Pastorala IPS Serafim de Pireu: “Să ne dorim darul sfinţeniei, izvorât de Marea Minune a Întrupării”

Iubiţii şi mult doriţii mei fii,

„Taină străină văd şi preaslăvită”, „astăzi toată zidirea se bucură și se veselește că Hristos s-a născut din tânăra Fecioară”, „iar îngerii toți, în ceruri dănțuiesc și se bucură astăzi”.“Câte sărbători avem în fiecare zi întru Tainele lui Dumnezeu”, zice Sfântul Grigorie Teologul. Cel mai mare praznic, însă, rămâne această mare sărbătoare a Întrupării: „Venit-a întrupându-Se Hristos”, „Hristos se naşte”, «Hristos s-a născut !»!

Atât de mare este darul lui Dumnezeu făcut omului, încât «mintea este mai slabă ca faptele, iar cuvintele mai prejos de înţelegere”», după cum zice Marele Vasile. Departe de orice pricepere este lucrarea de negrăit a lui Dumnezeu, marea taină a dumnezeieştii iconomii, coborârea Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, care, «a locuit întru noi» ca Dumnezeu-Om, lucru „mai presus de minte” şi „mai presus de cugetare”. Desigur, este vorba de natura acestei minuni ce depăşeşte raţiunea omului. Neputinţa minţii omului de a ajunge la adâncurile înţelepciunii lui Dumnezeu este înnăscută, dar este şi consecinţa adâncirii omului contemporan întru răutăţile zilei. Sufletul acestuia este secat de lipsa îndulcirii dumnezeieşti, slăbit de lipsa gingăşiei şi întunecat de lipsa Harului, răbdând mii de chinuri văzute şi nevăzute, întru stăpânirea patimilor şi întru frenezia păcatului, săraci întru jertfire, dar nu şi întru bunuri materiale.

Nu înţelegem, fraţii mei, câtuşi de puţin „sărăcia extremă” a ieslei, „acea înfăşare cu totul smerită” ori „golătatea peşterii” întru care, însă, „strălucea bogăţia dumnezeirii”.

Nici inima noastră nu se însufleţeşte de bucuria care tocmai a venit: Domnul Întrupat. De bucuria care L-a născut: Doamna de Dumnezeu Născătoare, preacurata bucurie şi Mângâietoarea noastră, Preasfânta noastră Maică iubitoare şi preadulce, care ne întinde braţele aducându-ne nouă, celor mai josnici dintre oameni, bucuria ei, Preadulcele ei Prunc.

Gândiţi-vă, fraţii mei, la fericirea Preasfintei noastre, care aduce în lume pe Pruncul de dincolo de vreme.

Ce bucurie nemărginită şi binecuvântare simte o mamă atunci când îşi priveşte pruncul nou-născut, noul om, înfăşat şi odihnindu-se în îmbrăţişarea ei.

Ce îmbrăţişare simte şi Născătoarea de Dumnezeu atunci când toate s-au făcut „după cuvântul Tău”, al lui Dumnezeu adică…

Cât de mare îi este bucuria atunci când îi dă, odată cu laptele ei, viaţă Celui Dătător de Viaţă şi Făcător al Ei.

Cât de mare îi este bucuria atunci când simte mireasma de prunc, dar şi negrăita mireasmă a rodului pântecelui ei, căci desăvârşit Dumnezeiască şi desăvârşit omenească fire ţine în braţe Preasfânta Născătoare, pe Dumnezeul şi pe Fiul ei.

Cât de mare este bucuria ce răzbate din peştera smerită, «palat frumos» împodobit cu Lumina cea neînserată a arătării lui Dumnezeu, bucurie ce inundă zidirea întreagă. „Acolo îngerii cântă neîncetat, iar păstorii, petrecând noaptea pe câmp, cântare vrednică aduc”, „Să se bucure cerul, să se veselească pământul!”, iar „lumea dănțuiește auzind”, exclamă imnograful.

Născătoarea de Dumnezeu, aşadar, aduce omenirii bucuria ascultării, în locul ucigătoarei fărădelegi a neascultării. Maica Domnului aduce omenirii bucuria mântuirii din tragedia morţii.

Şi nu trebuie să uităm că omul totdeauna se va găsi la răscrucea ascultării de Dumnezeu şi a neascultării ce-l lipseşte pe om de belşugul paradisului pentru care a fost el zidit. Alături de Naştere vine şi moartea. Alături de urmarea credinţei a celei mai bune dintre oameni, a Doamnei de Dumnezeu Născătoare, [vine] şi ispita luptei cu Dumnezeu a urâtorului, mâniosului Irod.

Nu trebuie să uităm nici că Iisus, din momentul în care a păşit în istorie, înfruntă violenţa, împotrivirea şi persecuţia din partea autorităţii lumeşti ce asupreşte săraci şi neputincioşi. Hristos a răbdat din fragedă pruncie persecuţia şi puterea demonică – la fel cum, mai târziu, au făcut şi următorii lui, mucenicii încununaţi şi sfinţii – a unui Irod care, luptând împotriva lui Dumnezeu, caută să înveşnicească şi înteţească răutatea şi nedreptatea între oameni.

Aşadar, răutatea şi nedreptatea pe care le trăim astăzi nu sunt specifice doar nouă, ci constituie icoana parcursului martiric al Domnului încă de la Naşterea Sa, icoana norului de prunci mucenici junghiaţi din porunca tiranului Irod. Pentru că Irod, făcând parte dintre „ocârmuitorii neamurilor” – adică dintre aceia care au falsul sentiment că, având o funcţie lumească, au şi drept de viaţă şi de moarte –, în mod viclean se alătură morţii şi răutăţii, se leapădă de Dumnezeu şi supune oamenii la un sinistru măcel, la plânset şi bocet. Mucenicii şi, în vremea noastră, noii mucenici, adeveresc în continuare acest fapt tragic: „stăpânirea şi strălucirea împărăţiilor acestei lumi” săvârşesc răul, dar credinţa puternică în Dumnezeu, în Stăpânirea Adevărată a tuturor, în Făcătorul, în Domnul, în Împăratul vieţii, totdeauna le va birui. Biruinţă a credinţei şi încrederii este şi Maica Domnului, care, prin desăvârşita ei ascultare, s-a făcut Mijlocitoare, întru Duhul Sfânt, între oameni şi Dumnezeu, dăruind lui Hristos firea omenească şi făcându-se Dătătoare de Viaţă.

Ceea ce dorim astăzi cu mare putere nu este scăparea din chinurile noastre, după cum spune sfântul scriiturii noastre, Papadiamandis, «Ca şi cum ar avea patimile vreodată sfârşit şi suferinţa lumii», ci Darul sfinţeniei, izvorât de Marea Minune a Întrupării pe care, smerindu-Se pe Sine, ni-l face bunul Dumnezeu.

Ceea ce căutăm cu ardoare este începutul încredinţării care triumfă în inimile Drepţilor şi credincioşilor întru bucurie, începutul veseliei ce vine din luminarea Duhului Sfânt care îi face pe Sfinţi să strălucească, al veseliei îngerilor, păstorilor, magilor, a cerului şi pământului, a făpturii întregi. Începutul bucuriei a „celei dintâi dintre oameni”, a Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, începutul bucuriei pe care o primim şi o întâmpinăm în peştera Naşterii, pe Cuvântul lui Dumnezeu cel dinainte de veacuri, pe Fiul lui Dumnezeu, Hristosul întrupat, „lumina cea adevărată, Care luminează şi sfinţeşte pe tot omul”.

„Atunci când găseşti pe Hristos”, zicea Gheronda Porfirie, „îţi este îndestul, nu mai vrei nimic altceva, te linişteşti. Devii alt om. Trăieşti oriunde, oriunde există Hristos. Trăieşti printre stele, în ceruri cu îngerii, cu sfinţii, pe pământ cu oamenii, cu plantele, cu animalele, cu toţi, cu toate. Acolo unde există dragoste în Hristos, singurătatea dispare. Eşti liniştit, vesel, îndestulat. Nici melancolie, nici boală, nici stres, nici întunecare, nici iad”. Doar bucuria sfinţeniei. Iar această bucurie este Hristos, această bucurie este Mântuitorul, Care este omului odihnă, naştere, înviere şi mântuire.

Iar Marele Hrisostom exclamă: „Iată, vine Dumnezeu şi poartă trup omenesc, intră adică în curgerea istoriei şi se face om ce suferă foame, însetează şi este frig, pentru ca să izgonească dinlăuntrul nostru greutatea vinei şi să ne împace iarăşi cu cerul. Până în această noapte plină de minune, oamenii se găseau sub moarte. De-acum înainte, nu vor mai muri, ci vor adormi întorcându-se în pământul din care au ieşit, pentru a învia într-o zi întru bucuria nemuririi”.

Hristos s-a născut !
Adevărat s-a născut !

Mulţi ani binecuvântaţi şi preaînţelepţi !

Mitropolitul vostru,
+ Al Pireului, Serafim

| Pemptousia