Sfantul Ignatie Briancianinov – Cum sa ne folosim in chip mantuitor de patimile lui Hristos

Astazi a fost spânzurat pe lemn Cel ce a spanzurat pe ape.
Cu cununa de spini a fost încununat Imparatul îngerilor.
Cu porfira mincinoasa a fost imbracat Cel ce îmbraca cerul cu nori.
Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam.
Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii.
Cu sulita a fost împuns Fiul Fecioarei.
Inchinamu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arata-ne noua si slavita învierea Ta!

Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile (Luca 23, 48).
Ce priveliste sa fi fost aceea care ii adusese pe privitori in cea mai desavarsita nedumerire? Ce priveliste sa fi fost aceea care pecetluise cu tacerea gurile privitorilor si le cutremurase, totodata, sufletele? Ei venisera ca sa-si indestuleze pofta de iscodire, si au plecat batandu-si piepturile si ducand cu sine o infricosatoare nedumerire… Ce priveliste sa fi fost aceea?
La acea priveliste priveau nu numai oamenii: priveau la ea cu spaima si cu cea mai adanca evlavie toti ingerii lui Dumnezeu; lucrurile ceresti nu le mai atrageau luarea-aminte; privirile lor erau atrase, tintuite de privelistea care se arata pe pamant. Soarele a vazut ceea ce nu mai vazuse pana atunci si, neputand suferi, si-a ascuns razele cum isi ascunde ochii omul in fata unei privelisti pe care nu o poate indura: el s-a invesmantat in intuneric adanc, aratand prin acest intuneric intristarea sa amara, precum moartea. Pamantul s-a clatinat si s-a cutremurat sub intamplarea savarsita pe el. Templul Vechiului Legamant si-a sfasiat mareata catapeteasma cum nu isi cruta omul hainele cele mai de pret in fata celor mai mari nenorociri.
Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile… Ce priveliste sa fi fost aceea? A fost o priveliste pe care noi o contemplam acum in pomenire, in slujba care se savarseste, in sfantul Epitaf care sta inaintea ochilor nostri. Privelistea a fost Fiul lui Dumnezeu, pogorat din ceruri, inomenit pentru mantuirea oamenilor, batjocorit, omorat de oameni.
Ce simtamant, daca nu cel al groazei, trebuie sa cuprinda inima pe de-a-ntregul in fata privelistii acesteia? Ce alta stare decat starea de nedumerire desavarsita trebuie sa cuprinda mintea? Ce cuvant poate fi rostit inaintea privelistii acesteia? Oare nu va ingheta orice cuvant omenesc pe buze mai inainte de a fi rostit Si tot norodul ce venise impreuna la privelistea aceea, vazand cele ce se facusera, se intorceau batandu-si piepturile.
Se intorceau batandu-si piepturile, se intorceau cu nedumerire si groaza cei care venisera sa se uite la Mantuitorul atarnat pe lemnul crucii asemenea unui rod parguit si rosu – venisera sa se uite cu gand iscoditor, din parere de sine ingamfata si mincinoasa. Credinta tacea in ei. A strigat catre ei soarele ce s-a intunecat, a strigat pamantul ce s-a cutremurat, au strigat pietrele ce cu sunet s-au crapat si s-au ridicat de pe mormintele celor inviati dintr-o data prin moartea Mantuitorului. Se intorceau cuprinsi de groaza iscoditoare in desert: nu de groaza uciderii de Dumnezeu savarsite, ci de groaza cumplitei priviri si inspaimantatorului glas al firii nesimtitoare ce se cutremurase, aratandu-si cunoasterea de Dumnezeu inaintea oamenilor, ce nu il cunoscusera. Se intorceau batandu-si piepturile de frica pentru sine, pentru trupul si sangele lor, de dragul placerii carora fusese varsat sangele, sfasiat trupul Dumnezeu-Omului.
In vreme ce iudeii, care se odihneau pe Lege (Romani 2, 17), care se faleau cu stiinta cuprinzatoare si neratacita a Legii, care se nedumereau privind la intamplarea prezisa de Lege si de Proroci, privind la Jertfa Cea de buna voie, ai carei jertfitori fusesera fara sa inteleaga, in vreme ce iudeii, zic, erau nedumeriti si se intorceau tulburati de teama si de intunecata presimtire a propriei nenorociri, statea inaintea crucii si a Jertfei un pagan, sutas – statea acolo neclintit. El nu putea sa plece, fiindca era capetenia strajii ce pazea Jertfa: i s-a dat aceasta fericita putinta fiindca in inima lui se ascundea o credinta ce pentru Stiutorul inimilor era vadita. Cand firea si-a vestit marturisirea lui Dumnezeu, sutasul a raspuns la tainicul glas al firii, a raspuns la tainica marturisire printr-o marturisire aratata, in fata a tot poporul. Cu adevarat, Fiul lui Dumnezeu a fost Acesta, a grait el despre pribeagul omorat ce atarna in fata sa, recunoscand in El pe Dumnezeu (Matei 27, 54).
Iudeii, care se mandreau cu cunoasterea slovei Legii si cu dreptatea lor cea la aratare, de forma, erau nedumeriti inaintea Fiului Omului si Fiului lui Dumnezeu rastignit pe cruce. Pe de o parte ii speriau semnele – cutremurul, sfasierea catapetesmei templului, adancul intuneric cazut chiar la amiaza; pe de alta, ii orbeau si ii impietreau cugetarea trupeasca si amagirea de sine trufasa, care si-l inchipuiau pe Mesia in stralucirea slavei pamantesti, ca imparat plin de fala, cuceritor al lumii, in fruntea unei osti numeroase, in mijlocul unei cete de curteni impodobiti. In acest timp, ostasul pagan L-a marturisit pe pribeagul omorat ca Dumnezeu; L-a marturisit ca Dumnezeu un talhar nelegiuit. Pogoara-Te de pe cruce! – ii spuneau in batjocura Dumnezeu-Omului orbii arhierei si carturari iudei, nepricepand ce Jertfa atotsfanta, ce Ardere de tot atotsfanta si atotputernica ii adusesera lui Dumnezeu – pogoara-Te de pe cruce, ca sa vedem si sa credem (Marcu 15, 30, 32): in acest timp, talharul cel grosolan si nestiutor L-a recunoscut drept Dumnezeu, suit pe cruce din pricina dreptatii Lui dumnezeiesti, nu din pricina vreunui pacat al Sau. Cu ochii cei trupesti el vedea un sarman despuiat, rastignit langa el, supus aceleiasi sorti, neajutorat, osandit si de puterea duhovniceasca si de puterea cetateneasca, care fusese si era in continuare sfasiat si chinuit prin toate felurile in care se vadeste ura: cu ochii inimii smerite el L-a vazut pe Dumnezeu.
Puternicii, slavitii, inteleptii, dreptii acestei lumi L-au acoperit pe Dumnezeu cu batjocuri si cu ocari: talharul s-a intors catre El cu rugaciunea rostita la buna vreme si cu deplina izbanda: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta (Luca 23, 42). Langa cruce si langa Domnul rastignit pe ea statea Pururea Fecioara, Maica lui Dumnezeu. Ca o sabie a strapuns intristarea inima Ei: prezicerea sfantului batran Simeon s-a implinit(Si prin insusi sufletul tau va trece sabie, i-a zis sfantul primitor de Dumnezeu Preasfintei Fecioare (Lc. 2, 35).). Dar Ea stia ca pe cruce se savarseste rascumpararea neamului omenesc, stia ca Fiul ei, Fiul lui Dumnezeu, a binevoit a Se sui pe cruce si a Se aduce jertfa de impacare pentru omenirea lepadata; stia ca Domnul, dupa savarsirea rascumparirii oamenilor prin moartea Sa, avea sa invie, si impreuna cu Sine avea sa invie omenirea toata. Stia acestea – si tacea. Ea tacea inaintea marii intamplari; tacea din pricina durerii covarsitoare: tacea inaintea voii lui Dumnezeu care se savarsea, impotriva hotararilor careia nu se poate ridica nici un glas. Langa cruce statea ucenicul iubit al Domnului. El privea spre inaltimea crucii – in negraita dragoste a Jertfei Celei de buna voie contempla Dragostea dumnezeiasca. Dragostea dumnezeiasca este izvorul teologiei. Ea este dar al Sfantului Duh, si teologia este dar al Sfantului Duh (Romani 5, 5). Ea le-a descoperit Apostolilor intelesul de taina al rascumpararii. Dragostea lui Hristos ne tine, teologhiseste ucenicul si trimisul lui Hristos, pe noi, cei care socotim aceasta: ca de a murit Unul pentru toti, inseamna ca toti au murit (II Cor. 5, 14). Din nesfarsita dragoste pe care o poarta Domnul omenirii si de care este in stare numai Domnul, pe cruce a patimit in Domnul si a murit in Domnul intreaga omenire. Iar daca intreaga omenire a patimit in El, a si fost indreptatita in El; daca a murit in El, a si primit viata in El. Moartea Domnului s-a facut izvor al vietii. Dintr-o data a rasunat de pe cruce glasul Domnului rastignit catre Cea Pururea Fecioara: Femeie, iata fiul tau; dupa aceea glasul Lui catre ucenicul cel iubit: Iata maica ta (Ioan 19, 26-27). Nimicind pe lemnul crucii pacatul pe care stramosii l-au facut cu lemnul din rai(Pomul cunostintei binelui si raului (n. tr.).), nascand omenirea intru viata noua prin moartea sa cea de viata facatoare, Domnul intra in drepturile de Nascator al neamului omenesc si o arata pe Maica Sa dupa omenitate drept Maica a ucenicului si a tuturor ucenicilor Sai, a semintiei crestinesti. Adam cel vechi este inlocuit de Adam Cel nou, Eva cazuta de Maria cea fara de prihana. De au murit prin greseala unuia cei multi, a spus Apostolul, cu mult mai vartos harul lui Dumnezeu si darul prin harul unui om, Iisus Hristos, intru multi s-a inmultit (Romani 5, 15). Prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos au fost revarsate asupra neamului omenesc binefaceri fara numar si negraite: a fost savarsita nu doar rascumpararea oamenilor, ci si infierea lor de catre Dumnezeu. Dupa ce ne-am luminat prin contemplarea acestei mari intamplari, sa ne intoarcem, iubiti frati, la casele noastre, si sa ducem cu noi ganduri adanci, mantuitoare, lovind cu aceste ganduri in inimile noastre. Am pomenit, am contemplat in chip viu lucrarea Dragostei dumnezeiesti, lucrare mai presus de cuvant, mai presus de intelegere. La aceasta Dragoste au raspuns mucenicii cu siroaiele sangelui lor, pe care l-au varsat ca apa; la aceasta Dragoste au raspuns cuviosii prin omorarea trupului cu patimile si poftele (Galateni 5, 24); la aceasta Dragoste au raspuns multi pacatosi cu paraie de lacrimi, cu suspinuri din inima, cu marturisirea pacatelor lor, si au luat din ea vindecare sufleteasca; la aceasta Dragoste au raspuns multi dintre cei impovarati de necazuri si suferinte, si aceasta Dragoste le-a acoperit necazurile cu mangaierea cea dumnezeiasca. Sa raspundem si noi la dragostea Domnului nostru catre noi impreuna-simtind cu dragostea Lui prin viata dupa indreptarul atotsfintelor Lui porunci. Acest semn al dragostei il cere El de la noi, si numai pe acesta il primeste de la noi. De ma iubeste cineva, a zis El, cuvantul Meu va pazi. Cel ce nu Ma iubeste, cuvintele Mele nu le pazeste (Ioan 14, 23-24). Daca nu vom raspunde la dragostea Domnului catre noi cu dragoste catre El, sangele Dumnezeu-Omului nu a fost, oare, varsat pentru noi in zadar?
Nu in zadar a fost sfasiat pentru noi atotsfantul Lui Trup? Nu in zadar a fost pusa pe jertfelnicul crucii si junghiata Marea Jertfa? Atotputernica este mijlocirea ei spre mantuirea noastra: atotputernica este si plangerea ei impotriva celor ce o dispretuiesc. Glasul sangelui dreptului Abel s-a inaltat din pamant la cer si s-a infatisat lui Dumnezeu, invinuind pe cel care varsase acest sange: glasul Marii Jertfe rasuna chiar in mijlocul cerului, pe insusi tronul Dumnezeirii, pe care ;ade Marea Jertfa. Glasul plangerii Ei este, totodata, si hotarare dumnezeiasca ce rosteste pedeapsa vesnica asupra vrajmasilor si dispretuitorilor Cuvantului lui Dumnezeu. Ce folos este intru sangele Meu, cand ma pogor Eu intru stricaciune? (Ps. 29, 9), spune Jertfa Cea atotsfanta invinuindu-i pe crestini, care au fost rascumparati de Ea, au primit pretul Ei in sine si impreuna cu sine au aruncat-o in putoarea pacatului. Aceasta cumplita faradelege este savarsita de orice om care, luand madularele lui Hristos – sufletul si trupul sau, care au fost rascumparate de Hristos si sunt ale lui Hristos – le face madulare ale curviei (I Cor. 6, 15) prin impreunarea de multe feluri cu pacatul. Au nu stiti, spune Apostolul, ca sunteti casa lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu locuieste intru voi! De va strica cineva casa lui Dumnezeu, strica-l-va pe acela Dumnezeu (I Cor. 3, 16-17). Amin.