Sfantul Iustin Popovici: Despre nesupunerea fata de stat, cand acesta este potrivnic lui Dumnezeu

Sfanta mare mucenita Eufimia dimpreuna cu cei 48 de mucenici (+304) si Prisc Antipatul, eparhul imparatului. Antipatul le-a zis: “Oare voi sunteti cei ce va impotriviti poruncii imparatesti si poruncii noastre, defaimand jertfele aduse in cinstea marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: “Poruncii imparatului sau poruncii tale, Antipate,  se cade  a  ne  supune,  de  nu  va fi  potrivnica  lui Dumnezeu, iar de va fi potrivnica, se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar si a ne impotrivi. De ne-ati fi poruncit noua acele lucruri la care suntem datori a ne supune stapanirilor, apoi am fi dat cezarului cele ce sunt ale cezarului (Matei 22,21).

Insa, de vreme ce porunca ta este potrivnica si urata lui Dumnezeu, pentru ca ne poruncesti sa cinstim faptura mai mult decat pe Creator, si ne siliti sa ne inchinam si sa jertfim diavolului, si nu lui Dumnezeu Celui Preainalt, noi nu vom implini niciodata porunca voastra, pentru ca noi suntem inchinatori drept credinciosi ai adevaratului Dumnezeu din Ceruri”.

Sfantul mucenic episcopul Filip (+304) ii raspunde lui Iustin, eparhul imparatesc: “Sunt crestin si nu pot sa fac ceea ce imi ceri; poti sa ma dai la cazne, dar nu ma poti infrange!”

Cand peste sapte luni acelasi eparh il intreaba iarasi pe sfant: “Dar de ce te impotrivesti atat de necugetat vointei imparatesti?” Sfantul ii raspunde: “Nu ma port necugetat, ci implinesc voia lui Dumnezeu, Ziditorul si Judecatorul tuturor. Sfanta Scriptura spune: “Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”. Tocmai asta si facem. Poruncilor indreptatite ale imparatului m-am supus totdeauna”.

Dictatura ateistilor luptatori contra lui Hristos si a ludelor tradatori de Hristos – iata cine-i vinovat de viata noastra muceniceasca. Dictatura ludelor! Exista oare ceva mai respingator pentru Biserica lui Hristos si pentru crestinism?…

Cea mai rudimentara si mai elementara logica dezvaluie si dovedeste: colaborarea intre ateistii fatisi, blestematii luptatori impotriva lui Hristos si Biserica dreptmaritoare a lui Hristos este cu desavarsire ilogica si antilogica. Cei ce staruie in a cauta o astfel de colaborare, sau deja colaboreaza, sau – e ingrozitor s-o spunem! -silesc pe altii la asa ceva, ii intrebam prin cuvintele Apostolului: “Ce insotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce impartasire are lumina cu intunericul? Si ce invoire este oare intre Hristos si Veliar?” (II Cor. 6,14-15).

Nu-l auziti oare pe Apostolul purtator de Hristos, care tuna: “Dar, chiar daca noi sau un inger din cer v-ar vesti alta Evanghelie, decat aceea pe care v-am vestit-o, sa fie anatema!” (Gal. 1, 8). Sau, in vacarmul dictaturii ateiste, ati asurzit de tot pentru adevarul si legamantul dumnezeiesc: “Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui mamona” (Matei 6, 24).

Nu colaborare ci coexistenta. “Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.” lata ce fel de coexistenta a Bisericii si statului a fost stabilita si prescrisa de Atotstiutorul Domnul nostru si Mantuitorul Hristos (Matei 22, 21). De aceea ea ramane in veci obligatorie si nestramutata pentru Biserica.

Cezarului – moneda, banii, cu efigia cezarului.

Lui Dumnezeu? – si sufletul si trupul: caci pe trup si in suflet este intiparit chipul lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu se afla si pe trup si in trup, pentru ca trupul traieste prin sufletul asemanator lui Dumnezeu. Deci, si unul si altul apartin lui Dumnezeu – vesniciei, vietii vesnice, Adevarului vesnic, Dreptatii vesnice, Ratiunii vesnice. Prin urmare, cele ce apartin lui Dumnezeu nu pot fi jertfite de dragul cezarului, si aici intaietatea ii revine totdeauna lui Dumnezeu.

In Dumnezeu – Omul, in lucrarea si trupul Lui – Biserica, Dumnezeu totdeauna se afla pe primul loc, iar omul – pe-al doilea; Dumnezeu totdeauna hotaraste totul, si nu omul. Acestea sunt atotvaloarea si masura a toate in Biserica universala. Iata de ce ea se apleaca asupra oricarei probleme “cu frica de Dumnezeu, cu credinta si cu dragoste.”

Biserica apare ca un organism divino-uman, si abia dupa aceea – ca organizatie. Ea este trupul Dumnezeului-Om: de aceea, mai intai se cuvine ca toate sa fie cercetate si masurate de Dumnezeu, apoi de om. Si niciodata doar de om, si dupa “cele omenesti”. Iata de ce “trebuie sa ascultam de Dumnezeu mai mult decat de oameni”. Cand vine timpul, in aceasta privinta trebuie sa-i stam impotriva chiar si lui Petru, primului dintre apostoli. Aici vesnic ramane in vigoare apostoleasca metoda si inceput al zidirii Bisericii “parutu-s-a Duhului Sfant si noua” (Fapte 15, 28): mai intai Duhul Sfant, apoi noi – noi dupa Duhul Sfant si in Duhul Sfant si impreuna cu Duhul Sfant.

“Dati cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” – acesta este principiul coexistentei dintre Biserica si stat. Nu colaborare, ci coexistenta intre Biserica si stat. Nu colaborare, cu atat mai mult atunci cand “cezarul” prigoneste toate cele ce sunt ale lui Dumnezeu si nu vrea sa stie nimic din cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci tinteste doar sa nimiceasca tot ce este al lui Dumnezeu. Aici lipsesc conditiile principale pentru colaborare. Sau coexistenta egala in drepturi a asezamintelor, si a persoanelor umane, sau calvarul Bisericii cauzat de catre prigonitorii, chinuitorii, cotropitorii, care tagaduiesc si prigonesc pe Dumnezeu si cele ale lui Dumneze. Iar prin dictatura impun pe potrivnicul lui Dumnezlu si cele potrivnice lui Dumnezeu, in acest caz Biserica si statul se despart, se separa fiecare cu ale sale. Nimeni sa nu indrazneasca sa se amestece in treburile launtrice ale Bisericii, sa nu se atinga de sfintele si vesnicele ei indatoriri si drepturi evanghelice.

Este limpede ca Biserica sub orice regim, chiar si cel ateist, trebuie sa-si gaseasca un mod de a convietui (modus vivendi), dar intotdeauna in duhul si limitele principiului evanghelic de convietuire: “cezarului cele ce sunt ale cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, si asta sub controlul suprem al Atot-Evangheliei: “sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni”. Daca insa acest lucru este cu neputinta, nu-i ramane Bisericii ca “modus vivendi”, decat principiul evanghelic: sa patimeasca pentru Domnul Hristos, sa rabde, sa sufere, luptand astfel pentru drepturile fundamentale ale credintei constiintei si ale sufletului.