† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
Un fost şef de Securitate a povestit pentru „Adevărul” cum şi cu ce mijloace tehnice se făceau interceptările telefonice înainte de 1989.Toate acestea au deschis noi discuţii despre cât de supravegheaţi suntem de serviciile secrete. Iar românii sunt sensibili la astfel de subiecte după decenii în care au trăit sub teroarea că Securitatea vede şi aude tot. Aurel Ţambrea, fostul şef al Securităţii din judeţul Vrancea, a dezvăluit pentru „Adevărul” cum era supravegheată populaţia României înainte de Revoluţie.
“Adevărul”: Cum era înainte de 1989? Sunt atâtea poveşti despre ascultările făcute de Securitate, interceptări telefonice, microfoane puse în locuinţe…
Aurel Ţambrea: Domnule, după Revoluţie au fost atâţia care s-au bătut cu pumnul în piept: „M-aţi ascultat, mi-aţi făcut, mi-aţi dres”. Ca să înţelegeţi cum stătea treaba, noi, la Vrancea, nu aveam decât zece magnetofoane incorporate cu care făceam ascultările. Plus că noi nu puteam asculta fără aprobarea procurorului şi nici nu-mi dădea voie să ies cu ascultarea ca probă în justiţie. Nu ţi-o lua în considerare.
Mulţi n-o să vă creadă când spuneţi că ascultaţi numai cu aprobarea procurorului.
Aşa era, eu nu spun minciuni. Trebuia să faci un raport, să documentezi, să arăţi care e situaţia. La vreme aceea procurorul era cel care aproba, nu judecătorul. Şi având numai zece magnetofoane erai obligat să selectezi ce e mai important, nu aveai cum să asculţi tot judeţul. Astea sunt legende.
Şi se înregistra pe casete sau cum?
Da, pe casete. Când suna telefonul, se aprindea un bec pe panou la băiat. Aveam câte un băiat care stătea. Asculta un pic şi dacă i se părea interesant dădea drumul la casetă şi înregistra.
Deci, nu înregistra chiar orice.
Nu, nici vorbă. Şi aşa era mult de lucru pentru că după ce se înregistra pe casete erau nişte ofiţeri de redare care le luau la mână şi transcriau de acolo ce era mai important.
Ce se întâmpla cu casetele astea, se depozitau undeva?
Se ştergeau, domnule. Pentru că era economie mare. După ce ofiţerul de redare scria pe hârtie ce era mai important, caseta era ştearsă, se înregistra peste. Au rămas foile respective prin arhive. Casetele s-au şters.
Ofiţerii care ascultau erau selectaţi în vreun fel? Era, totuşi, o treabă delicată…
Nici nu erau ofiţeri, erau subofiţeri. Nu era mare lucru să asculte.
Da, dar e nevoie de o anumită discreţie, adică nu poţi să pui pe oricine să facă treaba asta.
Nu, dar noi le spuneam că nu ne interesează amănunte din viaţa personală, cine pe cine înşeală sau lucruri de genul ăsta. Eh, acuma eu nu ştiu, poate că între ei acolo, când ascultau, mai făceau câte o glumă sau ceva. Credeţi că lor nu li se trezea curiozitatea când…? Mai făceau, că nu puteai să stai lângă ei să-i păzeşti. Am păţit tot felul de cazuri, trebuia să-i mai şi cenzurez.
Ce fel de cazuri?
Dom’le, ce se-ntâmplă, fiecare are capacitatea lui de a sintetiza sau de a sesiza nişte nuanţe şi atunci trebuia să intervină cenzura şefului, că d-aia erai şef. Îmi aduc aminte că odată a fost cazată într-o staţiune mama unui fugar, nu mai ţin minte exact. Am primit ordin să o ascultăm şi noaptea primesc telefon de la băieţi. Zice: „A venit fugarul!”. Vă daţi seama că dacă raportam la Bucureşti se venea cu dispozitiv, nu era glumă. M-am dus repede cu maşina la sediu, noaptea, pe la două, şi am ascultat şi eu cu atenţie. Ce se întâmpla? Asta visa: „Bine, mamă, că ai venit”.
Era pus microfon în camera unde dormea.
Da, nu v-am zis că ne-au rugat ăia să o ascultăm? Deci, ea vorbea în somn. Eu mi-am dat seama că-i vis, dar băiatul, săracul, când a prins informaţia s-a alarmat şi m-a sunat pe mine.
Aţi avut vreun caz în care vreunul din subofiţerii respectivi, care ascultau, să folosească vreo informaţie în scop personal sau ceva de genul acesta?
Nu, n-am avut astfel de probleme. Erau oameni serioşi. Băieţi cuminţi.
Acum, după ce aţi ieşit la pensie, credeţi că aţi rămas sub supraveghere?
Da, sigur. Îmi ascultă telefonul, câteodată şi filaj. Mi-au spus şi foştii subordonaţi: „Şefu, fii atent că ăla, cutare…”. Eu niciodată nu m-am temut.