Binefacerile mărturisirii credinţei

Adevărul este singurul lucru care odihneşte şi bucură duhovniceşte. Dumnezeu ne învredniceşte să cunoaştem bucuria duhovnicească atunci când mărturisim Adevărul. Aceasta este o bucurie care ne renaşte duhovniceşte, ne înviază, ne curăţă de păcate. Este un Singur Dumnezeu, un Singur Adevăr şi o singură credinţă adevărată – Ortodoxă. Prin mărturisire, suntem aleşi să ajungem la fericirea cea veşnică şi plină de slavă dumnezeiască. Dar, având frică de oameni şi de moarte, renunţăm. Să nu ne amăgim: adevărata viaţă nu este aceasta pământească. Prin această viaţă trebuie să câştigăm fericita viaţă veşnică. Iar dacă nu suntem în Adevăr, nu mărturisim, nu suntem în Dumnezeu.

Viaţa aceasta este o moarte continuă. Dacă mărturisim, avem pace cu Dumnezeu şi ne mutăm la viaţa cea veşnică cu conştiinţa împăcată. Noi suntem cei care trebuie să mărturisim Adevărul. Dacă vrem să fim fericiţi, şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică, să murim apărând Adevărul prin faptă şi prin cuvânt.

Frumuseţea Învierii este Dumnezeiască. Toată Creaţia Dumnezeiască a trăit momentul Învierii. Dar nu ar fi fost posibilă Învierea, dacă n-ar fi fost mai înainte Jertfa, Crucea.

Trebuie să ştim să murim în fiecare zi pentru credinţă, ca să putem să înviem duhovniceşte. Bucuria mărturisirii, când apărăm Adevărul, este dumnezeiască, odihnitoare, cerească, veşnică. Dar pentru aceasta trebuie să biruim cu ajutorul Harului Dumnezeiesc inerţia omului trupesc, căruia îi este frică de moarte şi de ispite. Aoleu! Să nu mă lovească, să nu sufăr, să nu mă chinuiască, să nu mor!

Să mărturisim Adevărul pentru că nu murim. Numai Dumnezeu este Singurul Stăpân al vieţii noastre sufleteşti şi trupeşti. Iar dacă murim cu trupul, trecem  din moartea trupească la viaţa cea veşnică, în rândurile mucenicilor ca mărturisitori. Când apărăm Adevărul, Cerurile sunt deschise, Dumnezeu priveşte la această jertfă a noastră şi harul Duhului Sfânt ne binecuvintează.

Creştinul adevărat este gata să moară pentru Hristos. Apărând Adevărul moartea trupească este binecuvântată şi binevenită. Pentru că aceasta nu este moarte, este trecere de la moartea aceasta trupească la fericirea cea veşnică. Dar avem mare răsplată la Înfricoşata Judecată, pentru că am apărat Adevărul; Dumnezeu, numărându-ne cu cetele mucenicilor şi a mărturisitorilor. Mucenicii primesc de la Dumnezeu darul de a vedea ce se petrece pe pământ. „Botezul prin sânge şi mucenicie pentru dreapta credinţă, cu care Însuşi Hristos S-a botezat pe Cruce în locul nostru, este foarte cinstit şi fericit, pentru că nu se mai pângăreşte a doua oară cu întinăciunea păcatului şi singur le poate înlocui pe toate celelalte”[1].

*

Despre mărturisirea Sfântului Arhidiacon Ştefan aflăm că, pe când propovăduia cuvântul Dom­nului cu mare îndrăzneală, fiind plin de Har şi de putere, făcea minuni şi semne mari în popor. Şi s-au ridicat unii din sinagoga ce se zicea a libertinilor, şi a cirenenilor, şi a alexandrinilor, şi a celor din Cilicia, şi din Asia, sfădindu-se cu Ştefan. Şi nu puteau să stea împotriva înţelepciunii şi a Duhului cu care el vorbea (Fapte 6, 8-10).

Atunci au pus martori mincinoşi ca să spună că l-au auzit hulind împotriva lui Moise, a lui Dumnezeu şi a Legii, zicând că Iisus Nazarineanul va strica locul acesta şi va schimba datinile pe care ni le-a lăsat nouă Moise. Şi uitându-se la dânsul toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger (Fapte 6, 13-15).

Sfântul Arhidiacon Ştefan a apărat, în continuare, cu tărie Adevărul. Iar iudeii, auzind acestea, frământau de mânie şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus Hristos stând de-a dreapta lui Dumnezeu şi a zis: Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu! Iar ei, strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi au năvălit asupra lui. Şi scoţându-l afară din cetate, îl băteau cu pietre. Iar martorii şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Şi-l băteau cu pietre pe Ştefan, care se ruga şi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte duhul meu! Şi îngenunchind a strigat cu glas mare: Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicând aceasta, a murit” (Fapte 7, 51-60).

Aşa s-a săvârşit cel dintâi martir al Bisericii lui Hristos mărtu­risind pe Dumnezeu şi rugându-se pentru iertarea ucigaşilor săi! Fericitul Augustin şi unii dintre Sfinţii Părinţi atribuie convertirea lui Saul (Sfântului Apostol Pavel), care a participat la acest martiriu, (Fapt. 7,58), rugăciunilor Sfântului Apostol şi Arhidiacon Ştefan, considerând aceasta ca o dovadă a marii îndrăzneli a întâiului martir al Bisericii, înaintea lui Dumnezeu.

Din Sfânta Scriptură aflăm că: moartea drepţilor este moarte întru Domnul. (Rom. 14,8; Apoc. 14, 13); este adormire întru Hristos (Fapt. 7, 59-60); este fericită (Apoc. 14,13); este câştig (Filip. 1,21); este plină de pace (Fac. 15,15; Ps. 36,37; Lc. 2,29); este moarte în credinţă (Evr. 11,13; este fără cârtire (Fac. 48,21; 3 Regi 2,2); fără frică (Ps. 22,4); este aşteptată (Iov 14,14; 2 Petr. 1,14); este dorită (3 Reg. 19,4; 2 Cor. 5, 4-8); scumpă înaintea lui Dumnezeu (Ps. 71,14; 115,6).

Dumnezeu păzeşte pe cei credincioşi până la moarte (Ps. 47,13; 1 Cor. 1,8). Dumnezeu se află cu cei credincioşi la moartea lor (Ps. 22,4). Hristos îi izbăveşte  de frica de moarte (1 Cor. 15, 55-57; Evr. 2,15).