Mihai Eminescu – 122 de ani de la trecerea la Domnul. Despre credinta marelui poet national

Cine citeste critica si istorie literara eminesciana ramane surprins de cel putin doua tendinte, explicabile, la urma urmei, fiecare in felul ei, ori prin neintelegerea locului special pe care il are preocuparea pentru cele ale credintei in opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte in dauna altora. Este totusi o distanta prea mare intre a-l crede pe Eminescu ateu si a-l propune pentru… trecerea in randul sfintilor (este si o asemenea opinie, sa nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafarul), ponderat sau poate doar prudent (in epoca  se inregistreaza o carte care il contrazice categoric), afirma: „Poate ca daca elanul catre Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiintei sale, o ultima caldura binefacatoare ar fi transformat pesimismul sau in speranta si gandul catre imobilitatea lumii in nazuinta catre perfectiunea ei”, insa, asa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilitatii sale, uneori vulcanice, alteori molcome si dulci, simtim adancul unei mari raceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartita a lumii”, vizibila in Luceafarul (om, stea, Dumnezeu), dar, in loc sa adanceasca ideea pe linia unei apropieri de viziunea crestina asupra existentei, ramane la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubiland ceea ce ar fi izvor crestin la Eminescu, Vianu creioneaza un portret interior al poetului din care elimina tocmai substanta care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai putin, „poet pagan” (V. Conferinta la Radio Bucuresti Eminescu – poet pagan, din 14 oct. 1945, reluata apoi in diferite volume), dar „un poet al pamantului nostru, legat de matca traditiei prin atatea fire”; nu este un poet crestin, ortodox, „totusi este al nostru, este cel mai cuprinzator geniu individual de geniu colectiv, fara sa fie mistic crestin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi crestin, ci pagan, fiindca nu cunoaste nici un pacat, care este o frana in scrutarea Existentei” (!)

Citind asemenea afirmatii, e greu sa credem, de nu i-am cunoaste activitatea, ca autorul nu se joaca de-a critica, punand de-a valma supozitii si sentinte, concluzii pripite si afirmatii care se bat cap in cap, cand nu sunt de-a dreptul aberante.
Ioana Em. Petrescu, unul din cei mai prestigiosi eminescologi din ultimele decenii ale secolului trecut (Eminescu – poet tragic, 1994), vede in Eminescu un ateu si, comentand, intre altele, postuma  Demonism, crede ca poetul prezinta „o lume in care umanitatea, jucarie a rautatii divine (s.n.-O.M.), ofera zeului plictisit spectacolul comic al ambitiilor ei neputincioase”, fiintele demonice ar fi „corespondentul uman al rautatii divine (…) care au inteles ca puterea e conditionata de nedreptate si ca parghia e raul…”

Il recunoastem cu greu pe Eminescu „al nostru”  in aceste oglinzi de lectura. Este de necrezut ca poetul care scrie Rugaciune, Colinde, colinde, Rasai asupra mea… s.a. poate fi ateu, pagan, rece fata de Dumnezeu. „Este Eminescu un necredincios?”, se intreaba Nichifor Crainic (Mihai Eminescu, in Spiritualitatea poeziei romanesti, Muzeul Literaturii Romane, Buc., 1998, p. 60). Si raspunsul vine de indata: „Daca zig-zagurile sale filozofice si etice ne-ar imbia sa admitem aceasta grozavie, privelistea sufletului sau absorbit in cea mai fierbinte rugaciune ne umple de un sfant fior si ne determina sa-i recunoastem inaltimea spirituala. Cine se roaga sa fie credincios nu poate fi un necredincios (trimitere la poezia Rasai asupra mea…, n.n.- O.M.) Cine si-a pierdut credinta si speranta, dar le cerseste inapoi ca daruri de la Dumnezeu, nu poate fi necredincios. Cand Eminescu se spovedeste in rugaciune spunand: Eu nu mai cred nimic si n-am tarie, e ca si cum ar repeta in alti termeni cuvantul din Evanghelie: Cred, Doamne, ajuta necredintei mele…”

Dar in fata unor constructii critice mai mult sau mai putin subtile, mai mult sau mai putin convingatoare, ramane marturia peremptorie a operei, in oricare latura am deschide-o, fie poezie, fie proza, fie jurnalistica. Iata un raspuns celor care, in vremurile de acum, contesta credinta noastra si formele prin care ea se manifesta: „… cine nu ne lasa sa fim ceea ce suntem a rupt-o cu constiinta noastra nationala si cu simpatiile noastre intime, oricat de bune ar fi relatiile lui internationale cu statul nostru…” (Miahi Eminescu – Ortodoxia, 2003, p. 124); Biserica noastra este „pastratoarea elementului latin de langa Dunare”, asadar „Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni in minte, dar numai roman (s. a. – M. E. ) nu e” ; „Noi, popor latin de confesie ortodoxa, suntem in realitate elementul menit a incheia lantul dintre Apus si Rasarit…”

Credinta lui Eminescu nu trebuie cautata numai in opera poetica. Chiar si acolo, a trage concluzii dintr-un detaliu sau altul inseamna a extrapola nepermis, in dauna imaginii de ansamblu. Pompiliu Constantinescu, pentru care, dupa cum am vazut, Eminescu e un „poet pagan”, pleaca de la cateva referinte culturale, intr-adevar identificabile in opera poetului, pentru a conchide ca viziunea lui asupra lumii „e turnata in budism, plationism, demonism – fara elemente crestine” si ca „nicaieri Eminescu nu mangaie cu mila, cu iluzia vietii de-apoi, cu invierea, cu idila lui D-zeu” (Eminescu – poet pagan, in O catedra Eminescu, Junimea, Iasi, 1987, p. 233 – reproducerea conferintei din 1945). Criticul extinde concluziile si asupra publicisticii eminesciene, desi numeroase texte, asa cum vom vedea, il contrazic: „Doctrinarul politic n-are nici el un substrat crestin, ortodox (…). Nici de aici macar, unde ar fi fost cu putinta, nu se pot scote elemente cat de sumare, care sa-i configureze o fizionomie crestina…” (ibidem, p. 231).

Nu este de mirare ca in anii 50  autorii de manuale vor crea imaginea unui Eminescu „al nostru”, autor al poemului Imparat si proletar, al carui geniu a „intuit” ca  „religia (este) o fraza inventata de dansii”… De-ar fi sa-i cautam si pe inaintasii iconoclastilor si rationalistilor de azi, i-am gasi usor in publicistica din aceeasi perioada a anilor ’45-’50, fiindca si atunci si acum, se observa aceeasi brutala imixtiune a politicului si culturalului in viata de  credinta. Pregatita sau nu de interventii sub nume de prestigiu, cum era acela al lui Pompiliu Constantinescu, campania de schimbare a imaginii lui Eminescu seamana izbitor cu aceea de denigrare a lui Eminescu din ultimii ani (v. „Dilema”, 27 febr.-5 martie, 1998, sub directoratul lui Andrei Plesu, s.a.).

Iata ce i se contesta lui M.Eminescu: Ortodoxia. Detractorii moderni nu mai aduc in discutie subiectul, poate si pentru ca sunt indiferenti la EL, nu-i cunsoc coordonatele sau pur si simplu nu-l cred important, lucru explicabil intrucatva pentru mentalitatea lor. Pompiliu Constantinescu ii nega lui Eminescu orice legatura cu Ortodoxia, nu numai cu crestinismul, desi „este un poet al pamantului nostru”. „In tot cazul, zice criticul, nu este un poet crestin, fiindca elementele budiste, platonice, schopenhaueriene, romanticii germani (demonismul) nu configureaza deloc imaginea unui poet crestin si mai ales ortodox” (ibid., p. 230 si urm.).

Oare cum se impaca aceasta imagine cu afirmatiile lui Eminescu despre Ortodoxie, Biserica, sarbatorile noastre, inviere, toleranta romanilor s. a.?  Inca din 1870, cand Eminescu abia publicase trei poeme importante in „Convorbiri literare”, se angajeaza in organizarea Serbarii de la  Putna, in care vede o tripla manifestare: a credintei ortodoxe a romanilor, a marcarii unui eveniment si a elogierii figurii lui Stefan cel Mare si Sfant. „ Crist a invins cu litera de aur a adevarului si a iubirei, spune Eminescu, care semneaza aceste randuri in calitate de secretar al comitetului de organizare a serbarii, Stefan cu spada cea de flacari a dreptului. Unul a fost libertatea, celalalt aparatorul evanghelului ei. Vom depune deci o urna de argint pe mormantul lui Stefan, pe mormantul crestinului pios, al romanului mare”.

Poate multi, cand aud cuvintele unui preot in vreo predica despre afirmatia lui Eminescu ca „Biserica este mama neamului romanesc” (si, bineinteles, Biserica Ortodoxa, nu alta!), cred ca parintele exagereaza ca sa-i izbuteasca o figura retorica. „Biserica Lui Mateiu Basarab si a lui Varlaam, maica spirituala a neamului romanesc (s.n. – O.M.), care a nascut unitatea limbei si unitatea etnica a poporului, ea care domneste puternica dincolo de granitele noastre si e azilul de mantuire nationala in tari unde romanul nu are stat, ce va deveni ea in mana tagmei patriotice?” se intreaba Eminescu, aparand Biserica, cum trebuie sa o faca orice bun crestin, de imixtiuni de toate felurile, care tinteau, de cele mai multe ori, strangerea de capital politic.

Numai cine nu vrea nu simte patosul din cuvintele poetului, caldura, energia pledoariei, autentic crestine.

Mihai Eminescu considera toleranta religioasa o trasatura fundamentala a romanilor.

Gazetarul ia in discutie acest aspect in contextul construirii Catedralei Sf. Iosif din Bucuresti (nu alta decat catedrala care a devenit in ultimul timp subiect  de dispute, extinse si in afara tarii) si al demersurilor pentru infiintarea unei mitropolii catolice (termen folosit de poet) in Romania. Analiza si comentariile legate de aceste imprejurari arata inca o data un bun cunoscator al diferitelor aspecte ale vietii religioase, privite in complexul de fenomene politice, sociale, culturale specifice unui moment de eforturi, asemanator celui de azi, pentru dovedirea vocatiei europene a romanilor. „… Foarte tolerant cu orice lege si orice limba din lume, neamestecindu-se nicicand in certuri religioase si respectand in mod egal credintele si convingerile orisicui, romanul n-are de inregistrat in decursul unor lungi veacuri nici o rascoala religioasa, nici o persecutie in contra vreunei nationalitati”, spune Eminescu, aruncand o privire spre trecutul indepartat, in care romanii si-au dovedit prin fapte spiritul tolerant (Voim sa ne spunem parerea…, in Opere, editia Perpessscius, vol X, Publicistica, 1989, p. 373). Asa s-a intamplat, de exmplu,  cand s-a introdus limba nationala in Biserica. Respectarea de catre romani a acestei optiuni si la etniile conlocuitoare, in general de alte confesiuni, este explicata prin trimiteri semnficative la Noul Testament. Nu asa au procedat si altii. Eminescu numeste Rusia care, dupa ce s-a vazut stapana pe Basarabia in urma Razboiului de Independenta, „a stiut sa scoata pana si din biserica limba romaneasca, desi pravoslavia ar fi trebuit sa stie ca un asemenea lucru e cu desavarsire anticanonic si necrestinesc” (Stim prea bine…,  Ibidem, p. 89).

Pastrarea limbii nationale in Biserica este „un postulat al Noului Testament” si, ca urmare, „Natiile cari nu-l respecta ar trebui sa stearga din calendarul lor sarbatoarea Coborarei Sf. Duh asupra apostolilor, care in frumoasa conceptie a Noului Testament pluti in limbi de foc asupra lor, aratand ca in multe limbi vorbeste spiritul sfant al ingaduirii crestinesti si al iubirii aproapelui” ( Ibidem, vol. X, p. 89).

Romanii au fost „in toti timpii un model de toleranta religioasa”, pentru ca au admis infiintarea de episcopii „atarnatoare de Scaunul papal”, au ingaduit  „petrecerea fara suparare a armenilor si evreilor in tarile noastre”, au respectat libertatea de cult, „garantata acestora prin anume hrisov de catre Stefan cel Mare”, fapte reflectate si in rapoartele „episcopilor catolici despre desavarsita toleranta  si respectul dovedit pentru cultul apusean de catre popor, boieri si Domn”. Eminescu noteaza in acelasi articol ca „la sarbatori mari, Voda si boierii luau parte la serviciul divin din bisericile catolice” si ca „n-am facut niciodata ceea ce dorim sa nu ni se faca noua” (s. n. – O. M.,  Ibid., p. 89.).

In 1881, romanii ortodocsi iau initiativa, cu binecuvantarea ierarhiei ordodoxe, de a-i sprijini pe romano-catolici pentru finalizarea lucrarilor la Catedrala Sf. Iosif din Bucuresti prin intermediul loteriei nationale. (La 27 iunie a aparut…, Ibidem, vol. XII, p. 229). Subliniind inca o data „toleranta romanilor pentru toate riturile”, Eminescu nu are de facut decat observatii legate de legalitatea unei asemenea intreprinderi, suspectata de oportunism, de vreme ce starea lacasurilor de cult ortodoxe lasa mult de dorit: „Din punct de vedere practic, ramane a se cerceta cestiunea daca bisericele noastre proprii stau indestul de bine pentru ca ceea ce credinciosii ortodocsi pot contribui de buna voie sa fie intrebuintat pentru construirea unor biserici de alt rit decat acela al statului si al natiunii”. (Ibid., p. 229).

Toleranta romanilor nu trebuie sa mearga pana acolo incat sa accepte ceea ce ar duce la pierderea identitatii. Problema o pune cand se discuta in presa oportunitatea infiintarii unei mitropolii catolice la Bucuresti, in care vede un act de ofensiva a catlicismului, nu atat din initiativa Scaunului Papal, cat din a  Austro-Ungariei, care urmarea slabirea pozitiei dinastiei de Hohenzollern in Romania si crearea unui cap de pod spre Orient. Aceasta ar fi insemnat subminarea misiunii istorice si apostolice a poporului roman: „Noi, poporul latin de confesie ortodoxa, spune Eminescu, suntem in realitate elementul menit a incheia lantul dintre Apus si Rasarit; aceasta o simtim noi insine, se simte in mare parte de opinia publica europeana, aceasta o voim si, daca dinastia va impartasi directia de miscare a poporului romanesc, o vom si face. Oricat de adanci ar fi dezbinarile ce s-au produs in timpul din urma in tara noastra, cand e vorba de legea parintilor nostri, care ne leaga de Orient, si de aspiratiunile noastre, care ne leaga de Occident si pe cari speram a le vedea intrupate in dinastie, vrajmasii, oricari ar fi ei, ne vor gasi uniti si tot atat de tari in hotararile noastre ca si in trecut.” (Ibidem, vol 13, p. 301).

Cat de profunda a fost observatia si cat de puternic semnalul de alarma se vede din nota nota diplomatica prin care afirmatiile lui Eminescu sunt aduse la cunostinta Biroului de informatii vienez, care supraveghea si activitatea poetului la  Societatea „Carpatii” (V. Reproducerea notei in vol. XIII, Op. cit., p. 513 si urm.).

„Sa manecam dis-de-dimineata si in loc de mir cantare sa aducem stapanului si sa vedem pe Christos, soarele dreptatii, viata  tuturor rasarind!” (Irmos, Cantarea a 5-a, Utrenia Invierii).

Aceste cuvinte deschid o meditatie crestina a lui M. Eminescu despre Sfintele Pasti, scrisa in 1878 ( Pas-tele, in Opere, editia Perpessicius, vol. X, p. 78 si urm.). La  Pasti „inimile a milioane de oameni se bucura”, numai ca adevarul despre care intreba Pilat din Pont se arata acum a fi ca „de doua mii de ani aproape ni se predica sa ne iubim, si noi ne sfasiem”, „razboaiele presura pamantul cu sange si cenusa”, violenta merge pana acolo incat  se pune intrebarea, pe urmele lui David Strauss, autor al unei carti despre Iisus, „de mai suntem noi crestini sau ba”. Faptele  crestinilor contrazic calitatea lor de fii ai lui Dumnezeu dupa har.

Nu privirea „sceptic rece” a poetului si ziaristului scruteaza secolele, ci o inima indurerata ca omenirea nu-L urmeaza cu adevarat pe Hristos. Bucuria Invierii (exprimata atat de convingator in postuma Invierea) este umbrita de ingrijorare. Ideea centrala, in cele ce urmeaza, subliniata atat de expresiv de o rugaciune a Sf. Calist la  vreme de neplouare (din care Eminescu transcrie fragmente), este ca oamenii s-au dovedit nevrednici in fata lui Dumnezeu, pentru ca, desi li s-a aratat iubire divina, nu lucreaza virtutile, ci, dimpotriva, cauta prilejuri de invrajbire, ura, uneltiri: „In loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atat de veche ca si omenirea, in loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorigibila nu-L urmeaza deloc; ci, intemeiata pe bunatatea lui, s-asterne la pamant in nevoi mari si cerseste scapare”.
Cu atat mai grav este ca „omenirea stiutoare”, „omenirea culta” (adica a stiintei si cercetarii) nu face tot ceea ce ii sta in putinta pentru afirmarea valorilor morale crestine. Oamenii de stiinta si arta , „creierul omenirii”, prin atatea descoperiri care arata maretia Creatiei, ar trebui sa pregateasca lumea pentru mantuire, dar in realitate nu se intampla acest lucru: „Fi-va omenirea culta, omenirea stiutoare, mai buna decat cea nestiutoare?  Dupa cate stim din trecut si vedem azi, nu”.  Si aceasta pentru ca, asemeni lui Faust, „la ademenirea muzicei ceresti”, raspunde: „Aud solia, dar imi lipseste credinta in ea!”

Credem ca Hristos „a inviat in inimile sincere cari s-au jertfit pentru invatatura lui, credem c-a inviat pentru cei drepti si buni, al caror numar mic este”, insa pentru „acea neagra multime, cu pretexte mari si scopuri mici, cu cuvant dulce pe gura si cu ura in inima, cu fata zambind si cu sufletul inrautatit, el n-a inviat niciodata, cu toate ca si ei se inchina la acelasi Dumnezeu”.

Decat ateii, necredinciosii „omenirii stiutoare”, mai bine aceia care, dupa ce au gresit, cad inaintea lui Dumnezeu si cer  iertare, constienti ca s-au indepartat de  Dumnezeu prin faptele lor: ”Tiranul ce mana la moarte sute de mii fara de nici un scrupul, demagogul ce prin vorbe masluite trezeste patimile cele mai negre si mai uracioase ale multimii sunt adesea mai credinciosi vechei legende religioase decat Faust; poate ca, dupa orice crima comit, s-arunca inaintea icoanei si soptesc cuvintele lui Calist, cersind iertare de la lesne iertatorul Dumnezeu”.
Sensul articolului este unul optimist si cuprinde  taina minunata a acestei mari sarbatori:  Pastile anunta „veacul de aur al adevarului si al iubirii de oameni” si „trebuie sa ramaie datina in intelesul ei sfant, asa cum e de mult”, „pentru ca sa se bucure cei buni in «ziua invierii», cand ne luminam prin sarbatoare si ne primim unul pe altul si zicem frati celor ce ne urasc pe noi si iertam pe toti pentru inviere, strigand cu totii: «Hristos a inviat!»”.

Pr. Prof. Univ. Dr Ovidiu MOCEANU

Vedeti si: EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda