“În noaptea Sfântului Andrei…”: Mucenicia Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu dimpreună cu decemvirii și nicadorii – 75 de ani

Prezenta în istorie a Căpitanului

Acest conducător exceptional este Căpitanul. Lumea legionară se naste din virtualitătile sufletului românesc prin prezenta polarizatoare a Căpitanului.

Personalitatea acestui om e reprezentativ românească prin aceea că e singurul om politic care crede în Dumnezeu. Nu numai că el crede. Dar crede că politica e supusă si ea lui Dumnezeu. Prin aceasta e pe linia românească a lui Stefan cel Mare.

Personalitatea acestui om e unică prin bogătia fără sfârsit a tuturor însusirilor lui. Pus în fata oricărei situatii de viată, omul acesta a putut întotdeauna si va putea întotdeauna să facă fată. Pentru că are la îndemână toate însusirile sufletului omenesc.

Omul acesta e un cerebral si un sentimental în acelasi timp, e rational si mistic, e bun si aspru, blând si neiertător, voluntar si domol, mândru si modest, tenace fără să fie rigid, idealist fără să fie utopic, vizionar al marilor latente românesti, cu o înaltă energie spirituală, pe cât de rezistentă energie fizică, pedagog si comandant, răbdător, stăpânit, chibzuit, desi tumultos în structura temperamentului său, viteaz si, mai cu seamă, moral în cel mai greu înteles al cuvântului, adică dezlegat de imperative personale – om predestinat înaltelor dominări colective.

Ceea ce e singular, după cum se vede, în constructia sufletească a acestui om, e că în el sălăsluiesc valabil nu numai cele mai numeroase calităti sufletesti, ci cele mai depărtate. Înalta lui putere de proiectie a spiritului si în acelasi timp, exceptionala lui putere de organizare materială – surprinzătorul lui bun simt – formează un contrast de o fertilitate aproape nemaiîntâlnită. Oamenii care se bucură de înăltime spirituală sunt, de obicei, complet dezorientati în viata concretă. Iar organizatorii nu sunt niciodată obsedati de imperative spirituale.

Si iată, omul acesta e valabil pentru toate planurile vietii. Omul acesta are cea mai armonioasă îmbinare a intelectului cu vointa si sentimentul, fiind prin astea omul cel mai întreg si mai sănătos al contemporaneitătii, expresia cea mai plenară a omeniei noastre românesti. Cerebralismul său e un cerebralism care merge până la luciditate, la iluminare, vointa e o vointă de otel si afectivitatea sa e uriasă, o afectivitate care proiectează asupra tuturor fiintelor din jur marea sa radiatie interioară. E ceva unic – ca în pasiunea Sfântului Francisc din Assisi – în uriasa putere de iubire a acestui om pentru ceilalti oameni, pentru celelalte făpturi ale lui Dumnezeu, pentru animale si gâzele colorate ale câmpurilor si pentru flori si pentru păsările lui Dumnezeu si pentru copiii o uriasă putere de iubire, o nesfârsită bunătate.

Aici, desigur, e însusirea esentială care îl face un predestinat. Nimic nu s-a făcut niciodată în lume, fără iubire. Nu putem iubi, nu putem crea. E un adevăr care depăseste biologia. Porneste din divinitate, de la Isus. Cine poate închina o mare, nesfârsită iubire acestui neam românesc, acela îl va fecunda.

Căci numai cine poate astfel iubi neamul – neamul acesta asa cum este el, socotit păcătos, ros de grele mosteniri istorice si păcate atavice – numai cine îl poate iubi total si poate total să i se jertfească, numai acela va putea dezmorti latentele vietii etnice, aducând la suprafată un cu totul alt suflet românesc decât ne-am obisnuit să-l vedem. E aici un tainic proces de fecundare, un complicat joc de dezlăntuiri lăuntrice pe care numai afectivitatea îl realizează în ascunsul suflet omenesc.

Fenomenul politic*) românesc, adică o mare înflorire de năzuinte vitale, va fi posibil numai atunci când neamul acesta obijduit va simti, va simti în sfârsit asupra lui, tradusă până în faptele mici concrete, o mare iubire care planează deasupra-i, care îi va da în sfârsit sentimentul că are pentru ce trăi, că nu mai sunt zadarnice sfortările, că e înteles, ajutat, ridicat.

Creatia politică românească va fi posibilă abia atunci când în locul monstruoasei abstractii a statului român actual, se va realiza, de la Căpitan până la ultimul român, sentimentul marii comuniuni românesti.

Si atunci se va deschide marea epocă românească.

Un astfel de om cum e Căpitanul, prin complexitatea însusirilor de care dispune, poate pătrunde toată diversitatea vietii si se asează în inima lucrurilor. De acolo este un punct de observatie si o perspectivă asupra vietii care îti îngăduie să o vezi simultan în totalitatea ei. Rezolvările de viată, care pornesc din acel punct de observatie centrală asupra ei, sunt rezolvări definitive. Omul care stă în inima lucrurilor nu greseste niciodată. Faptele lui pot să apară greseli – imense, monstruoase – bietilor oameni de duzină, care rezolvă viata la suprafată, cu perspectivele lor mediocre si momentane. E de ajuns, însă, să se deschidă perspectiva, pe care oamenilor obisnuiti le-o deschide timpul, pentru ca toti să-i recunoască dreptatea.

Verificarea obiectivă a celor spuse până aici, a marilor lui însusiri, a puterii lui creatoare, a organicitătii faptelor sale, stă în observatia izbitoare că, de vreo sase ani încoace, desi omul acesta n-are nici o calitate oficială în tară, politica oficială a tării românesti a început să se învârtă cu toate evenimentele ei importante ca simple reflexe în jurul faptelor sale.

Pentru că numai faptele sale sunt organice colectivitătii românesti.

Numai faptele sale sunt esentiale destinului românesc.

_________________

*) Păstrăm cuvântul „politic” pentru a nu izbi prea tare mentalitatea actuală. Si pentru a desemna, oarecum, aspectul realizărilor materiale ce vor însoti viitorul fenomen românesc. Care, însă, nu se va mai putea numi fenomen politic.

de Victor P.Gârcineanu
Bucuresti, 1937

Citiți și:

PE CINE AU OMORÂT – articol de Gheorghe Racoveanu din 1958