Cea mai mare ruşine a României: Dictatura de la Pungeşti

Sub ocupaţie

Februarie, 2014. După o jumătate de oră de mers de la Vaslui, se zăresc deja primele case din Pungeşti. Ninge frumos şi totul e alb, ca într-o poveste. Acolo, aproape de intrarea în comună, văd staţionând pe mar­gi­nea drumului o maşină a poliţiei rutiere. La plecarea din Bucureşti, un coleg de breaslă m-a sfătuit să am grijă, pentru că de vreo trei luni, de când cei de la Che­vron s-au instalat aici, Pungeştiul e sub asediul poliţiei şi al jandarmilor şi că sunt zile în care nici un “musa­fir” nu e lăsat să intre în comună. Am zis că e o exage­rare, că după 24 de ani de democraţie, într-o Românie europeană, aşa ceva nu-i posibil. Şi totuşi, acum, când văd maşina poliţiei la intrarea în comună, încep să fiu puţin îngrijorat. Să fi bătut degeaba atâta drum? Merg încet, apropiindu-mă de primele case. Poliţistul mă vede, coboară hotărât din maşină şi-mi face semn să opresc. “Actele la control, vă rog! Doar permisul şi bu­le­tinul”. Îi întind documentele. Le studiază atent, cu privirea încruntată, fără să scoată o vorbă. Deschide apoi o agendă, transcrie meticulos datele din actele mele, face câţiva paşi în faţa maşinii, notează numărul de înmatriculare şi se întoarce lângă mine, zicându-mi cu glas tăios: “Luaţi actele. Cu ce treabă pe-aici?” Îl privesc uluit, străduindu-mă totuşi să rămân calm şi să îi răspund politicos cine sunt şi ce vreau. Mă ascultă plic­tisit, cu privirea opacă şi aspră. “Ce s-a întâm­plat?”, îl întreb indignat, fiind aproape sigur că mă va în­toarce din drum. “Nimic. Doar nişte măsuri spe­ciale. Puteţi merge”. Îmi întoarce enervat spatele şi pleacă, zbârlit de frig, către maşina lui. Răsuflu uşurat şi pornesc către Siliş­tea, primul sat din co­muna Pungeşti. Pe drum, nici ţipenie, nici o urmă de picior prin zăpada proaspăt aşter­nută. Curţile sunt pus­tii, doar ici, colo, mai latră nişte câini hăme­siţi. Înaintez încet şi parcă alunec tot mai mult într-o poveste de-acum o sută de ani. Peste tot, doar case din lut, pricăjite şi strâmbe, gârbovite de veacuri şi vopsite în culori ţipătoare. Văd câteva coşuri fu­megânde, singurul semn că satul e lo­cuit. Într-una din curţi stă agăţat de crean­ga unui copac un steag tricolor. Lângă el, flutură o pânză albă pe care stă scris cu vopsea “Stop Chevron!”. La câteva case mai încolo, un alt tricolor atârnă chiar deasupra porţii, iar lângă el, aceeaşi lozincă scrisă pe o bucată de pân­ză. Peste drum, la fel, un steag şi o pancartă cu “Stop Chevron”, agăţate de streaşina casei. Pe măsură ce înaintez, văd tot mai multe curţi cu stindarde. Flu­tură agăţate pe garduri, în copaci sau pe acoperişuri. Opresc maşina în faţa unei curţi cu steagul la poartă. Nu apuc să cobor, că deja văd ieşind din casă o femeie vânjoasă şi rumenă în obraji. Des­chide poarta şi mă întâmpină zâmbi­toare, ghicind parcă cine sunt şi ce vreau de la ea. Deodată, o huruială asurzitoare ne acoperă vorbele. Un camion uriaş tre­ce pe lângă noi în viteză, spulberând toată zăpada din drum. “Cară balast la Chevron”, îmi spune femeia cu năduf. “Trec zeci de camioane d-astea pe zi, până târziu, la miezul nopţii, de se cu­tre­mură tot satul. Să mergeţi prin sat să vedeţi case crăpate, cu pereţii gata să cadă. Cine plăteşte toate astea? Che­vron? Ponta? Nimeni nu vine să ne as­culte şi pe noi…” Vorbele îi vin de-a valma, cu o furie grea. Cade o clipă pe gânduri, apoi îmi zâmbeşte din nou. Mă invită în casă, că tocmai a pus pe cuptor nişte turtă. “Scuzaţi deranjul, aşa-i la noi, viaţa mai aspră.” O cheamă Maria Dediu şi are 40 de ani. Trăieşte în casa asta împreună cu soţul şi fata ei de opt ani, Miruna. “Îmi zice mereu: «Mamă, iar am visat cum îl bat jandarmii pe tata». Are zile când pur şi simplu îi e frică să meargă singură la şcoală, că se întâlneşte cu jandarmii pe drum. E plină comuna. Bântuie toată ziua de colo până colo, se fâ­ţâie cu dubele lor şi filmează tot ce mişcă. Noi n-avem voie să umblăm în grupuri mai mari de trei, patru persoane, că imediat vin şi ne iau la întrebări. Dacă apare vreun străin, îl ur­măresc peste tot. As­ta, dacă reu­şeşte să in­tre în sat. Ce să vă zic, trăim într-o adevărată te­roare. Suntem, cum s-ar spune, sub ocu­pa­ţie. Că nici tă­tarii, nici turcii, nici ruşii nu ne-au făcut aşa rău cum ne fac nemernicii ăştia. Cum vine asta, dom­nule, că vă văd om cu carte, unde-aţi mai pomenit jan­darmi ro­mâni să apere o firmă străi­nă şi să ne terori­zeze pe noi, români de-ai lor?”

Răscoala

Intrăm direct în bucătărie, unde e cald şi miroase a plăcintă. Mă invită să iau loc şi-mi promite o porţie mare de turtă cu dovleac, imediat cum e gata. Zâm­beşte mereu, se bucură sincer de vizita mea. Ziarişti n-au venit decât atunci când se organiza vreun miting, când era rost de scandal. E bine şi aşa, dar nimeni n-a venit până acum să-i întrebe şi de viaţa lor de acum, de prigoana în care trăiesc, să afle cu adevărat de ce nu vor ei să vină Chevron-ul aici. Sunt mulţumiţi aşa, cu traiul ăsta amărât, n-au nevoie de sondele lor, de gaze­le lor de şist. Ştiu şi ei ce înseamnă “extracţie prin fracturare hidraulică”, s-au informat, au cerut părerea specialiştilor, au văzut pe internet ce-au păţit alţii de la gazele astea, prin alte ţări, cum le-au otrăvit apa şi le-au stârpit pământul, că nu mai ieşea nici fir de buru­iană din el. Aici, în Pungeşti, e apă din belşug, din trei în trei case vezi o fântână. Oamenii au, slavă Domnu­lui, pământul mănos şi animale multe în bătătură, că doar din asta trăiesc. Cum să vină cineva aşa, nitam-ni­sam, să pună stăpânire peste destinele lor şi să le otrăvească apa? Cum să stea ei şi să aştepte liniştiţi o nenorocire ca asta? “Ce-or fi zis ei? «Ia mai dă-i în­colo de amărâţi, că-s proşti grămadă şi îi păcălim noi repede.» Chiar îmi zicea într-o zi un jandarm: «Bă, pentru ce vă luptaţi voi atâta? Nu vedeţi că sunteţi vai de capu’ vostru de sărăntoci?» Nu-i adevărat. I-am zis să vină să vadă ce avem noi în cămară. Că noi mâncăm numai ce-i sănătos, lapte, brânză, ouă, car­ne, totul proaspăt şi natural, în timp ce el mănâncă numai plastic şi otrăvuri de la supermarket. N-a mai zis nimic, rânjea aşa, ca prostu’. E adevărat, noi nu ne permitem vile sau excursii prin nu ştiu ce ţări. Dar avem şi noi bucuriile noastre şi ne place să trăim aşa. Uite, chiar ieri a fătat vaca noastră un viţel de toată frumuseţea. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar asta înseamnă o mare bucurie în viaţa noastră”.

Calvarul din Siliştea a început astă-toamnă, când Chevron a adus primele utilaje pentru instalarea son­dei de explorare. Sătenii auziseră că va începe cândva daravera, dar nu ştiau exact când. Încă din august um­bla zvonul că cei de la firma americană Chevron ar fi bătut palma cu Mircia Vlasă, primarul comunei. Ba chiar că ar fi cumpărat un teren de-al lui pentru insta­larea sondei, lucru confirmat mai târziu. Tot atunci au început să apară prin sat nişte oameni ciudaţi, care umblau din poartă în poartă şi împărţeau tot felul de lucruri. Şepci, tricouri, pixuri, abonamente la nu ştiu ce ziare, ori chiar sarmale şi cutii cu iaurt. “Păi iaurt ne trebuie nouă?”, sare plină de furie Maria. “Când aproape la fiecare casă oamenii au cel puţin o vacă în ogradă? Normal, aşa ceva ne-a enervat foarte tare, mai ales când am văzut că după ce îţi dădeau toate cadourile astea, te puneau să semnezi într-un tabel că eşti de acord cu explorarea gazelor de şist, în comună. Ăi mai bătrâni şi fără carte au semnat. Au mai semnat şi alţii, care habar n-aveau ce-s alea gaze de şist. Dar cei mai mulţi s-au oţărât tare la domnii ăia, că au fugit mâncând pământul, nu alta. Şi nici că s-au mai în­tors”.
Şi totuşi, pe 16 octombrie dimineaţa, pe strada prin­cipală a comunei au început să apară câteva cami­oane uriaşe, care cărau tot felul de monştri din fier. Oa­menii s-au alarmat imediat. S-au adunat chiar aco­lo, la marginea câmpului, şi s-au aşezat în genunchi pe şosea, blocând trecerea camioanelor. În nici jumă­tate de oră, au apărut, ca din pământ, sute de jandarmi înarmaţi până în dinţi. “Nu ştiu de unde au adus aşa repede atâta oaste. Le-au trebuit şase ore ca să-i sal­veze pe oamenii ăia căzuţi cu avionul în Apuseni, şi la noi au venit imediat. Sute de jandarmi, pentru câţi­va amărâţi care stăteau în genunchi şi se rugau să fie lăsaţi în pace, să nu îi otrăvească cu porcăriile lor”. Maria era acolo. Îşi aminteşte că simţea un curaj cum n-a mai avut niciodată. Nu a ştiut până atunci cât de uniţi şi puternici pot fi nişte ţărani amărâţi ca ei şi cât de mici pot deveni în faţa lor ditamai guvernanţii, care le chinuie zi de zi viaţa. Imensa ei bucurie n-avea să dureze însă prea mult. Jandarmii au reuşit să încer­cu­iască grupul de protestatari şi să-l împingă pe margi­nea drumului, eliberând accesul camioanelor. În urma îmbrâncelilor, au fost răniţi şapte oameni, doi dintre ei, mai bătrâni, foarte grav. Aşa s-a încheiat primul epi­sod al unei răscoale care avea să transforme în scurt timp comuna Pungeşti într-o zonă de război. “De-atunci, noi nu mai avem deloc linişte. Suntem trataţi ca ultimii infractori, păziţi zi şi noapte de zeci de jandarmi. Vă rog să mă credeţi, la Pungeşti, adică acasă la noi, ne simţim de la o vreme ca într-un lagăr de concentrare”.

Înăbuşirea răscoalei

În timpul ăsta, alţi jandarmi s-au ocupat doar de cei rămaşi peste noapte la cort. În doar câteva minute, au distrus totul, fără nici o împotri­vire. De cum a ieşit în stradă, Maria a înţeles care era planul lor. S-a apropiat de cordonul de scutieri, încer­când cu ma­re curaj să treacă prin­tre ei. “Lăsa­ţi-ne, maică, să ajungem la ai noştri! De ce ne ţi­neţi aici? Ca să nu vadă ni­meni cum îi că­să­piţi voi cu bătaia?”. Nici n-a ajuns bine lângă ei, că au îmbrâncit-o ca pe o pă­puşă de paie. Femeia asta mărunţică şi slabă ca un ţâr zăcea lată pe drum, la picioarele scu­tie­rilor. Nu s-a lovit ea prea tare, dar gestul ăsta a necăjit-o cum­plit. Cum s-o azvârle ca pe o stâr­pi­tură, chiar aici, aca­să la ea? Mă priveşte în ochi şi-mi zâmbeşte amar. “Aşa a fost, batjo­cură mare. Îmi pare rău de ochelari, că de la smu­citura aia mi-au că­zut şi s-au făcut ţăndări. Şi iaca, acum văd aşa, ca prin ceaţă, că n-am avut bani să-mi iau alţii. Şi braţul ăsta mă mai doa­re oleacă de la umăr, că am căzut pe el. Ei, dar astea-s nimicuri, du­re­rea cea ma­re a rămas aici, la su­flet. Că abia după ce ne-au nă­buşit ei răscoala a por­nit adevă­rata prigoană. Trăim astăzi, în satul nos­tru, ca nişte prizonieri de război, la fel cum tră­iau oamenii ăia amărâţi din Siberia. Poliţia şi jan­dar­mii fac legea aici. Cum ieşi din ogradă, gata, te controlează la acte, te iau la întrebări, unde mergi, ce faci. Ne filmează tot tim­pul, ca pe hoţi, au umplut satul cu amenzi şi dosare penale, cred că sunt o sută de oameni cu necazul ăsta pe cap. Şi băiatul meu are vreo trei amenzi. Una că a stârnit lumea la răscoală, alta că a tulburat liniştea publică şi încă una, că n-avea număr de înmatricu­lare la căruţă. Fac orice ăştia, doar ca să sperie lu­mea, să nu mai iasă nimeni în stradă. De la primărie au ame­ninţat că le iau ajutoarele sociale dacă mai protes­tea­ză. Păi cum să trăieşti aşa, cu spaima asta pe spinare?”. Oftează greu, lăsând privirea resem­na­tă în jos. Pentru ea, nu mai e poate aşa necaz mare, dar pentru tinerii satului, viitorul e ca un coşmar. “Dacă nu se schimbă nimic, peste câţiva ani, comu­na asta o să dispară. O să ră­mână numai deşert”.

Prigoana

Constantin Spiridon are o mică fermă cocoţată pe un deal, la nici un kilometru distanţă de terenul pe care va fi instalată sonda. Acum câţiva ani, a obţinut prin agenţia SAPARD vreo opt miliarde de lei vechi, a mai împrumutat de la bancă încă cinci miliarde, şi a pornit investiţia. Astăzi e aproape convins că au fost bani aruncaţi. De când a aflat că la Pungeşti va fi am­plasată o sondă pentru gaze de şist, toate proiectele lui s-au năruit. “Eu am, cu tot cu viţei, vreo 50 de animale. Zilnic produc aproape 600 de litri de lapte. Consum două tone de apă în fiecare zi. Păi ce fac eu cu toată munca mea, dacă se otrăveşte apa, mai ales că am ferma aşa aproape de sondă? Nimeni n-a venit să ne explice, să ne dea o garanţie, o asigurare, ca în caz de vreo nenorocire, să ştim că cineva ne va des­păgubi cumva. Nu, au venit hoţeşte, fără să ne spună nimic, tratându-ne ca pe nişte dobitoace”. Anul tre­cut, pe 16 octombrie, s-a alăturat şi el celor care au blocat în genunchi calea de acces a camioanelor cu utilaje. A stat faţă în faţă cu jandarmii, sperând că până la urmă măcar se va găsi cineva să stea de vorbă cu ei. Nici pomeneală. Au fost îmbrânciţi cu sălbăti­cie şi aruncaţi pe marginea drumului. “În toată îm­bul­zeala aia, unul dintre jandarmi m-a lovit cu pum­nul în piept. A dat tare, ca într-un sac de box. Am că­zut pe spate şi n-am mai ştiut nimic, până când m-am trezit la spital. Eram cu toţii şapte oameni răniţi. A doua zi, se zvonea că prefectul ar fi dat ordin să fim cu toţii externaţi, pentru că ieşise vâlvă mare, că la Pungeşti oamenii sunt omorâţi în bătaie. Dar eu nu eram bine deloc şi m-au transferat la un spital din Iaşi”. Astăzi, face un tra­tament special, cu un medicament scump, pen­tru subţierea sânge­lui. Din cauza loviturii, s-a ales cu nişte chea­guri de sânge în zona ini­mii. În fiecare dimi­neaţă se trezeşte trans­pi­rat fleaşcă, respirând greu şi cu dureri mari care pornesc din piept şi se întind pe tot braţul stâng. “Asta e demo­cra­ţia în România. Acum trăim sub ocupaţia jan­darmilor, ca după un război în care am fost înfrânţi. Peste tot con­troale, peste tot poliţie, iar acolo, la poarta Chevron-ului, perma­nent stă o «regină», adică maşina aia mare şi blindată a jandar­me­riei, în timp ce dincolo de gard se lucrează de zor, se pregăteşte tere­nul pentru instalarea sondei. De când are voie Jandarmeria Ro­mână să păzească o fir­mă străină? Sau să-l apere pe primar de ce­tă­ţenii care l-au votat? Fata mea a primit două amenzi şi-au amenin­ţat-o la Vaslui cu puş­că­ria, pentru că instigă lumea la răscoală. Sunt zeci de dosare penale şi amenzi. Dacă ne adu­năm cinci oameni pe stradă, imediat suntem luaţi la întrebări. La ma­gazinele din Siliştea sau Pungeşti, ăia de-au participat mai des la proteste nu pot să cumpere nimic, nu le dă nici cu bani. Spu­neţi-mi şi mie, ce fel de Românie e asta?”.

Trupele lui Satana

Îl cheamă Gheorghe Muntea­nu şi are 80 de ani. “Astăzi se îm­plinesc 29.322 de zile de când m-am născut chiar aici, în casa asta din Pungeşti”. Râde ghiduş, spunându-mi că aşa îi place lui de la o vreme, să-şi numere zilele. A trăit vremuri grele, războiul, foa­me­tea din ’46, colectivizarea, dic­tatura lui Ceauşescu. Dar nicio­dată n-a fost mai rău ca acum, când ştie că peste câţiva ani, satul ar putea să dispară. Pe 16 octom­brie a fost şi el lovit în îmbulzeala aia cu jandarmii. După ce au fost încercuiţi şi împinşi pe marginea străzii, a încercat să iasă de-acolo, stre­curându-se printre picioarele lor. “Eu sunt cardiac din 2007. Dacă mă supăr oleacă sau mă apucă vreo teamă, inima mi-o ia la fugă, se duce cu 170 de bătăi pe minut. În ziua aia, când m-am văzut prins în lanţul ăla de jandarmi, m-a luat deodată o ameţeală mare şi am dat să ies. M-am târât printre picioarele lor şi i-am rugat să mă lase, că nu mă simt prea bine. Unul din ei mi-a zis «Stai moşule, aici!» şi mi-a izbit un genunchi chiar în capul pieptului, că nu mai puteam deloc să respir. Atâta mai ţin minte, că pe urmă nu m-am trezit decât la spital, când aveam nişte tuburi pe mine. Îmi aduc aminte că a venit o asistentă mai voinică şi mi-a zis aşa: «Era să mori, tataie!». Că mai bine muream decât să trăiesc calvarul ăsta care a venit peste noi”. De atunci, îi e frică să mai iasă pe stradă. Cum vede un jandarm, inima lui o ia din nou razna. Şi sunt mulţi, foarte mulţi, e imposibil să ieşi pe drum şi să nu-ţi iasă măcar unul în cale. “Trupele lui Satana”, zice cu lacrimi în glas. “Aşa am ajuns. Să ne lovească cei ce ar trebui să ne apere”. Aşa că stă numai aici, în ograda asta sărăcăcioasă, cu grijile şi amintirile lui. De cinci ani, are femeia bolnavă de alzheimer şi el o îngrijeşte ca pe un copil. O schimbă de haine, o spală, îi dă să mănânce. “Ne-am luat acum 61 de ani. Am trăit frumos împreună, era o mândreţe de femeie. Acu, dacă-i aşa bolnavă, nici măcar n-am cu cine să mai împart gândurile”. În­toarce privirea la ea şi zâmbeşte amar. Îmi arată apoi nişte fotografii vechi, să văd cum era ea în tinereţe sau cum arăta satul lor atunci când trăiau liniştiţi. “Domnule, să ştiţi de la mine, satul ăsta nu mai are viaţă lungă. Şi aud că-s mai multe aici, în Vaslui, unde vor să scoată gazele astea. Şi când o să încea­pă, atunci să vezi, c-o să ne otrăvească pământul şi toate văile astea o să fie un pustiu. Eu poate n-o să apuc nenorocirea asta, dar tinerii o să rămână ca nişte orfani. Toţi domnitorii pe care i-am avut au cău­tat să apere Moldova noastră. Numai ăştia de-acum au pus-o pe tavă străinilor şi-au învrăjbit românii între ei. Să le fie ruşine, că n-au nici un Dum­nezeu!”
Uneori, noaptea, casa lui hodorogită se zguduie din toate încheieturile, şi-atunci sare din pat îngrozit, crezând că-i cutremur. Nu, nu e decât un alt camion care aduce material pentru sondă. Pe urmă, o vreme, nu mai poate să doarmă. Stă întins în pat şi îşi numără iar zilele de când s-a născut, ca şi cum ar vrea să afle cât i-a mai rămas de îndurat.

Epilog

Încă mai ningea când am pornit spre ieşirea din Pungeşti. Drumul era la fel de alb, neatins de nici o urmă de om. Doar o maşină de patrulare a jandar­milor mai trecea încolo şi încoace, lăsând dâre negre în urmă. Mergea încet, chiar foarte încet, atât cât era nevoie pentru ca jandarmul din dreapta şoferului să poată filma nestingherit tot ce-i iese în cale. Nu m-au cruţat nici pe mine, m-au filmat tottimpul, de când am venit în Pungeşti. Mă filmează şi acum, la ple­care. Trec pe lângă mine, în sens opus, apoi se întorc şi parcă ar vrea să mă însoţească din urmă, până la ieşirea din ultimul sat al comunei. În jur, nici ţipenie, curţile oamenilor sunt pustii, totul e alb şi încremenit. O nelinişte stranie îmi dă parcă ghes să mă grăbesc, să ies cât mai iute din decorul ăsta apăsător. În urmă, ceva mai departe, văd din nou maşina jandarmilor. De data asta, încep să mă tem. E o teamă pe care par­că am mai simţit-o, care vine din amintirea unui coş­mar pe care-l credeam dispărut. Da, ştiu acum, e aceeaşi teamă şi apăsare grea pe care le simţeam când­va, zi de zi, când toată România trăia sub teroa­rea feroce a Securităţii.

| formula as