intelegeau corect interesul Bisericii si actiunile lor erau vatamatoare pentru altii, totusi acestea erau episoade separate, vatamatoare in sine, dar nereprezentand vreo distrugere sistematica a Bisericii.

Acum insa guvernul sovietic este comunist, ateu in temelia si ideea sa, si si-a propus telul de a extermina orice religie (ca fiind superstitie) si sa implementeze ateismul. Pot fi concesii temporare, pot fi diferite abordari tactice, dar telul fundamental ramane neschimbat acesta. Folosind autoritatea Bisericii si folosindu-se de Biserica pentru obtinerea propriilor scopuri politice, guvernul sovietic pregateste dinainte o lovitura Bisericii pe care o va da cand va gasi aceasta posibil si convenabil. Vedem dovezi si exemple de asemenea flexibilitate a politicii ruse in fiecare sfera. Cand a fost nevoie guvernul sovietic a profitat din plin de patriotismul poporului rus si s-a aratat ca un autentic guvern rus, dar razboiul nici nu se terminase cand sloganurile patriotice ruse au fost aruncate, guvernul punand pe primul loc scopul si politica internationala a comunismului, desi nu renuntase total la scopurile istorice rusesti care-i fusesera folositoare la momentul acela. Iarasi, permitand o crestere a influentei armatei si ofiterilor ei in timpul razboiului, guvernul sovietic s-a separat mai tarziu de generalii care devenisera populari si a trimis in exil multi soldati de exceptie, declarand ca intreg succesul razboiului ar trebui creditat partidului comunist. Totusi din nou, intrand in relatii prietenesti cu diferite guverne, liderii sovietici s-au intors abrupt si au inceput sa improaste cu noroi pe cei pe care ii imbratisase. In timp ce pe durata razboiului chemase oamenii sa sustina intregimea si slava pamantului tarii, dupa razboi guvernul sovietic a ucis pe multi dintre patriotii rusi.
La fel si in relatia fata de Biserica, guvernul comunist, in contradictie cu vederile sale fundamentale, sprijina Biserica avand in minte sa distruga tot ce ii este acum ingaduit Bisericii, ca si pe ea insasi, cand ea va inceta sa fie de vreun folos guvernului.

Biserica si jocul politic

De ce in prezent (1960), da guvernul sovietic aparenta de a favoriza Biserica? Intai pentru ca nu se simte suficient de puternic ca sa se angajeze intr-o batalie cu credinciosii din Rusia si sa intre in conflict cu ei, in special in vederea posibilitatii complicatiilor internationale. In al doilea rand, pentru ca la aceasta vreme are nevoie de o acoperire pentru scopurile sale si foloseste clerul ca sa creeze o buna opinie despre sine printre popoarele libere. In al treilea rand, pentru ca prin clerul controlat de el guvernul vrea sa-si exercite influenta asupra diasporei ruse si sa tina emigratia rusa in mainile sale. Stiind ca rusii sunt uniti in primul rand in jurul Bisericii, guvernul sovietic, neavand puterea acum sa distruga Biserica, vrea pentru moment sa aiba influenta prin ea asupra celor care nu-i sunt supusi: tinand in mainile sale clerul, prin chiar acest fapt socoteste sa inceapa sa actioneze si asupra turmei. Din aceasta vine cererea, prin cel din fruntea Bisericii care-i este supus, la o semnatura de loialitate fata de regimul sovietic din partea intregului cler. Este o asemenea cerere una legala, si oare poate fi implinita?

Rusii care locuiesc inafara Rusiei nu sunt supusi regimului sovietic. Ramanand credinciosi tarii, nu recunoastem ca legal un guvern care sta impotriva unui mileniu de cugetare a poporului nostru, si am venit in strainatate ca sa nu ne supunem lui. De ce, atunci, ar trebui ca ierarhii si clerul sa-i promita loialitate? Oare arhiepiscopul Constantinopolului, patriarhul ecumenic, ii cere loialitate guvernului turc din partea turmei sale de greci si de alte natii care sunt in America sau in alte parti ale lumii? Oare patriarhul Antiohiei, a carui patriarhie cuprinde Siria si Libanul, ii cere loialitate unuia sau altuia dintre guvernele popoarelor supuse lui? A cerut sfantul sinod al Rusiei loialitate guvernului rus, sau chiar insusi preacuviosului Imparat, din partea credinciosilor ortodocsi care erau cetateni americani sau supusi altor guverne?

In vremea razboiului ruso-japonez, luminatorul Japoniei, arhiepiscopul rus Nicolae, (acum proslavit de ROCOR), care a ramas in Japonia, a binecuvantat soldatii japonezi ortodocsi care mergeau sa lupte pentru propriul lor pamant. Desi el insusi nu a slujit, neputand sa se roage pentru biruinta impotriva Rusiei natale, totusi a ingaduit clerului japonez, care era sub pastorirea sa, sa o faca. Dupa sfarsitul razboiului, pentru implinirea datoriei sale pastoresti a fost decorat de catre sfantul sinod al Rusiei si de catre tar insusi. Daca preacuviosul tar si sfantul sinod s-au purtat astfel, are cineva dreptul si exista vreo dreptate morala, in a cere de la oamenii care lupta impotriva unui regim ateu, supunere fata de acest regim prin pastorii lor?

Cand patriarhul Serbiei, Arsenie al III-lea, si dupa el Arsenie al IV-lea, impreuna cu turma lor au parasit tara care era sub domnie turca, si s-au asezat in alta tara, arhipastorii si pastorii reasezatilor sarbi nu s-au mai supus patriarhilor Serbiei care era inrobita de turci, ca sa fie liberi.

Nu s-a intamplat ceva asemanator si in Grecia? De ce s-a inaltat o biserica a Greciei si de ce exista ca biserica autocefala, de vreme ce teritoriul ei inca din vechime era parte din patriarhia ecumenica a Constantinopolului? Cand in 1819-20 a fost o rebeliune a grecilor impotriva turcilor, guvernul turc a cerut patriarhului excomunicarea grecilor rebeli, iar patriarhul a infaptuit aceasta. Desi grecii stiau prea bine ca acela numai pe dinafara isi implinea cele cerute lui, ramanand in inima si in suflet alaturi de ei, totusi, declarand interdictiile patriarhului invalide, au inceput sa se guverneze singuri bisericeste, independent de el, si cand s-a format un guvern al Greciei, s-a stabilit si o Biserica independenta a Greciei. Vreme de 30 de ani arhiepiscopul Constantinopolului si sinodul Greciei nu au avut comuniune una cu cealalta, pana ce s-a stabilit o relatie intre Biserica Patriarhiei si cea a Greciei ca intre doua biserici independente. Pana de curand grecilor traind in alte tari li s-a purtat de grija de Biserica Greciei, si numai dupa primul razboi mondial, cand Turcia era pe jumatate distrusa si slabise, grecii din diaspora au redevenit turma duhovniceasca a patriarhiei ecumenice. Biserica Greciei, totusi, pana acum ramane autocefala si, dupa cele doua razboaie mondiale si cel din Balcani, i s-au adaugat noi teritorii, anexate Greciei, care din vechime apartineau patriarhiei Constantinopolului, in timp ce mitropolitul de Athena a primit titlul de Preafericit. Evident, numai Constantinopolul va redeveni capitala regatului grec, daca aceasta se va intampla, prin mila Domnului, si cele doua biserici grecesti se vor uni din nou, la fel ca si cele doua parti ale Bisericii Serbiei care s-au unit atunci cand toate teritoriile Serbiei au fost eliberate si unite intr-un singur guvern.

Daca incercarile de a pastra libertatea spirituala si de a se pazi cineva de orice influenta a regimurilor care, chiar daca necrestine, cred in Dumnezeu in felul lor si care, desi limitau libertatea crestinilor, permiteau o persecutie deschisa numai in anumite vremuri, daca aceasta ar fi cauza unei separari exteriore ale partilor Bisericii de la Biserica Mama, atunci este cu atat mai drept, permis, si esential a pazi credinciosii de orice presiune a regimului care in mod deschis si-a pus drept scop sa lupte impotriva religiei ca superstitie, silindu-se sistematic sa o anihileze.

Portile iadului nu vor izbandi impotriva Bisericii. Biserica a trait cumplite prigoniri si le-a rabdat, fiind incununata cu un cor de noi martiri. Dar Biserica niciodata nu si-a dorit persecutii, ci s-a rugat pentru izbavire din ele si din ispite. S-a rugat pentru esecul persecutorilor, si este binecunoscut ca Iulian Apostatul a murit in timp ce Sfantul Vasile cel Mare se ruga pentru apararea Bisericii de el.

Relatia ROCOR si Biserica Rusa

Cine are nevoie de anihilarea ROCOR? Exilatii rusi, diaspora rusa? Dar chiar ROCOR este aceea care le da tarie duhovniceasca, aceea care ii uneste si ii apara de disparitie odata cu pierderea credintei ortodoxe si, impreuna cu ea, a intregii culturi a Rusiei, care a fost formata de Ortodoxie. Numai vrajmasii Rusiei si ai poporului rus pot dori aceasta.

Are nevoie Biserica Rusa din interiorul Rusiei, ar beneficia ea de anihilarea ROCOR si anexarii ei la patriarhie? ROCOR nu este duhovniceste despartita de Maica sa aflata in suferinta. Ea ii daruieste rugaciuni, ii pastreaza zestrea spirituala si materiala, si la vremea potrivita se va uni cu ea, cand motivele pentru neunirea ei vor fi disparut. Si nu este nicio indoiala ca in Rusia si multi ierarhi, clerici si mireni sunt impreuna cu noi si ar fi fericiti sa actioneze ca si noi daca ar avea aceasta putere.

Incetarea existentei separate a ROCOR este necesara si ar fi profitabila numai regimului sovietic. Prin cler acesta doreste sa aiba control asupra emigratiei si sa o influenteze. Acei emigranti care n-ar dori sa fie sub ocarmuirea pastorilor dependenti de sovietici, fiind lasati fara biserica, ar fi imprastiati si n-ar mai fi periculosi pentru regimul sovietic. Clerul in Rusia, in special ierarhia, sunt ostateci emigrarii. Daca, atunci cand nu era nicio baza pentru a-l face pe patriarhul Tihon responsabil pentru activitatile ierarhiei din diaspora, a fost totusi acuzat de aceasta, asadar daca acea ierarhie ar fi supusa patriarhului, acum ar purta intreaga responsabilitate pentru aceasta. Atunci, cand emigrantii rusi ar da declaratii impotriva regimului sovietic, acesta n-ar ezita sa-l atarne pe patriarh de portile Kremlinului, la fel cum turcii l-au atarnat pe patriarhul Grigorie ale V-lea de portile patriarhiei.

Fara a avea contact vizibil cu Biserica ei din tara, ROCOR este in comuniune duhovniceasca cu toti cei care sufera si sunt prigoniti, care zac in inchisori si in exil.

Credem si stim ca credinta ortodoxa in Rusia este puternica.

Domnul Dumnezeu, Care Si-a pastrat sapte mii de barbati care nu si-au plecat genunchiul lui Baal in zilele lui Ilie, si astazi are o multime de slujitori care in taina slujesc si se roaga Lui pretutindenea pe taramul rusesc. Chiar printre ierarhii care pe dinafara sunt supusi regimului sovietic, multi pe dinauntru sunt chinuiti de aceasta, si cand se va ivi posibilitatea, vor actiona dupa pilda celor de la Sinodul de la Calcedon care au declarat cu lacrimi ca-si dadusera semnaturile sinodului talharesc sub coercitie, si urmand pilda prea-Sfantului Patriarh Pavel care, chinuit de constiinta fiind, a luat schima in recunoastere a slabiciunii sale sub iconoclasti. Despre aceasta este marturia multora care au parasit tara in vremea celui de-al doilea razboi mondial. Sovieticii stiu aceasta si ii tin pe toti sub deschisa si in acelasi timp si ascunsa supraveghere, in special cei carora li se permite temporar sa iasa.

Dar in acelasi timp sunt manifestari ale unor cazuri opuse. Recent un profesor de la Academia de Teologie, preotul Osipov, care cu cateva zile inainte ocupase o pozitie proeminenta in cler, a atacat pe Dumnezeu si credinta Ortodoxa, in scris, cu hule infricosatoare. S-a dovedit ca in acord cu el erau si alti cativa membri ai clerului, care printr-un decret al sinodului patriarhal de la Moscova, in 30 decembrie 1959, au fost scosi din functia lor si lipsiti de orice comuniune bisericeasca. Au iesit de la noi, dar nu erau de-ai nostri, afirma decretul din cuvintele Sfintei Scripturi [I In. 2:19]. Fara indoiala, pe langa acestia care au fost deja descoperiti, mai sunt si alti dusmani ascunsi ai Bisericii care pana la vremea stabilita se prefac in fii credinciosi cu scopul de a aduce mai apoi rusine asupra ei. Sub regimul celor fara Dumnezeu este o moarte duhovniceasca, in timpul careia este imposibil sa distingi copaci fara frunze (Pastorul din Hermas). Acolo cuvintele proorocului Miheia sunt complet implinite: nu aveti incredere unii in altii, nu va puneti nadejdea in prieten, vrajmasii omului sunt casnicii sai [Mih. 7: 5-6].

Emigrantii rusi, dispersati prin lume, aflandu-se adesea in situatii dificile, asteapta ziua insorita in care tara lor va fi eliberata de puterea celor fara de Dumnezeu care sfasie in bucati sufletul si trupul fratilor lor, si cand vor putea sa fie din nou uniti cu fratii lor. ROCOR poarta impreuna cu ei crucea grea a exilului. Fara a modifica Ortodoxia in niciun aspect, pastrand traditiile si obiceiurile Bisericii Ruse si posesiile ei materiale care se afla in strainatate, ea se ingrijeste de turma ei dupa puterea ei, tine Ortodoxia si ridica noi generatii intru ea, si aduce Ortodoxia popoarelor in mijlocul careia se afla. In bisericile din diaspora rugaciunile sunt permanent inaltate pentru suferintele tarii, pentru cei torturati si ucisi si pentru care nu li se pot face rugaciuni acolo in mod deschis, pentru mantuirea tarii si izbavirea ei din crudul regim, pentru restabilirea dreptei credinte si a cuviosiei. Toate aceste rugaciuni sunt posibile numai prin independenta de cei aflati in mainile acelui crud regim si care i se supun.

ROCOR, condusa de un sobor de episcopi, majoritatea fiind hirotesiti in diaspora si prin juramantul lor episcopal au promis sa se supuna autoritatii ei eclesiastice, are mai mult de douazeci de episcope in diferite tari. Are manastiri pentru barbati si pentru femei, din care unele au existat inca din vremea tarului (in Palestina), altele avandu-si inceputul in Rusia (Manastirea Lesna in Franta, Manastirile Maicii Domnului Vladimir in California si Canada), si cele ramase au fost fondate in zilele necazurilor noastre, in sanul ROCOR (precum este Manastirea Sfanta Treime din Jordanville, Manastirea Sfantului Iov de Poceaev in Munchen, Manastirea Novo-Diveevo in  Spring Valley, NY., Sihastria Noul Kursk in Mahopac, NY, si altele).

ROCOR are propriul ei seminar (care sta in randul institutiilor de educatie superioara in conformitate cu legile locale), propriile sale institutii de educatie si scoli, in care copiii care cresc in strainatate invata doctrina ortodoxa si primesc cultura rusa.

Parohiile si comunitatile bisericesti ale ROCOR sunt imprastiate prin toata lumea, se gasesc in marile orase care au importanta istorica, si in locuri deserte unde sunt doar o mana de rusi. Sunt ingrijite de preoti care adesea sunt nevoiti sa mearga in lungi calatorii ca sa cerceteze enoriasii care traiesc la mari distante unii de altii. Altii trebuie sa-si castige existenta facand alte tipuri de munca, pentru ca turma lor saraca nu-i poate intretine.

Arhipastorii si pastorii ROCOR impartasesc impreuna cu turma lor toate poverile duhovnicesti si materiale care sunt legate inevitabil de faptul de a trai in exil, si-si implinesc datoriile de slujire a Ortodoxiei, in particular a Bisericii Ruse, si poruncile constiintei lor cu privire la pamantul lor, Rusia, si la fratii lor.

Dar lipsurile nu cantaresc atat de mult asupra lor cat intelegerea gresita si relatia cu ei a fratilor lor, reprezentantii celorlalte Biserici Ortodoxe. In timp ce ROCOR merge pe aceeasi cale pe care au binecuvantat-o marii ierarhi ai intregii Biserici Ortodoxe, relatia din partea succesorilor lor s-a schimbat semnificativ. Sunt puse restrictii asupra ROCOR si sunt aduse cereri ierarhilor si clerului ei, cereri care nu pot fi implinite din motive de constiinta si grija pastoreasca.

Cand Rusia era in zilele ei de prosperitate, isi dadea intregul sprijin fratilor ei ortodocsi care erau in situatii mai rele, mai ales celor care fusesera subjugate de conducatori neortodocsi. Nu numai guvernul era acela care isi directiona toate eforturile catre acest scop, dar intreg poporul lua parte la aceasta de asemenea. Rugaciunile pentru ei erau oferite si in biserici si in case. Toate rugaciunile de seara, asa cum au fost tiparite in cartile de rugaciuni complete, sfarseau cu cererea: „doboara imparatia hulitoare a agarenilor si supune-o imparatilor dreptcredinciosi, adu in dreapta credinta si inalta cornul ortodocsilor crestini”. Aceasta era tiparita si in cartile de slujbe bisericesti si in cartile de rugaciune pentru oameni, oricine o poate verifica. Multimea poporului rus citea aceasta rugaciune zilnic in toate colturile Rusiei pana la cele mai recente vremuri. Oare nu avem nevoie acum sa ne rugam si mai cu deadinsul pentru doborarea unui regim care nu numai ca este hulitor, dar luptator impotriva lui Dumnezeu, care a luat armele nu numai impotriva Ortodoxiei, dar impotriva oricarui fel de credinta in Dumnezeu? Si daca rugaciunile pentru aceasta sunt adesea facute in bisericile altor confesiuni crestine, nu ar trebui sa fie obligatia principala a crestinilor ortodocsi sa se roage pentru aceasta, si mai ales fiii inrobitei Rusii care sunt inafara granitelor ei?

Cel ce este in robie si cel ce este in libertate vor da la vremea cuvenita raspuns Marelui Arhiereu, Atotdreptul Judecator. Fie ca sa spuna El atunci: peste unele lucruri ai fost credincios … intra intru bucuria Domnului tau (Mt. 25: 23).

[1] Traducere din The Orthodox Word, martie-aprilie 1971 (vol. VII #2).

[2] Pe care o vom prescurta ROCOR pentru textul de fata (Russian Church Outside of Russia – Biserica Rusa dinafara Rusiei)

articol aparut in Revista ATITUDINI, nr. 14