Florin Stuparu: Romania – judet al Republicii Socialiste Europa – partea a III-a: umanism, ateism, ecumenism

continuare de aici

DAR LUCRURILE nu au mers atit de repede pe cit s-ar fi dorit si, in timp, s-au facut nenumarate „proiecte de instaurare a pacii generale. Cel mai cunoscut [dintre ele], care a devenit un important punct de referinta pentru generatiile Epocii Luminilor, este cel elaborat in 1712 de catre abatele de Saint-Pierre [35] , membru al Academiei franceze din anul 1695 […], intitulat Proiect pentru o pace perpetua […]. Proiectul abatelui de Saint-Pierre s-a bucurat si de aprecierea lui Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), filosof, promotor al enciclopedismului, ecumenismului, federalismului si universalismului [36] , care adauga la aspectele politico-juridice, preponderente la abatele de Saint- Pierre, si pe cele privitoare la o Academie Europeana, care sa grupeze savantii continentului si sa coordoneze cautarile privind o limba universala. El propune, de asemenea, ideea unui tribunal catolic european, cu centrul la Lucerna, prezidat de Papa, care sa medieze intre principii Europei, sa asigure contributia lor comuna la lupta antiotomana si sa atraga Rusia [37] , in numele ideii crestine, ca un posibil liant intre Europa si China” (LGY). [38] Pe marginea acestor rinduri, nici ca se poate gasi cu usurinta o infatisare mai desavirsita a „raiului” noului Babel visat de umanisti: „lumina” (aceea a Francmasoneriei), „limba universala”(!), „ecumenism”, „federalism”, „universalism” (unirea „spiritualitatii europene” cu aceea zen-budhista chinezeasca, de ce nu?). Dar despre Europa ca rezidire a Babelului cel vechi vom vorbi la vremea potrivita. Pina atunci, sa vedem ce a mai fost.

Asadar, nu mult mai tirziu, Revolutia Franceza a insemnat un mare pas catre intemeierea unei imparatii „europene” (adica a unui „eden” al „libertatii, egalitatii si fraternitatii” propovaduite cu ghilotina), mai ales dupa ce aceasta fusese incercata prin Revolutia americana, adica europeana pe pamint american. [39] „Marea revolutie” a dat „sentimentul si speranta – citim – ca sosise vremea punerii vietii intregului continent pe alte baze […]. [Acestea] genereaza formularea unor noi proiecte de asigurare a pacii si unitatii Europei prin reorganizarea ei radicala. Cel mai cunoscut dintre acestea este proiectul de pace perpetua formulat in 1795 de catre marele filosof Immanuel Kant (1724- 1804). Aceasta societate urma sa se realizeze in mod treptat, pornind de la un nucleu puternic, asigurat de un popor cu sistem de stat republican, extinzindu-se apoi la nivel continental si, in final, la intreaga lume” (LGY).

Apoi, „o alta perspectiva asupra problematicii europene aduce ascensiunea romantismului […], elementele dominante fiind ideea crestina ca baza spirituala a unitatii […]. [40] Poetul Novalis (Friedrich von Hardenberg), in eseul sau din 1799 intitulat Crestinismul sau Europa, evoca imaginea unei entitati europene anterioare Reformei [41] , in care Europa crestina se afla sub egida spirituala a Papalitatii. […] Singura cale de restabilire a concordiei si unitatii [zicea el] era renasterea religioasa, printr-un mare Conciliu european ecumenic cu participarea tuturor confesiunilor, a liber cugetatorilor, reformatorilor si misticilor deopotriva. Dupa reconcilierea pe aceasta cale a Europei, i se vor alatura acesteia si celelalte continente, sub egida unei biserici fara frontiere, care sa introduca pacea, adevarata libertate si reformele binefacatoare” (LGY).

Ce vrea sa insemne aceasta batjocura numita „renastere religioasa printr-un mare Conciliu european ecumenic, cu participarea tuturor confesiunilor, a liber-cugetatorilor, reformatorilor si misticilor deopotriva”? – adica nu numai a tuturor ereticilor crestini impreuna cu Ortodocsii, dar si a ateilor si marilor inselati teozofi si spiritisti, caci aceasta insemneaza „liber-cugetatori” si „mistici”. Nimic altceva decit un sobor european al celor ce-l asteapta pe Hristosul cel mincinos, pe asa-numitul „Antihrist” cel mare, despre care vom pomeni in aceste pagini.

La fel, „filosoful mistic [42] bavarez Franz von Baader [43] (1765-1841) militeaza, in spiritul lui Novalis, pentru renasterea religioasa a societatii europene, in spirit ecumenic, sustinind o federatie crestina bazata pe uniunea celor trei confesiuni (catolicism, luteranism, ortodoxie), cu atragerea Rusiei in cadrele Europei unite” (LGY). Apoi, „pentru Wilhelm Josef von Schelling (1775-1854), prieten cu Novalis – magistru al unor ginditori ca Schopenhauer, Kierkegaard sau Bergson [44] – reconcilierea totala a popoarelor europene este obiectivul esential, prin cooperarea libera intre stat si biserica, baza unitatii durabile a continentului in fata pericolelor care il ameninta dinspre Rasarit. […] Idei similare sint exprimate si de Joseph de Maistre (1754-1821), ambasador al Sardiniei la Sankt Petersburg, sustinator al unitatii europene sub egida papala, cu reunirea ecumenica a catolicilor, protestantilor si ortodocsilor si cu restringerea suveranitatii statale, fara distrugerea ei totala. […] Doamna de Staël-Holstein, fiica ministrului reformator Necker [45] al lui Ludovic al XVI-lea, militeaza pentru universalismul crestin, bazat pe caracterul complementar al catolicismului si protestantismului ca sorginte a unitatii europene” (LGY). [46]

Un alt pas deosebit de insemnat pe drumul francmasonic-revolutionar-anarhist al unirii Europei se face in anul ‘48 al veacului 19, cind se vrea ca experimentul francez sa cuprinda si partea centrala si rasariteana a continentului:

„Reprezentantii Tinerei Europe […] pregatesc valul revolutionar al anului 1848. Acest aliaj ideatic isi gaseste cea mai caracteristica forma de exprimare in viziunea asupra Europei a lui Giuseppe Mazzini [47] (1807-1872), creatorul si inspiratorul miscarii Tinerei Europe. Pentru Mazzini, valoarea suprema este omul «dintotdeauna si de pretutindeni, […] centru al universului […] nu Englez, Francez sau Italian, ci cetatean al intinsului Pamint»” (LGY). [48] A mai fost apoi nevoie de doua razboaie a toata lumea si de mai multe revolutii comuniste pentru ca „ideea europeana” sa naruie cele doua mari imparatii ale Austro-Ungarilor si Rusilor si sa nimiceasca popoarele de tarani ortodocsi din Balcani. Astfel, dupa 1918, invingatorii din primul razboi a toata lumea – Britanicii, Francezii si Americanii – pregatesc planurile unei „federatii Europene”, „care sa constituie, impreuna cu Statele Unite si Commonwealth-ul britanic, un sistem al echilibrului mondial, asigurind stabilitatea, cooperarea, diviziunea muncii si progresul reciproc. […] Premiza indeplinirii acestui program este extinderea spiritului solidaritatii europene printr-o miscare de masa, care sa angreneze reprezentanti ai tuturor fortelor politice democratice, de la socialisti, la catolici si liberali, generatia tinara, femei, intelectuali, toate clasele si paturile sociale, pentru combaterea nationalismului si sovinismului, a militarismului, a protectionismului economic, a bolsevismului, si pentru a determina factorii guvernamentali ai tarilor continentului sa inlocuiasca viziunea politica a confruntarii cu cea a unificarii si federalizarii europene, ca o garantie a pacii, stabilitatii si a salvgardarii rolului mondial al Europei” (LGY). (Alaturarile de cuvinte din aceste doua fraze, alcatuite primitiv si tocite de indelunga folosinta, sint totusi atit de limpezi in incilceala lor incit nici nu trebuie tilcuite, intelesul lor putind fi simtit trupeste, as zice.)

Pina la atingerea visului „de libertate, egalitate si fraternitate”, „de pace” si „prosperitate”, aceiasi „arhitecti” ai Europei trebuiau sa duca la capat inca un razboi asemanator celui din 1916-1918 si „proiectul” comunist, care a avut (printre altele) rostul de a trezi in popoarele ne-europene dorinta nestapinita de „europenizare”. [49] Odata incheiata si aceasta lucrare (abia in 1989) – in „Rasarit”, de catre papa („campionul pacii”), in buna parte prin presedintele Rusiei, Mihail Gorbaciov (care in acel an se sfatuia deseori telefonic, si nu numai, cu „suveranul pontif”) – odata incheiata si aceasta lucrare asadar, „europenizarea” gindita cu atitia amar de ani in urma nu a mai avut nici o impiedicare, si chiar acum „Europa unita” se schimba sub ochii nostri din nalucire in adevar pipait.

***

Acestea sint faptele. Incheierile sa le traga de Dumnezeu insuflatii parinti ai Bisericii, aceia prin care graieste Dumnezeu-Duhul Sfint. Cel mai potrivit sa o faca privitor la cele scrise pina aici este Cuviosul parinte Iustin Popovici, care a cunoscut bine lumea europeana a veacului abia trecut.Iata ce spunea parintele Iustin despre „omul european” si „cultura” lui:

„A nascocit omul felurite surogate de mintuire din feluritele chinuri in care viata oamenilor pe pamint este bogata si prea-bogata. A nascocit felurite umanisme ca sa se mintuiasca prin sine, sa se faca fericit prin sine. Istoria da marturie insa ca totul a fost zadarnic. Si el ramine de-a pururea rob al chinurilor de tot felul, rob al relelor de tot felul; si – ceea ce este mai cumplit – rob pe vecie al mortii. Lucrul acesta este adevarat pentru fiecare om [umanist, adica nebotezat intru Hristos] de pe acest pamint al lui Dumnezeu si mai ales pentru omul european. […]

Cultura europeana are ca temei omul. Prin om, se epuizeaza programul si scopul civilizatiei europene, mijloacele si continutul ei. Umanismul este cel mai de seama arhitect al ei. El e cladit in intregime pe principiul si criteriul sofistic care spune: Masura tuturor lucrurilor, vazute si nevazute, este omul, si anume omul european. Acesta e desavirsitul plasmuitor si datator de pret. Adevar este ceea ce el va propovadui ca adevar; rostul vietii este acela pe care el il va propovadui ca rost al vietii; binele si raul sint acelea pe care el le va numi astfel. Ca s-o spunem simplu si sincer: Omul european s-a numit pe sine dumnezeu. Oare n-ati observat cit de statornica este dorinta lui de a face pe dumnezeul, prin stiinta si prin tehnica, prin filosofie si prin cultura, prin religie si prin politica, prin arta si prin moda; de a face pe dumnezeul cu orice pret, chiar prin inchizitie si prin papism, chiar prin foc si sabie, chiar prin trogloditism si antropofagie? El a propovaduit, pe limba stiintei sale umanist-pozitiviste, ca Dumnezeu nu exista.

«Trebuie sa ne liberam de Dumnezeu!» – iata dorinta vadita sau ascunsa a multora dintre arhitectii civilizatiei europene. Pentru aceasta, ei lucreaza prin umanism si Renastere, prin naturalismul lui Rousseau si «furtunosul» romantism, prin pozitivism si agnosticism, prin rationalism si voluntarism, prin parlamentarism si revolutionarism. Iar cei mai indrazneti dintre ei au slobozit chemarea: «Dumnezeu trebuie ucis!»; si in cele din urma, cel mai statornic marturisitor al culturii europene, Nietzsche, a vestit din virful piramidei antropomane a egoismului: «Dumnezeu a murit!» […]

Si, calauzit de aceasta logica, a tras plin de curaj urmatoarea incheiere: De vreme ce Dumnezeu nu exista, inseamna ca eu sint dumnezeu! Nimic nu vrea mai mult omul european decit sa se prezinte ca dumnezeu, macar ca se afla in universul acesta ca un soarece in cursa. Ca sa arate si sa dovedeasca dumnezeirea sa, el a propovaduit ca toate lumile de deasupra noastra sint goale: fara Dumnezeu si fara fiinte vii. El vrea, cu orice pret, sa domneasca asupra firii, sa o supuna sie-si; drept care a pus la cale un razboi sistematic impotriva ei, razboi pe care l-a numit «cultura». La el a inhamat filosofia si stiinta sa, religia si etica sa, politica si tehnica sa. Si a izbutit sa defriseze o bucatica de pe suprafata materiei, dar n-a preschimbat-o. Luptindu-se cu materia, omul n-a reusit sa o inomeneasca, ci ea a reusit sa il restringa pe om si sa-l margineasca la ceea ce e de suprafata, sa il reduca la materie. Si omul, ingradit din toate partile de materie, se vede pe sine ca materie, si doar materie. […]

Observati mai intii – zice acest parinte sfint Iustin – principiile de temelie ale progresului umanist european, metafizica lui. Este un lucru vadit pentru toti ochii sanatosi: cultura umanista europeana toceste in chip sistematic in om simtamintul nemuririi, pina ce il sterge cu totul, si omul culturii europene marturiseste hotarit, urmindu-l pe Nietzsche: «Sint trup, si numai trup!» – asta insemnind: «Sint muritor, si numai muritor.»

Astfel, pe Europa umanista a pus stapinire deviza: «Omul este o fiinta muritoare.» Aceasta e formula omului umanist, aceasta e esenta progresului sau. Mai intii fara stiinta, apoi sistematic, cu stiinta si dinadins, s-a altoit in omul european – prin stiinta, prin filosofie si prin cultura – constiinta ca omul este muritor, muritor pe de-a-ntregul, si ca nu-i nimic nemuritor in el. Constiinta aceasta isi afla o rostire deplina in convingerea care glasuieste: «Moartea e o necesitate!» Moartea – necesitate! Exista o mai mare groaza, si jignire, si batjocura? Cel mai mare vrajmas al omului – sa fie de nevoie omului!? Spuneti-mi, exista aici vreo urma de logica, fie si cea mai mica, fie macar una prunceasca, fie macar o logica de insecta? Nu cumva omul european, inabusit si macinat in aceasta moara a mortii care se cheama «Pamint», a pierdut si ultima farima de ratiune si a inceput sa aiureze?… Pustiit este omul umanist, infricosator de pustiit, fiindca din el a fost alungata constiinta si simtirea nemuririi lui personale. Iar fara aceasta, poate fi omul om deplin? O, marginit e omul european, cumplit de marginit, si de pigmeizat, si de micsorat, si de restrins la o frintura si bucata de om, fiindca a indepartat din sufletul sau orice simtire a nemarginirii si nesfirsirii; iar fara aceasta, poate omul indeobste sa existe ca om? Si, daca poate sa existe, are rost existenta lui? Fara simtirea nesfirsirii, nu este el un lucru fara viata printre celelalte lucruri si un animal trecator printre celelalte animale? Ingaduiti-mi un paradox: eu socotesc ca unele dintre animale sint mai nemarginite in simtirile lor si mai nemuritoare in dorintele lor decit omul progresului european umanist. […]

Omul european e prost, grozav de prost, atunci cind, necrezind in Dumnezeu si in nemurirea sufletului, poate sa creada in progres ca rost al vietii si sa lucreze pentru el. Ce nevoie am de progres, cind in spatele lui ma asteapta moartea? Ce nevoie am de toate lumile, de toate galaxiile, de toate culturile, cind in spatele lor ma pindeste si apoi ma inhata moartea? Unde e moarte, acolo nu se poate afla progres adevarat; iar daca se afla, el nu e decit un blestemat de progres in moara mortii. De aceea trebuie distrus cu desavirsire, incit sa nu ramina urma” (IUS).

IAR DESPRE „crestinismul” apusean, acelasi parinte purtator de Duh Sfint zice asa:
„In Apusul european, crestinismul s-a schimbat incet-incet in umanism. […] Multa vreme si in chip staruitor, [Apusenii] L-au restrins pe Dumnezeu-Omul si in cele din urma L-au micsorat, marginindu-L la un simplu om: la omul fara greseala al Romei [Papa] si la acel nu mai putin fara greseala om [Luther] al Berlinului. In felul acesta, s-a infatisat pe de o parte maximalismul apusean crestin-umanist (Papismul), care inlatura totul de la Hristos, iar pe de alta parte – minimalismul apusean crestin-umanist (Protestantismul), care cere de la Hristos cit se poate de putin, iar adeseori nimic. In amindoua, ca valoare desavirsita si ca ultim criteriu, este asezat omul in locul Dumnezeu-omului si individualismul de diferite nuante in locul societatii dumnezeiesc-omenesti. S-a savirsit in felul acesta dureroasa «corectare» a Dumnezeu-Omului, a lucrarii Lui si a invataturii Lui! […]

Crestinismul apusean, in esenta lui, este cel mai radical umanism, pentru ca l-a propovaduit pe om ca fiind fara pacat si a prefacut societatea dumnezeiesc-omeneasca intr-o societate umanista. […] Aceasta inlocuire a Dumnezeu-Omului prin om s-a lucrat in chip practic prin inlocuirea caii crestine dumnezeiesc-omenesti cu aceea omeneasca. De aici izvorasc: pozitia hotaritoare a filosofiei aristotelice in scolasticism, cazuistica si inchizitia in etica, diplomatia papala in legaturile internationale, statul papal, individualismul ca principiu social si asa mai departe. Cu actul acesta al micsorarii si marginirii crestinismului in umanism, s-a simplificat in chip neindoielnic si crestinismul. Dar totodata s-a si distrus. Apusul a pierdut Biserica si pe Dumnezeu-Omul; pentru aceasta, el a pierdut si societatea dumnezeiesc-omeneasca, in care omul este frate vesnic al omului. […] Crestinismului umanist, care a parasit valorile dumnezeiesc-omenesti si masurile dumnezeiesc-omenesti, se infunda acum in deznadejde si impas, in vreme ce din adincul veacurilor rasuna cuvintele aspre ale mihnitului prooroc al lui Dumnezeu Ieremia: «Blestemat este omul care nadajduieste in om!» (Ieremia 17:5). […]

Tragedia crestinatatii apusene sta tocmai in aceea ca s-a straduit – fie indreptind Persoana Dumnezeu-Omului, fie tagaduind-o – sa aduca din nou dracescul umanism ce caracterizeaza firea omeneasca cea cazuta. Si unde? In insasi inima organismului dumnezeiesc-omenesc al Bisericii si, ceva mai mult, impotriva rostului Bisericii, care este liberarea de un astfel de umanism. Iar prin Biserica este firesc ca umanismul acesta sa patrunda apoi in toate ariile vietii, persoanei si societatii si sa fie propovaduit ca dogma ultima sau, si mai bine, ca dogma universala. In felul acesta, trufia omeneasca draceasca, ascunsa sub mantia Bisericii, ajunge dogma de credinta prefacuta in dogma de viata, fara de care nu exista mintuire! Este infricosator si numai sa gindeasca cineva la acest lucru, cu atit mai mult sa-l spuna, anume ca in felul acesta singurul «laborator al mintuirii» din lumea aceasta se preschimba incet intr-un «laborator» dracesc de siluire a constiintelor omenesti si de zamislire de monstri, intr-un laborator de denaturare a lui Dumnezeu si a omului prin denaturarea Dumnezeu- Omului” (IUS).

Iar incununarea umanismului este papa zis „catolic”, adica al intregii lumi [50] :

„Toate umanismele europene, de la cel mai grosolan pina la cel mai subtire, de la cel fetisist pina la cel papal, se intemeiaza pe credinta in om, se intemeiaza pe om asa cum este el in datul lui psihofizic si istoricitatea lui psihofizica. In fapt, toata esenta oricarui umanism este omul: homo. Marginit la ontologia sa, oricare umanism nu este altceva decit hominism (homo-hominis). Omul este cea mai inalta valoare, a-tot-valoarea; omul este criteriul cel mai inalt, a-tot-criteriul: «Omul este masura tuturor fiintelor si lucrurilor.» Aceasta este in nuce oricare umanism, oricare hominism. Asadar, toate umanismele, toate hominismele, sint pina la urma de origine idolatra, politeista. Toate umanismele europene – de la cele pre-renascentiste, cele renascentiste si, mai departe, cele protestante, filosofice, religioase, sociale, stiintifice, culturale, politice – au urmarit si urmaresc neintrerupt, cu stiinta sau fara stiinta, un singur lucru: sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu-Omul cu credinta in om, sa inlocuiasca Evanghelia Dumnezeu-Omului cu evanghelia dupa om, filosofia dupa Dumnezeu-Omul cu filosofia cea dupa om, lucrarea dupa Dumnezeu-Omul cu lucrarea cea dupa om; intr-un cuvint, sa inlocuiasca viata dupa Dumnezeu-Omul cu viata cea dupa om. Si asa a fost timp de veacuri, pina cind – in veacul trecut, in anul 1870, la primul Conciliu de la Vatican – toate acestea s-au contopit in dogma infailibilitatii papei. De atunci, aceasta a ajuns a-tot-dogma papismului. De aceea, in zilele noastre, la al doilea Conciliu de la Vatican s-a tratat si s-a aparat atit de staruitor si de maiestru intangibilitatea si imuabilitatea acestei dogme. Dogma aceasta are o insemnatate cit se poate de mare pentru intreaga soarta a Europei, mai ales pentru apocalipsa ei, in care deja a pasit. Prin dogma aceasta, toate umanismele europene si-au atins idealul si idolul: omul a fost propovaduit ca cea mai mare zeitate, a-tot-zeitate. Panteonul european umanist si-a dobindit Zeus-ul.

Sinceritatea e limba adevarului: Dogma infailibilitatii papei – a omului – nu este altceva decit renasterea paginismului si a politeismului, renasterea axiologiei si criteriologiei idolatre. Horribile dictu, dar si urmatorul lucru trebuie spus: prin dogma infailibilitatii papei a fost ridicat la rangul de dogma umanismul inchinator la idoli, si intii de toate cel elin. […] Paginatate ridicata la rangul de dogma. In felul acesta, a ajuns sa fie dogma autarhia omului european, dupa care timp de veacuri au nazuit cu infocare toate umanismele europene. Ca urmare, in imparatia umanista, locul Dumnezeu-Omului il ocupa «Vicarius Christi» («loctiitorul lui Hristos»), iar Dumnezeu-Omul a fost surghiunit in cer. In orice caz, aceasta este o dezintrupare sui generis a Dumnezeu-Omului Hristos, nu-i asa?

Uzurpind, prin dogma infailibilitatii, in folosul sau – adica in folosul omului – toata puterea si toate drepturile care sint numai ale Dumnezeu-omului Domnului Hristos, papa s-a auto-propovaduit, in fapt, biserica in biserica papista, si a ajuns in ea totul in toate. Un «a-tot-tiitor» sui generis. De aceea, dogma infailibilitatii papei a si ajuns a-tot-dogma papismului, si papa nu se poate lepada de ea in nici un chip, cita vreme va fi papa al papismului umanist.

In istoria neamului omenesc sint trei caderi insemnate: a lui Adam, a lui Iuda si a papei. Pricina caderii in pacat e intotdeauna aceeasi: vointa de a ajunge bun prin sine, vointa de a ajunge desavirsit prin sine, vointa de a ajunge dumnezeu prin sine. Dar in felul acesta omul se face, fara sa-si dea seama, intru-totul asemeni diavolului; fiindca si acela a vrut sa ajunga dumnezeu prin sine insusi, sa-L inlocuiasca pe Dumnezeu cu sine insusi, si, in aceasta ingimfare a lui, a ajuns dintr-o data diavol, cu desavirsire despartit de Dumnezeu si cu totul potrivnic lui Dumnezeu. Tocmai in aceasta inselare de sine plina de trufie se afla esenta pacatului, a a-tot-pacatului. In aceasta se afla si esenta diavolului, a a-tot-diavolului: a Satanei. Aceasta nu e altceva decit vointa de a ramine in firea proprie, de a nu primi in sine altceva decit pe sine. Toata esenta diavolului este in faptul ca nu-L vrea citusi de putin pe Dumnezeu in launtrul lui, vrea sa ramina totdeauna singur, totdeauna cu totul in sine, tot pentru sine, totdeauna inchis ermetic fata de Dumnezeu si de tot ce este al lui Dumnezeu. Si ce este aceasta? Egoismul si dragostea de sine, imbratisate pentru intreaga vesnicie. Asa e in esenta lui omul umanist: el ramine tot in sine insusi, cu sine insusi, pentru sine insusi; totdeauna inchis cu indirjire fata de Dumnezeu. In asta sta orice umanism, orice hominism. Culmea acestui umanism indracit: vointa de a ajunge bun cu ajutorul raului, de a ajunge dumnezeu cu ajutorul diavolului. De aici si fagaduinta facuta in rai de diavolul catre stramosii nostri: «Veti fi ca niste dumnezei» (Facerea 3:5). […]

Fara Dumnezeu-Omul si in afara Dumnezeu-Omului, omul se afla totdeauna in primejdia de a ajunge asemanator cu diavolul: fiindca pacatul e totodata si putere, si chip al diavolului; si, robindu-se pacatului in afara Dumnezeu-Omului, omul se face de buna voie asemanator diavolului, se impropriaza diavolului: «Cel ce savirseste pacatul de la diavolul este» (1 Ioan 3:8). Nu trebuie sa ne scape din vedere ca scopul cel mai insemnat al diavolului este acela de a-l lipsi pe om de asemanarea cu Dumnezeu, de a-l dezin-dumnezei si, in felul acesta, de a-l preface intr-o fiinta asemanatoare cu el. Antropocentrismul umanist e, in esenta, diavolocentrism, fiindca atit unul, cit si celalalt nu vrea decit un singur lucru: sa fie doar in sine si pentru sine. In felul acesta insa, ele stramuta de fapt pe oameni in imparatia «mortii celei de a doua», unde nu este Dumnezeu, nici ceva din cele ale lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:8, 20:14). […]

Privite din punctul de vedere al Dumnezeu-Omului celui vesnic viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamana mai mult sau mai putin cu niste utopii ucigase, fiindca, in numele omului, ucid si nimicesc pe om ca entitate psiho-fizica, in felurite chipuri. Toate umanismele savirsesc o lucrare nebunesc de nenorocita: strecoara tintarul si inghit camila; iar prin dogma infailibilitatii papale, lucrarea aceasta a fost ridicata la rangul de dogma. Toate acestea sint infricosatoare, infricosatoare pina la groaza desavirsita. De ce? Fiindca insasi dogma privitoare la infailibilitatea omului nu este altceva decit cumplitul prohod al oricarui umanism: de la acela al Vaticanului, ridicat la rangul de dogma, si pina la umanismul satanizat al lui Sartre.

[Caci] care este inima dogmei privitoare la infailibilitatea papei, adica a omului? Dez-indumnezeirea si dez-inomenirea omului. Lucrul acesta il urmaresc toate umanismele, chiar si cele religioase. Toate il intorc pe om la paginism, la politeism, la indoita moarte: duhovniceasca si trupeasca. Indepartindu-se de Dumnezeu-Omul, tot umanismul s-a preschimbat incet-incet in nihilism. Lucrul acesta il arata falimentul de azi al tuturor umanismelor, in frunte cu papismul, parintele – fatis sau pe ocolite, cu voie sau fara voie – al tuturor umanismelor europene; iar falimentul, falimentul dezastruos al papismului, se gaseste in dogma infailibilitatii papei – si tocmai dogma aceasta e culmea nihilismului.

Prin aceasta, omul european a dogmatisit hotarit dogma autarhicitatii omului european si, in felul acesta, pina la urma a aratat ca nu are nevoie de Dumnezeu-Omul si ca pe pamint nu exista loc pentru Dumnezeu-Omul: «Vicarius Christi» Il inlocuieste in chip desavirsit. In fapt, din dogma aceasta traieste, pe aceasta o urmeaza si o marturiseste cu incapatinare oricare umanism european.”

Iata ce zicea parintele Iustin Popovici despre ecumenism:

„Ecumenismul e numele de obste pentru crestinismele mincinoase, pentru bisericile mincinoase ale Europei Apusene. In el se afla cu inima lor toate umanismele europene, cu papismul in frunte; iar toate aceste crestinisme mincinoase, toate aceste biserici mincinoase, nu sint nimic altceva decit erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obste este acela de «a-tot-erezie» (pan-erezie). De ce? Fiindca, de-a lungul istoriei, feluritele erezii tagaduiau sau sluteau anume insusiri ale Dumnezeu-Omului Domnului Hristos, in timp ce ereziile acestea europene indeparteaza pe Dumnezeu-Omul in intregime si pun in locul Lui pe omul european. In aceasta privinta nu e nici o deosebire esentiala intre papism, protestantism, ecumenism si celelalte secte, al caror nume este «legiune».

Dogma ortodoxa si, ceva mai mult, a-tot-dogma despre Biserica, a fost respinsa si inlocuita cu a-tot-dogma eretica latina despre intiietatea si infailibilitatea papei, a omului. Din aceasta a-tot-erezie s-au nascut si se nasc fara incetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului zidit, azimele, purgatoriul, depozitul de merite prisositoare («suprarogatorii»), invatatura mecanicista privitoare la mintuire, si prin aceasta invatatura mecanicista despre viata, papocentrismul, «sfinta» inchizitie, indulgentele, uciderea pacatosului pentru pacatul savirsit; iezuitismul, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social…

Dar Protestantismul? Este cea mai apropiata si credincioasa odrasla a papismului, care prin scolastica sa rationalista se arunca din erezie in erezie si se inneaca fara incetare in feluritele otravuri ale ratacirilor lui eretice. Pe linga aceasta, trufia papista si nebunia «infailibila» domnesc in chip desavirsit in sufletele credinciosilor protestantismului, pustiindu-le. De principiu, orice protestant este un papa de sine statator, papa infailibil in toate chestiunile de credinta; iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovniceasca in alta, si nu mai e sfirsit acestei muriri, fiindca numarul mortilor duhovnicesti ale omului este fara numar. […] Toate umanismele omului european nu sint altceva, in esenta lor, decit o razvratire necontenita impotriva Dumnezeu-Omului Hristos.

In toate chipurile cu putinta, se savirseste «Die Ummertung aller Nerte» («rasturnarea tuturor valorilor»); Dumnezeu-Omul este inlocuit pretutindeni cu omul; pe toate tronurile europene se inscauneaza omul umanismului european. Pentru aceea nici nu mai exista un singur «Vicarius Christi», ci nenumarati, deosebindu-se doar prin vesminte: fiindca, in ultima instanta, prin dogma despre infailibilitatea papei a fost numit infailibil omul in general. De aici, si nenumaratii papi din toata Europa: si de la Vatican, si din Protestantism. Intre ei nu este vreo deosebire hotarita, fiindca papismul e cel dintii Protestantism, precum a spus inainte-vazatorul Homiakov. […]

Minimalismul moral si pacifismul hominist gaunos al ecumenismului nu fac decit un singur lucru: vadesc uscatele lor radacini umaniste, filosofia lor bolnava si etica lor neputincioasa, cea dupa predania oamenilor (v. Coloseni 2:8). Si, mai mult: vadesc criza credintei lor hoministe in adevar si nesimtirea lor dochetista [51] fata de istoria Bisericii, fata de continuitatea ei apostolica si soborniceasca, dumnezeiesc-omeneasca, in adevar si in dar” (IUS).

Iar porunca apostoleasca (data prin Apostoli de catre Hristos-Dumnezeu Insusi) este asa: „Sa tinem aceasta predanie, si invatatura si credinta dintru inceput a Bisericii sobornicesti, pe care Domnul a dat-o, Apostolii au propovaduit-o si Parintii au pazit-o. Caci intru aceasta Biserica s-a intemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi si nici nu se mai poate numi Crestin” (Sfintul Atanasie cel Mare – „cel de-al treisprezecelea Apostol”, „Parinte al Ortodoxiei” – in epistola intii catre Serapion). Iar Sfintul Apostol Pavel zice asa: „Precum L-ati primit pe Hristos Iisus Domnul, asa sa vietuiti intr-Insul!” (Coloseni 2:6). Stih pe care acelasi Cuvios Iustin Popovici il tilcuieste dupa cum urmeaza:

„Adica: Nimic sa nu schimbati in Domnul Hristos si nici sa nu-I adaugati nimic; asa cum este, El este atit dumnezeieste, cit si omeneste, a-tot-desavirsit. Noi, Apostolii, un astfel de Domn Hristos, Dumnezeu-Om, v-am propovaduit si v-am predanisit; si voi asa L-ati primit. Si asa sa vietuiti in El!

«In El sa vietuiti!» Aceasta este porunca poruncilor. Sa vietuiti nu adaptindu-L pe El la voi, ci adaptindu-va pe voi la El; nu schimbindu-L pe El dupa asemanarea voastra, ci schimbindu-va pe voi insiva dupa asemanarea Lui; nu rezidindu-L pe El dupa chipul vostru, ci rezidindu-va pe voi insiva dupa chipul Lui. Numai trufasii de eretici si nebunii nimicitori de suflete rezidesc, fac altul, schimba pe Dumnezeu-Omul Hristos dupa poftele si socotintele lor. De aici, atitia «hristosi mincinosi» in lume si atitia Crestini mincinosi. Iar adevaratul Domn Hristos, intru plinirea istoricitatii si realitatii Sale evanghelice dumnezeiesc-omenesti, este intreg in Trupul Lui cel dumnezeiesc-omenesc, Biserica Ortodoxa; precum in vremea Apostolilor, asa si astazi, asa si in veci. Viata Lui dumnezeiesc-omeneasca se prelungeste prin dumnezeiesc-omenescul trup al Bisericii in toate veacurile si in toata vesnicia. Vietuind in Biserica, noi vietuim «in El», precum si porunceste purtatorul de Hristos Apostol. Iar in cea mai deplina masura traiesc astfel Sfintii. Ei pastreaza chipul dumnezeiesc-omenesc al lui Hristos in minunata lui a-tot-facere de viata, a-tot-adevar, a-tot-frumusete si neschimbare. Totodata, Sfintii cei dupa chipul lui Hristos ai Mintuitorului pastreaza in dumnezeiesc-omeneasca Sa desavirsire si neschimbare si scopul dumnezeiesc-omenesc al fiintei si vietii omenesti, cel hotarit de Dumnezeu-Omul Domnul Hristos si cu putinta de infaptuit numai in trupul Lui dumnezeiesc-omenesc. Dimpotriva, orice schimbare, micsorare, simplificare, reducere si antropomorfizare a scopului crestin duce de ripa crestinismul, il lipseste de sarea lui, il face pamintesc, il preface intr-o obisnuita religie omeneasca tuberculoasa, intr-o filosofie umanista tuberculoasa, intr-o etica umanista tuberculoasa, intr-o stiinta umanista tuberculoasa, intr-o creatie umanista tuberculoasa, intr-o societate umanista tuberculoasa” [52] (IUS).

Asadar, nu poate fi impreuna-unire („ecumenism”) intre Ortodoxie si erezii, intre Crestinism si „crestinismele” mincinoase, fiindca Hristos – Cel unul si acelasi, Cel neimpartit si nedespartit de Biserica Sa – nu lucreaza decit in aceasta, care crede in El si traieste in El prin Sfintele Taine.

de Florin Stuparu

* Materialul apare in primul numar al revistei “Oglinda Vremii”, aflata sub tipar, editata de partidul politic Miscarea Conservatoare.

- Va urma -

Cititi si: Florin Stuparu : Romania – judet al Republicii Socialiste Europa -partea I