[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=3020598050320537619&ei=2kTWSLvbIIiG2gKzgt20Ag&hl=en]

Danion Vasile

Pe site-ul oficial al Patriarhiei Române am citit o ştire îngrijorătoare: „Ediţia din acest an a Congresului Ecumenic al Episcopilor prieteni ai Mişcării Focolarelor va debuta mâine, 17 septembrie, la Beirut, în Liban. La manifestarea care va avea loc în perioada 17-22 septembrie va participa din partea Bisericii Ortodoxe Române Preasfinţitul Părinte Sofronie, Episcop al Oradiei.”[1]

Pentru creştinii care nu ştiu despre ce e vorba, Mişcarea Focolarelor, întemeiată de Chiara Lubich, este o mişcare care promovează o unitate supraeclezială şi adogmatică între creştini (aşa cum se poate citi pe https://www.focolare.org/page.php?codcat1=300&lingua=EN&titolo=ways%20to%20dialogue&tipo=among%20christian%20Churches ).[2]

Există creştini care văd în dialogul ecumenist o tentativă de mărturisire a învăţăturii Bisericii Ortodoxe în faţa heterodocşilor însetaţi de adevăr. Activitatea Mişcării Focolarelor arată însă că adunările ecumeniste promovează un creştinism apostat. Iată o mărturie oficială, preluată de pe https://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=231772 , site care, aşa cum se prezintă, este „Vocea papei şi a Bisericii (catolice – n.n.) în dialog cu lumea”: „În aceste întâlniri, episcopii au obiceiul să «reînnoiască între ei, în fiecare an, ceea ce numesc Pactul de Unitate, prin care fiecare episcop promite fratelui său episcop să fie gata să-şi dea viaţa pentru el, iubind Biserica celuilalt ca pe a sa proprie». «Această nouă concepţie, după imaginea idealului primelor comunităţi creştine – notează aceiaşi episcopii libanezi – este purtătoarea unei mari speranţe pentru unitatea creştinilor dar şi pentru prietenia între popoare» (sursă: focolare.org)”[3] – https://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=231772 .

Promisiunea de a iubi celelalte aşa-zise Biserici ca pe propria Biserică e o erezie… Şi asta pentru că nu există decât o singură Biserică adevărată, cea ortodoxă, iar celelalte sunt eretice. Părintele Dumitru Stăniloae a spus clar: „Biserica Romano‑Catolică şi Bi­serica Ortodoxă nu sunt Biserici surori. Nu există decât un singur Trup, adică o singură Biserică. Deci, noţiunea de Biserici surori este im­proprie”[4]. Este improprie pentru că este străină învăţăturii Sfinţilor Părinţi, rezumată de Sfântul Fo­tie cel Mare, patriarhul Constantinopolului: „există doar o singură Biserică a lui Hristos, apos­tolească şi sobornicească. Nu mai multe, nici măcar două. Iar ce­le­lalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al răz­vrătiţilor“[5].

Cum poate un episcop ortodox să iubească o Biserică mincinoasă? Orice ierarh ortodox, înainte de a fi hirotonit, trebuie să facă următoarea mărturisire de credinţă: „Mărturisesc că voi păstra şi voi urma cu sfinţenie, până la suflarea mea cea mai de pe urmă, toate canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice şi ale celor loca­le şi învăţăturile de Dumnezeu purtătorilor Părinţi şi tradiţiile Sfintei Biserici ortodo­xe…“. Dar înainte de a mărturisi acestea, episcopul spune: „Tu­turor ereticilor anatema! Tuturor ereticilor anatema!“[6]. Cum va putea deci un episcop ortodox să iubească Biserica catolică – care prin erezia Filioque răstoarnă învăţătura despre Sfânta Treime a celui de-al doilea Sinod ecumenic? Sau cum ar putea să iubească grupările protestante şi neoprotestante, în care este hulit cultul icoanelor, ca pe propria Biserică?

Da, Evanghelia ne cere să îi iubim pe toţi, fie că sunt ortodocşi, catolici, protestanţi, musulmani, evrei sau budişti. Dar tot Evanghelia ne cere să mărturisim Adevărul şi numai Adevărul, pentru că Adevărul este Hristos. Hristosul mărturisit la adunările ecumeniste[7] – cum este cea organizată de Mişcarea Focolarelor – nu este Hristosul Bisericii. Nu este Hristosul mărturisit de Sfinţii Părinţi. Este Hristosul mincinos pentru a cărui cinstire trebuie să iubeşti la fel de mult Biserica cea adevărată şi bisericile mincinoase…

***

Aşa cum cititorii mei ştiu, începând de la Sinodul care i-a iertat pe cei doi ierarhi care s-au abătut de la credinţa ortodoxă, slujind sau împărtăşindu-se de la eretici, nu am mai scris nimic pe blog… Nu am comentat decizia sinodului, deşi mulţi m-au îndemnat să fac asta. Motivul a fost că bănuiam că iertarea ierarhilor, care trecea cu vederea canoanele Bisericii, face parte dintr-un plan mai vast, de promovare a lor ca şi agenţi ai mişcării ecumeniste. Aşteptam însă o dovadă. Trimiterea PS Sofronie la această adunare care promovează apostazia e tocmai dovada aşteptată. În loc ca vlădica Sofronie să se pocăiască public pentru greşelile făcute – pentru că tot publice au fost şi greşelile, acesta merge în continuare pe drumul confuziei. Un astfel de pas îi şochează pe cei care, din neştiinţă, au crezut în aşa-zisa sa pocăinţă. Dar ceilalţi îl înţeleg ca pe un pas firesc, întrebându-se ce surprize ne mai rezervă viitorul…

E posibil ca, datorită reacţiilor ortodoxe la materialul postat de Radio Vatican, acesta să fie şters de pe site. Sau să apară o dezminţire, cum că ştirea privitoare la Pactul de unitate e falsă. Oricum, nu iese fum fără foc. Crezul principal al Focolarelor: „comuniune, comuniune, unitate” e potrivnic comuniunii în adevăr, la care cheamă Ortodoxia.

Sunt convins că ecumeniştii vor găsi justificări pentru această reabilitare pripită a PS Sofronie. Dar aceasta echivalează cu trimiterea unui doctor bolnav în mijlocul altor bolnavi. Dacă Sinodul B.O.R. ar fi considerat că Mişcarea Focolarelor are nevoie de o mărturie ortodoxă autentică, ar fi trimis un delegat asupra căruia să nu planeze suspiciuni. Nu pe unul a cărui pocăinţă pentru păcatul slujirii cu ereticii este îndoielnică…

[1] www.basilica.ro (16.09.2008)

[2] „Through that dialogue we already feel like a family: from different churches, we feel ourselves to be one Christian people, involving laity, ministers, and bishops, even though full and visible unity between our churches has yet to be achieved. This is not a dialogue that contrasts with or stands alongside the dialogue between the leaders of the Churches, but one in which all Christians can take part. This Christian people is a leaven in the ecumenical movement. It is our hope that the other forms of dialogue, like that of charity, of common service, of prayer, and of theology, may be strengthened by the «dialogue of life». And further, we hope that a constant problem, the reception by the people of the official theological dialogues, can be solved by a people that is ecumenically prepared”.

[3] Poate că în curând postarea respectivă va fi ştearsă de pe internet, invocându-se diferite motive. De aceea îi rog pe cititori să intre ei înşişi pe link-ul respectiv, pentru a se convinge cu ochii lor că materialul există…

[4] Ortodoxia şi internaţionalismul religios, Edi­tu­ra Scara, Bucureşti, 1999, p. 61.

[5] Mărturisirile Sfinţilor Părinţi împotriva ere­ziei numită ecumenism, p. 29.

[6] „Arhieraticon – adică rânduiala slujbelor săvârşite cu arhiereu”, E.I.B.M.B.O.R, 1993, p. 93.

[7] Despre acest Hristos mărturisit de ecumenişti puteţi citi extraordinara mărturie a lui David Williams, preot catolic convertit la ortodoxie -https://www.ortodoxie-catolicism.ro/8/am-ales-ortodoxia-david-williams/

articol de Danion Vasile

[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=-2079869359032096084&hl=en]

interviu cu Avva Mina Dobzeu – Mare duhovnic contemporan la mănăstirea Sfinţii Petru şi Pavel, din Episcopia de Huşi. 

Avva Mina Dobzeu

Oricât aş ocoli, tot trebuie să vă întreb: cum e cu ecumenismul ăsta, părinte?

– Ce ecumenism? Când a venit papa la noi în România, ne‑a găsit cu genunchii plecaţi în faţa lui Hristos! Pentru ce să‑i mai plecăm şi‑n faţa „vicarului”?

Părintele Teofil, stareţul de la Pân­găraţi, spune că cei din ziua de as­tăzi sunt ultima generaţie de călugări… Pentru că cei ce vin acum caută Duhul doar acolo unde au semnal la telefonul mobil! Pentru monahii zilelor noastre, ce sfaturi aţi da?

– Calogheros, cum zic elinii… Aceş­tia vor pieri de foame şi de sete… du­hov­nicească! În vremurile din urmă! Şi iată că timpurile acelea vin! Să se oste­nească, să stăruie în rugăciunea inimii şi să stea în chilie!

Sfinţia voastră intraţi în contact cu fel de fel de ucenici. Credeţi că trăim nişte vremuri mai altfel?…

Să ne conducem după o raţiune sănă­toasă iar în fapte – după ce‑i normal. Domnul ne‑a dat normele în cele 10 porunci. Omul trăieşte la diferite niveluri: la nivelul de afecţiune a inimii sau la nivelul de cugetare. Trăim şi la nivelul vegetativ al naturii noastre sexuale că Dumnezeu ne‑a creat şi ca să dăm naştere la prunci şi nu să batjocorim aceste organe făcând din ele o desfătare spur­cată. Pentru a antrena fizicul sunt atatea mijloace: mun­ca, spre exemplu, care e binecuvântare de la Dumnezeu şi dă şi foloase şi ne aju­tă să ne îndrumăm viaţa spre cele du­hovniceşti, spre grija de suflet. Căci ce este sfinţenia? Este adevărul şi adevărul este sfinţenie. Noi creştinii avem adevărul nemuririi, al vieţii veşnice şi atunci trebuie să trăim după aceste învăţături sfinte care ne aduc nemurirea şi credinţa în uni­cul, adevăratul Dumnezeu pe Care Îl mărturisim prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Dar trebuie să ne dovedim ca fii ascultători ai lui Dumnezeu şi să slujim Domnului cu frică şi cu cutremur, cu atenţie, şi să nu ne lipsească rugăciunea şi faptele bune.

Mai sunt câteva zile şi vom intra în postul Sfintei Maria… Multă lume spune că mâncarea de post slă­beşte tru­pul şi că oamenii care muncesc nu pot să‑l ţină.

Abţinându‑te de la anumite mâncă­ruri şi de la băuturi devii mai spiritual şi mai preocupat de cele sufleteşti, mai dispus să înţelegi normele de îndrumare spirituală. Postul se deprinde prin edu­caţie. Eu sunt crescut într‑o familie cu mulţi copii şi de mici încă ţineam posturile împreună cu părinţii şi n‑am suferit niciodată. Toţi am crescut bărbaţi voinici şi sănătoşi. Nu ne lipseau lintea, mazărea, bobul, cartoful, prunele… Este adevărat că noi lucram în agricultură, dar muncitorul care lucrează în fabrică, pe şantier trebuie să se alimenteze mai bine şi poate ţine post în măsura posibilităţilor.

Şi un cuvânt de merinde pentru drum părinte…

– Uită răul, rabdă mult şi iartă mult! Dacă‑mi cere cineva sfat, asta îl îndemn, fiindcă eu numai aşa am rezistat în credinţa cea adevărată! Rabdă mult şi iartă mult! Eu am răbdat şi am iertat. Că niciodată n‑am ştiut cine mă trăda când veneau noap­tea la mine securiştii să mă aresteze. Dar nici n‑am vrut să ştiu!

Nu i‑am spus nici eu cine l‑ar fi putut trăda, ca să nu‑i stric inima, fiind­că părintele Mina Dobzeu nu ştie că peste drum, în palatul episcopal, unde se ne­vo­ieş­te, bolnav, episcopul Ioachim Ma­reş, au planat acuze de „co­laboraţioniste”, cu nume de cod „Matei Gheorghe”. Ca un paradox, la doar 50 de paşi de chilia „sfântului anticomunist” CNSAS a introdus îndoiala…

Mi‑am luat doar rucsacul şi binecuvântarea şi am plecat din nou pe drumuri despletite…

Trecerea prin veac a parintelui Mina Dobzeu

Părintele Mina Dobzeu

S‑a născut pe 5 noiembrie 1921, la Grozeşti, judeţul Lăpuşna, Basarabia şi a fost botezat Mihail. A fost unul din cei 7 copii ai părinţilor săi: 3 băieţi şi 4 fete. La vârsta de 13 ani intră ca frate la Mănăstirea Hâncu, unde rămâne până în1938. Este trimis apoi la Mănăstirea Căldăruşanu unde vreme de doi ani face ucenicia în sculptură bisericească. Se întoarce în 1940 acasă şi găseşte locul pustiit de ocupaţia sovietică. A luptat pe front la Timişoara şi apoi în Ungaria. Este veteran de război al Armatei Române.

După război urmează timp de patru ani cursurile Şcolii de Cântăreţi la Constanţa, apoi Seminarul Teologic la Mănăstirea Neamţ. În anul 1946 este tuns în monahism la Schitul Brădiceşti, în Episcopia Huşilor, fiind hirotonit ierodiacon în 1948.

În perioada 1948‑1949 este arestat timp de 11 luni pentru proteste împotriva scoaterii învăţământului religios din şcoală.

În anul 1955 a primit Sfânta Taină a preoţiei. A slujit 5 ani la Mănăstirea Nicula şi în Parohia Jimbor – Cluj, cel mai mult activând ca preot la Schitul Brădiceşti.

În 1957 a început să studieze la Facultatea de teologie Ortodoxă din Bucureşti, dar în 1959 a fost exmatriculat din anul II de studii, scos din monahism şi condamnat la închisoare pentru atitudinea sa contra Decretului 410/1959, privind desfiinţarea mănăstirilor şi reducerea personalului monahal.

A fost închis la Galaţi, Jilava, Gherla şi în colonia de muncă din Delta Dunarii. La Jilava s‑a întâlnit cu iluştri oameni de cultură ai vremii: Constantin Noica, Nicolae Steinhardt, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Sergiu Al. George, iar la Gherla cu Alexandru Zub, Alexandru Ivasiuc şi Vasile Vasilache, cel din urmă ajuns vicar al Episcopiei Româneşti din New York. Aflat la închisoarea Jilava, pe 15 martie 1960, Mina Dobzeu l‑a convertit la credinţa ortodoxă pe marele cărturar ­Nicolae Steinhardt.

A ieşit din închisoare în 1964.

Din anul 1969 a fost chemat să slujească la Mânăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi – Catedrala episcopală.

Studiile începute în anii 1957-1959 au fost continuate ulte­rior, Pă­rintele obţinând titlul de licen­ţiat al Facultăţii de Teologie în 1971.

Între anii 1978‑1988 a fost stareţ al Mânăstirii „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi.

În anul 1988 este din nou arestat, timp de 8 luni, pentru „răzvrătire” şi „uneltire împotriva siguranţei statului”, în fapt pentru protestele sale materializate în 7 scrisori adresate direct lui Nicolae Ceauşescu, cu privire la morala poporului român şi la ateismul în comunism.

Între anii 1996‑2002 a îndeplinit funcţia de consilier cultural‑misionar al Episcopiei Huşilor.

interviu realizat de George Crasnean (Lumea Monahilor)

şi Isabela Aivăncesei (Radio România Actualităţi)

Apariţie septembrie 2008

Câteva fragmente revelatoare din cartea “ACCEPTĂM UNIREA CU MONOFIZIŢII ?” scrisă de Ioan Vlăduca , Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru, mentionând că ea se găseste deja de vânzare şi în librariile ortodoxe (cel puţin în Bucureşti, deocamdată, la librăriile Sophia, la editura Evanghelismos, la editura Egumeniţa şi la editura Predania) şi că poate fi comandată pe e-mail la adresa:

[email protected] sau la nr. de tel          0040747.499.930

Cuvânt introductiv

“Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de con­fuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos. Cu adevărat aşa este: important este să crezi în Hristos. Dar cine este Iisus Hristos? Orice în­chipuire umană numită cu acest nume? Aceasta este o pro­blemă esenţială în creştinism. (…)

Cercetând cu luare aminte învăţătura Bisericii des­cope­rită de Duhul Sfânt în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este evi­dent că cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dum­nezeu adevărat şi om adevărat se închină la un idol, un zeu pă­gân ce uzurpă numele şi identitatea Fiului lui Dumnezeu.

Cuvintele Scripturii, scrierile Părinţilor Bisericii, hotă­râ­rile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cele care zu­grăvesc, luând cuvântul drept penel, icoana Mântui­torului. Dacă se fac următori ai Tradiţiei sfinte, creştinii orto­docşi nu numai că se închină cu evlavie adevăratei icoane a lui Hristos, dar sunt şi capabili să vădească, luminaţi de Dumnezeu, ima­gi­nile false zugrăvite de cei rătăciţi de la adevăr. Dacă răs­punsul la întrebarea „în cine crezi?” nu con­cordă cu icoana Mântuito­rului pictată de Biserică şi descrisă amănunţit în Evanghelie, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile lor, înseamnă că acela nu este Hristos, ci o fantasmă. (…)

Sfinţii Părinţi vorbesc despre mândrie sau egoism ca primă cauză a întunecării minţii şi a căderii, urmând apoi în­crederea în logica omenească, în care toţi ereticii au încercat să închidă tainele de necuprins ale vederii şi descoperirii dumnezeieşti.

Plăsmuitorul ereziei însă, după sfântul Atanasie cel Mare, este în­suşi diavolul, care, după cuvântul sfântului, se află în spatele tuturor ereziilor. (Contra arienilor: I, 8 ) Vrăj­ma­şul lui Dumnezeu şi al omului lu­crează, bineînţeles, pe te­re­nul propice al mândriei şi al încrederii în propria minte, pe terenul tuturor patimilor, şi mai cu seamă pe cel al neascultă­rii.

În esenţă, majoritatea ereziilor hristologice contestă, într‑un fel sau altul, adevărul despre modul în care dumne­zeirea şi umanitatea sunt unite în persoana lui Iisus Hristos. Într‑o per­spectivă soteriologică, este de înţeles de ce diavolul face acest lucru prin cei care au ajuns să‑i slujească. Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a ră­mas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântui­rea omului nu mai este posibilă. Numai prin primi­rea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În­treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cu­prinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu – după cum propovăduia Arie – atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântu­iască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om – după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nă­dej­dii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.

Biserica dintotdeauna a luptat cu tărie pentru apărarea dreptei credinţe, având conştiinţa că de aceasta depinde în­săşi mântuirea oamenilor. Încă din primele veacuri ale creş­ti­nis­mului, un lucru era clar: numai dreapta credinţă, cea lă­sată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, poate să‑l mân­tuiască pe om, lucru mărturisit de Biserică în Duhul Sfânt prin gura apos­tolilor şi a sfinţilor.(…)

***

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat şi el împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea ome­nească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Noua erezie s‑a numit monofizi­tism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im­pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi­tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con­damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su­pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în­cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume­nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dum­nezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr­turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, În­suşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita­te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din su­flet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după ome­ni­tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta­tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Ace­laşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dum­nezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără ames­tecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deo­sebirea fi­rilor nefiind nicidecum stri­cată din pricina uni­mii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvân­tul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început prooro­cii, precum El însuşi ne‑a în­văţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Cre­zul Pă­rinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Din păcate însă, învăţătura monofizită se răspândise deja destul de mult în Egipt. Proterie, patriarhul Alexandriei, numit la al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, este mă­celărit în biserică în 457 de către adepţii monofizitului Timo­tei Elurul care îi va lua locul pe scaunul patriarhal. Acesta este practic primul patriarh monofizit, iar crima care s‑a făp­tuit poate fi considerată actul de constituire a Bisericii mono­fizite a cop­ţilor.

A urmat alungarea arhiereilor ortodocşi de pe scaunele episcopale din Egipt şi înlocuirea lor cu pseudo‑episcopi, adepţi ai monofizismului.

Aşadar, deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s‑au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe ne­drept biserici. Astfel de adunări eretice sunt numite necalce­do­nie­ne sau anticalcedo­nie­ne, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi or­todoxe şi se autointitulează mai nou „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Ori­entale Ortodoxe”. Este vorba des­pre biseri­cile: coptă (Egipt), etiopi­ană, siro‑iacobită (prezentă în Siria şi India) şi armeană. În fapt, ele nu acceptă nici pe cel de‑al cinci­lea, al şaselea şi al şaptelea Sinod Ecumenic, care con­firmă cu tărie învăţătura şi hotărârile Sino­dului al IV‑lea Ecumenic.

Un indiciu al rătăcirii lor îl constituie şi faptul că, la scurt timp după contestarea sinodului de la Calcedon, anticalce­donienii se pulverizează într‑o puzderie de grupări, fenomen specific sectar. Între aceste secte se iscă şi o serie de conflicte doctrinare, fiecare arogându‑şi titlul de adevă­raţi urmaşi ai căpeteniilor lor (…).

***

Învăţătura Bisericii a fost atât de bine clarificată în ca­drul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, încât, prin prisma hotărârilor lor, orice interpretare a credinţei creş­tine poate fi uşor de analizat şi de identificat dacă este orto­doxă sau nu, dacă este a Bisericii sau, dimpotrivă, aparţine unei cu­getări potrivnice lui Hristos. În acest fel, s‑a diminuat sau chiar eli­minat peri­colul ca minciuna să poată fi luată drept adevăr, iar credinci­oşii Bisericii noastre să ajungă să confunde păstorul cu năi­mitul, care, deşi zice că vine în Numele lui Hristos, mincinos şi viclean fiind, vrea să piardă turma.

Aşa ar trebui să fie, dar din cauza nestatorniciei noastre în păzirea adevărului Bisericii, din pricina unei vieţi creşti­neşti cel mult călduţe şi a unei culturi creştine pe măsură, lu­pii zilelor noastre fac ravagii în turma lui Hristos. Ar fi de ajuns să amin­tim mişcările sectare şi toate celelalte curente spiritualiste pen­tru a înţelege că, deşi învăţătura ortodoxă este atât de minunat lămurită prin descoperire dumneze­iască, mulţi din credincioşii noştri – din păcate, chiar şi unii dintre păstori – străini fiind de ea, pot fi cu uşurinţă seduşi şi rupţi de Biserică, lipsiţi de mântuire.

Scriem aceste rânduri pentru că într‑un chip cu totul de neînţeles în urma unor aşa‑zis dialoguri, desfăşurate pe pe­ri­oada ultimilor 50 de ani, aceia care în trecut erau consideraţi între cei mai mari duşmani ai Bisericii, monofiziţii, au ajuns să fie declaraţi fraţi întru credinţă, împreună părtaşi la harul Biseri­cii dreptslăvitoare.

Unde este eroarea? S‑au înşelat Sfinţii Părinţi pe parcur­sul a peste patru secole de frământări, de martiriu şi mărturi­sire ortodoxă sau noi astăzi am pierdut complet cârma şi reperele, confundând lupul cu Păstorul şi, ca atare, ne în­drep­tăm cu paşi repezi către prăpastie? În cele ce urmează vom cerceta în amănunţime ce înseamnă dialogul cu monofi­ziţii, care sunt premizele şi riscurile pe care acesta le presu­pune. (…)

Avem astăzi noi mai multă dra­goste decât Sfinţii Părinţi ai Sinoade­lor Ecumenice?

Avem noi astăzi mai multă dragoste decât cei 630 de Pă­rinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic, decât cei 165 de Sfinţi Pă­rinţi de la Sinodul al VI‑lea Ecumenic etc.? Suntem noi astăzi mai apropiaţi de Hristos şi gata să ne jertfim pentru Ade­văr de­cât Sfântul Ioan Damaschin, decât Sfântul Maxim Mărturisito­rul sau decât alţi părinţi ai Bisericii care au sem­nat cu sângele lor mărturisirea ortodoxă în apărarea dreptei cre­dinţe? Este mai importantă pentru noi Biserica, mai scumpă Evanghelia şi mai mare dragostea pentru Hristos şi pentru oameni decât erau acestea pentru părinţii deşertului, precum Sfinţii Sava cel Sfin­ţit, Simeon Stâlpnicul sau Teodo­sie, înce­pătorul vieţii de obşte?

Pentru Sfinţii Părinţi dragostea nu înseamnă un act sen­timental sau sen­zual, ci dorinţa arzătoare ca toţi să se mân­tuiască şi să moş­tenească Împărăţia Cerurilor. Dar acest lucru nu este posibil decât prin „poarta” care este Hristos, aşa cum S‑a descoperit pe Sine în Evanghelii, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desă­vârşit. A con­damna ignorarea Evangheliilor şi a corecta abaterea de la calea revelată a unirii cu Hristos, de multe ori cu preţ de sânge din partea Părinţilor, este dovada dragos­tei hristice pe care‑o arătau aceştia „turmei cele cu­vântă­toare” ce le‑a fost încredin­ţată. Căci, ce dovadă de dra­goste este în a spune că iubeşti pe cineva, de vreme ce îl laşi să meargă pe calea rătăcită care depăr­tează de Hristos, singu­rul prin care ne mântuim?

Ce înseamnă unirea cu monofi­ziţii?

Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecume­nice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor mari­lor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi în­toarce­­rea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura or­to­doxă?

A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Co­mună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtă­şit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că pă­rinţii de la al IV‑lea, al V‑lea, al VI‑lea şi al VII‑lea Sinod Ecu­menic au fost în înşelare, anatematizând şi sco­ţând astfel din Bi­serică pe cei care erau „de aceeaşi credinţă” cu ei. În ca­zul acesta, întreaga învăţătură de credinţă funda­mentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi conside­rat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi re­lativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecu­menice au greşit în privinţa celei mai impor­tante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărâ­rile canonice şi disci­plinare pe care le‑au luat.

Prin urmare, din punct de vedere dogmatic şi biseri­cesc, unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „orto­doxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi refor­mări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a aces­tei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce­lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce ho­tărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Pă­rinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintot­deauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui în­treg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Soborni­cească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condi­ţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spu­nem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Bise­rici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Soborni­cească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai po­menit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci­proc anateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am le­pădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recu­noască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Ti­motei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hris­tos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfin­tei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi con­trazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărtu­rie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura mo­nofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu­prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavo­lului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in­telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi res­ponsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci minci­nos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm­potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula îm­po­triva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).

***

În privinţa ridicării anatemelor, ne întrebăm: poate as­tăzi un sinod, chiar dacă întruneşte reprezentanţii tuturor Biseri­ci­lor, să ridice anatema atât timp cât aceasta a fost arun­cată de un Sinod Ecumenic pentru căderea în erezie, fără ca ereti­cul în discuţie să‑şi fi recunoscut greşeala, fără să se po­căiască şi fără să mărturisească credinţa Bisericii întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice? De asemenea, cum poate, oare, un epis­cop ortodox să aprobe unirea cu monofiziţii, anulând hotărâ­rile a patru Si­noade Ecumenice, atât timp cât el a jurat la hi­rotonirea ca Epis­cop că va păzi învăţătura Sinoadelor? Dacă ar încălca acest ju­rământ, în ce măsură ar mai fi validă o ho­tărâre luată prin căl­carea jurământului faţă de Hristos?

Ştiind că anatemele sunt aruncate asupra ereticilor şi asu­pra tuturor celor de un cuget cu ei, se naşte o altă între­bare: Dacă noi îi considerăm astăzi pe monofiziţi de un cuget cu noi – vezi textul declaraţiei comune de la Chambésy – oare nu intrăm şi noi sub incidenţa anatemelor, ieşind în afara Bi­sericii? Con­testând valabilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice şi lucrarea ha­rului Sfântului Duh în mărturisirea Sfinţilor Pă­rinţi, nu ne si­tuăm noi, oare, în afara comuniunii cu aceştia, în fond, cu însuşi Trupul lui Hristos, Biserica?

Unirea cu monofiziţii – premisă a unor noi schisme în Biserică

Dacă unirea se va face numai în baza hotărârii unor si­noade locale, fără desfăşurarea unui mare sinod al tuturor orto­docşilor, atunci ar fi foarte posibil ca anumite Biserici care nu au participat la dialogul cu monofiziţii, cum ar fi Pa­triar­hiile Ieru­salimului, Georgiei, Bulgariei şi Mitro­polia Poloniei sau oricare alta, să respingă unirea! Aceasta ar însemna că se cre­ează tensiunea, se pun premizele unei schisme în Biserica Orto­doxă. Ca principiu eclesiologic, se ştie că nu poţi rămâne în co­muniune cu cei care se unesc cu ereticii.

Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Biseri­cii şi Sfin­telor Sinoade Ecumenice. Aceasta ar însemna apari­ţia în Bise­rica Ortodoxă a unei alte schisme, cu mult mai gravă decât cea produsă de schimbarea calendarului.

Oricum ar fi abordată chestiunea unirii cu ereticii, fără ca aceştia să‑şi recunoască greşeala şi să se pocăiască mărturi­sind învăţătura ortodoxă, analiza, dacă este întreprinsă cu o minimă luciditate şi sinceritate în Duhul Adevărului, de­mon­strează că acest act va aduce mari tulburări în viaţa Bise­ricii, poate chiar apariţia unei noi şi importante schisme.

Şi toate acestea, pentru ce? Cine ar avea de câştigat din această unire făcută hoţeşte, în neascultarea cuvântului rostit de Duhul Sfânt prin gura Părinţilor Bisericii? Ortodocşii în nici un caz, iar monofiziţii şi mai puţin, căci nu numai că nu s‑ar în­toarce cu adevărat la dreapta învăţătură a Bisericii, dar s‑ar şi încărca cu păcatul provocării unor noi tulburări şi schisme. Însă cu siguranţă că acei care doresc răul Bisericii ar avea numai motive de a se bucura, căci, prin unirea cu ereti­cii, Biserica ar avea mai mult de suferit decât în urma oricărei prigoane. Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stă­pânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincre­tist ideolo­gizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in­teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şe­dinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru uni­rea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „re­cunoască Sinoa­dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază con­ştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. Din păcate, rezultatele dialogului şi modul în care se încearcă unirea – pe ascuns, fără ştirea credincioşilor şi prin dezin­formarea episcopilor – ne neli­niştesc profund.

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în ca­drul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte[1] nu au fost publi­cate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi – nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii – ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia fi­nală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincio­şi­lor Bisericii fap­tul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucru­rile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

„Că oricine face rele urăşte Lu­mina şi nu vine la Lumină, pen­tru ca faptele lui să nu se vă­dească. Dar cel care lucrează adevă­rul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt să­vârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ves­tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtă­şire cu El şi umblăm în întu­neric, min­ţim şi nu săvârşim adevă­rul. Iar dacă umblăm în­tru lumină, pre­cum El este în lumină, atunci avem împărtă­şire” (I Ioan 1, 5‑7).

Se pare că dincolo de nepăsarea unor funcţionari ai Bi­se­ri­cii privind învăţătura dogmatică, dincolo de întunecarea minţii celor care îndrăznesc să hotărască – în numele Bisericii şi îm­potriva acesteia – o unire cu ereticii monofiziţi, există nişte forţe şi interese care fac ca lucrurile să înainteze înspre un adevărat dezastru eclesiologic, dogmatic şi liturgic, fără ca mădularele Bisericii, de la credinciosul simplu şi până la epis­copi, să fie in­formaţi corespunzător.

Toate acestea ne‑au determinat să tragem un semnal de alarmă privind mersul şi adevărata semnificaţie a dialogului cu monofiziţii. Fiecare credincios ortodox trebuie, după mă­sura lui, să cunoască aceste lucruri şi, prin rugăciunile sale, prin cuvântul sau mărturia vieţii să se opună alterării învă­ţăturii de credinţă sau altor acţiuni care pun în pericol viaţa Bisericii şi mântuirea fiecăruia.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă pri­mită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor. (…)”.

______________________________________________________
[1] Au fost publicate doar Declaraţiile Comune, în timp ce după întâlnirile anterioare se publicau şi procesele verbale ale discuţiilor purtate, pentru a se putea urmări îndeaproape mersul lucrărilor

O “RELIGIE” SINCRETISTĂ, PASAGERĂ SAU MAI BINE SPUS: “O NOUĂ AMĂGIRE A LUMII”

Locul şi originea mişcării New Age

Era Vărsătorului

Aşa numita mişcare New-Age a aparut în secolul al XX-lea în SUA. Pâna aici, o afirmaţie de puţină acribie stiintifica. Dar am ales în mod intentionat aceasta formulare generala pentru a sublinia caracterul oarecum difuz al miscarii. Daca în privinta spatiului putem specifica statul California, problema datei de nastere a miscarii e mai controversata. În functie de perspectiva astrologica, antropologica sau psihologica, diferiti cercetatori au plasat momentul incipient fie în anul 1904 sau 1910 sau 1917, dupa altii la 5 februarie 1962 (când s-a produs o anume grupare a planetelor). Potrivit psihologului C. G. Jung, era Varsatorului începe în 1997 sau 2154 (!). Exista si o enciclopedie (NEW AGE ENCYCLOPEDIA, First Edition) care expune o cronologie a miscarii. Aceasta ar începe în 1875 cu formarea Societatii Teosofice la New York de catre Helena Petrovna Blavatsky, Henry Steel Scott si William Quan Judge. Aceasta totala imprecizie si lipsa de coerenta este tipica miscarii si se datoreaza faptului ca are la baza interpretari astrologice ce sunt supuse arbitrariului si subiectivismului celor în cauza. De altfel este imposibil de stabilit cu siguranta când începe aceasta numaratoare si dupa ce calendar. Si atunci se pune întrebarea: cum se poate pune vreo baza pe o datare total conventionala?

 Una din “virtutile” de care se prevaleaza atât post modernismul cât si New Age este anti-dogmatismul. Ca ortodocsi suntem întru totul de acord, numai ca new agerii confunda dogmatismul cu dogmele, combatându-le iresponsabil în egala masura. Prin dogmatism se întelege cu adevarat o atitudine condamnabila, în vreme ce dogmele sunt garantia statorniciei si adevarului învataturii crestine. În ce ne priveste vom considera ca mai plauzibila datarea post-belica, fara ca aceasta sa fie un element în afara oricarei discutii. Urmatorul moment ar fi analizarea contextului religios si social în care a aparut miscarea. Aici lucrurile sunt deja binecunoscute si nu necesita lamuriri suplimentare. Este vorba de “noul imperiu roman”, SUA, un imperiu fara împarat, cu forma republicana federativa, dar un imperiu de facto. Din punct de vedere istoric sunt la îndemâna paralelele cu imperiul roman pagân. Ambitia de stapânire a lumii s-a conturat pe deplin dupa victoria repurtata în 1945 asupra celor doua imperii pagâne rivale: al treilea reich si imperiul soarelui rasare. Totodata a fost întrecut si imperiul aliat, cel britanic a carei stea începe sa decada treptat. Va ramâne un singur rival redutabil, si el în mod conjunctural fost aliat, imperiul pagân sovietic. Începe razboiul rece. Din punct de vedere confesional SUA se prezinta ca un mozaic în care putem totusi desprinde cu ajutorul datelor statistice furnizate de enciclopedia CD Rom Encarta 98 urmatoarea structura: “La jumatatea secolului trecut populatia SUA era predominant protestanta; ea includea relativ putini romano-catolici si evrei, si aproape nici un aderent al religiilor ne-crestine cum ar fi islamul sau budismul? Printre noile fenomene religioase ale secolului trecut se numara fondarea mai multor denominatiuni americane genuine printre care Biserica lui Isus Cristos a sfintilor din ultimele zile, cunoscuta popular ca Mormonii; Biserica lui Cristos, Scientista; Biserica adventista de ziua a 7-a si Martorii lui Jehova.

Dupa anuarul statistic din 1998, cel mai mare grup religios american este cel romano-catolic, aproximativ 25% din populatie. Printre grupurile majore protestante baptistii (19,4%), metodistii (8%), presbiterienii (2,8%), penticostalii (1,8%) si episcopalienii (1,7%). Biserica ortodoxa are un numar însemnat (n.n. nu este indicat în procentaj!). Cea mai raspândita religie ne-crestina din SUA este iudaismul (2%), dar si islamul, budismul si hinduismul au adepti numerosi.”

Conform fostului consilier de stat american Zbygniev Brzezinski (actualmente membru al Trilateralei Bilderberg, grup ce este creditat a fi un super guvern mondial), ,,Trebuie (a avea) o religie personala.” Ca urmare a acestor directive ideologice si a aplicarii lor în practica potrivit unui sondaj Gallup în februarie 1978, 10 milioane de americani, tineri de toate categoriile erau adeptii unor religii orientale; 9 milioane erau angrenati în ceea ce se cheama ,,spiritual healing” (vindecare spirituala – o forma tipica a practicilor terapeutice de tip New Age inspirata din religiile orientale si practicile samanilor nord americani). În anul urmator, 1979, 500 000 de catolici americani erau practicanti ai healing-ului carismatic de influenta penticostala. Aici este cazul sa mentionam apriga concurenta dintre new ageri si carismatici, conflictul si contradictia lor datorându-se mijloacelor lor diferite folosite în acelasi scop: bunastarea pamânteasca aici si acum.

,,Nimic nu e nou sub soare”. Fenomenul social cunoscut ca New Age a luat amploare vizibila în anii 60 în mediile hippy de pe coasta de vest, statul California, având ca centru orasul San Francisco, capitala ,,contraculturii” supranumit si ,,laboratorul pentru noile idei”. Cartierul unde îsi avea sediul aceasta miscare se numea Height-Ashbury, dar a fost supranumit parodic Height-Hashbury, aluzie stravezie la consumul intensiv de droguri psihedelice practicat de personajele dubioase adunate aici din toate colturile tarii.

La data de 14 ianuarie 1967 s-au adunat 10.000 de tineri îmbracati într-o tinuta kitsch pseudo-hinduista, autointitulati ,,flower power children” în Golden Gate Park. Evenimentul a fost salutat în ziarul ,,underground” (subteran, subversiv) The City of San Francisco Oracle ca fiind inaugurarea unei noi epoci (ere). Euforia nu a durat însa ,,decât o vara”, cu toata raspândirea masiva – 250 000 de hippies numai în SUA. Expresia (luata din filmul suedez cu acelasi nume) trebuie luata ad literam, deoarece în octombrie 67 miscarea a fost declarata moarta si înmormântata simbolic! Motivul principal al acestei disparitii rapide au fost drogurile si amorul liber practicate fara opreliste de acesti tineri iresponsabili, printre care s-au strecurat elemente subversive, sau de-a dreptul criminali odiosi ca Charles Manson. Aceasta contracultura caracterizata de cunoscutul simbol al pacii (make love not war), – în realitatea putin cunoscuta tinerilor de atunci si de azi un stravechi simbol ocult satanist!- muzica flower power si combinatia de droguri psihedelice cu variantele de yoga occidentalizata a trecut în zilele noastre la stadiul de cultura oficiala si chiar ,,politic corecta”. Cercetatorii români ai activitatilor francmasoneriei Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu au analizat cu pertinenta si probe indubitabile rolul francmasoneriei în evenimentele de care ne ocupam: ,,?miscarea hippie? o noua forma de masono-comunism (subl. ns.), care prefigureaza prin câteva aspecte doctrinare New Age-ul.”

Întrucât caracteristica esentiala a miscarii este sistemul de retea (web, net) au existat simultan (sincronicity) în acei ani si alte centre de egala importanta ca: Esalen si Comunitatea Ananda (California), Findhorn Community (Scotia de nord), Lama Foundation (New Mexico), Lebensraum-Zentrum (Zürich) si altele.

Institutul Esalen din Big Sur, California, s-a înfiintat în anul 1962 si este socotit a fi unul din leaganele miscarii. Sub conducerea lui Michael Murphy si Richard Price institutul s-a orientat catre experimente de noi terapii si spiritualitate alternativa de orientare asiatica. Ambitia participantilor era aceea de a conferi acestor experimente de meditatii, medicina holistica si diverse forme de masaj o alura intelectuala academica. Aici s-au perindat figuri de seama ale ,,noii spiritualitati” ca Fritz Perls, întemeietorul gestaltterapiei, apoi Ida Rolf cu a sa terapie rolfing, Roberto Assagioli, parintele psihosintesei, precum si Rollo May, Carl Rogers, Alexander Lowen, Christina si Stanislav Grof. Pe lânga acestia au mai fost prezente personalitati politice ca M. Gorbaciov, Mark Satin si cercetatori ai noii fizici (Fritjof Capra, Gary Zukav). În fiecare an 5.000-7.000 de cursanti participa la gama larga de oferte new-age: psihologie transpersonala, psihologie budista, samanism, hipnoza, yoga, tantra, intuitie practica, gestaltterapie, metoda feldenkrais, rolfing si Cursul miracolelor.

Findhorn Community a fost fondata în Scotia de nord în anul 1962 de sotii Peter si Eileen Caddy împreuna cu Dorothy Maclean. În mod asemanator Helenei Skutch, autoarea celebrului Curs al miracolelor Eileen Caddy a auzit începând cu anul 1953 în timpul meditatiilor o voce launtrica ce-i dadea directive de conduita spirituala si practica. Fara ,,a cerceta duhurile”, ea a luat aceasta voce drept Dumnezeu si a urmat-o întocmai. Astfel cei doi soti împreuna cu secretara Dorothy Maclean au fondat o ferma experimentala model în care s-au obtinut ce-i drept niste rezultate extraordinare în urma meditatiilor asupra plantelor.

În anul 1970 a aparut la Findhorn pentru trei ani o alta figura reprezentativa a New Age-ului, tânarul american David Spangler. Acesta a continuat cu dubioasele practici de transa spiritista, contribuind totodata prin lucrarile sale la prestigiul acestui fief al miscarii New Age.

Din aceste centre miscarea s-a raspândit cu repeziciunea informatiilor unor mass-media mobile si (în mare parte cel putin) necenzurate, mai întâi în SUA si Europa de vest (spatiul asa-zis “euro-atlantic”), patrunzând apoi la sfârsitul anilor 70 si în Europa de rasarit, deci si în România. Aici desigur ca New Age-ul a întâmpinat de multe ori dificultatile inerente sistemului totalitar: cenzura vigilenta a unui sistem mass-media aflat sub controlul statului partid.

a) Lideri si autori New Age

Prezentarea ,,corifeilor” miscarii are un caracter selectiv. Alegerea reprezentantilor si lucrarilor celor mai semnificative se loveste de obstacolul urmator: în cautarea unei legitimitati si autoritati cel putin cultural-stiintifice, în cataloagele si enciclopediile oficiale New Age trec nume de personalitati ce nu s-au declarat nicicând explicit a face parte din miscare. Asa ar fi nume ca Rudolf Steiner, Carl Gustav Jung, Teilhard de Chardin, Mircea Eliade si altii. Dar pe de alta parte miscarea îsi poate revendica niste ,,prooroci” si chiar ,,înaintemergatori” (precursori) care pe drept cuvânt i-au pregatit – cu stiinta sau fara stiinta, cu voie sau fara voie – cararile.

Cazul total opus, de asemenea întâlnit în practica, este acela al unor autori sau savanti ce propaga idei vadit de tip New Age, însa din anumite pricini se leapada deschis de apartenenta la miscare, ba mai mult, o critica vehement. Aici se pot încadra nume cunoscute autohtone ca Gregorian Bivolaru, Vasile Andru, Mario Vasilescu, Ion Tugui, Constantin Negureanu, Pavel Corut, Marian Zidaru. În aceasta situatie am cautat pe cât posibil sa folosim nume cât mai necontroversate, ce nu ar putea face obiectul unor contestari personale sau din afara. Sursele de baza ale acestor informatii vor fi de-acum din ce în ce mai mult extrase din mijloacele post-moderniste de informatie: internetul (www), enciclopediile CD Rom multi-media, e mail-ul (@). Iata spre exemplificare o lista extrasa de pe un website (loc de retea, denumirea tehnica a localizarii în sistemele de explorare internet explorer sau netscape) cu nume ,,fierbinti” de autori New Age în voga: Lynn Andrews, Jose Arguelles, Sun Bear, Don Campbell, Ram Dass, Wayne Dyer, Louise Hay, Jean Houston, Barbara Marx Hubbard, Sue Hubbell, Laura Huxley, J.Z. Knight, John Randolph Price, James Redfield, John Robbin, Elisabeth Kubler Ross, Jamie Sams, Virginia Satir, David Spangler, Whitley Strieber, George Trevelyan, Marianne Williamson.

b) Lucrari semnificative

În decursul ,,navigarii” (surfing) pe internet am întâlnit în website-ul New Age Journal Online! o publicatie interesanta prin faptul (omis de autoritati în materie ca Bruno Würtz, Lothar Gassmann sau Jean Vernette) ca se revendica a fi o continuare a revistei ,,remarcabile si revolutionare” cu numele de New Age Journal fondata acum 100 de ani de George Bernard Shaw si prietenii sai vizionari. Acestia se considerau a fi pionieri în domeniul aspectelor societatii moderne ca: educatia, tehnologia, sanatatea si spiritualitatea. Aceasta revista de avangarda (modernista) si-a încetat activitatea în 1922. La 50 de ani dupa aceasta un grup eclectic de editori si jurnalisti ,,alternativi” au hotarât continuarea lui New Age Journal, de data aceasta în maniera post-modernista a anilor 70 caracterizata de cultura globalista. Am mentionat caracterul post-modernist deoarece aici, spre deosebire de avangarda si originalitatea modernistilor se trateaza subiecte legate de întelepciunea traditionala integrata tehnologiei moderne cum ar fi: vechi practici curative tibetane si noile descoperiri în programarea neuro-lingvistica, feng-shui (arta chinezeasca a design-ului de interior în voga anii acestia), precum si preocuparea pentru materialele si conditiile ecologice din arhitectura numita ,,baubiologie”.

Desi Cursul miracolelor pretinde ca nu are autor, (pentru a suscita interesul unor cercuri cât mai largi), totusi urmarind cu atentie sursele indicate de însisi propagatorii acestui curs se pot descoperi persoanele implicate în alcatuirea si distribuirea sa. În siteweb-ul internet numit THINKING ALLOWED se putea citi în 1998 un interviu pe marginea Cursului acordat de psiholoaga evreica americana Judith Skutch Whitson doctorului Jeffrey Mishlove. J. S. Whitson este printre altele presedinta fundatiei Foundation for Inner Peace, organizatie ce se ocupa cu publicarea si raspândirea acestui curs. Dar adevaratii autori se numesc Helen Schucman (a murit în 1981) si William (Bill) Thetford, autori ce din ,,smerenie” se numesc ,,canalizatori”, folosind un termen contemporan ce înlocuieste demodatul ,,medium” spiritist. Acesti doi psihologi (Helen Schucman s-a declarat evreica si atee militanta, iar Bill se considera agnostic!), au avut în 1975 o relatie personala ce s-a deteriorat, iar în aceasta situatie tensionata Helen a primit urmatorul mesaj: ,,Acesta este un curs de miracole. Va rog sa luati notite.” Mesajul venea din partea unei entitati ce s-a recomandat a fi? Isus! Aici putem face o paralela cu mesajul tolle, lege primit de Fericitul Augustin, mesaj cu adevarat dumnezeiesc ce a dus la convertirea acestuia. Dar ateii si agnosticii de care ne ocupam n-au avut darul deosebirii duhurilor, si nici precautia de a consulta pe cei competenti ce ar fi putut sa-i fereasca de ratacire. Si aceasta în situatia când în America exista de zeci de ani milioane de ortodocsi organizati în diverse eparhii, publicatii ortodoxe si Institutul St. Vladimir din Crestwood New York cu teologi de prestigiu, sau chiar si mânastiri californiene cu viata ascetica exemplara. Cursul a avut o raspândire fulgeratoare în mediile ,,baby boom” din America, generatii postbelice total debusolate spiritual, în cautare neîncetata a adevarului trecând prin experienta rockului, drogurilor, perioada hippy, meditatie transcendentala si alte tehnici si filosofii orientale, astrologie, terapii naturiste sau psihologice, mediul ideal al New Age-ului. Astfel în ianuarie 1987 existau în circulatie 300 000 de copii ale cursului! Judith Skutch caracterizeaza acest curs – sa retinem, una din cartile ,,canonice” ale miscarii New Age! – ca fiind un sistem metafizic de psihoterapie spirituala. Recent (anii 90), au aparut noi carti care aspira la statutul de ,,carte de capatâi” si au un autor bine cunoscut, desi acesta locuieste retras într-un loc necunoscut din SUA. Prin Internet n-au întârziat sa apara recenzii critice, în special venite din zona neo-protestanta evanghelista harismatica si chiar fundamentalista. Una din cele mai pertinente critici se intituleaza Reflections on a best seller de Rolf Nosterud. Acolo se arata între altele ca: ,,Prin deghizarea conceptelor oculte într-o terminologie crestina, cartile New Age au introdus, înselator, multime de asa-zisi crestini în cercuri New Age si neo-pagâne… Observati marea cautare de care se bucura îngerii contrafacuti si distorsiunile feministe despre Dumnezeu. Întrucât cei mai multi dintre ,,cautatorii de adevar” contemporani nu cunosc nici datele si nu au nici vointa de a rezista acestor iluzii seducatoare, o noua paradigma – o schimbare masiva în viziunea Americii despre realitate – transforma cultura noastra? În timp ce natiunea noastra rationalizeaza pacatul si idealizeaza pagânismul, crestinii ar trebui în schimb sa ia aminte la avertismentele Scripturilor si la învataturile Duhului Sfânt.” (subl. ns.)

Aceste recenzii urmaresc – si realizeaza – o pozitie crestina apologetica, dar din pacate ele esueaza în zona eterodoxiei propunând solutii ce tradeaza carentele duhovnicesti tipic neo-protestante: lipsa ierarhiei si continuitatii apostolice, neîntelegerea catolicitatii si a Sfintelor Taine, critica cultului sfintilor si liturgicii bisericesti în general, subiectivismul în interpretarea (adesea literala, fundamentalista) Scripturii, considerata ca autoritate suprema si suficienta.

Concluzii

Mai rar se întâlnesc luarile de pozitie ortodoxe, ce vin mai ales din spatiul american (OCA, Patriarhia ecumenica, Patriarhia Antiohiei), dar si din surse atonite. Consideram ca o necesitate si abordarea mai sistematica a acestor probleme în spatiul nostru, întrucât aceste atacuri anticrestine se fac tot mai simtite în aceasta perioada tulbure de tranzitie. Un bun si promitator început a fost facut de Diaconul Profesor Doctor P. I. David în ultimele sale aparitii editoriale: Invazia sectelor si Sectologie. Astfel în capitolul V al primei lucrari intitulat New Age: o ,,religie” mistico-pagâna si sincretista la dimesiunile întregului univers este prezentat mai întâi un scurt istoric, urmat de un minim doctrinar. New Age-ul este considerat pe buna dreptate a fi o provocare pentru crestini, acestia urmând sa aleaga liber si constient între Hristos sau Varsatorul. Suntem încredintati ca aceasta provocare se va înteti în anii ce vor urma, propaganda New Age fiind pregatita si promovata de la cele mai înalte nivele politice, acelea ale lojilor masonice supra-nationale, ale unor ,,guverne mondiale” ce au ca zona de actiune întreaga planeta. Dar chiar conform ideologului lor, Alvin Toffler ce a aratat în lucrarea sa Socul viitorului cum aceste perioade cultural ideologice se scurteaza aproape logaritmic, miscarea are toate sansele de a se curma mult mai rapid decât si-au planificat acesti ,,maestri arhitecti”. Însa efectele ei duhovnicesti pot fi devastatoare pe o scara foarte larga, ceea ce îndeamna Biserica la o mare trezvie si reactie, atât la nivelul ierarhiei, cât si al fiecarui credincios în parte.

de Preot Dan Badulescu

De la concepţia materialist-atee la ,,ştiinţa” new age.

New-Age - Ţinta ecumenismului

        Originea ştiinţelor naturii trebuie căutată în Grecia antică, şi anume la filosofii secolelor VI-V î. d. Hr. mai exact în şcolile din Miletul Ioniei. Aceşti filosofi se mai chemau şi hylosoici – „cei ce cred că materia e vie“, o concepţie organicist-monistă ce nu făcea distincţie între spirit şi materie. Heraclit din Efes folosea pentru această unitate termenul de logos, termen ce a fost preluat ulterior de Sfântul evanghelist Ioan cu binecunoscutele semnificaţii teologice creştine.

Revenind în antichitate, şcoala eleatică a introdus un principiu henoteist, promovând o cosmologie de tipul raţionalismului materialist, consecinţă a viziunii dualiste spirit – materie. Ultimul domeniu fiind cel accesibil simţurilor, s-a urmărit a se răspunde întrebărilor existenţiale legate de apariţia cosmosului din haos, a originii multitudinii şi varietăţii aspectelor şi fenomenelor naturale, s-au cercetat cauzele mişcării şi schimbării, relaţia dintre formă şi materie. Materia (φισις) ca atare era considerată a fi universală, veşnică şi necreată. Metodele folosite de aceşti filosofi au fost atât observarea empirică directă a fenomenelor naturale cât şi folosirea pe scară largă a ipotezelor generale şi speciale, urmărindu-se elaborarea unor teorii ale mişcării de natură metafizică şi matematică. Din această nevoie de explicare a antitezei unitate-diversitate observată în natură a luat naştere şi s-a dezvoltat în secolele V-III teoria ,,atomistă” susţinută de Leucip, Democrit şi Epicur. În esenţă această teorie presupune că la baza materiei se află particule indivizibile (α-τομος), identice, veşnice şi indestructibile. Organizarea materiei era socotită a fi discontinuă, ea fiind alcătuită din corpuri solide, lichide şi gazoase. Atomii respectivi au o mişcare liberă într-un spaţiu ce conţine elemente de tip ,,vid”.

Această teorie a fost combătută în aceeaşi perioadă de către stoicii Zeno, Chrisip şi mai târziu de Poseidon din Apamea. Aceştia au subliniat caracterul de continuitate al naturii elaborând concepţia ,,pneumatică” potrivit căreia spaţiul şi materia reprezintă un continuum străbătut şi unificat de un fel de spirit aerian pe care l-au numit πνευμα, cuvânt cu înţeles atât de familiar mai târziu creştinilor vorbitori de greacă. Ştiinţele naturii fiind un domeniu supus fluctuaţiilor şi arbitrarului, subiectivităţii şi unilateralităţii inerente posibilităţilor limitate ale înţelepciunii (σοφια) omeneşti, au beneficiat de gândirea unei noi personalităţi care a răsturnat ambele concepţii: marele Aristotel. Acesta s-a preocupat în primul rând de problema filosofică a mişcării constante, ce are o cauză constantă şi se produce într-un mediu de rezistenţă. De aici el a dedus imposibilitatea existenţei vidului, acesta fiind cum se ştie un mediu de rezistenţă zero. În fizica lui Aristotel cosmosul a fost divizat în două domenii, unul celest şi celălalt terestru, guvernate de legi calitative diferite.

În secolul următor notăm activitatea şi contribuţia remarcabilă a lui Arhimede, care a aplicat fizicii soluţii matematice şi geometrice, urmând în acest sens avansatelor cunoştinţe ale egiptenilor aplicate în construcţia piramidelor, preluate după cum se ştie de Pythagora şi aduse astfel în spaţiul elenistic. De la Arhimede ne-a rămas legea sa legată de echilibrul forţelor hidrostatice.

Ultimul reprezentant de seamă al antichităţii greceşti (perioada elenistă) este Ptolemeu în secolul II î.d.Hr., a cărui concepţie astrofizică a rămas normativă în Europa timp de peste 1500 de ani.

Până în acest moment cu privire la ceea ce se va numi mai târziu Europa constatăm o diviziune de tip latitudinal nord-sud. Astfel preocupările la care ne referim sunt specifice spaţiului mediteranean, spaţiu ce devine după cum se cunoaşte o mare internum a imperiului roman. În secolele erei creştine se profilează următoarea ,,falie” culturală de data aceasta longitudinală est-vest, iar imperiul se va împărţi în două. Romanitatea capătă doi centri de putere, vechea şi noua Romă, iar cele două părţi se vor ,,latiniza” în apus şi ,,eleniza” (greciza) în răsărit.

Din punctul de vedere al ştiinţelor naturale se constată o stagnare pe toată perioada milenară (500-1500) numită de către savanţii iluminişti ai secolului XVIII ,,evul mediu întunecat”. Această stagnare este explicabilă prin avântul creştinismului, prin creştinarea treptată a Europei cu ponderea din ce în ce mai mare a Bisericii universale (catolic-ortodoxă), şi deci a concepţiilor de viaţă superioare propovăduite de aceasta. Accentul se mută pe viaţa şi fericirea veşnică, pe mântuire, sfinţire, urmărind ca scop suprem îndumnezeirea (θεοσις), pentru care se cereau alte eforturi, o altă cunoaştere, şi mult mai puţin cercetarea ştiinţifică. Dar aceste preocupări duhovniceşti s-au dovedit a fi prea înalte pentru popoarele din jumătatea apuseană a imperiului, în special cele creştinate mai recent cum au fost francii şi germanii (saxonii), normanzii, longobarzii şi alţii. Ponderea lor a început să covârşească Apusul, iar după anul 800 dominat de personalitatea lui Carol cel Mare, interesele duhovniceşti din zonă încep să scadă treptat, făcând locul unor interese de dominaţie lumească, de concurenţă cu partea răsăriteană mult mai civilizată şi mai cultă. La rândul ei aceasta a suferit două şocuri puternice: apariţia islamului cu ascensiunea sa fulgerătoare şi pierderea în numai 2-300 de ani a jumătate din populaţie, teritoriu şi resurse. Al doilea şoc strâns legat de acesta a fost iconoclasmul, biruit în final în secolul al IX-lea.

După ruptura din 1054, cele două părţi ale Europei vor avea o traiectorie separată şi adesea presărată de conflicte. De această situaţie au ştiut cu dibăcie să profite popoarele islamice, mai întâi arabii, ce şi-au întins califatul până în peninsula iberică ameninţând cu invadarea Franţei. Contactul creştinătăţii apusene cu cea răsăriteană s-a produs în timpul cruciadelor, dar după cum se ştie cu rezultate nefaste ce au adâncit ruptura anterioară. Apusenii au intrat însă în secolele XII-XIII în contact direct şi cu arabii, atât cei din Spania, cât şi cei din Orient. Acesta este momentul ce ne interesează în ceea ce priveşte dezvoltarea ulterioară a fizicii. Dacă rolul arabilor în răspândirea aristotelismului în evul mediu apusean (peninsula iberică) începând cu anul 1000 este arhicunoscut, constatăm că în mod curent lipseşte din această perspectivă culturală curentă veriga anterioară: şi anume cum au putut ajunge arabii la Aristotel? Aflaţi sub ocupaţia arabă (secolele VII-VIII), unii gânditori sirieni, cunoscători ai limbii greceşti, (aşa cum a fost de exemplu familia Mansour a Sfântului Ioan Damaschinul) au putut traduce opera Stagiritului mai întâi în siriacă şi apoi în arabă. Urmărind expansiunea şi apogeul califatului arab din Bagdad şi mai târziu a celor din Spania – Alhambra, Cordoba – avem lanţul completat cu această verigă trecută sub tăcere: creştinii orientali monofiziţi. Astfel Apusul primeşte pe această cale întortocheată moştenirea greacă pe care se va baza temelia de granit a teologiei, filosofiei şi în final a ştiinţei sale: scolastica.

Ne aflăm în spaţiul apusean unde de aici înainte se vor dezvolta ştiinţele naturii, deci şi fizica, într-un ritm nemaiîntâlnit. Explicaţia acestui fenomen constă în rolul atribuit cunoaşterii. Un dicton german spune: ,,Cunoaşterea este putere”, inspirat probabil din scripturisticul: ,,Mai puternic este un înţelept decât un voinic şi cel priceput decât unul plin de putere” (Pilde 24, 5). Ispita luciferică din Eden, fructul oprit al cunoaşterii de acest gen, se manifestă cu putere în această cultură ducând la o mentalitate de tip magic, faustic. Mai sus am arătat că prin cunoaştere se obţine o putere, dar accentul specific acestui mod de gândire se referea la o putere de dominaţie asupra a ceva, a cuiva, un accent practic. Cunoaşterea se îndreaptă astfel către ceva inferior ce poate fi analizat, demontat, controlat. Motto-ul ştiinţei şi mentalităţii apusene va fi până astăzi: ,,Cum funcţionează?”, spre deosebire de aristotelicul ,,de ce?”. Acest domeniu inferior ce poate fi astfel cunoscut este lumea fenomenală, cosmosul, imanentul, materia. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a împărăţiei Sale devine din ce în ce mai depărtată de preocupările acestei lumi.

Având ca bază de plecare fizica aristotelică, savanţii medievali au început să dezvolte mai întâi mecanica, în special mişcarea corpurilor într-un mediu şi forţele ce sunt angrenate în acest fenomen. Precursorii acestor preocupări au fost Ioan Filippon din Alexandria în secolul VI, iar în secolul XI Avicenna şi Abu al Barakat al-Baghdadi.

Cu timpul influenţa arabă ce şi-a pus amprenta decisivă prin al-chimia, şi al-gebra ce s-a dezvoltat cu precădere de către savanţii arabi, începe să scadă treptat, savanţii europeni din apusul scolastic se grupează în universităţi ce susţin pe mai departe cercetările din domeniu. La sfârşitul evului mediu, în secolul al XIII-lea teologii universităţii din Paris au sesizat ca inacceptabilă ideea veşniciei materiei, aceasta neputând, din punct de vedere al dogmelor, să fie coeternă cu Dumnezeul creştin, un Dumnezeu Creator şi nu demiurg de tip platonic-gnosticist. Se ştie că în această perioadă autoritatea lui Aristotel în biserica romano-catolică era egală cu cea a Sfintei Scripturi, ambele fiind prezente pe sfânta masă. Şi totuşi în anul 1227, în apogeul scolasticii, papa Ioan al XXI-lea a condamnat un număr de 219 propoziţii, în majoritatea lor emise de Aristotel şi urmaşul acestuia, doctor ecclesiae, Toma d’Aquino.[1] Printre aceste propoziţii se afla şi aceea precum că ,,prima cauză (Dumnezeu) n-a putut face mai multe lumi”. Primul articol al Crezului afirmă: ,,…Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.” La ce se referă propoziţia incriminată? Dacă se are în vedere lumea fizică (cele văzute), ne raliem poziţiei ce susţine unicitatea[2]. Astăzi se vorbeşte despre universuri paralele, anti-materie şi găuri negre prin care s-ar putea trece dintr-un univers într-altul, universuri multidimensionale, simple speculaţii nefundamentate suficient nici măcar ştiinţific, ca să nu mai vorbim teologic.

Extrapolând, bineînţeles că nimic nu ne îndreptăţeşte scripturistic să presupunem existenţa altor lumi fizice, eventual locuite de alte fiinţe cu inteligenţă superioară nouă. De aici şi până la noua mitologie OZN nu e decât un pas, pe care teologic nu-l putem accepta în nici un caz, nici măcar ca ipoteză de lucru (vom vedea mai târziu cum a fost tratată această problemă în cadrul new age). Această metodă de investigaţie ştiinţifică este foarte periculoasă în teologie, putând duce la grave erezii, aşa cum a fost cazul eruditului Origen, condamnat definitiv la două sinoade ecumenice, în ciuda unor încercări recente de ,,reabilitare” a sa, unele venite, surprinzător, chiar din spaţiul teologic ortodox.

Odată cu căderea Constantinopolului în 1453 ia sfârşit perioada evului mediu, iar o parte din ,,intelighenţia” Bizanţului în frunte cu Ghemistos Plethon se refugiază în Italia, unde aceşti intelectuali bizantini de formaţie gnostică şi neo-platonică vor pune bazele a ceea ce s-a numit peste veacuri ,,Renaşterea”. Nu se spune explicit că era vorba de renaşterea unui duh păgân panteist, a practicilor astrologice şi magice, a alchimiei. În ceea ce ne interesează pe noi, ştiinţele naturii capătă un avânt fără precedent, tinzând să devină autonome, adică libere de tutela bisericii. Ne aflăm de acum înainte în spaţiul apusean în care domina după cum se ştie scolastica aristotelică, de care savanţii renascentişti decid să se îndepărteze treptat, dar totodată ei se ,,emancipează” de doctrina şi revelaţia creştină în general, inclusiv cea ortodoxă, recurgând din ce în ce mai mult exclusiv la resursele intelectului omenesc mărginit, arbitrar, imperfect şi atât de supus greşelii. De aici urmează binecunoscutul drum al ipotezelor şi teoriilor ştiinţifice, unele cu pretenţii de adevăr absolut şi veşnic, dar a căror durată n-a depăşit 2-300 de ani, după care au fost infirmate de noi ipoteze şi teorii şi aşa mai departe. Caracterul acestor ştiinţe devine unul predominant raţionalist, cantitativ şi mecanicist. Universul descris de fizica clasică este determinist şi infinit cu legi fixe. Savanţii din această perioadă, în rândul cărora a strălucit Galileo Galilei au abandonat sistemul ptolemeo-aristotelic cu pământul ca centru fix într-un univers static cu legi ale mişcării naturale. Sub influenţa lui Copernic fizica face un salt important prin aceea că în centrul universului se află soarele iar pământul execută o mişcare circulară (ce în sistemul ptolemeic era rezervată planetelor).

La 24 martie 1616 la Roma comisia teologică de sub conducerea cardinalului Bellarmino a combătut următoarele propoziţii ale lui Galilei:

,,1. Soarele se află aşezat în centrul lumii şi, prin urmare, este lipsit de mişcare locală.

Cenzura: Cu toţii au spus că o asemenea teză era neghioabă şi absurdă, din punct de vedere filosofic, şi categoric eretică, (subl. ns.) deoarece contrazicea în mod expres afirmaţiile Sfintelor Scripturi din multe pasaje.

2. Pământul nu se află aşezat în centrul lumii şi nici nu este nemişcat, ci se mişcă în întregime, într-o rotire zilnică.

Cenzura: Toţi au spus că această teză merită o cenzură identică cu cea anterioară, din punct de vedere filosofic: dacă este analizată din punct de vedere teologic, ea este greşită cel puţin în ce priveşte modul cum se referă la credinţă.” (sublinierile ne aparţin).[3]

La 5 martie a urmat emiterea edictului de condamnare a operei lui Copernic. A urmat abjurarea lui Galilei din 1633, iar pentru apologetica ,,liber cugetătorilor” s-a născut un ,,martir”, sau cel puţin ,,mărturisitor” al adevărului de pe altarul ştiinţei, ,,prigonit pentru dreptate”. Pentru a-l face şi mai impresionant, ,,hagiografia” ştiinţifică a pus în gura lui Galilei celebrele cuvinte: E pur si muove.

Ceea ce putem remarca dincolo de aspectul pur ştiinţific şi al libertăţii de cercetare şi gândire,[4] trebuie avut în vedere efectul în plan duhovnicesc al acestor descoperiri, şi anume anularea treptată a importanţei pământului ca centru spiritual al universului – aici este viaţa, aici a fost creat omul, chipul lui Dumnezeu, stăpânul universului şi cunună a creaţiei, pe acest pământ S-a întrupat Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu Omul. Confuzia planurilor tipică spiritualităţii occidentale din această perioadă a dus până azi, la conflictul dintre ştiinţă şi teologie cu consecinţe ce încă nu s-au vindecat, ba dimpotrivă, au fost ,,exportate” şi în alte spaţii datorită puterii şi dominaţiei mondiale exercitate în ultimii 2-300 de ani de către naţiunile vest-europene. Este adevărat că lui Galilei i se datorează descoperirea legii căderii libere în care distanţa s variază după pătratul timpului t, aflarea unei traiectorii parabolice a unui proiectil folosind principiul inerţiei, cu aplicaţiile ce au dus tehnologia occidentală pe culmi, de la balistică până la zborurile interplanetare de astăzi. Dar poate că în măsură mai mare chiar decât de Galilei, fizica a fost sute de ani influenţată de marele matematician şi filosof francez René Descartes, preocupat în secolul XVII de a rezolva problemele materiei şi mişcării creând astfel filosofia mecanică. Contrar atomiştilor antici, Descartes a respins existenţa spaţiilor libere din univers (a vidului în termeni moderni) introducând astfel noţiunea la fel de ipotetică a ,,eterului”.

Sfârşitul acestui secol ,,de aur” care a reprezentat pentru fizică ceea ce a însemnat secolul IV în teologia patristică, a fost încununat de figura lui Newton (1643-1727) cu preocupările sale din domeniul calcului integral şi diferenţial, al masei, forţei şi inerţiei în celebra sa operă Philosophiae Naturalis Principia Mathematica (1687). În acest tratat s-au pus bazele celor trei legi ale mecanicii clasice ce vor guverna fizica timp de 300 de ani. Nu numai atât, ci Netown a depăşit limitele carteziene şi galileice postulând o forţă a gravitaţiei, a cărei propagare rămâne până astăzi un mister încă neexplicat satisfăcător de ştiinţă. Tot în cadrul preocupărilor fizicii secolului XVII se încadrau şi calculele privind viteza luminii, cea care ulterior a rămas unicul punct de sprijin, constanta, în sistemul relativităţii einsteniene.

În secolul următor asistăm la apogeul iluminismului, în care matematicienii se despart de fizicieni şi astronomi, acestea devenind de acuma ramuri de cunoaştere independente. Matematicile se orientează spre o abstractizare tot mai mare, având ca rol un fel de substituţie a filosofiei şi teologiei de tip pitagoreic, dar lipsite de mistica numerelor din antichitate. Acum se desăvârşeşte mecanica clasică, ajungându-se prin Euler şi d’Alembert, în Tratat de dinamică 1743, la mecanica raţională a ,,filosofiei naturale”.[5]

Începând cu anul 1738 se manifestă în Franţa preocupări intensive legate de razele luminii şi atracţia universală, domenii ce au avut peste 170 de ani rolul decisiv în mecanica relativistă a lui Einstein. De asemenea s-au dezvoltat cercetările legate de căldură şi ca o premieră la început firavă, electricitatea şi magnetismul. În privinţa spaţiului în secolul XVIII avem în continuare spaţiul-timp euclidian uniform şi fix pre-relativist.

Din punct de vedere teologic, doctrina creştină a suferit mai întâi din partea filosofilor şi apoi a oamenilor de ştiinţă atacul deismului. Apărut în special în Anglia ca un sistem filosofic raţionalist, deismul a căutat să promoveze aşa numita ,,religie naturală” raţională, opunându-se minunilor, tainelor, revelaţiei supranaturale şi învăţăturilor (dogmelor) oricărei biserici. După cum ştim şi în teologia dogmatică se recunoaşte existenţa unei revelaţii ,,naturale”, iar apologetica, sau teologia fundamentală, a căutat să argumenteze în disputele de credinţă cu ajutorul metodelor filosofice şi chiar ştiinţifice. Dar savanţii apuseni hotărâţi să cucerească autonomia domeniului lor cu orice preţ s-au îndepărtat tot mai mult de Biserică mai întâi, iar peste o sută de ani chiar de Dumnezeu căzând în ateism. Deocamdată suntem în secolul XVIII când Montesquieu scrie: ,,Dumnezeu Se află în raport cu universul, în calitatea Sa de Creator şi de Păstrător[6] al acestuia: legile după care l-a creat sunt şi cele după care îl păstrează… El cunoaşte regulile pentru că El este Cel Care le-a făcut şi pentru că ele sunt în raport cu înţelepciunea şi cu puterea Sa.”[7] Putem observa în aceste cuvinte continuarea liniei carteziene a dualismului în care se face diferenţă şi separaţie între subiect şi obiect, conţinut şi conţinător, între cunoaşterea raţională şi revelaţie, şi se neagă în chip agnostic posibilitatea unei intuiţii globale. Vom vedea ulterior că fizica de tip new age s-a ridicat tocmai împotriva acestei ,,paradigme” înlocuind-o cu noua paradigmă de tip holist. Nu este aici altceva decât neputinţa scolasticei medievale, moştenitoare în acest caz a nestorianismului, incapabilă de a recepta definiţia catolică şi unificatoare a Calcedonului. Pentru filosofii şi savanţii iluminişti universul era fragmentat în ,,fenomene” separate, ele putând fi studiate şi cunoscute rând pe rând, neexistând în calea acestei cunoaşteri nici un fel de cenzură transcendentă de tipul Marelui Anonim al lui Lucian Blaga.

Ajunşi în acest punct socotim necesar a ne opri asupra conceptului de ,,energie”, deoarece el va juca un rol preponderent atât în noua fizică relativistă, cât şi în cadrul mai larg al new age-ului. Termenul vine din grecescul εργον ce a dat ενεργια însemnând lucrare, activitate, acţiune. În fizică energie înseamnă capacitatea unui sistem fizic de a presta o lucrare sau acţiune. Materia produce energie ca rezultat al mişcării sau poziţiei în relaţie cu forţele active ce constituie energia mecanică.[8] Pe lângă aceasta mai există multe alte forme de energie dintre care bioenergia constituie un domeniu pe care se pune mare accent în new age. Din punct de vedere ştiinţific bioenergetica este studiul proceselor prin care celulele vii folosesc, stochează şi eliberează energie. Aici se încadrează şi procesul fotosintezei.[9] Dar în cadrul noii mitologii scientiste new age bioenergia are un conţinut oarecum diferit, definit în cadrul filosofic asiatic ca fiind acea qi a chinezilor, sau prana hindusă.

Întrucât s-a observat în secolul XIX că diferitele forme de energie se pot transforma unele într-altele savanţii Sadi Carnot, Rudolf Julius Emanuel Clausius şi Lordul Kelvin au formulat legea conservării şi transformării energiei, în care mai importantă este doua lege a termodinamicii (1850) potrivit căreia într-un sistem izolat componentele interne de temperaturi diferite vor tinde întotdeauna către o unică temperatură uniformă de echilibru. Aplicarea consecvent logică la scara universului (privit ca un sistem închis şi izolat) a principiului numit de Clausius entropie, ce ne arată stadiul de echilibru termic, a dus la aşa numita ,,moarte termică”, sistarea tuturor proceselor termice posibile. S-a observat că această lege se aplică numai în domeniul macroscopic, ea nefiind validă în microscopic, întrezărindu-se astfel viitoarele descoperiri ale mecanicii cuantice şi ale teoriei relativităţii.

Savanţii secolului XIX se bazau desigur pe observaţii empirice, lipsite de lumina revelaţiei divine. Ei sesizau necesitatea permanenţei energiei solare pentru întreţinerea vieţii pământeşti, dar această energie era şi ea la rândul ei creată şi prin aceasta în mod necesar finită. Ceea ce le-a lipsit teologilor romano-catolici medievali, energiile necreate prin care lucrează pronia lui Dumnezeu, le lipsea cu atât mai mult savanţilor secularizaţi şi cvasi atei ai secolului trecut. Aşadar părerea acestora era că energia se transformă, dar nu poate fi creată sau distrusă lucru care în mod necesar ne duce direct la caracteristicile energiilor divine.

Ne apropiem astfel la sfârşitul secolului de apogeul mecanicii clasice ce va fi urmată de fizica modernă care susţine că la viteze apropiate de cea a luminii energia şi materia sunt interconvertibile, producându-se astfel unificarea conceptelor de energie şi masă.

Preludiul fizicii moderne l-a constituit, asemănător fenomenului muzical de pildă, fizica clasică newtoniană cu preocupările sale din domeniul naturii compuse a luminii şi a forţei gravitaţiei. Dar a sosit acel moment de cotitură din istoria ştiinţei 1905 când Albert Einstein a publicat teoria specială a relativităţii. El a plecat de la preocupările din domeniul câmpurilor electromagnetice în care a excelat Maxwell, cu noutatea renunţării la spaţiul absolut şi introducerea unei constante în cadrul de referinţă valabile pentru toţi observatorii, indiferent unde s-ar afla, viteza luminii c = 300 000 km/sec. Astfel a căzut şi ideea timpului absolut, introducându-se noţiunea ce a dat numele teoriei, cuprinsă în celebra formulă E = mc² . Constanta c este cum am arătat absolut necesară pentru a salva sistemul de pericolul pan-relativismului.

Cu numai câţiva ani înainte, în 1900, germanul Max Planck a marcat o nouă etapă de referinţă în fizică prin introducerea conceptului de cuantă de energie, mai întâi ca o ipoteză ce venea să infirme conceptul clasic natura non facit saltus, stabilindu-se prin aceasta că în lumea microscopică domneşte discontinuitatea.

În afara savanţilor europeni în domeniul acesta al ştiinţelor pozitive au început Deoarece este important de semnalat influenţa, ca metodă de abordare a fenomenului, a modului de gândire talmudic, trebuie amintit faptul că în gândirea europeană au început să strălucească savanţi de origine evreiască. Astfel se cunoaşte adagiul lui Descartes dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Dar mult mai puţin cunoscut este faptul că în gândirea rabinică talmudică principiul contestării, al îndoielii, al dubiului, al dezbaterii critice, polemice, este unul din pilonii de bază. De aici provine atitudinea refractară în faţa dogmelor şi autorităţilor: totul poate fi contestat şi contra-demonstrat prin gimnastica minţii, precum făceau sofiştii greci sau fariseii şi cărturarii din vremea Mântuitorului. Îndoiala a fost folosită şi în ştiinţă ca motor al progresului, dar cu rezultate modeste. Totodată, aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, fizica a fost şi este în continuare strâns legată de filosofie. Mecanica clasică newtoniană se baza pe conceptul filosofic al determinismului, al strictei cauzalităţi predictibile şi astfel controlabile. Este cunoscut faptul că relaţia funcţionează şi în sens invers: şcolile materialismului, naturalismului au pus fizica la baza demersului filosofic, lucru familiar generaţiilor post-belice, educate decenii de-a rândul în acest spirit pozitivist.

Să ne întoarcem acum asupra conceptului de eter, discutat ceva mai înainte în fizica clasică. Într-o celebră comunicare făcută de către Albert Einstein la data de 5 mai 1920 universităţii din Leyden a fost tratată tema Eterul şi Teoria relativităţii. Pentru început, Einstein menţionează rolul lui Newton cu a sa teorie a gravităţii, interpretată ca fiind o acţiune de la distanţă. Ipoteza existenţei eterului a devenit pentru savanţii secolelor următoare o axiomă necesară explicării unificate a universului şi relaţiilor dintre corpuri. În secolul al XIX-lea preocupările legate de proprietăţile luminii şi cele ale undelor elastice au folosit în continuare această ipoteză. Eterul a ajuns a fi privit ca un mediu luminifer cvasi-rigid, iar explicaţia pur mecanică a naturii a fost treptat abandonată. Cu toate acestea dualismul de care voiau să scape savanţii a persistat, în ciuda introducerii şi studierii noţiunilor de vid (eter liber) şi câmpuri electromagnetice (de către savanţii Maxwell şi Lorentz). O ieşire din acest impas a fost ipoteza inexistenţei eterului, câmpurile electromagnetice fiind considerate entităţi autonome ireductibile, asemănător concepţiei antice de atomi ai materiei.

O personalitate de prim rang din lumea ştiinţei ce este revendicată de către mişcarea new age a fost părintele iezuit şi antropologul francez Pierre Teilhard de Chardin (1881-1955). Din opera sa a fost reţinută ideea potrivit căreia lumea este un întreg în care totul se leagă împreună şi este interdependent, adică totul se ţine împreună. Fiind ca formaţie ştiinţifică biolog, Teilhard vedea toate fiinţele ca pe o urezeală fără fir ţesută într-un proces universal. Încercând să împace biologia cu teologia savantul iezuit a ajuns la o formă originală de evoluţionism, de la primele forme simple şi aparent neînsufleţite către forme din ce în ce mai complicate cu o conştiinţă din ce în ce mai înaltă. În acest fel el a strecurat erezia scientistă evoluţionistă deghizată într-un limbaj creştin. T. d Chardin deschide perspectiva evoluţiei omului spre o formă superioară de viaţă, în loc de îndumnezeire şi urcuş duhovnicesc, dovedind în fond o viziune materialistă. Elementul ce evoluează necontenit în cosmos căpătând grade de complexitate tot mai mari este conştiinţa. În acest fel universul evoluează tot timpul prin propria sa putere şi voinţă. Nu este de mirare că prin concepţiile sale naturalist panteiste Teilhard a intrat în conflict cu învăţătura bisericii. Mărturisirea sa de credinţă ia forme tot mai subiective, văzându-L pe Hristos ca pe coroana lumii şi ca pe o expresie a ,,sufletului lumii”.[10]

Savantul de renume mondial Erwin Schrödinger, cel care alături de Broglie, Bohr şi Heisenberg a fost unul din întemeietorii teoriei cuantice a scris în lucrarea sa Ma conception du monde următoarele: ,,Oricât de neconceput ar putea să pară gândirii obişnuite, voi şi toate fiinţele conştiente ca atare, sunteţi totul în totul. Din cauza aceasta viaţa pe care o trăiţi nu e numai un fragment al existenţei întregi, ea este într-un anumit sens, totul.”[11] Am ales acest nume, deoarece în concepţiile sale Schrödinger ne apare ca un precursor al savanţilor fizicieni new age D. Bohm şi F. Capra (n. 1939). Ca şi aceia mai târziu, acest new ager avant la lettre, a avut revelaţia corespondenţei observaţiilor sale ştiinţifice cu tradiţia indiană, Sf. Toma d’Aquino, Meister Eckhart, şi alţi mistici occidentali. Potrivit constatărilor sale înainte de apariţia fizicii moderne savanţii şi filosofii erau aceeaşi, iar concepţia lor avea două ipoteze fundamentale: 1. Lumea este formată din aşa-numiţii atomi care formează la rândul lor corpuri.2. Lumea formează o realitate independentă de cel ce o observă. După apariţia fizicii secolului XX s-a constatat că elementele constitutive ale universului nu mai pot fi considerate separate unele de altele, şi nici observatorul de ele.

În lucrarea sa Hristos şi karma[12] teologul francez Francois Brune face o mică antologie a noii metafizici începând cu citate din Michael Talbot, Mysticisme et physique moderne, (Mercure de France, Le Mail, 1984) anume că fiecare particulă afectează pe toate celelalte, că structura materiei nu poate fi independentă de conştiinţă, că psihicul uman este în interferenţă cu toate punctele din univers, că nu mai este prezentă deosebirea dintre subiect şi obiect, iar realitatea este una şi omnijectivă.

În acest fel, pe nesimţite aproape, autorul ne introduce în lumea concepţiilor noii lumi: paradigma hologramei. Dându-şi seama ca teolog de acest lucru F. Brune ne previne că acestea nu sunt intuiţii new age, ci lucrări ştiinţifice. Ajungând la unul din autorii mai sus citaţi, fizicianul englez D. Bohm, se afirmă că lumea toată e o hologramă, fiecare dintre noi este un punct hologramic ce reflectă întregul univers într-un raport static şi dinamic. Potrivit lui Bohm: ,,…marea hologramă numită Creaţie, care este EUL fiecăruia dintre noi.”

Fizicianul francez Olivier Costa de Beauregard susţine în lucrarea sa La Physique moderne et les pouvoirs de l’esprit[13] că ,,separarea spaţială a obiectelor este în parte un mod al sensibilităţii noastre”. Se constată din nou afinitatea acestor gânditori ai noii ere cu tradiţiile religioase orientale, cu spiritualitatea indienilor americani şi cu misticii apuseni. Pentru toţi aceşti fizicienii aceştia Dumnezeu nu este o persoană şi nu au o relaţie de iubire cu El, după modelul creştin, sau măcar al marilor religii recunoscute.

Aşa cum am mai spus, fizicianul britanic David Bohm (1917-1992) este unul din cercetătorii cei mai avizaţi citaţi de obicei de către scientismul de tip new age. El şi-a expus ideile sale în lucrarea Wholeness and the Implicate Order, apărută în 1980. Bohm susţine că toate lucrurile par a fi părţi ale unui întreg mare, nedespărţit, în care totul pluteşte şi se amestecă organic împreună cu toate celelalte, precum mişcările dintr-un curent de apă. În tot acest timp hazardul este desigur exclus. Bohm introduce noţiunea de implicate order, ce înseamnă aproximativ ordine construită apriori, ordine raţională şi nevăzută ce se manifestă în lumea experienţelor noastre pe care Bohm o numeşte explicit order, sau ordinea aparentă.

Tot în rândul savanţilor new age se înscrie şi anatomistul şi profesorul pensionar de la universitatea din Yale Harold Saxton Burr care a anunţat în anul 1972 în cartea sa Blueprint for Immortality descoperirea aşa numitului câmp vital. În consonanţă cu D. Bohm, S. Burr afirmă existenţa în cosmos a legii şi ordinii. Contribuţia sa originală constă în explicaţia ştiinţifică a acestei legi ordonate. Potrivit savantului american, cauza ar fi existenţa unor câmpuri electrodinamice care aşează toate particolele pe locurile lor potrivite şi chiar determină mişcările lor.

După cum se poate constata, descoperirea sensului existenţei şi cosmosului este lăudabilă, dar explicarea prin introducerea acestor ipotetice câmpuri vitală trădează un fond materialist pueril ce nu poate nicidecum să ajungă la esenţa fenomenelor descrise.

În cadrul fizicii noii ere un loc de frunte îl ocupă fizicianul teoretic american Fritjof Capra (n. 1939). Cartea sa de căpătâi se intitulează The Tao of Physics şi a apărut ca ştiinţă popularizată în anul1975. Numele de Taofizica se datorează paralelelor găsite de autor între fizica modernă şi mistica orientală chineză. Ceea ce l-a frapat pe Capra este faptul că atât fizica ştiinţifică raţională cât şi mistica intuitivă au ajuns la concepţii similare asupra realităţii, potrivit cărora materia nu există propriu-zis. Lumea materială este o iluzie (maya), realitatea fiind de natură spirituală, ne-materială. Capra se încadrează în curentul ştiinţific şi filosofic contemporan ce încearcă să depăşească fragmentarea imaginii ştiinţei clasice şi unificarea concepţiilor pentru a da naştere unei imagini holistice asupra realităţii. Din păcate, urmărind exclusiv linia misticei orientale, el ajunge ca şi aceia să nu mai conceapă divinul ca pe o putere care a creat şi conduce din afară lumea, ci ca pe o putere care conduce dinăuntru. Astfel Dumnezeu Se află în toate şi lucrează dinăuntru devenind de fapt sufletul nostru nemuritor ceea ce constituie o gravă erezie panteistă. În demersul său, Capra subliniază pe bună dreptate superioritatea gândirii intuitive şi religioasă asupra gândirea raţională scientiste de tip iluminist. Această valoare a intuiţiei a fost sesizată în chip magistral de către Pr. Stăniloae, iar în acest caz, faptul că ea s-ar aplica şi în ştiinţă nu poate decât să fie un lucru binevenit şi necesar. Totodată, fizicianul american a constatat cu justeţe şi existenţa unui element raţional în mistică.

Potrivit ultimelor descoperiri ale fizicii moderne, la nivelul subatomic nu se găseşte nici un fel de materie solidă, ci numai spaţiu vid şi câmpuri energetice, posibilităţi, tendinţe şi probabiltăţi statistice. Realitatea apare ca o ţesătură complicată de relaţii între diferitele părţi ale unui întreg, o parte importantă a realităţii fiind chiar observatorul care influenţează ceea ce observă. Capra afirmă că: ,,În fizica atomică nu putem niciodată să vorbim despre natură fără ca să vorbim în acelaşi timp despre noi înşine”.

Dar Fritjof Capra nu s-a rezumat la abordarea concepţiilor taoiste, ci a continuat paralelele sale şi cu filosofia hindusă, ajungând la conceptul realităţii supreme numită Brahman, ce se socoteşte a fi sâmburele tuturor lucrurilor, sufletul lumii, infinitul, veşnicul şi imposibil de cuprins cu mintea omenească. Corespondentul lui în sufletul omenesc este, conform filosofiei vedanta, Atman. Şi budismul susţine faptul că lumea este o unitate. Capra însuşi aderă la noţiunea lui T. Kuhn, acea viziune holistică asupra lumii ce duce la schimbarea vechii paradigme. Suportul teoretic pentru această nouă viziune vine din partea fizicii şi a misticii, deci a acestei taofizici. În sprijinul afirmaţiilor sale, Fritjof Capra aduce teoria laureatului premiului Nobel, Ilya Prigogine, potrivit căruia că organismele vii sunt un sistem autoorganizat, o deviaţie aberantă de la acele raţiuni plasticizante reluate în teologia ortodoxă contemporană de către Pr. Stăniloae după Sf. Maxim Mărturisitorul. Cu această teorie este răsturnat eşafodajul teoriei evoluţioniste a lui Darwin. La rândul său este citat şi un alt savant al noii ere, Gregory Bateson, care susţine că conştiinţa este o urmare necesară şi inevitabilă a unei anume complexităţi ce a început să se constituie mult înainte ca organismele vii să-şi fi dezvoltat creierul şi sistemul nervos superior. După propria sa afirmaţie, conştiinţa este fiinţa tuturor fiinţelor vii. Combătând distincţia operată de Descartes în materie şi conştiinţă ca două categorii diferite, Capra vede conştiinţa ca pe însăşi dinamica, forţa creatoare din spatele autoorganizării organismelor vii. Pentru a descrie forţele mentale ale unor organisme vii inferioare el foloseşte noţiunea mentaţie. Mai multe conştiinţe omeneşti conectate formează macroconştiinţa, adică sistemul social şi ecologic, iar acesta la rândul lui e inclus în sistemul mental al planetei, care la rândul său trebuie să fie inclus într-o conştiinţă universal cosmică. Toate aceste elemente laolaltă conduc inevitabil către acea viziune holistică de care aminteam mai devreme.

O problemă controversată a biologiei, ştiinţa vieţii, a constituit-o originea vieţii şi evoluţionismul. Naturalistul francez Lamarck a sugerat că speciile se schimbă în cursul timpului, aceasta făcându-se şi sub acţiunea unui impuls conştient către perfecţiune din partea organismelor. Aceste idei au fost contestat printre alţii de către Georges Cuvier, dar au fost îmbrăţişate şi dezvoltate ulterior de către Charles Darwin. Acesta a elaborat un sistem de ipoteze ce susţineau noţiunea transformării speciilor, sugerând chiar un mecanism prin care o atare evoluţie să aibă loc fără recursul altor cauze decât cele pur naturale conform aşa numitei selecţii naturale în lupta pentru existenţă. Ideile respective au fost expuse în lucrarea On the Origin of Species by Means of Natural Selection, or the Preservation of Favoured Races in the Struggle for Life, publicată în 1859.[14]

La vremea sa scriitorul şi filosoful român Lucian Blaga s-a aplecat şi el asupra acestei problematici în studiul său dens Trilogia cosmologică[15] Gânditorul român face o interesantă paralelă a evoluţionismului darwinist cu mecanica newtoniană. Ca şi aceasta, sfârşitul secolului XIX a adus contestaţii precum cea a lui Max Planck cu a sa teorie a cuantelor. În domeniul biologiei acest lucru a fost făcut de către Louis Dollo în lucrarea sa din anul 1893 Legile evoluţiei în care se afirmă că ,,evoluţia este discontinuă”.[16] Cu şapte ani mai înainte, în 1886, savantul De Vries elaborase teoria mutaţiilor. La începutul secolului XX, în 1903 s-a produs un adevărat seism în lumea biologiei prin apariţia lucrărilor savantului şi călugărului G. Mendel care a descoperit legile eredităţii demonstrând fără putinţă de tăgadă că ,,natura face salturi”.

Urmând modul actual de propagare a informaţiei, internetul, am întâlnit şi o nouă viziune asupra acestui subiect, intitulată Ipoteza spectrului vital: o explicaţie posibilă pentru natura, creaţia şi evoluţiei moleculei ADN şi a vieţii[17] Motivul pentru care am reţinut acest articol este faptul că autorul său caută o corelare între diferitele ramuri ale ştiinţei cu vechile texte teologice.

Punctul de plecare teologic al acestei ipoteze este luat din Noul Testament, şi anume 1Ioan I, 5: ,,Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.” Această afirmaţie poate fi pentru început luată în sens literal. Versetul 7 continuă ,,Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.”

Ipoteza spectrului vital susţine că ADN-ul ar putea fi manifestarea fizică a luminii. De aici decurge posibilitatea convertirii energiei luminoase în materie. Dacă acest lucru este real, atunci avem de-a face cu latura opusă a legii de echivalenţă masă-energie a lui Einstein: E=mc². Afirmaţia că Dumnezeu este lumină apare în Sf. Scriptură de cel puţin zece ori. Reţinem părţile bune ale intuiţiilor lui Greg Hatton urmând ca cercetări ulterioare aprofundate în lumina revelaţiei ortodoxe să dea un răspuns satisfăcător acestei problematici.

Întrucât mişcarea new age a apărut şi s-a dezvoltat într-un mediu impregnat de scientism în care aşa cum am arătat oamenii de ştiinţă reprezentau până la cel de-al doilea război autoritatea supremă, era de la sine înţeles că printre preocupările noii spiritualităţi se vor număra şi cele legate de ştiinţă. Potrivit viziunii astrologice era Peştilor s-a caracterizat printre altele printr-o separaţie a religiei de ştiinţă, ajungându-se după evul mediu chiar la un conflict deschis. Prin urmare noua eră conciliantă a Vărsătorului va realiza şi această împăcare a celor două domenii divergente. Acest lucru a fost descris printre alţii de către Marilyn Fergusson în lucrarea sa The Aquarian Conspiracy apărută în anul 1980 la capitolul ,,Psi: necunoscutul în fizică şi parapsihologie”[18] Prin termenul grecesc ,,psi” (y) se înţelege aici necunoscutul în fizică teoretică şi parapsihologie. Potrivit ultimelor cercetări din domeniul fizicii materia are doar ,,tendinţa de a exista”, particolele fac “quantum leaps”, iar universul este o “scattering matrix”. Aceste afirmaţii au la bază lucrările unor savanţi ca elveţianul J. S. Bell, autorul teoremei ce-i poartă numele (1964), precum şi a efectului Einstein-Podolsky-Rosen. O altă lucrare de referinţă din domeniul new age legată de noua fizică este The Dancing Wu-Li Masters de Gary Zukav. El aduce în discuţie printre altele teoria complementarităţii enunţată de către danezul Niels Bohr, şi afirmaţia francezului Paul Dirac ce susţine că ,,materia este creată din nimic” Ca şi Fritjof Capra, G. Zukav găseşte la tot pasul analogii evidente între noile descoperiri ale fizicii şi mistica orientală taoistă. Îmbinarea ştiinţei cu psihologia a dus la afirmarea aşa numitului domeniu al ,,paranormalului” în care fenomene cum ar fi sincronicitatea propusă de Wolfgang Pauli şi C. G. Jung nu poate fi supusă experimentului. Printre cercetătorii celebri preocupaţi de “psi” sunt citaţi J. J. Thomson, William James, Alexis Carrel, Max Planck, cei doi Curie, Schrödinger, Einstein, C. G. Jung, Wolfgang Pauli, Pierre Janet, şi Thomas Edison.

În domeniul triadologiei Filioque a demonstrat faptul că Persoanele dumnezeieşti Se confundă între Ele, că de fapt neavând atribute proprii, Ele se confundă între Ele.

Prin Filioque Fiul devine şi El tată în raport cu Duhul, iar Duhul chiar nepot pentru Tatăl care deja L-a născut pe Fiul. Fiul nu poate avea calitatea de cauză, prin naştere este cauzat ca Fiu şi nu poate fi la rândul Lui o altă cauză pentru Duhul pe care Îl purcede, deşi Sfinţii Părinţi afirmă purcederea Duhului de la Tatălui prin Fiul, înţelegând întodeauna prin ca însoţirea şi nu cauza Duhului de către Fiul.[1] „Formulele de purcedere a Patre Filioque şi έκμόνου τόυ Πατρός se înfruntau arătând o divergenţă triadologică. Acel δία Υίόυ, interpretat în sensul unei mijlociri a Fiului în purcederea ipostatică a Sfântului Duh, a devenit o formulă de conciliere pentru partizanii unirii în secolul XIII, tocmai fiindcă triadologia lor nu era aceeaşi ca cea a adversarilor lui Filioque”.[2]

Din punct de vedere ortodox un Dumnezeu care îşi revelează fiinţa nu mai este Dumnezeu. Dacă esenţa precede persoana, ca în cazul lui Filioque şi în esenţă persoanele sunt văzute ca relaţii trinitare fiinţiale, Dumnezeu este abstract ca în panteism, unde esenţa este slăvită şi iubită anevoios. În acest sens Vladimir Lossky vede filiocvismul ca generator de ateism.[3]

Biserica Ortodoxă insistă asupra vieţii de comuniune a Persoanelor dumnezeieşti pe plan treimic, şi arată că Duhul Sfânt purcede, iese din Tatăl şi rămâne în Fiul, unde se odihneşte şi străluceşte. Această odihnire şi strălucire a Sa în Hristos ca Fiu a lui Dumnezeu întrupat, este mărturisită de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, şi are începutul chiar de la Întrupare ca lucrare a întregii Treimi. Separaţia pe plan iconomic, prin Filioque, între Duhul Sfânt care este Duhul lui Hristos (Gal. 4, 6) şi Mântuitorul Iisus este o separaţie fie hristomonistă, în sensul că Hristos singur este Cel care săvârşeştie mântuirea neamului omenesc, fie pnevmatomonism, în sensul că Duhul singur continuă lucrarea mântuitoare a lui Hristos. Astfel Duhul Sfânt nu mai poate însoţi Cuvântul întrupat, deşi Sfânta Scriptură Îi prezintă nedespărţiţi de la Buna Vestire (Luca 1, 35), la Botezul în Iordan a Mântuitorului (Ioan 1, 32), la Schimbarea la faţă, la Înviere. Însuşi cuvântul de Hristos se traduce prin Unsul lui Dumnezeu, semn al sălăşluirii, odihnirii şi strălucirii Sfântului Duh asupra Sa. Cunoaşterea lui Hristos e posibilă doar în Duhul care este asupra Lui.[4] Apusenii au confundat purcederea Duhului Sfânt din veci din Tatăl, cu trimiterea Lui de către Hristos în lume, trimitere iconomică, pentru desăvârşirea creaţiei.

Trimiterea Duhului Sfânt de către Fiul întrupat este o lucrare în timp ad extra a lui Dumnezeu treimic, ţine de iconomie, de implicarea lui Dumnezeu în lucrarea mântuitoare a lumii. „Afirmaţia că dependenţa exterioară ad extra presupune legătura corespunzătoare interioară ad intra, căreia îi este un simplu reflex şi manifestare, este măsura comună, cu care teologii apuseni măsoară citatele scripturistice, este premiza majoră, care, în mod conştient, subzistă la bază în toate scrierile latine pentru demonstrarea lui Filioque”.[5]

Odihnind şi strălucind Sfântul Duh şi în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, El este prezent în noi prin energiile Sale necreate în urma împărtăşirii de Duhul Sfânt. Viaţa noastră devine o viaţă unită cu Hristos în Duhul Sfânt.[6] „Teologia răsăriteană face deosebire între teologie, ca misterul vieţii interioare a Sfintei Treimi, relevat Bisericii, şi iconomie, ca operă comună acestor Persoane în raport cu lumea. În fiecare lucrare dumnezeiască venită în lume cunoaştem Treimea iconomică. În felul acesta, energiile ţin un loc de mijloc, fiindcă ele aparţin atât teologiei, ca forţe eterne şi inseparabile ale Treimii, independent de actul creării lumii, fiindcă Dumnezeu, în libertatea Sa absolută, le activează după sfatul etern al voii Sale, dar ele aparţin şi de domeniul iconomiei, pentru că Dumnezeu se manifestă creaturilor prin energii”.[7]

Filioque devine barieră în calea dobândirii asemănării lumii cu Dumnezeu Cel în Treime. Cosmosul, lumea, Biserica, toate sunt purtătoare ale chipului întreit-ipostatic. „Din orice latură ne-am apropia de Biserică, ea este întotdeauna din Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt. Biserica are un caracter treimic, ea este treimică atât în ceea ce priveşte natura cât şi în ceea ce priveşte lucrarea ei. Tot sufletul ei este treimic şi după chipul Treimii cum este toată conştinţa ei, toată voinţa ei, toată lucrarea ei. Toată viaţa ei este o arătare a acestei intrimizări şi treimificări după har. Fiecare mădular al bisericii trăieşte după har viaţa treimică şi viaţa treimică vieţuieşte după har în fiecare mădular al ei.”[8] Aceasta este Biserica, extinderea dumnezeirii în creaţie, extensiune care în urma păcatului se face doar prin omenitatea lui Hristos plină de Duhul Sfânt, îndumnezeită, cu care El a pătimit, a murit şi a înviat. Fără legătura lui Hristos, a Bisericii Lui cu Duhul Sfânt această extindere n-ar putea avea loc. Filioque face din Biserica lui Hristos o Biserică exclusivă a Sa. Aşa se explică cum în Apus, datorită filiocvismului, fie că Biserica rămâne a lui Hristos fără Duhul Sfânt, sau a Vicarului Său pe pământ, fie că e o Biserică în exclusvitate a Duhului, ca de exemplu „Bisericile Penticostale”, generatoarele mişcărilor harismatice. Astfel Filioque separă pe Hristos, ca Ipostas divino-uman, de Biserica Sa; lucrările sau energiile sunt astfel estompate, sunt eclipsate. Or, fără acestea Biserica nu mai e un trup viu, mădularele îşi pierd seva dătătoare de viaţă. Energia dumnezeiască reflectă viaţa de comuniune a Celor Trei Persoane.[9] Conform filiocvismului viaţa creştină este, fie „imitatio Christi”, fie viaţă „trăită în Duhul harismelor”.

Filiocvismul pătruns în ecclesiologie nu poate decât să insufle Bisericii nota de instituţionalistă, a unei societăţi pur lumeşti, în care locul lui Hristos este luat de un locţiitor creat, şi pe de altă parte, promovează un indvidualism specific protestantismului care este tributar gândirii şi practicilor harismatice unde locul vieţii de comuniune ecclesială în Hristos, şi prin El cu Treimea, este luat de haos, tulburare şi dezbinare.[10]

Vlădica Averchie de Jordanville

Vremurile noastre se aseamănă cu vremurile din urmă – „sarea ne cuprinde”. Păstorii Bisericii au rămas cu o înţelegere a creştinismului slabă, întunecată, confuză. O falsă înţelegere după buchie, distrugând viaţa duhovnicească în societatea creştină, distrugând creştinismul, care este faptă, nu buchie. Trist este să vezi, cui i-au fost încredinţate şi pe ce mâini au căzut oile lui Hristos, cui i-a fost încredinţată păstorirea şi mântuirea lor ! Apar „lupii îmbrăcaţi în blană de oaie”, recunoscuţi după faptele şi roadele lor. Toate acestea, însă, se petrec cu îngăduinţa Domnului. „Cei ce vor fi în Iudeea, să fugă la munte!” Cu aproape un secol şi jumătate în urmă prin aceste cuvinte a caracterizat viaţa Bisericii timpului său marele luminător şi scriitor duhovnicesc – îndrumătorul vieţii creştin-ortodoxe, Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov).
Oare nu suntem noi în zilele noastre mai în drept ca oricând să repetăm aceste aspre prevestitoare cuvinte? Ori, anume în această privinţă – a totalei decăderi moral-duhovniceşti, ajunsă, se pare, până la limita extremă în acest din urmă veac, mai ales de la prăbuşirea catastrofală a Patriei noastre, Rusia, cu adevărat am ajuns departe. E un “progres” întristător, vădind clar apropierea sfârşitului potrivit cuvintelor pline de dumnezeiască înţelepciune ale Episcopului Ignatie.
Încotro s-o apucăm, dacă cei cărora le sunt încredinţate sufletele oamenilor, le călăuzesc nu spre mântuire, ci spre pierzanie veşnică?!

Sfântul Ignatie Briancianinov

Pentru noi este important că Sfântul Ierarh Ignatie, care din tinereţe năzuia din tot sufletul după o înaltă vieţuire moral-duhovnicească, fiind el însuşi un model al unei asemenea vieţuiri, ne istoriseşte aceasta nu din teorie, ci trecând el singur prin aceste încercări, după cum ne este cunoscut din descrierea vieţii sale.
Învăţămintele pe care le-a tras în urma dezamăgirilor şi necazurilor îndurate de el personal, au fost descrise în „Experienţe ascetice”, „Predici ascetice”, „Scrisori către mireni”, „Prinos monahismului contemporan”, „Patericon” şi alte lucrări, ajunse până la noi. Ele alcătuiesc o bibliotecă extrem de valoroasă pentru oricine se interesează de problemele vieţii moral-duhovniceşti şi, îndeosebi pentru cel ce doreşte nu numai să “filosofeze” (ceea ce se întâmplă adesea cu totul zadarnic şi fără de nici un folos!), ci şi să ducă o viaţă duhovnicească, aşa cum a trăit cu adevărat Episcopul Ignatie. Scrierile Sfântului Ierarh Ignatie apar ca deosebit de preţioase pentru noi, deoarece sunt scrise din proprie experienţă duhovnicească.
Pentru noi este important să ştim că Sfântul Ierarh Ignatie, după cum subliniază el însuşi, caută răspuns şi îndrumare la Sfinţii Părinţi din vechime, vorbind puţin de la sine.
Iată, de pildă, cum descrie el epoca contemporană lui în încheierea la „Patericonul” său: „De la tabloul înfăţişat nouă de antichitate să ne întoarcem la viaţa contemporană. Ce putem zice despre noi înşine? Cum să trăim, cum să acţionăm? Răspunsul la aceste întrebări îl găsim la monahii din vechime: ei au prevestit starea actuală; ei au conturat şi modul de acţiune în această situaţie. „În vremurile din urmă, glăsuia unul dintre ei, cei ce vor lucra cu adevărat pentru Dumnezeu, se vor ascunde cu înţelepciune de oameni şi nu vor face semne şi minuni printre ei, ca în vremea de faţă. Ei vor păşi pe calea faptelor, dizolvate în smerenie şi în împărăţia Cerurilor, se vor dovedi mai mari decât Părinţii, care s-au proslăvit prin semne” (al 4-lea răspuns al Prea Cuviosului Nifon). Câtă temeinică călăuzire, câtă mângâiere pentru noi găsim în aceste cuvinte profetice ale înduhovnicitului părinte ! Această mărturie este extraordinar de importantă ! Din cele spuse reiese clar: acolo unde este multă gălăgie, autoreclamă, căutarea popularităţii cu orice preţ, adică – acolo unde lipseşte în mod evident smerenia şi se observă dorinţa de slavă sau de preamărire a sinelui în faţa altora prin intermediul unor fapte şi merite reale sau exagerate şi închipuite – acolo nu este o veritabilă slujire a lui Dumnezeu.
Şi ce este acolo?
Acolo este numai făţărnicie, spune Sfântul Ierarh Ignatie, citându-l pe Sfântul Tihon de Zadonsk.
„Teme-te de această făţărnicie”, ne învaţă mai departe Episcopul Ignatie: „Teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre o purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime patimilor”.
Iată o trăsătură extrem de caracteristică, proprie mai ales vremurilor noastre, şi dezvăluită nouă de către Sfântul Ierarh Ignatie pentru a ne preveni, ca un cunoscător experimentat al vieţii duhovniceşti.
A doua trăsătură, subliniată nu o dată de Sfântul Ierarh Ignatie în scrierile sale, este secătuirea binecuvântaţilor păstori ai adevăratei vieţi moral-duhovniceşti, şi în legătură cu aceasta, ceea ce este deosebit de important în vremurile noastre, a şti şi a cunoaşte fiecare sârguitor pentru a-şi salva sufletul – înmulţirea falşilor învăţători, înşelaţi de ispitirile demonice şi târând întreaga omenire în această minciună. E necesară o prudenţă deosebită, cum nu o dată ne prevenea. Sfântul Ierarh Ignatie, ca „să nu confundăm lupul cu păstorul” şi să nu ne încredem cu uşurinţă în acela care poate să-ţi ducă sufletul la pierzanie, călăuzindu-l pe un drum fals. Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, vremurile noastre sunt vremurile excesivei sărăciri de îndrumători înduhovniciţi, de aceea este cu neputinţă de a mai găsi „stareţi” adevăraţi, cum au fost cei din vechime; este cu mult mai sigur să ne conducem după Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi.
În legătură cu aceasta însuşi Sfântul Ierarh Ignatie îşi aminteşte cât de mult a suferit de pe urma deselor întâlniri cu aşa-zişii “îndrumători” duhovniceşti, bolnavi ei înşişi de orbire şi amăgire de sine, şi câte zguduiri amare şi grele a îndurat din această pricină.
A treia trăsătură caracteristică vremurilor noastre este neobişnuita înmulţire a ispitelor de tot felul, din cele mai felurite, toate îndepărtându-l pe om de la slujirea sinceră şi neprefăcută lui Dumnezeu.
„Vai lumii din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină” a prevestit Domnul. Năvălirea smintelilor va fi îngăduită de Domnul, tot aşa după cum şi suferinţa sufletească din pricina smintelilor va fi cu îngăduinţa Domnului. Către sfârşitul lumii ispitele se vor înmulţi într-atât, încât „din pricina înmulţirii fărădelegilor iubirea multora se va răci” (Mt. 24,12), iar „Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ ?” (Luca 18,8). „Poporul lui Israel” – Biserica „va cădea de sabie” – zice Domnul Dumnezeu, „Mânia Mea se va aprinde pe faţa Mea” (Iez. 38,18). Vieţuirea după Dumnezeu va deveni din cale-afară de anevoioasă.
Aceasta se va întâmpla din cauza că celui ce trăieşte în mijlocul ispitelor, îi este imposibil să nu cedeze ispitelor. Aşa cum gheaţa se topeşte şi se preface în apă sub acţiunea căldurii, aşa şi inima preaplină de samavolnicie, fiind supusă influenţei ispitelor, mai cu seamă celor permanente, se moleşeşte şi se perverteşte.
„O, vremi nenorocite ! O, stare nenorocită ! – exclamă Sfântul Ierarh Ignatie, contemplând această deprimantă privelişte a ispitelor. „O, dezastru duhovnicesc, nevăzut oamenilor pătimaşi, neasemuit mai mare decât toate calamităţile naturale ! O, nenorocire, începută în timp şi nesfârşindu-se în timp, ci trecând în veşnicie ! O nenorocirea nenorocirilor, înţeleasă numai de drepţii creştini şi de adevăraţii monahi, ascunsă celor pe care-i învăluie şi-i pierde !”
Cuvinte de aur ale Sfântului Ierarh Ignatie ! Ne aflăm, de pe acum, chiar în faţa acestor nenumărate ispite, care îngreuiază atât de mult „vieţuirea după Dumnezeu” a oamenilor de azi. Dar câţi oare îşi dau seama în zilele noastre de caracterul dăunător al acestor ispite ? Sub ochii noştri în lume au loc evenimente cutremurătoare, bunăoară, sângeroasa catastrofa abătută asupra Patriei noastre Rusia, formarea unor state ateiste, luptătoare împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii, cultul făţiş al satanei.
Însă majoritatea, asemenea unor orbi, parcă n-ar vedea nimic din toate acestea, chiar se supără, când li se arată adevărul: „Ce tot vorbiţi? Nu se întâmplă nimic deosebit. Aşa a fost dintotdeauna!” ş.a.m.d.
Această orbire spirituală a majorităţii contemporanilor, care se numesc creştini (e îngrozitor, dar trebuie s-o spunem – printre ei aflându-se nu puţini clerici !), cât şi celelalte sminteli, înmulţindu-se pe zi ce trece, împiedică tot mai mult „vieţuirea după Dumnezeu”.
Conform cuvintelor Episcopului Ignatie, acesta este semnul clar al apostaziei, care a început şi progresează cu repeziciune în zilele noastre şi despre care a proorocit Sfântul Apostol Pavel în Epistola a doua către Tesaloniceni (II Tesal. 2,3).
„Vieţuirea după Dumnezeu – spune Episcopul Ignatie – va deveni foarte anevoioasă, din pricina apostaziei generale. Mulţimea apostaţilor, intitulându-se şi prezentându-se în aparenţă drept creştini (!!), îi vor prigoni cu atât mai lesne pe veritabilii creştini. Apostaţii, înmulţindu-se, vor împresura pe adevăraţii creştini cu nenumărate intrigi, vor pune nenumărate piedici în calea bunelor intenţii de mântuire şi slujire a Domnului, după cum arată Sfântul Tihon de Zadonsk. Ei vor lupta împotriva robilor lui Dumnezeu, recurgând la forţa autorităţilor de stat, prin represalii şi denunţuri, prin diverse uneltiri, amăgiri şi prigoană feroce…
În vremurile din urmă adevăratul monah (desigur, acest lucru e valabil pentru orice creştin adevărat !) abia dacă va găsi vreun adăpost îndepărtat şi ascuns pentru a sluji acolo cu oarecare libertate lui Dumnezeu, şi pentru a nu se lăsa antrenat de către apostazie şi apostaţi în slujire satanei.
Cine, văzând ce se petrece acum in lume, inclusiv slujirea satanei în mod făţiş, poate spune că aceste vremuri n-au venit încă ?
Fără îndoială că ele au şi venit, dacă Sfântul Ierarh Ignatie scria cu peste o sută de ani în urmă despre aceste vremuri: „În viitor vremurile vor fi tot mai grele. Creştinismul, ca duh. se îndepărtează din mediul uman, fără ca gloata agitată şi aservită lumii deşertăciunii, să observe, lăsându-l propriei decăderi!”
Este foarte important să semnalăm prin aceste cuvinte că, acei oameni care fac parte din gloata agitată şi aservită „lumii deşertăciunii”, cei care într-atât s-au afundat ei înşişi în deşertăciune, predându-se slujirii lumii acesteia, care zace sub puterea celui rău, după cuvântul Apostolului (I Ioan 5,19), încât şi-au pierdut vederea duhovnicească.
De aceea tot ce se petrece acum în lume, li se pare absolut normal, firesc, ceva cu care trebuie să ne împăcăm. Ei se supără grozav pe acei ce încearcă să le deschidă ochii, din cauză că aceştia nu-i lasă să trăiască tihnit, cu plăcerile/patimile lor.
În continuare Episcopul Ignatie scrie: „Se împlinesc proorocirile Scripturii despre apostazia de la creştinism a popoarelor trecute de la păgânism la creştinism. Apostazia a fost prevestită de către Sfânta Scriptură cu toată claritatea şi este o mărturie a faptului cât de adevărat este tot ce s-a spus în Scriptură”.
Iată de ce adevăratul creştin nu trebuie să intre în panică, observând acest sumbru tablou al Apostaziei, spre deosebire de unii, care cu naivitate şi necugetat se sperie, preferând să nu vadă apostazia şi să tacă.
Dreptcredinciosul creştin cunoaşte din cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi că toate acestea „trebuie să fie” (Marcu 13,7; Luca 21,9), însă el nu trebuie să închidă ochii asupra lor, ci este dator să fie pe deplin conştient faţă de cele ce se întâmplă, şi să aprecieze corect toate evenimentele, în care se manifestă apostazia, ca să ştie cum să se comporte spre a nu fi târât de puhoiul apostaziei.
Spre a ne călăuzi, Episcopul Ignatie spune: „Apostazia are loc cu îngăduinţa Domnului, nu încerca s-o opreşti cu slabele tale puteri…”
Ce înseamnă aceasta ? înseamnă oare să ne împăcăm cu apostazia şi să “ne integrăm” în ea ? Nu, desigur ! Iată însă cum trebuie să acţionăm: „Îndepărtează-te, păzeşte-te tu însuţi de ea: aceasta este de ajuns. Cunoaşte duhul vremii, cercetează-l, ca să te poţi feri pe cât posibil de influenţa lui !
De aceea tăcerea asupra Apostaziei este criminală. N-avem voie să păstrăm tăcere asupra Apostaziei, să ne liniştim pe noi înşine şi pe alţii, că totul ar fi în ordine, că n-avem de ce să ne tulburăm.
Cu toate că nu ne stă în puteri „să oprim apostazia cu slabele noastre puteri”, datoria iubirii noastre creştineşti ne porunceşte nu numai să ne ferim, şi să ne păzim noi înşine, ci să-i păzim, să-i avertizăm şi pe semenii noştri, care nu văd şi nu observă nimic. Aici se cuvine să ne amintim minunata cugetare a unuia din cei mai mari stâlpi ai Bisericii noastre, Sfântul Grigorie Teologul: „Prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu“.
Nu se cade a tăcea despre ceea ce este de primă necesitate – salvarea sufletelor omeneşti !
Să ne adresăm în continuare cugetărilor Episcopului Ignatie, care ne deschid ochii asupra celor ce se întâmplă în prezent în lume: „Apostazia a început de la un timp să înainteze rapid, liber şi făţiş. Urmările vor fi din cele mai triste. Facă-se voia Domnului!”
Oare noi nu observăm toate acestea ? Încă de curând părea de neconceput acea totală neruşinare din viaţa moral-religioasă a oamenilor, care se petrece în prezent sub ochii noştri, inclusiv până la lepădarea completă de Hristos, respingerea oricăror principii moral-religioase şi slujirea făţişă satanei.
Ar fi de prisos să trasăm o paralelă între persecuţiile actuale ale dreptei credinţe în Hristos, sub toate formele ei, şi cele ce s-au petrecut în zorii creştinismului. Atunci creştinii erau prigoniţi de păgânii, care nu-L cunoşteau pe adevăratul Dumnezeu, nu ştiau de El. Iar acum prigonesc credinţa creştină, aprig şi nemilos, cei care Îl cunosc prea bine pe Hristos şi sublima învăţătură propovăduită de El, şi adesea – renegaţii conştienţi, care şi-au vândut sufletul satanei pentru bunăstarea materială.
În continuare citim cu înfricoşare prevestirile Episcopului Ignatie, pe care le vedem împlinindu-se sub ochii noştri: „Dumnezeu Cel milostiv să ocrotească rămăşiţa credincioşilor. Dar această rămăşiţă este mică şi devine tot mai săracă şi mai săracă… Lucrarea credinţei pravoslavnice poate fi recunoscută ca apropiindu-se de deznodământul hotărâtor… Numai milostivirea deosebită a lui Dumnezeu poate opri atotnimicitoarea epidemie morală, o poate opri pentru un timp, pentru că trebuie să se împlinească ceea ce a fost prezis în Scripturi.”
„Judecând după spiritul timpului şi după frământarea minţilor, suntem îndreptăţiţi să credem că edificiul Bisericii, care se clatină demult, se va cutremura straşnic şi repede. Nu are cine să-l susţină şi cine să se împotrivească. Măsurile întreprinse pentru susţinerea lui au fost împrumutate din stihiile lumii, vrăjmaşe Bisericii, şi mai curând vor grăbi căderea ei, decât s-o oprească.”
Aceste cuvinte parcă sunt copiate din realitatea zilelor noastre ! Chiar acum noi suntem martorii acestei „cutremurări straşnice şi rapide.” Iar măsurile luate, într-adevăr, nu sunt nicidecum împrumutate de acolo de unde ar fi trebuit împrumutate – adică de pe tărâmul duhovnicesc, ci tot din aceleaşi „stihii ale lumii, vrăjmaşe Bisericii,” adică din sfera pasiunilor umane, care nu tind către cele dumnezeieşti, ci la cele omeneşti. Bineînţeles, astfel de măsuri nu numai că nu vor opri căderea Bisericii, ci mai degrabă o vor accelera.
Unii vor zice: „Ascultaţi, ce tot vorbiţi, despre ce prăbuşire a Bisericii este vorba, când noi avem legământul hotărât al lui Hristos Care spune: „Voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16,18). Foarte adevărat, cuvintele lui Hristos sunt fără îndoială de netăgăduit, însă nu se ştie de ce, uităm că prin aceste cuvinte Hristos nu arată hotarele Bisericii, pe care „porţile iadului nu o vor birui.” Nu se spune care anume Biserică va fi aceea: a Constantinopolului, Rusă, Sârbă, Bulgară, Biserica Rusă din diaspora, sau oricare alta. Se spune simplu – „Biserica”, adică, până la sfârşitul veacului şi cea de A Doua Venire a lui Hristos, adevărata Biserică nu va dispare de pe faţa pământului, ci va subzista. Biserica va rămâne Biserică cu toate înaltele ei legăminte, împuterniciri şi drepturi binecuvântate ce-i aparţin, chiar şi în cazul, când în ea va rămâne un singur episcop şi minimum de credincioşi. Iar restul se va clătina şi va cădea, va fi „biruit de porţile iadului”, chiar dacă va continua să se numească “biserică”.
Iată ce trebuie de avut în vedere pentru a evalua corect evenimentele care au loc în zilele noastre !
„Nu avem de unde aştepta restabilirea creştinismului” – scrie mai departe Episcopul Ignatie: „Vasele Sfântului Duh au secat definitiv pretutindeni, chiar şi în mănăstiri, aceste tezaure de evlavie şi daruri harice, ori, substanţa Duhului dumnezeiesc poate fi suplinită şi restabilită numai prin uneltele Sale. Îndelungata şi milostiva răbdare a Domnului îngăduie să se prelungească şi să fie amânat deznodământul final pentru cei rămaşi, care se vor mântui. Între timp, cei ce putrezesc sau au putrezit, vor atinge deplina putreziciune. Cei ce vor să se mântuiască, trebuie să înţeleagă bine acest lucru şi să folosească timpul dat spre mântuire, „căci timpul scurt este”, iar trecerea în veşnicie este aproape pentru fiecare din noi.
Se cuvine să fim mai împăciuitori faţă de starea Bisericii şi totodată înţelegători. Această stare jalnică este îngăduită de Sus.
Stareţul Isaia spunea: „Înţelege vremea! Nu aştepta buna orânduire în structura bisericească îndeobşte. Fii mulţumit că există posibilitatea mântuirii individuale a celor care vor să se mântuiască”.
Sfaturi care parcă ne sunt îndreptate direct nouă, pentru a nu ne descuraja, a nu cădea în deznădejde, văzând ce se petrece. Cel mai greu este, desigur, în aceste vremuri, după cum remarca Sfântul Ierarh Ignatie, de a suporta singurătatea spirituală.
„Mântuieşte-te singur! Fii fericit, dacă vei afla măcar un colaborator adevărat în lucrarea de mântuire: acesta e cel mai mare şi mai de preţ dar al Domnului, în zilele noastre. Păzeşte-te, vrând să-ţi salvezi aproapele, să nu te tragă el în prăpastia pierzaniei. Acest din urmă lucru se întâmplă la tot pasul.”
Iată ce vremuri grele vor veni pentru mântuire, şi aceste vremuri au şi venit!
„Mântuindu-te, mântuieşte-ţi sufletul!” – li s-a spus ultimilor creştini. Sunt cuvintele Sfântului Duh, subliniază Sfântul Ierarh Ignatie, vrând să ne impună tărie şi o vigilenţă sporită faţă de sinele nostru.
Conform Episcopului Ignatie, apostazia, spre care se îndreaptă tot mai rapid epoca modernă, este premergătoare apariţiei în lume a potrivnicului lui Hristos – Antihristul. Ea va pregăti venirea şi urcarea pe tron a Antihristului, fiind “încununată” de acest eveniment, după care va începe perioada înfricoşătoare a ultimei bătălii decisive a diavolului cu Dumnezeu şi cu Hristosul Său. Întemeindu-se pe profeţiile unor Părinţi ai Bisericii, Episcopul Ignatie ne istoriseşte pe larg despre aceasta în remarcabila sa lucrare: „Despre minuni şi semne.”
Antihristul va apărea ca o urmare firească a sărăcirii în oameni a „înţelepciunii şi cugetării duhovniceşti”, „a lipsei dreptei cunoştinţe a lui Dumnezeu”, care vor confunda lucrarea diavolului cu lucrarea lui Dumnezeu, înainte de venirea Antihristului întreaga ambianţă a lumii va fi de aşa natură, încât Antihristul va apărea ca o consecinţă inevitabilă a acestei ambianţe realmente antihristice, a acestei stări de spirit antihristice a omenirii.
Iată de ce încă Sfântul Apostol Ioan Teologul vorbea despre mai „mulţi antihrişti” (I Ioan 2,18). Iată de ce putem vorbi despre manifestarea în lume a „duhului antihristic” cu mult înainte de venirea la putere a Antihristului în persoană.
A vorbi despre aceasta nu înseamnă deloc a lua asupra noastră îndrăzneala de „a prezice” timpul venirii Antihristului care, potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, nu-i este cunoscut nimănui cu precizie, deşi multe semne se arată.
Trebuie să vorbim despre aceasta, pentru a nu fi înşelaţi de Antihristul, care va fi un amăgitor şi un seducător extrem de iscusit, capabil chiar să facă semne şi minuni false.
Iată cum povesteşte Sfântul Ierarh Ignatie despre această ispitire primejdioasă şi păgubitoare pentru suflet, întemeindu-se pe învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: „Înainte de a doua venire a lui Hristos, când creştinismul, cunoştinţa şi cugetarea duhovnicească vor sărăci în ultimul grad printre oameni, „se vor ridica hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni ca să amăgească de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi” (Mt.24, 24).
Antihristul însuşi va face minuni multe, ca să uimească şi să satisfacă ignoranţa şi mintea profană, le va da „semnul din Cer” căutat şi cerut de ei. „Venirea aceluia – spune Sfântul Apostol Pavel, se va face „prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase şi de amăgiri nelegiuite pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca să se mântuiască” (II Tesal. 2,9-10).
Neştiinţa şi cugetarea lumească, văzând aceste minuni, nu se vor opri câtuşi de puţin să chibzuiască, ci le vor primi neîntârziat în duhul lor, înrudit cu duhul aceluia; în orbirea lor se vor închina lui şi vor primi lucrarea satanei ca pe o supremă manifestare a puterii dumnezeieşti, – şi Antihristul va fi primit în grabă, pe negândite (Sfântul Efrem Sirul).
„Atunci va plânge tot pământul, va plânge marea şi văzduhul, împreună cu dobitoacele sălbatice şi cu păsările cerului; vor plânge munţii şi dealurile şi tulpinile câmpului; vor plânge şi luminătorii cerului împreună cu stelele pentru neamul omenesc, căci de bună voie s-au încredinţat tiranului” (Sfântul Efrem Sirul).
„Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop binevoitor, înţelept, nici o semnificaţie aparte; că acestea sunt departe de adevăr şi pline de înşelăciune, sunt o comedie monstruoasă, răutăcioasă şi fără noimă, menită să zăpăcească şi să contrarieze, să înşele, să smintească şi să captiveze prin magia nălucirilor pompoase, deşarte şi inutile.
Nu-i de mirare că minunile Antihristului vor fi acceptate necondiţionat şi cu admiraţie de către apostaţii de la creştinism, duşmanii adevărului, potrivnicii lui Dumnezeu: ei sunt deja pregătiţi pentru primirea făţişă, activă a trimisului şi uneltei satanei, a doctrinei sale, a tuturor activităţilor sale, fiind din timp în comunicare spirituală cu satana.
Faptul că minunile şi semnele Antihristului îi vor pune în încurcătură şi pe „aleşii lui Dumnezeu” merită atenţie deosebită şi adâncă compasiune”.
Aceste din urmă cuvinte prevenitoare sunt importante mai ales pentru cei ce privesc cu superficialitate actuala pregătire a omenirii pentru venirea Antihristului, rămânând orbi, în pofida realităţii, şi nevrând să vadă semnele evidente ale acestei febrile pregătiri a întronizării Antihristului de către partizanii săi, care şi-au vândut deja sufletul satanei în schimbul satisfacerii libere şi fără oprelişti a „poftei trupeşti”, a „poftei ochilor” şi „trufiei vieţii”, adică: a senzualităţii, a cupidităţii şi a iubirii de slavă (I Ioan 2,16).
Trebuie să ştim şi să nu uităm, cât de mare va fi viclenia Antihristului şi cât de perfid va acţiona el, dacă şi „aleşii lui Dumnezeu”, adică drepţii creştini, vor fi în încurcătură, nefiind în stare să se dumirească de îndată şi să-l demaşte pe Antihrist, nu vor putea să-l identifice de la început.
Potrivit cuvintelor Sfântului Ierarh Ignatie, motivul acestei confuzii şi a puternicei influenţe a Antihristului asupra oamenilor stă în viclenia şi ipocrizia infernală a acestuia, mascând o cumplită răutate, cât şi în obrăznicia lui neînfrânată şi nemăsurată, în sprijinul masiv acordat lui din partea spiritelor damnate şi, în sfârşit, incapacitatea de a produce miracole, deşi false, dar totuşi extraordinare.
Viclenia şi făţărnicia – iată trăsăturile specifice cu precădere epocii noastre. Inocularea lor în spiritul oamenilor pregăteşte omenirea pentru primirea facilă şi fără complicaţii a Antihristului.
„Închipuirea omenească – scrie mai departe Sfântul Ierarh Ignatie – este neputincioasă de a-şi reprezenta pe sceleratul care va fi Antihristul; e nefiresc pentru inima omenească, chiar pervertită, a crede că răul poate să ajungă la gradul atins în zilele Antihristului”.
„El va trâmbiţa despre sine însuşi, intitulându-se propovăduitor şi restaurator al autenticei cunoştinţe despre Dumnezeu. Cei ce nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul adevăratei religii şi se vor alipi lui. Va predica despre sine că este adevăratul Mesia cel făgăduit. Slugile sale, adepte ale cugetării lumeşti, vor aclama venirea lui; văzând slava, atotputernicia şi aptitudinile sale geniale, amploarea manevrării stihiilor telurice, vor crede în el şi-l vor preamări ca pe un dumnezeu, devenind părtaşii lui” (Sfântul Efrem Sirul).
„La început se va arăta blând, milostiv şi drept, iubitor, seducător, frumos şi plin de tot felul de virtuţi. Cei care vor accepta adevărul lumii decăzute ca fiind drept, îl vor primi şi i se vor închina din cauza înaltelor sale virtuţi, nelepădându-se de el pentru adevărul Evangheliei” (Prea Cuviosul Macarie cel Mare).
„Antihristul va propune omenirii organizarea bunăstării şi prosperităţii depline pe pământ, va promite onoruri, bogăţii, tot confortul şi plăcerile trupeşti. Iubitorii de cele lumeşti îl vor venera pe Antihrist şi-l vor numi stăpânul lor.”
Iată tabloul viu a ceea ce observăm în prezent, cu toate că Antihristul ca persoană concretă nici nu există încă. Dar „precursorii” lui activează deja în lume, în acelaşi mod cum va acţiona el însuşi. Din acest punct de vedere devin clare toate aceste mişcări contemporane din viaţa religioasă bisericească, în genul ecumenismului, toate aceste chemări înflăcărate la unirea reciprocă “în numele iubirii creştineşti”, această înflorire a culturii şi civilizaţiei pur pământene, satisfăcând pasiunile şi poftele omeneşti, tot acest entuziasm dubios al “binefacerilor filantropice”. De câtă vigilenţă şi spirit prevăzător avem nevoie pentru a discerne adevărul de amăgeală, sinceritatea de viclenie şi prefăcătorie, pe veritabilul binefăcător de slujitorul ce-şi întinde cursele, a Antihristului ce vine! Cât de periculos este pentru adevăratul creştin în zilele noastre de a intra în relaţii cu “binefăcătorii” şi de a se folosi de “binefacerile lor! ”
Şi aceasta încă nu e totul! „Antihristul va desfăşura în faţa oamenilor o panoramă a felurilor miracole deşănţate, inexplicabile şi nemaipomenite; va înfricoşa lumea prin grandoarea minunilor sale, va satisface curiozitatea nechibzuită, ignoranţa profană şi superstiţiile de tot felul; ştiinţa umană va fi luată în râs; prin mijloace oculte va fi creată o nouă ştiinţă diavolească. Toţi oamenii conduşi de lumina naturii lor decăzute, înstrăinaţi de călăuzirea dumnezeieştii lumini, vor fi atraşi în cursa seducătorului. Observăm şi acum începutul tuturor acestor evenimente, deci putem să ne închipuim cu claritate ce va fi, când va apărea Antihristul în persoană.
„Semnele Antihristului se vor manifesta cu precădere în văzduh” (Sfântul Efrem Sirul).
„În văzduhuri acţionează puterea stăpânitorului, puterea satanei” (Efes. 2-2; 6-12). Minunile vor acţiona cel mai mult asupra ochilor, fermecându-i şi înşelându-i (Sfântul Simeon Noul Teolog). Sfântul Ioan Teologul, contemplând în Apocalipsă evenimentele lumii în preajma sfârşitului, spune că Antihristul „va face semne mari, încât şi foc face să pogoare din Cer, pe pământ, înaintea oamenilor” (Apoc. 13-13). Acest semn este arătat în Scripturi, ca fiind cel mai mare semn, iar locul acestui semn este văzduhul: va fi o privelişte impunătoare şi înfricoşătoare.
Aceste fenomene se observă de pe acum, întrezărindu-se sub forma diverselor invenţii neobişnuite, nemaivăzute, desfăşurându-şi activitatea chiar “în văzduh”. „Minunile Antihristului se vor adăuga la manifestările comportamentului său sofisticat, în intenţia de a-i face pe oameni complicii săi. Cei ce se vor împotrivi Antihristului vor fi consideraţi instigatori, adversari ai bunăstării şi ordinii publice, vor fi supuşi persecuţiilor ascunse şi făţişe, vor fi osândiţi la chinuri şi cazne.”
Aceste lucruri ne sunt deja cunoscute ! Nu numai Antihristul, ci şi precursorii şi slugile lui au declanşat în epoca noastră prigoana camuflată ori deschisă a dreptcredincioşilor creştini, iar pe alocuri, ca, de pildă, în Patria noastră, Rusia, s-a ajuns şi la vărsare de sânge, tortură şi execuţii.
Toate acestea fiind comise sub cele mai “plauzibile” pretexte: creştinii au fost declaraţi “duşmani ai poporului”, “duşmani ai ordinii publice”, acuzaţi ca “răzvrătiţi”, iar în biserică – “schismatici”.
„Spiritele viclene, răspândite în univers, vor inspira oamenilor o excelentă opinie generală despre Antihrist, un entuziasm nemaipomenit, o atracţie de neînvins faţă de el” (Sfântul Efrem Sirul).
Ceva asemănător s-a observat deja în atitudinea faţă de acei predecesori ai Antihristului, ca, de pildă, Lenin şi Stalin. Acestea au fost doar “repetiţii” a ceea ce se va petrece în proporţii şi mai grandioase în zilele Antihristului. Sfânta Scriptură a descris prin multe trăsături grozăvia ultimei prigoane asupra creştinismului şi cruzimea prigonitorului. Ca trăsătură decisivă şi deosebită va sluji denumirea dată de Scriptură acestei creaturi cumplite: el este denumit „fiară” (Apoc. 13,1), în timp ce arhanghelul căzut este numit „şarpe” (Facerea 3-1). Ambele denumiri redau cu fidelitate caracterul ambilor adversari ai Domnului. Unul acţionează în taină, altul – făţiş; însă fiarei, ce se aseamănă cu toate fiarele (Apoc. 13-2), reunind în sine cruzimea tuturor, „i-a dat ei balaurul puterea lui şi stăpânire mare” (Apoc. 13-2). Va fi o încercare îngrozitoare pentru sfinţii lui Dumnezeu: viclenia, ipocrizia, minunile asupritorului se vor înmulţi ca să-i înşele şi să-i seducă; autoritatea neîngrădită a torţionarului, persecuţiile şi strâmtorările născocite şi camuflate cu ingeniozitate, îi vor pune pe creştini în cea mai grea situaţie; numărul lor mic va părea infim pe lângă întreaga omenire, iar învăţăturile lor vor fi minimalizate; dispreţul general, ura, prigoana, clevetirile, moartea violentă vor fi destinul lor. Numai sub călăuza şi cu ajutorul deosebit al harului dumnezeiesc, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului şi vor fi în stare să mărturisească înaintea lui şi înaintea oamenilor pe Domnul Iisus Hristos.”
Dar cum şi de ce oamenii Îl vor respinge pe Hristos şi îl vor primi pe Antihrist ?
Şi la această întrebare Sfântul Ierarh Ignatie dă răspuns minunat: „Tot aşa cum L-au respins pe Hristos cu 19 secole şi ceva în urmă şi L-au răstignit pe cruce.”
„Creştinismul ne-a fost propovăduit cu atâta certitudine, încât nu există justificare pentru acei ce nu-l cunosc. Motivul neştiinţei este unul: bunul plac, samavolnicia. Cum soarele luminează pe cer, aşa luminează creştinismul. Cel care închide ochii de bună voie, să-şi atribuie nevederea şi necunoaşterea sieşi, nu lipsei de lumină. Motivul respingerii lui Dumnezeu -Omul de către oameni se află în oameni, după cum tot în ei se află şi motivul acceptării Antihristului.”
„Eu am venit în numele Tatălui Meu – a mărturisit iudeilor Domnul, – şi voi nu mă primiţi: dacă va veni un altul în numele său, pe acela îl veţi primi” (Ioan 5,43). Ei sunt numiţi împreună, cei ce-L resping pe Hristos şi cei ce-l primesc pe Antihrist, deşi Antihristul e amintit ca unul ce va să vină. Neprimindu-L pe Hristos conform dispoziţiei lor sufleteşti, ei s-au alăturat celor ce-l vor primi pe Antihrist, cu toate că şi-au încheiat călătoria pământească cu multe secole înainte de venirea lui. Ei au comis fapta lui cea mai nelegiuită: uciderea lui Dumnezeu. Pentru timpul venirii lui, pentru el însuşi n-a fost lăsată o astfel de fărădelege. Precum duhul lor se află în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, tot aşa ei se află în comunicare cu Antihristul, depărtaţi de el în spaţiu şi timp.
„Orice duh – spune Sfântul Ioan Teologul – care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos venit în trup, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume”, în spirit (I Ioan, 4,3).
Cei ce sunt conduşi de duhul Antihristului în spiritul lor, intrând în legătură cu el, supunându-i-se şi închinându-i-se lui în duh, îl vor proclama dumnezeul lor. „Şi de aceea Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă în minciuni, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci le-a plăcut nedreptatea” (II Tesal. 2,11-12).
În îngăduinţa Sa, Dumnezeu este un judecător drept. Îngăduinţa Domnului va fi în acelaşi timp satisfacţie şi acuzaţie, cât şi judecată a spiritului uman.
Antihristul va veni în vremurile predestinate lui. Venirea lui va fi anticipată de apostazia generală a majorităţii oamenilor de la credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru înscăunarea Antihristului, primindu-l în duhul său. În însăşi starea de spirit umană va apărea cererea, chemarea Antihristului, atracţia faţă de el, tot aşa cum într-o stare de grea suferinţă apare setea unei băuturi ucigătoare. Este lansată iniţiativa, chemarea societăţii umane, exprimându-se necesitatea imperioasă a geniului dintre genii, care ar impulsiona dezvoltarea şi prosperitatea materială la cele mai înalte cote, ar instala pe pământ acea bunăstare, faţă de care Raiul şi Cerul devin pentru om de prisos. Antihristul va fi o consecinţă logică, justă şi firească a orientării generale, spirituale şi morale, urmată de omenire. De altminteri, tot ce observăm acum în lume – în viaţa social-politică şi bisericească a omenirii – corespunde întru totul prezicerilor expuse mai sus ale Episcopului Ignatie. Iar dacă ne gândim în mod serios la tot ceea ce se petrece, devine clar că încă niciodată, în întreaga sa istorie, lumea n-a fost atât de aproape de Antihrist, ca în zilele noastre. Data apariţiei lui e doar o chestiune de timp, ce nu ne este încă dezvăluită.
Noi am fost avertizaţi despre cele ce se vor întâmpla şi vom fi pedepsiţi, dacă vom închide ochii cu uşurinţă asupra tuturor acestor evenimente, încredinţându-ne pe noi înşine şi pe alţii, că nu se întâmplă nimic deosebit, că totul e în ordine, că ar fi mai bine să fim concilianţi, şi ne vom lăsa “duşi de valurile vieţii”, ca şi ceilalţi, ori vom merge “în pas cu vremea” ce ne atrage cu repeziciune spre Antihrist.
Câtă recunoştinţă îi datorăm noi, fiii şi fiicele Bisericii Ortodoxe, Sfântului Ierarh Ignatie pentru că, încă cu 150 de ani în urmă, a zugrăvit atât de viu în închipuirea noastră tabloul a tot ceea ce se întâmplă acum şi a ceea ce va mai fi poate, în viitorul apropiat !
„Sarea ne cuprinde” – Biserica încetează de a mai fi Biserică. Ea devine pseudobiserică, gata de a-l primi pe Antihrist ca “Mesia”, în afară de „mica rămăşiţă” a dreptcredincioşilor care, conform cuvintelor Episcopului Ignatie devine „tot mai săracă şi mai săracă”. Toată cultura modernă şi întreaga viaţă umană, orientată exclusiv spre satisfacerea bunăstării aparente, pur materiale a oamenilor, pregăteşte stăruitor şi cu febrilitate omenirea pentru înscăunarea Antihristului.
Prin urmare, a sosit timpul limită pentru fiecare din noi să hotărâm – unde suntem şi cu cine: în această „mică rămăşiţă” a dreptcredincioşilor, în această „turmă mică a lui Hristos”, după cuvintele lui Hristos Mântuitorul Însuşi (Luca 12,32) – cu Hristos sau cu vrăjmaşul Său – Antihristul ?

Aceasta ne învaţă scrierile inspirate de înţelepciunea dumnezeiască ale Sfântului Ierarh Ignatie!

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, Marea Apostazie

Părintele Dan Bădulescu

„Şi să nu ne bagi pre noi în ispită, ci ne izbăveşte pre noi de vicleanul”. 

Zilele acestea şi cele următoare asistăm la o veritabilă cernere a credincioşiei noastre la care suntem supuşi de către aşa numitul “CERN the world’s largest particle physics laboratory“. Savanţii astro-fizicieni declară ca şi tatăl lor că vor să fie asemenea Celui Preaînalt scormonind în tainele crearii universului. Dar acela numai a gândit a fi deopotrivă cu Dumnezeu şi s-a prăbuşit din cer ca un fulger devenind din Înger luminat diavol întunecat. Beneficiind de tehnologia globalizantă a televiziunii prin satelit şi internetului, acest eveniment a fost mediatizat pe larg, însoţit fiind şi de comentarii ale diferitelor redacţii tv. Nu au lipsit şi reacţii ortodoxe, dar acelea venite pe căile mai neoficiale ale blogurilor şi siteurilor de net, ce tind să devină adevărate “catacombe” mediatice…

Intrând pe blogul părintelui Savatie Baştovoi şi urmărind comentariile legate de articolul Adio, a venit sfârşitul lumii! am dat de următorul comentariu:

„Parcă simt o anumită tendinţă în răspunsurile la acest post, sau poate mă înşel: Ortodoxia nu are nici o contradicţie cu ştiinţa modernă, nici nu o dispretuieşte, nici nu o respinge. Pretenţiile ştiinţei de a deţine adevarul absolut sunt singurele pe care le contestăm, căci tot ce e omenesc e supus unei permanente revizuiri şi îmbunătăţiri. Conflictul dintre religie şi ştiinţă a existat în Apus, şi adesea a fost sprijinit mai degrabă de o parte a comunităţii ştiinţifice, care le socotea pe cele doua incompatibile tocmai din pricina pretenţiei ştiinţei menţionate mai sus. Deci nu ştiinţa e rea – ci bună, căci foloseste aptitudinile sădite în om de Dumnezeu – ci doar culoarea ideologică pe care i-o imprimă unii, într-un mod, de altfel, foarte neştiinţific“.

Cel care a scris acestea este un băiat credincios şi bine intenţionat, dar el emite aici o părere răspândită în zilele noastre printre noi, care trebuia la un moment dat discutată mai în profunzime. Dacă vom cerceta duhurile şi lucrarea lor, vom vedea că între ştiinţa modernă aşa cum este ea definită începând temporal din renaştere şi spaţial în occident, ce a dat ştiinţa contemporană (cu sediul euro-atlantic, sovietic şi japonez) şi Ortodoxie nu numai că e un conflict ci chiar unul pe viaţă şi pe moarte! Duhuri diametral şi radical opuse!

Fraţilor, nu vă mai amăgiţi cu aceste perdele irenice de reconcilieri ale Vărsătorului de tip Conciliul Vatican II! Începând cu sec. XIX şi culminând cu cel trecut „ştiinţa” a dat cele mai grele lovituri credinţei creştine, a constituit arma nr. 1 a ateismului masonic şi marxist! Noi nu suntem în apus, ci în Răsărit şi am suferit pe pielea noastră această bombă cu mult mai cumplită decât cea de la Hiroshima (creată exact de către această ştiinţă „care nu e rea – ci bună!” – Doamne, câtă naivitate…), căci a atacat sufletele, nu numai trupurile. De pe băncile şcolilor din răsăritul ortodox am fost învăţaţi să credem cu argumentele ştiinţei că Dumnezeu nu există, spaţiul şi materia sunt infinite, omul se trage din maimuţă şi este doar un animal evoluat, totul se transformă şi evoluează, sufletul nu este nemuritor, pământul este o biată planetă ce se roteşte în jurul soarelui, iar mai nou, big-bang, găuri negre, univers în expansiune, viaţă extraterestră şi alte minciunării drăceşti. Ştiinţa a luptat cu toate puterile ca să ia locul religiei şi savanţii să devină noii preoţi cunoscători ai tainelor omului şi universului, cu „dogmele” lor: teorii şi ipoteze ştiinţifice, care trebuie neapărat crezute, chiar şi axiomatic, pe cuvântul şi autoritatea lor!

Toate acestea au început în „renaşterea” păgânismului cu Copernic, Bruno, Galilei, Kepler, Newton şi toţi ceilalţi savanţi cabalişti şi astrologi mai mult sau mai puţin ascunşi, ce au elaborat prin teoriile lor o lume virtuală, un univers al omului cu legi astrofizice şi chimice omeneşti şi mincinoase! Acestea sunt printre altele heliocentrismul, gravitaţia, chimiile, biologia şi geologia evoluţionistă şi în zilele noastre noua astrofizică, bazată pe rătăcirile lui Einstein, Sagan, Hawking şi ceilalţi rătăciţi şi înşelaţi de cel rău. Cum putem oare noi ortodocşii să spunem că aceste concepţii nu se contrazic cu revelaţia, ba chiar să găsim compatibilităţi între big-bangul nălucirii drăceşti şi cosmologia Sf. Maxim să zicem?

De nu ne vom trezi şi întoarce la adevărata ştiinţă, cea a Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, vom cădea cu uşurinţă pradă acestor „experimente” satanice, fie şi gândind că „aceia se pricep”, sau „ar putea fi ceva în teoriile” lor. Iar „experiment” este în greceşte pirasmon şi s-a tradus în româneşte… „ispită”! Domnul îngăduie din când în când aceste ispite pentru încercarea, lămurirea şi întărirea noastră, dar ne-a învăţat şi să ne rugăm a nu fi duşi în ele pentru neputinţele noastre.

Şi de cei îi credem pe acei savanţi? Pentru că inventează tot felul de aparate şi instalaţii care funcţionează? Credeţi oare că aceasta confirmă justeţea teoriilor lor? Sfântul Vasile a spus că nici nu e nevoie să ne ostenim în a-i combate, ci este de ajuns războiul dintre ei, deoarece ultimul savant va veni cu noi idei care vor răsturna pe cei dinainte, ş.a.m.d. Cam tot în acest fel se omoară acum la noi capii lumii interlope, aşa cum o făceau în America interbelică.

Să nu vă smintească comparaţia, pentru că aceşti savanţi aşa şi sunt: nişte infractori ai legilor lui Dumnezeu pe care le calcă, străduindu-se să creeze propriile lor legi şi propria lume „nouă” cu „omul nou”. Dar să ia aminte că Dumnezeu va lăsa lucrarea lor liberă până la o vreme doar. Acum „cine sfinţeşte mai sfinţească, cine spurcă mai spurce“.

Domnului să ne rugăm să ne ţie în aceste vremuri de urmă, în care vâltoarea ispitelor ne va copleşi! Vom mai fi CERN-uţi în fel şi chip, sita e deasă şi vremurile de pe urmă au şi început (It’s later than you think cum zicea părintele Serafim Rose!) Dar ştim că tot El a zis „Îndrăzniţi Eu am biruit lumea”!…

Pr. Dan Bădulescu on Război întru Cuvânt 

Laboratoarele CERN

Papa a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.

Sfânta Biblie

Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Papa Ioan Paul al II-lea

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

“Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi“.

“De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă“.

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: “Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie.” (“Succesiunea apostolică”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen“), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat – tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

Vatican

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare“. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum“, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin” .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post“, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din “The Washington Post” :

“Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. “

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marcă” a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid” (în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (în “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă”.

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii“. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui” .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: “O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? “(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine“. Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare” . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…” Şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile“. Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Erezia ecumenistă

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi“. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism” . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile“, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii” .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer” sau “The National Review“). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian“.

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

• “Istoria Bisericească Universală”, Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

• “Rugăciune şi Lumină Mistică”, Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

• “Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, în Revista “Francmasoneria”, paginile 49-51, nr. 1, 1999.

• “Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

• “Cine atacă Biserica Romano-catolică?” articol Internet, “Romanian Historical Studies”.

• Revista “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955.

Capela sistină - Vatican

Un rabin, Benjamin Blech, din New York şi un iscusit critic de artă, Roy Doliner profesor la Muzeele Vaticane, au scos o carte „serioasă”, numită „Secretele Capelei Sixtine”, în care, pe multe sute de pagini, demonstrează „codul lui Michelangelo”, găselniţă rabinică ce ar consta în compunerea celebrei opere după simbolurile Kabbalei. Scenele pictate de Michelangelo reprezintă, după cei doi autori, şi nu este exclus să aibă dreptate, mesaje din mistica ebraică, urmând îndeaproape învăţăturile Kabbalei, dar codificate în mare secret, de teama Inchiziţiei. Astfel Dumnezeu Creatorul este „ascuns” într-o mantie transparentă sub formă de creier în secţiune şi Adam la fel, ceea ce ar însemna că omul este rodul cunoaşterii. (Oare, n-am auzit noi că omul, din maimuţă, prin muncă şi cunoaştere, a devenit ceea ce este? Oare de ce se aseamănă atât de izbitor reprezentarea lui Michelangelo cu ideea lui Darwin şi cu viziunile gnosticilor?) Apoi, decodificatorii aceştia moderni au găsit că membrele diferitelor personaje pictate pe bolta sixtină dau formă unor litere ebraice şi cifre, toate cu un mesaj cabbalistic foarte clar. Nu intrăm în amănunte, nu suntem iniţiaţi în misterele cabbalei, noi avem Sfintele Taine ale lui Hristos. Problema e, de ce au amestecat catolicii Tainele creştinismului cu misterele cabbalistice? De ce doi evrei cu pălării ţuguiate sunt pictaţi, în fresca sixtină, deasupra lui Hristos, în scena Judecăţii de Apoi? De ce, chiar în sediul Inchiziţiei, cabbala evreiască, lucru ştiut, hulitoare a lui Hristos, se desfăşoară majestuoasă sub pana celebrului Michelangelo şi e admirată, secole la rând, de lumea „civilizată”? Nu e acesta semnul apostaziei, practicate în secret, de către conducătorii Vaticanului? Iată că acum evreii scot la iveală secretele şi demonstrează oricui vrea să audă şi să ştie că, de fapt, ei şi ideile lor au dominat de la bun început biserica romano-catolică, fără ca masele mari de credincioşi să fie în cunoştinţă de cauză. Dar acum e vremea antihristică, acum se rostesc vechile taine de pe acoperişuri, acum mândria dominaţiei mondiale a rabinilor e rostită deschis, pentru ca să-i demoralizeze pe drept credincioşi: „Mă, creştinilor, nimic nu este al vostru, până şi învăţătura, şi icoanele voastre, şi cultul vostru sunt croite de noi şi decurg după voinţa noastră”. O fi la catolici, la protestanţi, la alte secte, dar la ortodocşi nu, de aceea Ortodoxia e singulară, izolată şi e lovită simultan din toate punctele cardinale. Toţi împotriva noastră şi Dumnezeu cu noi! Ei ne demonstrează cât de neputincioşi şi neînsemnaţi suntem, lucru îngăduit de Dumnezeu pentru smerenia noastră, dar şi pentru a ne defini mai bine poziţiile şi opţiunile. E vremea alegerii, lucrare grea, cu focuri aprinse pe toate căile, numai să prindem înţelesurile şi să părăsim autostrăzile supernetezite ale pierzării pentru poteca înspinată a mântuirii. Staţi tari, că Hristos a biruit lumea, degeaba aleargă toţi acum după un Mesia străin. Nu e al nostru, e Antihristul lor! Păziţi-vă de „aluatul” catolicilor care, se vede, este azimă până şi la nivelul învăţăturii, că icoanele sixtine au în ele „teologie” rabinică. Şi tocmai pe aceasta Hristos a combătut-o cu toată tăria. Să ne împotrivim şi să-L chemăm pe El în orice împrejurare!

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)

În discuţiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocşilor: oameni absolut necredincioşi, necreştini declaraţi, se pronunţă împotriva clonării. Noi am observat cu nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeaşi linie cu noi. Cine din ortodocşi ar fi putut să vadă un aliat în congresul american sau în preşedintele Clinton? Dar uite că şi ei s-au pronunţat împo-triva clonării oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea este o reacţie emoţională. Însă, în ortodoxie, se obişnuieşte a gândi asupra reacţiilor proprii, asupra motivelor acţiunilor şi sentimentelor personale. Dacă noi, în această problemă, ne-am dovedit a fi împreună cu necreştinii, ce înseamnă asta?

Reflexele partinice se revoltă: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu duşmanul tău, înseamnă că ai greşit ceva. Însă aici, de acum, e treaba raţiunii şi a conştiinţei să spui acestor reflexe: “taci!” Nu merită să te cerţi cu tabla înmulţirii, chiar dacă cu ea e de acord cel mai înrăit duşman al tău. Lumea oamenilor e foarte complicată. Şi în această lume, noi nu avem duşmani absoluţi. Nu există oameni cu care noi să ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem păreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însă cu toţi oamenii, noi avem multe în comun”.

Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatenţia în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponenţii tăi tradiţionali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Şi aici apare întrebarea: motivele pentru care creştinii ortodocşi se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericeşti sau nu? Noi ne pronunţăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar creştinismului ortodox, ceea ce deosebeşte concepţia noastră de concepţia celorlalţi oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaşi pe care le înaintează oamenii altor credinţe şi convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se ştie că atât în Rusia, cât şi în alte ţări, cea mai mare prăpastie între Biserică şi “societatea civilă” se iveşte anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (şi spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile conştiinţei de masă. În conştiinţa de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia “Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conştiinţa oamenilor nebisericeşti, opinia susţinută de Biserică să devină de la asta mai autoritară şi mai acceptabilă. Dimpotrivă, în conştiinţa multor oameni, problemele legate de viaţa sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reacţie inversă celei bisericeşti: “Ei, dacă până şi călugării ăştia care nu înţeleg nimic în dragoste şi plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie înţelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente înţelese pentru “cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleaşi motive împotriva clonării ca şi voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoaştem foarte puţin. Câştigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi “am făcut-o”. Nouă “ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ştiau dacă reacţia atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, o dată începută descompunerea atomică, va înghiţi materia la nesfârşit, şi până la urmă va nimici toată substanţa vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneaţă, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garanţia că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu atomicienii ne ajută să exprimăm şi a doua teamă a noastră. Unde e garanţia că din clonare nu se poate face o “bombă biologică”? Unde e garanţia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor creşte laboratoarele pentru clonare nişte “elţinoizi” şi ziuganoizi” docili?

în al treilea rând, cum vor arăta relaţiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor şi juriştilor să o rezolve: “ce este omul”? când începe şi când se termină viaţa omenească? (problema avorturilor şi a eutanasiilor); ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

În al patrulea rând, se va declanşa oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea sarcinii şi naşterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunţă în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul şi cine anume deţine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care să fie specific creştine? Deocamdată eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigătele emoţionale de felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, şi de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la început şi lumina a apărut după voia dumnezeiescului “să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă şi oamenilor, şi noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului staţiei electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de Antuan de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trăia pe lume un alchimist, el voia să descopere taina vieţii. Şi s-a întâmplat aşa încât cu ajutorul resorturilor, el a reuşit să obţină un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienţa, au amestecat prafurile şi aliajele, au aprins focul sub resort şi au obţinut încă un bot viu. Ei au plecat strigând tare că taina vieţii nu mai este taină, că viaţa este o urmare firească a cauzelor şi efectelor, influenţele pe care le suportă prin încălzire elementele lipsite de viaţă. Logicienii, ca întotdeauna, au înţeles totul de minune. Ei n-au înţeles că natura creatului şi natura creării nu seamănă între ele, puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandonează creaţia sa şi creaţia intră sub stăpânirea logicii. Şi eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el – viaţa a dat naştere vieţii. Noua viaţă a apărut datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte ştiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se şi cădea, creatorul dispare şi ne lasă nouă creaţia”.

Dacă savantul cu raţiunea sa creează viaţa, asta nicidecum nu înseamnă că pentru crearea vieţii nu e nevoie de minte. Dacă omul poate crea viaţa, înseamnă că el, într-adevăr, poartă în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice performanţe ale ştiinţei nu fac decât să-L proslăvească pe Creatorul raţiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud şi următorul argument specific “teologic” împotriva clonării: aceasta va fi o naştere fără dureri, şi prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinţe în timpul naşterii pentru păcatul originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea pământului, care va rodi doar “spini şi pălămidă”; greutatea muncii (“în sudoarea frunţii tale”) şi chinurile naşterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de mult şi cu destulă eficienţă, iar Biserica nu l-a condamnat niciodată pentru asta. Dacă ar fi să înţelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de îndrăznesc să îmbunătăţească pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice progres tehnico-ştiinţific, orice invenţii care uşurează munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea roţii, a morii şi a plugului). Va trebui să-i dăm anatemei pe anesteziologi, care uşurează suferinţele femeii din timpul naşterii.

Rezultatul principal al păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la protopărintele nostru, “noi am moştenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el… Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morţi, să fim vii”.

Dacă rodul păcatului primordial ar fi constat anume în suferinţa naşterii, atunci noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata concepţie a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci şi ortodocşii consideră că naşterea lui Iisus din Maria a fost fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era de acum sustrasă acţiunii păcatului originar. Ortodocşii însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esenţă, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume şi unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu confundăm urmările particulare pământeşti ale păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a provocat-o în relaţiile noastre cu Viaţa, adică cu Dumnezeu.

În general, în reacţia lumii catolice împotriva clonării se conţine cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică: oare vor moşteni păcatul originar oamenii apăruţi pe lume fără actul sexual, iar dacă se va moşteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin, catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare “plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, şi zămislirea la fel. Dar, după cuvintele scriitorului creştin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică, soţii îşi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, şi prin această fisură, în plodul zămislit de ei, pătrunde un fel de “stricăciune”…

Dar unde e plăcerea originilor acelei vieţi care a fost obţinută printr-o operaţie asupra unei celule somatice obişnuite? Apariţia acestei celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va transmite aici “păcatul originar”? Omul zămislit fără plăcere şi fără împreunare, după logica augustinismului, se dovedeşte a fi în afara puterii păcatului originar.

Ortodoxia însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întăreşte vechea noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile să se separe la nesfârşit şi să nu moară, în cazul în care în mediul exterior nu există piedici pentru aceasta. Înseamnă că viaţa noastră e limitată nu de natura noastră, ci de condiţiile în care trăim (în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar, deoarece celula luată pentru clonare şi fiinţa crescută din ea oricum vor vieţui în lumea noastră cazută, suflarea mortalităţii “originare”, vai, oricum o va cuprinde. Şi nu biologii, ci doar Cel Care El singur deţine Nemurirea poate apăra viaţa noastră de moarte sau să ne întoarcă în ea… Aşa că clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului originar. Mai degrabă e invers, discuţiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul şi augustinismul.

în parte, e posibilă o analiză a întrebării prin ce anume se transmite “păcatul originar”: se petrece asta “din iniţiativa” părinţilor, care, zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur şi simplu pentru că el păşeşte în lumea noastră bolnavă? În orice caz, enunţul Sinodului din Cartagina din 252 (“Să nu se interzică botezul copilului care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morţii vechi prin însăşi naşterea sa”) admite o interpretare dublă.

Încă o întrebare o constituie şi aceasta: va fi oare om fiinţa clonată? În scrierile bisericeşti, uneori e exprimată părerea cum că sufletul copilului se conţine în sămânţa tatălui (teoria traduţionistă). Potrivit ei, încă în sămânţa lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toţi am fost în Adam atunci când el a greşit, şi de aceea şi noi suntem părtaşi la acel păcat… Prin urmare, copilul care îşi are originea nu în sămânţa tatălui, ci de la celula somatică a acestuia, nu va avea suflet.

Dar şi acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În concepţia ortodoxă, sufletul omului, personalitatea lui se creează de către Dumnezeu. Părinţii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constă aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul să unească cu embrionul, obţinut în rezultatul clonării, sufletul omenesc. Pentru că aceasta e o problemă de voinţă a lui Dumnezeu, nu putem avea un răspuns anticipat. Şi extrem de îndrăzneaţă este fapta unui oarecare preot, care a refuzat să boteze un copil despre care părinţii au spus că el a fost “zămislit în “eprubetă” (preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-şi nedumerirea, la “Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred că şi în cazul clonilor, Biserica va insista pentru a-i recunoaşte ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor în “piese de schimb”) şi îi va boteza şi îi va împărtăşi pe aceşti micuţi.

Această problemă, cât n-ar părea de straniu, de acum e rezolvată de tradiţia bisericească. În “Trebnicul” Sf. Petru Movilă, există rânduiala “Despre botezul celor asemenea cu animalele şi a altor ciudăţenii născute”. În el găsim prescris: “Dacă vreun monstru sau o oarecare ciudăţenie se va întâmpla să se nască din femeie, dar nu va avea chip de om, să nu se boteze. Dar dacă faptul se va pune la îndoială, să se boteze cu o condiţie: Dacă acesta este om, se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui ş.a.m.d.”. în genere, pentru Biserica e caracteristic să se insiste asupra faptului că graniţele clasei fiinţelor numite om să se lărgească. Pentru concepţia laică, dimpotrivă, e caracteristică tendinţa spre îngustarea limitelor existenţei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatoză nu sunt oameni, copiii născuţi fără creier nu sunt oameni, copiii afectaţi de boala lui Daun la fel…). Aşa că şi în cazul clonării, nu merită să mergem împotriva tradiţiei bisericeşti şi să rezolvăm negativ întrebarea dacă sunt sau nu oameni aceste “ciudăţenii”.

Mai există în scrierile bisericeşti precauţii împotriva activismului care depăşeşte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în faţa clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substanţă nu a existat în “lumea creată de Dumnezeu” până la apariţia chimiei omeneşti), să se toarne vazilină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) şi, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea “noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viaţă inevitabil. Şi aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” şi ce nu. În orice caz, interdicţia de a schimba lumea şi chiar omul nu se susţine (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discuţie doar scopul şi urmările intervenţiei noastre. În încheiere, vreau să atrag atenţia că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neaşteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în şcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmulţire în afara sexualităţii, de o astfel de înmulţire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adepţii clonării susţin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremităţile ascetice. Visul lor nu este înmulţirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicaţiile gravidităţii şi ale naşterii. Dar aceasta iarăşi este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, şi nu o problemă de atitudine faţă de clonare ca atare.

Aşadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învăţăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericeşti să poarte discuţii referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie criptocatolice şi care să fie înţelese de oamenii neîmbisericiţi. Iarăşi repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur şi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleaşi ca şi la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleaşi cu ale oamenilor necredincioşi. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci şi în mediul altor tradiţii religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific creştine, eu încă nu am reuşit să găsesc. Nu trebuie să ne ruşinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidenţiat: căci şi aşa se depun nu puţine eforturi de către oponenţii noştri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “ludiţi”, reacţionari, duşmani dintotdeauna ai ştiinţei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca folosirea performanţelor ştiinţei să fie omenească sau deloc.

Traducere din ruseşte de ierodiacon Savatie

 ASPECTE CARE DEMONSTREAZĂ CINE SUNT EI CU ADEVĂRAT

ROMANO-CATOLICII. FAPTE TRECUTE ŞI ACTUALE ALE NESINCERITĂŢII LOR

Orice analist avizat şi sincer dar mai ales aparţinând Bisericii celei dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăşoară Vaticanul şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii dreptmăritoare dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

“Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme(…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi.”

“De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă.” Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale, arată fără putinţă de tăgadă că: “Trebuie să se conceadă că Biserica ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiţi în Ortodoxie.” (articolul se numeşte “Succesiunea apostolică” şi a apărut în revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă( ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente”şi “Orientale Lumen”),trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii noştri studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat- tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al-XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a-IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare”(1). Se găsesc deasemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” ( din1917), “Institutul Biblic Pontifical”( pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum”, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin”(1).

AGGIORNAMENTO ÎN TEOLOGIA ROMANO-CATOLICĂ

 “Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză…Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni.”

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis”-scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franţa şi a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienţă de papa IoanVI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican” ).Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea(pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acel versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând:” cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid.” – în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme” (3)

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor.”- în “Catholic Family News” (3). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea -adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” ( Chicago,26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi deasemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. (3) După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.2) Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă” 3) Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”. 4) Atenţia comună atât iudeilor cât şi creştinilor este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică. (4) Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii”. (4) Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui.”(4)

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu-Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: ” O, adunătură vicleană şi desfrânată(adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?”(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II -lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine.” Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

 Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II.

A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii înşişi au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceştii şi Apostolicii Biserici( Biserica Ortodoxă).

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare.” Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”-în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate- urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.”(Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime este spurcat precum urina şi fecalele.”(Articolul2) (5).În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta ” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura ( vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist.) În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi..” Şi mai mult:” Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile.”(5) Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în Biserica Romano-catolică:” totul se va schimba : cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi.” Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair , papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost , de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.(5)

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua- Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 deaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism.”(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.(5)

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago(1893) şi Paris(1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile.”, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al-II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc ,în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M.Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”(5)

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea ei( “Subminarea Bisericii Catolice”), că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer”) sau la alte reviste(ca “The National Review”). Mary Ball afirmă că papaIoan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII şi de asemenea paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca( care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune:” Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian .”

CONCLUZII

 2.”Rugăciune şi Lumină Mistică”, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998

3″.Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, in Rev. “Francmasoneria”, pg.49-51, nr1, 1999.

4.”Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997.

5.”Cine atacă Biserica Romano-catolică?” artic. Internet, “Romanian Historical Studies”

6.”Studii Teologice”, nr.5-6, 1955.

Cărţile de Cult ortodoxe conţin multe texte dogmatice. Printre acestea se află şi texte împotriva monofizismului şi monotelismului.

Principalele idei din aceste texte sunt următoarele:

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi (un Ipostas în două firi);

2. Cele două firi sunt neamestecate;

3. Cele două firi au rămas neschimbate;

4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască;

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos;

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări;

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi;

          8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril;

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi două lucrări pe Hristos, să fie anatema;

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască.

          Importanţa dogmatică a acestor texte se poate vedea atât prin studierea lor directă, cât şi din înverşunarea ereticilor împotriva lor. Ereticii monofiziţi şi ecumenişti încearcă să îndepărteze textele antimonofizite din toate cărţile de cult şi să-i pregătească pe credincioşii ortodocşi să accepte cărţile modificate.

La a patra Consultaţie neoficială dintre ortodocşi şi monofiziţi din 1971 de la Addis Abeba, s-a hotărât „să se organizeze un program educativ în Biserici, atât înainte, cât şi după ridicarea anatemelor, mai ales acolo unde anatemele şi condamnările au fost înscrise în textele liturgice şi în imnografia Bisericii, pregătindu-i pe credincioşi să accepte textele (rugăciunilor şi cântărilor) sub forma revizuită, care înlătură condamnarea. Pentru aceasta, fiecare parte trebuie să folosească revistele bisericeşti şi alte mijloace de informare în vederea pregătirii pastorale a credincioşilor.” (cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, p. 111).

Shenouda III, patriarhul monofizit al copţilor a afirmat că „trebuie ridicate anatemele. După aceea trebuie să vorbim poporului credincios despre această unitate şi dacă există ceva în cărţile noastre de istorie, teologie sau liturgice, care să considere pe ceilalţi eretici, acesta trebuie exclus. ” (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 3)

Iar fostul decan al Facultăţii de Teologie de la Bucureşti a declarat: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bisericilor Vechi Orientale (monofizite – n. n.), condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episcopului ortodox.” (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Vestitorul Ortodoxiei, 31 ianuarie 2005, p. 13, col. 3)

          În continuare prezentăm principalele idei din textele antimonofizite.

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi

„Taina cea din tine, Preacurată, mă îndeamnă iarăşi a grăi despre Dumnezeu. Şi lăudându-te, îndrăznesc a-ţi cânta aşa: Bucură-te auzire străină, Fecioară Maică, pentru că fără sămânţă ai născut pe Dumnezeu, Unul în două firi.

          (Minei, 9 septembrie, la Utrenie, Cântarea 1)     

„Un Ipostas în două firi ai născut Preacurată, pe Dumnezeu Cel întrupat, Căruia toţi îi cântăm: Dumnezeule, bine eşti cuvântat. ”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „Cuvioase Părinte de Dumnezeu purtătorule Teodosie, aflând curat sufletul tău, precum a dorit, Darul Preasfântului Duh s-a sălăşluit întru tine ca o lumină preacurată. Cu a căruia lucrare luminat fiind împodobit, neîncetat slăveşti pe Hristos unul Fiul în două firi, cel ce s-a botezat cu mâna Mergătorului înainte, şi s-a mărturisit cu glasul Tatălui.”    

          (Minei, 11 ianuarie, la Vecernie)

„Împăratul cerurilor pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat, şi cu oamenii a petrecut. Că din Fecioară curată trup luând, şi dintr-însa ieşind cu luarea, unul este Fiul  îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta pe Acesta desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, cu adevărat propovăduindu-l, mărturisim pe Hristos Dumnezeul nostru; pe Care roagă-L Maică nenuntită, să se miluiască sufletele noastre.”

          (Minei, 25 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Doimea mucenicilor celor nebiruiţi bărbăteşte a binecuvântat unimea dumnezeeştei Fiinţe în trei Ipostasuri; iar pe Cuvântul Cel întrupat L-a propovăduit un Hristos în două firi.”

          (Minei, 31 ianuarie)

„Pe Dumnezeu, Fecioară, L-ai zămislit, pe Hristos în feciorie L-ai născut, pe Cel ce S-a întrupat din tine, Preacurată; pe Fiul Unul-Născut într-un Ipostas, dar cunoscut în două firi, că S-a preaslăvit.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul întâi, la Utrenie, Cântarea 1)

„Întocmai este cu Tatăl Fiul Fecioarei, Cuvântul lui Dumnezeu, Ipostas desăvârşit în două firi, Iisus Domnul, Dumnezeu şi om desăvârşit. ”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al treilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Arătatu-te-ai Biserică Preasfântă a Fiinţei celei mai presus de fiinţă, că pe Sfântul Dumnezeu, ca o Sfântă, cu sfinţenie L-ai născut, Fecioară, din Duhul Sfânt, într-un Ipostas şi în două firi.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Duminică seara, Cântarea a 7-a)

2. Cele două firi sunt neamestecate

„În două firi mai presus de fire unite, Fecioară curată, ai născut neamestecat pe Hristos, Căruia strigăm: Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.”       

          (Minei, 14 noiembrie, la Utrenie, Cântarea 7)

„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă  Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată naşterea ta? Că Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Fiul Unul Născut, Acelaşi din tine cea curată a ieşit, negrăit  întrupându-se. Din fire Dumnezeu fiind,  şi cu firea om făcându-se pentru noi. Nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecat fiind cunoscut. Pe Acela roagă-l Curată  cu totul fericită, să  se mântuiască sufletele noastre.”

          (Minei, 30 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Pe Unul Dumnezeu Cel ce negrăit S-a născut din Unul Dumnezeu, fără de mamă, tu, Fecioară, L-ai născut fără de tată, Care poartă un Ipostas şi două firi unite şi neamestecate.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 5, Joi seara, Cântarea a 8-a)

3. Cele două firi au rămas neschimbate

„Zămislit-ai în pântece Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul Cel fără început, făcându-se asemenea cu noi, pentru noi, şi cunoscându-se în două firi neschimbat.”

          (Minei, 19 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 6)

„Zămislit-ai în pântece, Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără de început, Care pentru noi oamenii S-a făcut Om, precum suntem noi, fără de schimbare, în două firi cunoscut.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Sâmbătă seara, Cântarea a 6-a)   

          4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască

„Pe firea omenească, cea cu care Te-ai făcut pătimitor şi muritor, Cel ce eşti fără patimă cu Dumnezeirea cea fără materie, nestricăcioasă făcând-o, pe cei omorâţi, Hristoase, din adâncurile iadului i-ai înviat.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al doilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Înfricoşătoare şi de negrăit este, cu adevărat, taina care s-a săvârşit în tine, Preacurată! Că  ai născut pe Cuvântul, Cel ce este pricina tuturor, întrupat prin Duhul Sfânt, mai presus de pricină şi de cuvânt, Care a luat trup din tine, neschimbată rămânând a Sa fire. Că unindu-se amândouă în chip de sine stătător într-un Ipostas, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, arătând întregimea în amândouă firile, prin însuşirile lucrătoare. Că pătimind pe Cruce cu trupul, Acelaşi a rămas fără de patimă cu Dumnezeirea; ca un om murind, a înviat a treia zi ca un Dumnezeu, doborând stăpânirea morţii şi mântuind din stricăciune neamul omenesc.” 

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al şaptelea, la Vecernia Mică)

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos

„Nicicum nu ai îngăduit de Dumnezeu grăitorule să suferi a se propovădui întru Hristos o fire alcătuită, ci tu i-ai vânat cu mreaja dogmelor tale şi i-ai adus iarăşi la lumină.”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 5, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări

„Propovăduit-ai Cuvioase Maxime, pe Cel ce pentru îndurare S-a făcut om precum bine a voit, cum că se înţelege în două voiri şi în două lucrări,  îngrădind gurile ereticilor, cele deschise ale celor spurcaţi, cari din supărarea diavolului, carele a meşteşugit răutatea, îl socotesc pe Dânsul  întru o voire  şi întru o lucrar.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Vecernie)

„O fire, o voire, o lucrare  în Treime ai vestit, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat l-ai propovăduit în două firi, în două voiri şi în două lucrări; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Nu ai  propovăduit Părinte două voiri întru Hristos despărţite, cu împrotivire de gând, ci mai ales osebite, după felurime firească; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Ţiind dumnezeeştile tale cuvinte, ca pe un stâlp dreptei credinţe  Părinte, pe Unul din Treime credem  în două  firi şi în două voiri; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „O fire, o voie, o lucrare în Treime ai propovăduit, cuvântând de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat Părinte mărturisindu-l  în două  firi, în două voi, şi în două lucrări, Maxime prea înţelepte, descoperitorule al celor dumnezeeşti, tu ai stricat eresul celor vrăjmaşi lui Dumnezeu, de care tăindu-ţi-se mâna  şi limba, te-ai arătat mucenic.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Svetilna)

          „Cel ce este în sânurile cele nematerialnice ale Tatălui în pântecele tău, Curată, S-a sălăşluit şi trup fără schimbare S-a făcut din tine, Ceea ce nu ştii de nuntă rămânând ceea ce a fost cu firea, adică Dumnezeu. Pentru aceasta ne închinăm Lui, Cel ce este desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, Acelaşi întru amândouă chipurile; pentru că amândouă firile sunt într-însul cu adevărat, şi toate însuşirile Lui cele fireşti îndoite le propovăduim, după cele două firi, cinstind două lucrări şi două voiri.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al optulea, la Vecernia Mică)

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi

„Învăţăturile eresului lui Sever celui cu credinţă rea, le-a surpat dumnezeescul Dometian; iară credinţa cea nevătămată şi dreaptă o a vestit cu dumnezeească cuviinţă, propovăduind pe Dumnezeu cel lăudat şi preaslăvit.”       

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

„Aşezământurilor apostoleşti osârduitori păzitori aţi fost Sfinţi Părinţi, căci o fiinţă a Sfintei Treime a fi, cu dreaptă credinţă învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi surpat; cu carele împreună şi pre Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu-l, aţi defăimat pre Nestorie, pre Eutihie şi pre Dioscor, pre Savelie şi pre Sever cel fără de cap. De a cărora amăgire rugaţi-vă să ne izbăvim noi, ca vieaţa noastră nespurcată întru credinţă să se păzească rugămu-vă.”

(Mineiul lunii iulie, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon (Calcedon) care s-au adunat la Sfântul şi a toată lumea al patrulea Sobor, la Stihoavnă)

„Binecredincioasă adunarea Părinţilor, strângându-se oarecând asupra lui Eutihie, cu adevărat pre Mântuitorul l-au adeverit în două firi nedespărţite, învăţăturilor dumnezeescului Părinte Chiril urmând arătat, şi rămâind întru dânsele.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon Cântarea 1, al doilea Canon)

„Cei ce vă făliţi fără ruşine cu cuvintele lui Sever cele pline de otravă de moarte aducătoare, ruşinaţi-vă pururea, depărtându-vă toţi de Biserică, ca nişte lupi şi câini răpitori.

Adunările şi credincioşii, pre Atotfăcătorul şi Mântuitorul în două firi nedespărţite, şi în două voi şi lucrări îl cinstim. Pentru aceasta înşelăciunea lui Sever de tot o lepădăm.

          Veniţi să lepădăm arătat înşelăciunea lui Sever, a lui Eutihie şi a lui Iacov, a lui Teodor şi a lui Dioscor împreună cu aceştia. Iară Sinodul al patrulea al drept slăvitorilor Părinţi să-l lăudăm cu cântări dumnezeeşti.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 3)

„Spune nouă nebune Severe şi zadarnicule, cum să fie o fire împreunată lumina cea fără de început, Cuvântul şi Fiul Tatălui? Că de zici aşa, şi altă fire ai însemnat; că trupul şi Cuvântul nu este o fiinţă, ci două sunt, nesocotitule.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 4)

„O Severe! Firile lui Hristos nu le amesteca rău, călcătorule de lege, pentru că cei ce s-au adunat, şi toţi prea fericiţii învăţători, în două firi, şi într-o faţă pre Hristos tuturor vestindu-l, au aşezat.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 5)

„În două firi, şi în două lucrări mărturisind pre Hristos neamestecat, şi neschimbat, înşelăciunea lui Sever o biruim.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 7)

În Sinaxarul Sfântului Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (3 decembrie) se află o minune referitoare la întoarcerea unui monofizit severian. Această minune lipseşte în ediţiile noi ale Mineiului pe decembrie.

„În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii 454, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Şi, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, şi-a împărţit averea la săraci şi zidind o biserică cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi. Şi pentru că s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, şi-a aşezat lucrurile eparhiei sale, şi a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, şi ajungând la Sfintele locuri şi, închinându-se, s-a dus în Lavra Sfântului Sava.

Iar Sfântul Sava l-a primit pe el fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, şi vrând ca să cerce ascultarea şi răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Şi, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva şi fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sânbăta şi Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obşteştile slujbe ca să cânte împreună şi să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.

Văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: «Lasă puţin, Stăpâne, că trebuie mai întâi să cunoşti faptele mele şi, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie.»

Şi mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit că el a fost Episcop al Coloniei, s-a înspăimântat şi a zis către fericitul Sava: «Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot.»

Acest Cuvios, umblând odată pe cale şi ostenind, a leşinat. După aceea, făcând rugăciune, a fost răpit în văzduh şi s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare de locul acela.

Cândva au venit perşii şi au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi mergând şi la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari şi chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată.

Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine şi pe un altul răucredincios, adică pe un monofizit şi, cerând creştinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: «Ţie, ca unui dreptcredincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever». Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de Soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

Preacuviosul Ioan a fost sfinţit Episcop, când era de două zeci şi opt de ani şi pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci şi opt. Deci, toţi anii vieţii sale au fost o sută patru. Şi aşa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.”

8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril

„Chiril pre Hristos propovedueşte în două firi, şi în două lucrări, eresul lui Sever celui fără minte biruind. Pentru aceasta toţi întru învăţăturile lui să rămânem.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 6)

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi lucrări pe Hristos, să fie anatema

„Cela ce nu propovedueşte în două firi şi lucrări pre Hristos Cuvântul Tatălui, să ia anatemă. Că Sinodul al patrulea al Sfinţilor Părinţi înţelepţeşte aşa a aşezat, deci toţi să-i fericim pre dânşii.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 1)

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască

          „Acest sfânt şi a toată lumea Sobor s-a făcut în zilele lui Marcian şi Pulheriei binecredincioşilor împăraţi (pomeniţi la 17 februarie), adunându-se Sfinţii Părinţi cu Darul Duhului Sfânt în vestita biserică a Sfintei Eufimia, şi adeverind sfântul Simbol al celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi, ce au fost la Niceea strânşi. Pe care l-au întărit, şi l-au pecetluit şi celelalte Soboare.

          Pentru că  ocârmuind împărăţia Teodosie feciorul lui Arcadie, a fost o întâmplare ca aceasta: Oarecarele Eutihie monah şi preot s-a făcut începător eresului, zicând pe Domnul nostru Iisus Hristos a fi întru o singură fire şi întru o singură lucrare. Pentru aceste erezii a fost caterisit de Flavian Patriarhul Constantinopolului, şi de ceilalţi dreptcredincioşi. Iară Eutihie având ajutor pe cei fără de Dumnezeu fameni ai împăratului, n-a încetat a face amestecături şi turburări, până ce a murit Teodosie. Deci după ce a luat Marchian împărăţia, a poruncit să se facă a toată lumea Sobor, şi s-au adunat şase sute treizeci de Episcopi, şi alcătuind şi o parte şi alta, adică dreptcredincioşii şi ereticii, două tomuri, şi deschizând racla Sfintei Muceniţe Eufimia, le-au pecetluit şi le-au pus pe pieptul ei, şi peste puţine zile făcând rugăciune, şi deschizând, au văzut şi s-au spăimântat; pentru că au văzut tomul ereticilor lepădat sub picioarele Sfintei, iară al dreptcredincioşilor ţinându-l în cinstitele sale mâini. Aceasta făcându-se s-au îngrozit toţi, văzând o minune ca aceasta. Şi întorcându-se mai vârtos spre credinţă, au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face în toate zilele minunate, şi peste fire lucruri, spre întoarcerea şi folosul celor mulţi. Şi se face pomenirea aceasta în sfânta biserica cea mare.”

(Mineiul lunii iulie, Duminica Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, Sinaxar)

Bibliografie

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

 Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de „mişcare ecumenică” pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credinţe greşite), Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice sau în Sfinte Sinoade Locale, statornicind dreapta credinţă şi combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri: ecumenism romano-catolic şi ecumenism protestant.

După criteriul scopului, există ecumenism creştin şi ecumenism panreligios.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, papistaşii (romano-catolicii), anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Mişcarea sincretistă Noua Eră (New Age) are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic şi o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

– să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune;

– să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

– să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale. [1]

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Papistaşii, protestanţii şi anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că şi adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este şi mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă i se spune că ambele sunt ortodoxe, el se gândeşte că poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› şi ‹‹unirea este iminentă››.” [2]

Chiar şi ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios”. [3]

Prin întovărăşirea şi rugăciunea împreună cu ereticii, cugetarea ortodoxă se vatămă, dobândind înclinaţii eretice. Acesta este unul din motivele pentru care Sfinţii Părinţi interzic întovărăşirea cu ereticii.

La dialogurile ecumeniste, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12, 9).

Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i ajuta să vină la Adevăr. [4]

Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toţi să primească dreapta credinţă şi să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Prin ecumenism nu se urmăreşte unitatea întru Adevăr, ci se poartă dialoguri pentru a se ajunge la un compromis dogmatic şi la recunoaşterea bisericească reciprocă.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” [5]

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „să-i ţină în credinţa ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toţi la unirea întru credinţa ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toţi de unirea întru Duhul Sfânt şi să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” [6] De o astfel de unitate avem trebuinţă, nu de ecumenism.

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre orto­docşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

„Articolul Mitropolitului Damaschin al Elveţiei, copre­şedinte al Comisiei Mixte de Dialog între orto­docşi şi anti­cal­cedonieni, cu titlul: „Dialogul Teologic dintre Bise­rica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orien­tale. Reflecţii şi per­spective” (Episkepsis, 516/ 31‑03‑1995) a pricinuit Sfân­tului Munte şi mai multă nelinişte în privinţa evolu­ţiei acestui Di­alog Teologic.

Este cunoscut faptul că se încearcă înfăptuirea unei uniri pripite între ortodocşi şi anticalcedonieni, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a nesolu­ţionării unor probleme eclesiologice serioase, cum ar fi, de pildă, acceptarea fără rezerve din partea anticalcedonienilor a Hotărâ­ri­lor dogmatice ale Sinoade­lor Ecumenice, precum şi a sfin­ţe­niei şi ecumenicităţii acestora.

Comisia Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte con­sti­tuită pentru a analiza dialogul dintre ortodocşi şi anticalce­donieni, în referatul ei (din 1 februarie 1994), îşi manifestă rezervele în ceea ce priveşte evoluţia acestui di­a­log teo­lo­gic, afirmând că acesta în nici un caz nu va con­duce la o unire întru Adevăr, singura accep­tabilă din punct de ve­de­re orto­dox. Aceleaşi rezerve au fost expri­mate şi de distinşi pro­fe­sori ai Facultăţilor de Teologie precum şi de alte perso­na­li­tăţi ale vieţii biseri­ceşti în stu­dii speciale pe această temă. […]

Conştienţi de acest pericol al unirii cu anticalcedo­nie­nii pe baza unor premize neortodoxe, sun­tem cuprinşi de o mare nelinişte. E pusă în primej­die cre­dinţa în­săşi, lucru cu care nu ne este permis să ne jucăm. Simţim că este de responsabilitatea noastră să apărăm şi să păstrăm dogma şi eclesiologia Sfintei Bise­rici slobode de orice născo­cire, aşa cum le‑am primit de la Sfinţii Pă­rinţi.

De aceea, evidenţiind toate acestea şi adresându‑ne:

– Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Bartolo­meu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

– Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor isto­rice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Si­noade din cadrul acestora,

– Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredin­cios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

[…]

10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii So­borni­ceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereti­cilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în du­hul lip­sei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dra­goste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împo­triva memoriei sfinte a dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi nu­meşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvân­tului, organe ale Duhului etc.;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Biseri­cii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consen­sul Sfintelor Sinoade Locale;

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cu­noscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronun­ţat în prea­labil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămă­tor pentru po­porul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pri­cina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.

11. Decizia extrem de neliniştitoare a Comisiei Mix­te privitoare la „curăţirea” cărţilor liturgice de tex­tele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte ere­tici.

Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Măr­tu­­risitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecu­menic vor fi mutilate. Sinaxarele multor Sfinţi vor în­ceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple pi­ese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poată fi în­depărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt ele­mente fundamentale ale Ortodoxiei, care, odată eliminate, pot pri­cinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia?

După părerea noastră, această decizie constituie o ino­vaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.

* * *

Denunţând toate acestea Patriarhiei Ecumenice, Cin­stitelor Ierarhii ale Bisericilor Ortodoxe, Sfinţitului Cler şi poporului dreptcredincios, afirmăm cu smerenie că sun­tem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialo­gului Teo­logic pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi orto­docşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibi­litatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hris­tos, de care sunt separaţi de cin­cisprezece veacuri.

Credem că prin harul lui Dumnezeu strădania co­ro­bo­rată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezul­tate po­zi­tive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împo­triva Unicului Adevăr – să nu fie! –, declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire minci­noasă.

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă. ” [1]

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)

Ereticii să fie anatema:

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9)

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.“ [1]

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie.“ [2]

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici. “ [3]

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[4]

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” [5]

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.” [6]

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” [7]

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism sau nestorianism, care susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.

          Din opoziţie nechibzuită faţă de nestorianism, a apărut monofizismul extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un Sinod Local din Constantinopol (448).

          După ce a refuzat de câteva ori să se prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi, şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este ortodox.  Prin întrebări mai precise, s-a cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea, Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură fire.”

În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută ajutor omenesc la puternicii zilei.

          Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.

          În august 449, s-a convocat în Efes un sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu (personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui sinod.

          Sinodul tâlhăresc a produs mare confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, când patriarhul era eretic.

La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian. Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.

În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:

„Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,   cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.” (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 27)

La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul (457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.

La Alexandria era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian, acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.

Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii, şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.

Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.

Sfântul Ierarh Leon al Romei şi Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.

Arhiepiscopul Leon al Romei a trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon, cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.

O ultimă încercare de împăcare a făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat, ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des folosită de eretici: condamnă şi unele doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.

În faţa acestei rezistenţe absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin (Marea Neagră), în Cherson.

După moartea patriciului Aspar, influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon, care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit. Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel: episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.

Enciclica monofizită a fost semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei, de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.

Însă poporul binecredincios era îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.

Numărul monofiziţilor devenea din ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii, şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă; iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.

Temându-se de poporul dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie 476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.

Cu toată simpatia pe care Zenon o păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică, de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24 octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.

Dar monofiziţii nu au fost mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase, patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi. Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii), iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat edictul.

Acum, în loc de două grupări (ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ, în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele de „schisma acachiană”.

Unii episcopi ortodocşi alungaţi din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril, egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea, egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă, au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit de Acachie la liturghie.

La întoarcerea delegaţilor la Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.

Sentinţa condamnării patriarhului Acachie  a fost trimisă la Constantinopol prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj, monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.

Ca răspuns la condamnare, Acachie a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.

Vedem de aici cât de periculos este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe ortodocşi.[1]

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului.”

Unirea ortodocşilor cu monofiziţii – care se încearcă în zilele noastre din motive politico-economice – este o componentă a ecumenismului.

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, romano-catolicii, anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.