„În chestiunea omului, am dat înapoi pe toată linia. Toate cercetările întreprinse în scopul de a găsi continuitatea în desfăşurarea progresivă, au rămas fără rezultat. Nu există proanthropos. Nu există om-maimuţă. Lanţul intermediar este o fantomă.”

(Rudolf Virchow, medic, profesor universitar la Würzburg şi Berlin, fondator al anatomiei patologice[1])

„Paleontologia – fără îndoială vrednică de cel mai viu interes şi emoţionantă în aspiraţia de a ţese o mare poveste şi de a o face veridică – a născocit o sumedenie de specii numai din cioburi, numai din ciuntite rămăşiţe păstrate între relicvele de muzeu, dar pe care nimeni nu le-a văzut trăind, adică nu le-a cunoscut felul de viaţă, obiceiurile, fecunditatea, etc. Corespondenţa între aceste specii ticluite la masa de lucru şi realităţile care vor fi fost e mai mult decât problematică. Ceea ce se ştie sigur e că nu există, în înţelesul strict al cuvântului, făpturi intermediare între viermi, echinoderme, moluşte sau artropode.”

(Alexandru Mironescu, doctor în Ştiinţe Fizice la Sorbona, profesor de Chimie Organică la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti[2])

„Avem datoria de a respinge doctrina transformării speciilor ca antiştiinţifică, fiindcă ea este în dezacord cu un mare număr de fapte bine stabilite. ”

(Nicolae Paulescu, medic, profesor universitar la Facultatea de Medicină din Bucureşti, descoperitorul insulinei[3])

„Prin uzul şi abuzul unur postulate ascunse, al unor îndrăzneţe şi adesea neîntemeiate extrapolări, s-a creat o pseudoştiinţă. Ea prinde rădăcini în chiar miezul Biologiei, făcând să rătăcească numeroşi biochimişti şi biologi.”

(Pierre Grassé, biolog, preşedinte al Academiei Franceze de Ştiinţe[4])

„Eu cred că într-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare înşelătorie în domeniul ştiinţei.”

(Soren Lovtrup, embriolog suedez [5])

„Cu cât urcăm pe scara complexităţii animale, cu atât scad şansele ca o mutaţie să fie compatibilă cu existenţa purtătorului – sau, şi mai improbabil să fie utilă. La vertebrate, mutaţii utile nu au fost evidenţiate nicicum. Factorii mutageni aplicaţi animalelor superioare induc mutaţii neutre, dezavantajoase sau letale.”

(Oana Iftime, Alexandru Iftime, biologi [6])

„În anul 1859, cercetătorul britanic Charles Darwin lansa o teorie care încerca să explice originea speciilor de plante şi animale altfel decât prin creaţie. Conform acestei teorii, speciile ar evolua în mod natural unele din altele, de la forme mai simple la forme mai complexe, şi astfel ar fi luat naştere toate vieţuitoarele existente astăzi, inclusiv omul, despre care se afirmă că ar proveni dintr-o specie de maimuţă.

Această teorie nu a fost demonstrată niciodată, dar unele partide politice, fiind interesate mai ales de aspectul moral al problemei (dacă omul se trage din maimuţă atunci suntem liberi să ne comportăm ca animalele), au preluat ideea şi au reuşit să o impună ca teorie oficială. Astfel s-a ajuns ca în toate şcolile din ţările guvernate de asemenea partide, să se înveţe că omul se trage din maimuţă. Multă vreme am crezut şi eu că aşa stau lucrurile, deoarece aşa învăţasem la şcoală, dar, atunci când am început să studiez mai serios problema, am descoperit numeroase probe care demonstrau netemeinicia teoriei evoluţioniste. În cele din urmă a trebuit să accept faptul că omul nu se poate trage din maimuţă, că există un Dumnezeu care a creat lumea şi deci că teoriile materialiste în care crezusem până atunci erau false. […]

Evoluţionismul este departe de a fi o teorie cu adevărat ştiinţifică, fiind de fapt o colecţie de falsuri şi ipoteze nedemonstrate. În plus, există numeroase aspecte asupra cărora nici măcar evoluţioniştii între ei nu se înţeleg, teoria unui autor fiind contrazisă de cea a altuia.”

(Firmilian Gherasim, biofizician[7])

CLASA A IX-A.

BIOLOGIE VEGETALĂ

În biologia ateistă se consideră că: “materia vie este rezultatul evoluţiei, în anumite condiţii, a materiei lipsite de viaţă.” ([17], p. 3). Aceasta nu este o concluzie ştiinţifică, ci o simplă ipoteză, deoarece nu a fost dovedită. Observăm şi faptul că “evoluţia” nu a fost definită. Manualul nu prezintă o definiţie a “evoluţiei”. În clasa a VIII-a, elevilor li s-a spus că: studii amănunţite, comparative privind structura şi funcţiile vieţuitoarelor au condus la ideea de evoluţie.” ([22], p. 156). Este vorba de “evoluţia vieţuitoarelor”, nu de “evoluţia materiei lipsite de viaţă”. Această ultimă noţiune nu s-a definit. Ateii s-au străduit să explice “evoluţia” vieţuitoarelor prin mutaţii genetice şi adaptare la mediu în lupta pentru existenţă. Dar materia nevie nu are evoluţie genetică (în sens biologic) şi nu luptă pentru existenţă.

În acest manual este prezentată ipoteza biochimistului sovietic A. I. Oparin. Această ipoteză, emisă în anul 1922, afirmă că viaţa a apărut pe planeta noastră în mediul acvatic, din materie nevie, pe calea aşa numitei “evoluţii chimice”, care ar consta din transformarea substanţelor anorganice în compuşi organici ([17], [34]). Prezentarea din manual referitoare la condiţiile fizico-chimice “de acum câteva miliarde de ani”, lasă impresia de mare siguranţă. Se vorbeşte de o temperatură de 100º C şi de acumularea de dioxid de carbon (CO2), metan (CH4), hidrogen sulfurat (H2S) ([17], p. 3). Elevii cred că se află în faţa unui adevăr dovedit. Această impresie falsă este favorizată de faptul că manualul prezintă o singură ipoteză ateistă. În realitate există o mare dezordine în sistemul ştiinţific ateist. Teoriile ateiste se contrazic reciproc. Unii biologi atei consideră că viaţa a apărut spontan în mediul acvatic, la temperaturi mari. S-au propus diverse temperaturi: 100º, 120º, 150º, 200º C ([15], [17], [34]). Alţi biologi atei consideră că nu în mediu lichid, ci pe substrat solid ar fi apărut viaţa; şi nu la temperaturi mari, ci la temperaturi mici, sub 25º C ([15], [34]). Manualul prezintă numai vechea ipoteză conform căreia atmosfera primitivă ar fi fost compusă în principal din metan (CH4) şi amoniac (NH3). Cercetările recente nu mai susţin această ipoteză. “Oamenii de ştiinţă trebuie să reconsidere unele dintre presupunerile lor. Chimiştilor le-a plăcut vechea atmosferă reducătoare, deoarece era favorabilă pentru experimenţele evoluţioniste.” ([42], p.72) Unii cercetători consideră că atmosfera primitivă conţinea destul de mult oxigen. Cercetările efectuate de NASA arată că: “efectele Soarelui asupra apei Pământului pot constitui principala noastră sursă de oxigen şi nu fotosinteza, aşa cum se crede în general”. ([15]) În trecut, biologii atei afirmau că oxigenul a apărut târziu după apariţia plantelor capabile de fotosinteză. Ei aveau nevoie de această ipoteză, deoarece oxigenul ar fi făcut imposibilă trecerea de la neviu la viu. Studii recente au arătat că, în prezenţa oxigenului, substanţele organice s-ar fi descompus destul de repede ([42], p.7). De aceea biologii atei au eliminat oxigenul în experienţele lor de laborator. Cercetătorii Shklovski şi Sagan au arătat că “de îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este practic întreruptă.” ([42], p.73).

Oxigenul în stare normală este stabil, deci puţin reactiv, dar prin activare formează structuri puternic reactive: oxigen singlet, anion superoxid, radical hidroxil şi apă oxigenată. Toate formele reactive ale oxigenului reprezintă un pericol potenţial pentru integritatea celulară, fiind citotoxice. Celula este expusă continuu la acţiunea citotoxică a radicalilor liberi formaţi în decursul respiraţiei oxidative. ([28], p.17) Creatorul a înzestrat celulele cu mecanisme biochimice speciale de protecţie. Principiul general de protecţie a celulei constă în a transforma radicalii toxici în oxigen molecular sau în apă. Pentru aceasta, celula este dotată cu enzime speciale organizate într-o schemă cibernetică eficientă. De exemplu, enzima SOD (superoxiddismutaza) realizează transformarea superoxidului în apă oxigenată, iar catalaza transformă apa oxigenată în apă şi oxigen (compuşi netoxici). Acesta este un singur exemplu. Realitatea este mult mai complexă. Mecanismele cu care sunt înzestrate celulele depăşesc imaginaţia. “Nici o maşină cibernetică, oricât de perfecţionată, nu reuşeşte o performanţă atât de completă şi rapidă”. ([28], p. 33) Fără aceste mecanisme de protecţie, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele “celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse. Biologii atei şi-au concentrat atenţia doar spre formarea substanţelor organice din cele anorganice; au pierdut din vedere procesul de distrugere a substanţelor organice. Procesele de diluare din “oceanul primitiv” au redus foarte mult concentraţiile precursorilor chimici esenţiali, deci au micşorat probabilitatea sintezei unor compuşi organici complecşi ca cei existenţi în celule. Unii constituenţi au fost distruşi prin fotodisociere de către radiaţia ultravioletă ([15]). Compuşii organici din atmosferă se pot transforma în radicali liberi în urma reacţiei cu oxidanţii din aer (oxigen, ozon), în prezenţa radiaţiilor ultraviolete ([28], p. 211). Iar aceşti radicali liberi au acţiune toxică asupra celulelor.

Este prezentat aparatul lui Miller prin care s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept “dovada experimentală” în sprijinul ipotezei lui Oparin. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice (zaharuri, aminoacizi, alcooli). Elevii studiază chimia organică abia în clasa a X-a; în clasa a IX-a nu au o înţelegere clară a noţiunii de “substanţă organică”. Ei au impresia că substanţele organice reprezintă “materie vie”. Trebuie să spunem elevilor că substanţele organice şi cele anorganice sunt doar componente ale făpturilor vii. Ele nu au viaţă. În aparatul lui Miller nu s-a obţinut viaţă.

În manual mai găsim scris că “substanţele organice din apele oceanului primitiv au suferit un proces de polimerizare, în urma căruia au rezultat substanţe organice complexe, care s-au asociat între ele şi au dat naştere la formaţiuni numite coacervate. În cazul unui pH ridicat al mediului, în jurul coacervatelor s-a putut diferenţia o membrană proteică asemănătoare cu membrana celulară plasmatică.” ([17], p. 4). Aici este o eroare gravă, deoarece membrana celulară nu este de natură proteică, ci lipidică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale (canale ionice, transportori de aminoacizi, pompe de ioni) care au o activitate reglabilă şi care funcţionează coordonat ([15], [38]). Membrana coacervatelor este foarte simplă, iar membrana celulelor vii este foarte complexă şi îndeplineşte funcţii speciale.

Manualul prezintă în continuare “creşterea coacervatelor”, dar aceasta este doar o creştere fizică prin simplă absorbţie; nu este un fenomen biologic. Despre coacervate se mai spune că: “înglobau substanţe din exterior şi, astfel, se măreau, creşteau până la anumite dimensiuni, după care se fragmentau în coacervate mai mici.” ([17], p. 4). Dar această simplă fragmentare (rupere), nu este o diviziune celulară. Elevii vor studia diviziunea celulară mai târziu, abia în paginile 16-23. Deocamdată, la prima lecţie, ei nu pot compara cele două procese pentru a constata deosebirile. Din această cauză, elevii acceptă ideea greşită că fragmentarea coacervatelor ar fi un fel de diviziune celulară. Ei sunt influenţaţi şi de concepţiile ateiste din clasele precedente, precum şi de emisiunile de biologie evoluţionistă de la televizor. Li se spune că: “viaţa este o etapă calitativ superioară în evoluţia formelor de mişcare a materiei.” ([17], p. 4). Dar simpla mişcare a materiei nu înseamnă viaţă. Electronii se mişcă în jurul nucleului, dar atomul nu are viaţă. Substanţele difuzează (trec) printr-o membrană, dar acesta nu e un sistem viu. Ateii nu pot explica deosebirile esenţiale între neviu şi viu. Ei nu pot defini “evoluţia formelor de mişcare a materiei”; de asemenea nu precizează în ce constă această evoluţie şi la ce nivel de organizare ar apărea viaţa din materie nevie. Academicianul Eugen Macovschi a arătat că biostructura este proprie numai celulelor vii. Substanţele organice integrate în biostructură au o altă comportare (faţă de substanţele organice din laborator, din exteriorul făpturilor vii). Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită, nevie ([15], [17]). Mai mult, viaţa este caracterizată de prezenţa unei matrici energo-informaţionale; această structură nesubstanţială a fost pusă în evidenţă prin aparate speciale (prin electronografie şi efect Kirlian). Obiectele nevii nu au o matrice energo-informaţională. Ateii nu pot explica originea informaţiei structurale care dă forma acestei matrice ([15]). Învăţătura Bisericii Ortodoxe aduce lumină şi în această problemă: “Şi ceea ce semeni nu este trupul ce va să fie, ci grăuntele gol, poate de grâu, sau altceva din celelalte; Iar Dumnezeu îi dă un trup, precum a voit, şi fiecărei seminţe un trup al său. Nu toate trupurile sunt acelaşi trup, ci unul este trupul oamenilor şi altul este trupul dobitoacelor şi altul este trupul păsărilor şi altul este trupul peştilor.” (I Corinteni 15, 37-39). Creatorul este izvorul informaţiei structurale. Dacă un inginer proiectează un aparat, informaţia referitoare la alcătuirea şi funcţionarea aparatului se află în mintea inginerului. Informaţia referitoare la formarea unei făpturi vii este dată de Dumnezeu şi este conţinută în suflet. “Sufletul se serveşte de un corp organic şi îi dă acestuia puterea de viaţă, de creştere, de simţire şi de naştere.” [1]

Savanţii care au studiat cu seriozitate făpturile vii au ajuns la concluzia existenţei sufletului. Iată, de exemplu, ce scria profesorul universitar Nicolae Paulescu, descoperitorul insulinei: “Viaţa este efectul a două cauze imateriale: una, cauza secundară sau suflet – unică pentru fiecare fiinţă vieţuitoare; alta, cauza primară, sau Dumnezeu – unică pentru totalitatea fiinţelor vieţuitoare.” [2]

În manual, în cadrul primei lecţii, mai este scris: “Din primele forme de materie vie, care au avut o alcătuire simplă, acelulară, s-a ajuns la structura celulară actuală.” ([17], p. 4) Nu se arată cum s-ar fi trecut de la structura acelulară la structura celulară actuală. În plus, manualul mai conţine o contradicţie: la pagina 4 este scris că primele forme de materie vie “au avut o alcătuire simplă, acelulară”, iar la pagina 105 găsim scris că “viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară”, adică nu există viaţă în structură acelulară. Elevii nu sesizează contradicţia deoarece la prima lecţie nu citesc pagina 105. Dacă cele două afirmaţii s-ar face în aceeaşi lecţie, contradicţia ar fi evidentă.

Pentru a consolida impresia falsă că ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii, autorii manualului pun întrebarea: “Care sunt dovezile experimentale ale originii vieţii?” ([17], p. 6, întrebarea 4). Întrebarea este pusă ca şi cum ar exista dovezi experimentale ale originii vieţii. Mai mult, există aici o eroare de logică: o eventuală “dovadă experimentală” ar aparţine prezentului, nu trecutului geologic al Pământului, şi ar fi rodul activităţii unor savanţi, nicidecum o apariţie spontană. ([15]). De aceea, noţiunea de “dovadă experimentală a originii vieţii” nu are sens.

Manualul conţine multe afirmaţii fără justificare. De exemplu, găsim scris că “apariţia florii a însemnat un progres deosebit în evoluţia plantelor”. ([17], p. 80). În primul rând, “evoluţia” nu a fost dovedită ştiinţific. În al doilea rând, constatăm că există plante fără flori şi plante cu flori, dar de aici nu rezultă că plantele cu flori ar fi provenit din cele fără flori. Floarea nu este o simplă îngrămădire de petale. Ea conţine antere cu polen şi o structură în care se va dezvolta embrionul. Aceste elemente îndeplinesc un rol precis: polenizarea. În urma procesului de polenizare, granula de polen germinează şi formează tubul polinic în care pătrund doi gameţi; din unul se va dezvolta embrionul, iar din celălalt un ţesut nutritiv pentru hrănirea embrionului. Fiecare element are un rol bine precizat în cadrul întregului. Formarea florii, polenizarea şi transformarea florii în fruct se desfăşoară după o schemă precisă. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate structurală şi eficienţă funcţională.

Manualul nu dă o definiţie precisă a speciei. De aceea, elevii acceptă ideea greşită a “evoluţiei” (transformarea unei specii în altă specie). La pagina 104 găsim scris că “specia este taxonul de bază cu care se lucrează în clasificarea plantelor. În natură, specia este răspândită sub formă de indivizi”. ([17]) Abia în clasa a XII-a, elevii află că “specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unor specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili.” ([21], p.4) Această izolare reproductivă este un argument împotriva ideii de evoluţie (de transformare a speciilor). Chiar dacă se obţin hibrizi, aceştia sunt sterili, deci nu pot avea urmaşi, iar “noua specie” nu mai poate continua.

Multe specii considerate „primitive” se întâlnesc şi astăzi. Procariotele sunt organisme unicelulare lipsite de nucleu tipic. Astfel de organisme sunt bacteriile şi algele albastre-verzi. ([17], p. 107-109) Ca fosile, algele albastre-verzi sunt semnalate în Precambrian ([17], p. 109). Totuşi, ele sunt şi astăzi foarte răspândite în natură ([17], p. 108). Chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „ele sunt considerate ca un grup de evoluţie închis deoarece din ele nu s-au diferenţiat în decursul timpului alte organisme.” ([17], p. 109) Deci nu au evoluat. Întâlnim astăzi şi alte plante considerate „primitive”: flagelate, alge verzi, alge brune, alge roşii, ciuperci inferioare. ([17], p. 118-119) Deşi manualul nu menţionează, există multe “fosile-vii”, adică specii considerate primitive (care ar fi dispărut prin transformare în alte specii, după ipoteza evoluţionistă), dar care trăiesc şi astăzi. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte

şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante. ([35], p. 92) Psilotum este o ferigă „primitivă”, cu tulpină verde cilindrică, cu frunze mici şi puţine. Ea trăieşte şi astăzi, deşi face parte din ordinul Psilotalelor, foarte apropiat cu cel al Psilofitalelor, care au dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani, după estimarea unor evoluţionişti. S-au păstrat, de asemenea, şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv”. Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui-mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană, în sud-vestul Asiei, dar e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. ([35], p. 94). În ţara noastră, în pârâul cald Peţea, de lângă Băile 1 Mai Oradea, vieţuiesc dreţele (Nymphaea lotus, var.thermalis). Ele se menţin şi astăzi în stare spontană, după 200.000 de ani (conform unor estimări făcute chiar de evoluţionişti) ([35], p. 95). Mult timp s-a crezut că anumite specii nu mai există. Ateii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii. Dar iată că există multe „fosile-vii”. Ele nu au evoluat, nu s-au transformat în alte specii. Până în prezent nu există nici un exemplu de transformare de acest fel. Ipoteza evoluţiei este o simplă presupunere neverificată. Uneori, chiar şi autorii manualului recunosc lipsa transformării: „muşchii nu au dat naştere, de-a lungul erelor, la nici o altă grupă de plante, şi de aceea ei sunt consideraţi o ramură închisă”. ([17], p. 126). Iar atunci când biologii atei afirmă trecerea de la o specie la alta, ei au păreri diferite: „algele roşii sunt considerate de unii ca fiind un grup închis, iar de alţii ca fiind strămoşii cormofitelor” ([17], p. 117). „În privinţa originii ciupercilor, majoritatea oamenilor de ştiinţă (atei, n.n.) susţin că acestea au provenit din anumite alge verzi care şi-au pierdut clorofila. Există şi puncte de vedere după care ciupercile au provenit din anumite flagelate sau din diferite alge roşii, brune sau verzi.” ([17], p. 123). Din cauza condiţiilor de mediu nefavorabile, unele specii au dispărut . Aceasta nu înseamnă că s-au transformat în alte specii. Există şi astăzi specii cu număr foarte mic de indivizi; e posibil ca ele să dispară din cauza condiţiilor nefavorabile (modificări climatice, poluare). Chiar şi biologii evoluţionişti le numesc „specii pe cale de dispariţie”, nu „specii pe cale de transformare”.

Ipoteza evoluţionistă se bazează şi pe următoarea eroare de logică: se consideră asemănarea speciilor drept dovadă a descendenţei lor. De exemplu, „protalul pluricelular se aseamănă cu talul algelor verzi, de unde şi ipoteza că ferigile îşi au originea în algele verzi.” ([17], p. 127). Sporii ferigilor produc prin germinare lame verzi numite protale. Dar protalul este doar un stadiu în dezvoltarea ferigii, nu reprezintă planta adultă, pe când talul algelor verzi reprezintă chiar planta adultă. Comparaţia nu este relevantă, deoarece se compară un stadiu intermediar al unei specii cu stadiul adult al altei specii. Chiar dacă se compară stadiile adulte a două specii, eroarea de bază persistă: din asemănare se încearcă dovedirea descendenţei. În manual găsim scris că: „după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele, din care se presupune că au derivat, în urma reducerii staminelor şi carpelelor.” ([17], p. 139). Trebuie să le spunem elevilor că din trandafiri apar tot trandafiri, nu fasole şi nici mazăre. De fapt, o cercetare mai atentă arată că florile din cele două familii nu sunt chiar atât de asemănătoare cum afirmă evoluţioniştii.

Rozacee Leguminoase

Menţionăm aici un aspect interesant al manualului. La pagina 139 scrie că “după structura florilor, leguminoasele sunt foarte asemănătoare cu rozaceele”, iar la pagina 140 găsim scris: “Reţineţi că în organizarea florii de leguminoase au avut loc modificări importante faţă de rozacee.” Deci chiar şi autorii manualului recunosc faptul că există diferenţe importante. Asemănările sunt puţine şi superficiale. Dar nici acolo unde există asemănări mai importante nu rezultă descendenţa. Profesorul Nicolae Paulescu sublinia faptul că descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. ([13], [15]) Cunoaştem aceasta şi din geometrie: teorema poate fi adevărată şi reciproca falsă. Dacă un triunghi este echilateral, atunci este isoscel. Reciproca e falsă. Din faptul că este isoscel, nu rezultă că este echilateral. Aşa şi aici: descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Faptul că asemănarea nu implică descendenţa se vede clar şi din exemplul algelor brune, la care „talul prezintă unele analogii morfologice cu corpul plantelor superioare” ([17], p. 115). Cu toate acestea, nici evoluţioniştii nu au afirmat că plantele superioare provin din algele brune.

Concluzii

1. Ipoteza că viaţa a apărut din materia nevie prin „evoluţie chimică” este o simplă presupunere, lipsită de argumente. Trecerea de la substanţe anorganice la substanţe organice nu înseamnă trecere de la neviu la viu.

2. Există mai multe ipoteze ateiste care se contrazic reciproc.

3. În experienţele de laborator s-a eliminate oxigenul. De îndată ce condiţiile de laborator devin oxidante, sinteza organică este întreruptă.

4. Făpturile vii sunt înzestrate cu mecanisme biochimice speciale de protecţie faţă de formele reactive ale oxigenului. Fără aceste mecanisme, celulele nu ar putea supravieţui. Eventualele „celule primitive”, lipsite de aceste mecanisme complexe, ar fi fost repede distruse.

5. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice, în absenţa oxigenului. Manualul prezintă acest rezultat drept „dovadă experimentală” a originii vieţii. Dar în aparatul lui Miller nu s-au obţinut vietăţi, ci doar substanţe organice simple.

6. Manualul afirmă apariţia spontană a unor coacervate cu „membrană proteică asemănătoare membranei celulare”. Dar membrana celulară este de natură lipidică, nu proteică. În plus, membrana celulară este dotată cu structuri speciale.

7. Creşterea coacervatelor este o creştere fizică, prin simplă absorbţie. Nu este un fenomen biologic, aşa cum este la celulele vii. Fragmentarea coacervatelor este o simplă rupere, nu o diviziune celulară.

8. Viaţa nu se reduce la simple aspecte fizice şi chimice. Substanţele integrate în biostructură au o altă comportare. Când celula moare, biostructura se transformă în materie obişnuită nevie. Există ceva nesubstanţial (nematerial) care întreţine viaţa. A fost pusă în evidenţă o matrice energo-informaţională, care conţine informaţia referitoare la forma organismului. Ea persistă şi acolo unde materialul lipseşte. De exemplu, la o frunză ruptă se păstrează conturul energetic al frunzei întregi. Biologia ateistă nu poate explica originea informaţiei.

9. Nu s-a observat până în prezent trecerea de la o specie la alta. Asemănările morfologice (geometrice) între două specii nu implică descendenţa lor.

10. Au fost descoperite fosile – organisme conservate în diverse structuri geologice, datând din timpuri vechi. Pentru că nu au mai fost găsite exemplare în viaţă, evoluţioniştii s-au grăbit să afirme că acele specii s-au transformat în alte specii (au evoluat). Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă; de aceea au fost numite „fosile-vii”. După estimarea unor biologi evoluţionişti ele au rămas nemodificate după sute de milioane de ani, deci nu au evoluat.

11. Condiţiile nefavorabile de mediu au dus la dispariţia unor specii, nu la apariţia lor.

CLASA A X-A.

BIOLOGIE ANIMALĂ

„Filogenia regnului animal” este titlul părţii a III-a a manualului [20]. Chiar din titlu rămânem cu impresia falsă de certitudine. Un titlu mai potrivit ar fi fost „Ipoteze despre originea speciilor animale”.

Prima afirmaţie pe care o punem în discuţie este următoarea: „Speciile de animale existente pe suprafaţa Pământului sunt rezultatul unui lung proces de evoluţie” ([20], p.104). Elevii rămân cu aceeaşi impresie de certitudine. Urmează un titlu cu aspect la fel de sigur: “Filogenia nevertebratelor”, ca şi cum evoluţia ar fi un fapt dovedit, nu doar o simplă ipoteză. „Din lecţia despre originea vieţii, studiată în clasa a IX-a, vă amintiţi că primele etape ale evoluţiei vieţii s-au derulat lent, uriaşul salt de la materia anorganică la cea vie fiind pregătit de-a lungul a sute de milioane de ani” ([20], p. 104). Autorii manualului „scapă” rapid de problema apariţiei vieţii prin trimitere la lecţia din clasa a IX-a. Dar ştim că lecţia respectivă nu a dovedit apariţia spontană a vieţii din materie nevie. În aparatul lui Miller s-au obţinut câteva substanţe organice din substanţe anorganice. Nu s-au obţinut vietăţi. În acest fel se evită răspunsul la problema apariţiei vieţii.

Este prezentat „arborele filogenetic al protozoarelor” ([20], p. 104), dar acesta este un simplu desen schematic realizat de evoluţionişti. Constataţi eroarea de logică: argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se realizează un desen care se aduce apoi drept „dovadă” pentru ipoteza evoluţiei. În plus, dacă studiem cu atenţie acest desen, observăm că lipsesc elementele în punctele cele mai importante. Aceeaşi deficienţă se constată şi la ceilalţi arbori filogenetici. Eventuala completare a acestor puncte, în viitor, nu este nici o dovadă că desenul ar fi în concordanţă cu realitatea. De fapt, arborii filogenetici imaginaţi până în prezent au multe diferenţe, deoarece biologii au păreri diferite. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ipotezei evoluţiei. Se pot prezenta aici exemplele menţionate pentru clasa a IX-a şi clasa a XII-a.

În manual se mai afirmă că: „originea amfibienilor din peşti este demonstrată de unele caractere ale mormolocilor. La început corpul acestora este pisciform, prevăzut cu linie laterală, şi terminat printr-o coadă turtită lateral. Mormolocul respiră prin trei perechi de branhii externe… Inima este bicamerală, ca la peşti.” ([20], p. 110) Dar acestea nu sunt dovezi ale transformării peştilor în amfibieni. Să ne aducem aminte că broasca depune ouăle în apă. Mormolocii ies din ou şi trăiesc în mediul acvatic. Ei sunt dotaţi cu tot ce este necesar pentru a trăi în acest mediu: au corpul pisciform, din considerente hidrodinamice (pentru o deplasare uşoară în apă), au linie laterală cu funcţie senzitivă în mediul acvatic, au coadă turtită lateral pentru stabilirea direcţiei de deplasare, au branhii pentru obţinerea oxigenului din apă şi au inimă bicamerală în corelaţie cu branhiile. Fiecare făptură vie a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu. Nu este necesară ipoteza evoluţiei. S-a rânduit ca în prima parte a vieţii, amfibienii să trăiască în mediul acvatic, dar apoi să poată ieşi din apă. De aceea, la scurt timp, apar membrele posterioare şi anterioare, din faringe apare o dilatare, din care, prin vascularizare, se formează plămânii (pentru a permite respiraţia în aer), inima devine tricamerală (pentru a include plămânii în circulaţie), iar intestinul se scurtează (pentru ca animalul să poată trece de la hrana vegetariană la cea pe care o va găsi pe uscat: insecte, păianjeni, melci; menţionăm că broaştele sunt folositoare pentru om, deoarece se hrănesc cu multe insecte dăunătoare agriculturii).

CLASA A XII-A. BIOLOGIE.

GENETICĂ ŞI EVOLUŢIONISM

Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii nucleici (ADN şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub o formă codificată biochimic informaţia genetică ce determină toate caracterele şi însuşirile organismelor vii ([21], p. 39). În biomatematică s-a demonstrat însă că modul de codificare nu permite acizilor nucleici să conţină toată informaţia genetică a organismului. Informaţia referitoare la forma organismului (şi la modificarea formei în procesul creşterii) este de tip continuu, iar cea codificată în acizii nucleici este de tip discret (finit). De aceea, acizii nucleici nu pot conţine toată informaţia referitoare la forma organismului. Acest fapt a fost subliniat de un cunoscut specialist în acest domeniu. Este vorba de profesorul Marcel-Paul Schutzenberger, specialist în teoria informaţiei. ([15], [38]) Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat matematic: „ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii” ([31]) „Este inutil să căutăm “gene ale degetelor”: ele nu există” ([30]). Chiar autorii manualului recunosc faptul că „gena conţine informaţia genetică necesară sintezei unei catene polipeptidice”. ([21], p. 52) Informaţia conţinută în genă (scrisă în codul genetic) nu determină forma organismului, ci succesiunea de aminoacizi din proteine. Este adevărat că au fost descoperite „gene arhitecturale care intervin în diferenţierea morfologică a embrionului. Dar ele nu descriu decât principii foarte generale, care se aplică nu numai ansamblului vertebratelor, ci şi insectelor.” Deci nu explică forma concretă a indivizilor dintr-o anumită specie. ([24], p. 51) Unele gene codifică proteine care constituie morfogeni, adică substanţe care intervin în dezvoltarea formei ([25]), fără a conţine informaţia referitoare la formă. În ce constă această intervenţie? Morfogenii sunt produşi de anumite celule şi trec de la o celulă la alta, formând un gradient. Adică într-o parte a embrionului sunt mai concentraţi, iar în altă parte mai diluaţi. Se produce astfel o polarizare a embrionului, zone diferite urmând să formeze structuri diferite. ([25]) Absenţa unui morfogen face imposibiă apariţia unei structuri cu formă normală. Însă nu rezultă de aici că morfogenul conţine toată informaţia despre formă. El este necesar, dar nu suficient. „Nimeni nu va spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor, pentru că imaginea dispare dacă se suprimă acest tranzistor.” ([32], p. 115) Acel tranzistor este necesar, dar nu suficient.

În cercetările unor geneticieni evoluţionişti apare următoarea eroare de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei se obţine concluzia că forma este produsă de acea genă. În realitate, gena respectivă codifică sinteza unui morfogen. Modificarea genei duce la modificarea morfogenului şi în continuare la modificarea formei sau chiar la absenţa unei structuri anatomice (aşa cum defectarea unui tranzistor duce la modificarea imaginii televizorului sau chiar la dispariţia ei). Studiile realizate prin efect Kirlian şi electronografie au pus în evidenţă o matrice energoinforma ţională care păstrează forma organismului chiar în lipsa substanţei. Deci această structură nesubstanţială conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiiei. [15]) Autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ o dată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice.” ([21], p. 75) Dar viaţa nu se reduce la existenţa genelor într-o moleculă de ARN. Molecula de ARN nu este vie. Atunci, de ce autorii manualului afirmă că „viaţa a apărut pe Pământ odată cu sinteza abiogenă a primelor gene şi a constituirii unor programe genetice”?

Să analizăm cu atenţie afirmaţia din manual! Ea se referă la sinteza abiogenă a primelor gene. Dar ce este gena? Elevii află din manual că „gena este alcătuită dintr-o secvenţă de codoni care codifică succesiunea aminoacizilor într-o catenă polipeptidică”. ([21], p. 52) Deci nu este un singur segment molecular, ci conţine o informaţie destinată unui receptor informaţional. Codificarea nu ar avea sens în lipsa unui receptor care să decodifice informaţia codificată. Scenariul ateist-evoluţionist al apariţiei vieţii este lipsit de sens. Însăşi noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar această informaţie nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).

În celula vie, ribozomii au rol receptor; aici se realizează sinteza proteică. Manualul prezintă o imagine foarte simplificată. Chiar şi la cele mai simple vietăţi, la procariote, există un segment structural şi un segment reglator. Segmentul structural al unei gene începe totdeauna cu un codon start (ATG), şi se termină cu un codon stop (UGA, UAA sau UAG) ([25], p.143). Eliberarea lanţului polipeptidic sintetizat nu se poate face în lipsa codonului stop şi a unui factor de eliberare (o proteină specifică). ([26], p. 178). O mică modificare poate duce la pierderea sensului. Codonii cu sens se pot schimba prin mutaţie în codoni nonsens, care duc la formarea unor proteine anormale, lipsite de activitate biologică ([26], p. 178), şi deci inutile. Prin simpla înlocuire a unui aminoacid cu altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei ([15]). Informaţia genetică nu reprezintă o variantă întâmplătoare; ea este informaţia pentru sinteza unei proteine necesare vieţii celulei. Chiar şi în manual găsim scris că „celula vie este comparată cu un uriaş combinat chimic care, deşi are dimensiuni infime, lucrează cu o mare eficienţă, sintetizând numeroase produse şi exact în cantităţi necesare.” ([21], p. 69). Simpla întâmplare nu poate explica această activitate complexă şi coordonată. Biologii atei încearcă să înţeleagă existenţa unui program fără Programator. Din învăţătura Bisericii Ortodoxe cunoaştem că Dumnezeu a creat universul şi îi poartă de grijă. Informaţia înscrisă în structura genetică a fiinţelor vii provine de la Creatorul lor.

Autorii manualului, referindu-se la apariţia vieţii, consideră că „este vorba de un proces care a durat multe milioane de ani” ([21], p. 76), la început existând o „evoluţie chimică” prin care s-au format aminoacizi şi proteine. Dar acest proces ipotetic nu este analizat matematic. Elevii ar trebui să ştie că din cei 200 de aminoacizi cunoscuţi, doar 20 intră în componenţa proteinelor din celulele vii. Aceasta este o problemă de seleţionare. Aminoacizii selecţionaţi urmează să formeze proteine. Pentru un şir de n =100 de aminoacizi grupaţi uniform

în cele 20 de tipuri, obţinem 100/20 = 5 aminoacizi de

fiecare tip. Notând n1 = n2 = … = n20 = 5, utilizăm

formula:

C1 = n!/ n1! n2!…n20!

Pentru calculul combinaţiilor posibile:

C1 = 100!/ 5! 5!…5! = 100!/(5!)²⁰ Având în vedere izomeria optică, pentru fiecare aminoacid există două variante (L şi D). Pentru cei 100 de aminoacizii există:

2¹⁰⁰ variante. Numărul combinaţiilor este:

C > 10⁷⁰ x 2¹⁰⁰

Probabilitatea obţinerii întâmplătoare a proteinei

este deci:

P = 1/C < 1/(10⁷⁰ x 2¹⁰⁰)

Această valoare este foarte mică. Dar formarea unei proteine nu înseamnă încă apariţia vieţii. Aşa cum afirmă biochimistul Harold Klein de la Universitatea Santa Clara din California, chiar şi cea mai neînsemnată bacterie are o structură atât de complicată încât pare de-a dreptul imposibil de înţeles cum s-a format ea ([15]).

În manual mai găsim scris că „experimental s-a demonstrat că mioglobina din celulele musculare şi hemoglobina din sânge, care îndeplinesc în organism funcţii diferite, au origine comună” ([21], p. 82). Aici există o eroare de logică. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi atei, în urmă cu 600 milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri. Autorii manualului încearcă să aducă în sprijinul ipotezei evoluţioniste faptul că la om există mai multe tipuri de hemoglobină ([21], p. 82). Dar aceasta nu dovedeşte o evoluţie. Fiecare tip de hemoglobină are, la om, un rol bine precizat. Hemoglobina fetală (HbF) are o afinitate mai mare pentru oxigen decât hemoglobina HbA din sângele matern, pentru ca oxigenul să treacă de la mamă la făt. La făt şi la nou născut, hemoglobina HbF este de tip alfa2gamma2. Lanţurile gamma se deosebesc de cele beta prin existenţa pe locul 143 a serinei în locul histidinei. La adult, hemoglobina este de tip alfa2beta2. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”. Asemănarea lor structurală nu este o dovadă a descendenţei. În plus, mioglobina şi hemoglobina nu au roluri atât de diferite cum s-ar înţelege din manual. Ambele au rolul de a transporta oxigen. Mioglobina din muşchi transportă oxigenul de la capilarele sanguine la mitocondrii, iar hemoglobina transportă oxigenul de la plămâni la ţesuturi. Din studiul curbelor de oxigenare se constată că fiecare transportor de oxigen are proprietăţi optime pentru îndeplinirea funcţiei specifice. Totul apare coordonat în cele mai mici amănunte, ca într-un proiect realizat de o Fiinţă Raţională. Ipoteza evoluţiei nu este necesară. Mai mult, ipoteza evoluţiei întâmplătoare nici nu poate explica această complexitate şi coordonare globală. Pentru îndeplinirea unei funcţii, succesiunea de aminoacizi trebuie aleasă cu precizie. Cercetările au arătat că „orice abatere de la structura normală a globinei determină formarea unor hemoglobine anormale”. De exemplu, din „înlocuirea acidului glutamic, aminoacidul din poziţia a-6-a a catenei beta, cu aminoacidul valina, rezultă transformarea hemoglobinei normale (HbA) într-o hemoglobină anormală (HbS). Prezenţa acestei hemoglobine determină apariţia unei maladii metabolice numită anemia falciformă”, aşa cum arată şi manualul. ([21], p. 103) Nu numai în cazul hemoglobinei succesiunea de aminoacizi trebuie să fie foarte precisă, ci pentru orice proteină structurală sau enzimă. „Chiar şi mutaţii extrem de mici, cum sunt cele punctiforme, care afectează un singur codon şi, respectiv, un singur aminoacid, pot avea efecte fenotipice majore”, aşa cum recunosc şi autorii manualului. ([21], p. 104)

În sens strict, evoluţia înseamnă transformarea naturală (fără intervenţia omului) a unei specii în altă specie, mai bine adaptată la mediu. Pentru aceasta este necesar (dar nu suficient), ca dintr-un individ I1 dintr-o specie S1 să apară un individ I2 care nu mai aparţine speciei S1. Să ne amintim definiţia speciei: „specia este o comunitate de populaţii care se pot încrucişa între ele şi care sunt izolate reproductiv de alte comunităţi similare. Indivizii aparţinând unei specii diferite nu se pot încrucişa sexuat, sau, dacă se încrucişează, hibrizii sunt sterili” ([21], p. 4), adică nu pot avea urmaşi. Izolarea reproductivă este un argument împotriva evoluţiei. Eventualul individ I2, sau nu are urmaşi (prin încrucişare în S1), sau urmaşii lui sunt sterili. În manual, paginile 141-208 sunt dedicate evoluţionismului. Sunt prezentate aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei”. În realitate, nu există nici un exemplu concret de evoluţie.

Manualul precizează că „elevii care au o oră pe săptămână vor studia numai textele barate”. ([21], p. 3) Iată ce studiază aceşti elevi: „Dovezi ale biogeografiei. Răspândirea plantelor şi animalelor este consecinţa anumitor legităţi naturale. Fiecare specie ocupă un anumit areal. Analiza acestuia dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei”([21], p.141). Aceşti elevi studiază doar textul prezentat. Citind cu atenţie, nu găsim nici o dovadă a evoluţiei. Se afirmă doar că analiza arealului dezvăluie realitatea şi acţiunea evoluţiei. Elevii sunt nevoiţi să memoreze şi să accepte fără dovadă. Pentru ceilalţi elevi se prezintă două exemple, dar ele nu sunt dovezi ale evoluţiei. În primul exemplu se spune că „pădurile de stejar au fost nimicite de vitregia climei dintre munţii Ural şi fluvial Amur”. ([21], p. 142) Se prezintă deci dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei. În al doilea exemplu se spune că, în prezent, „în emisfera sudică se găsesc reprezentanţi ai unor grupe străvechi de animale, cum sunt peştii dipnoi” ([21], p. 142) care pot respira în anumite intervale de secetă. Se consideră că ei sunt descendenţii dipnoilor de la sfârşitul erei paleozoice. Specia s-a păstrat. Atunci unde este evoluţia?

Sunt prezentate apoi aşa-zisele „dovezi ale sistematicii” Se spune că “grupele de plante sau de animale pot fi dispuse sub forma unui arbore genealogic.” Dar acest “arbore” este un simplu desen realizat de unii biologi, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce ca “dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste. Mai departe se afirmă că “asemănarea este rezultatul unei descendenţe comune dintr-un strămoş stins” ([21], p. 144).

Aici este o altă eroare de logică. Descendenţa implică asemănarea, dar asemănarea nu implică descendenţa. Reciproca unei teoreme nu este neapărat adevărată. Pentru a accepta şi reciproca, ea ar trebui demonstrată.

Urmează aşa-zisele “dovezi ale anatomiei comparate”. După definiţia organelor omoloage (organe cu funcţii diferite dar cu acelaşi plan de organizare), găsim scris că “este logic să presupunem că identitatea planului unic de structură denotă originea comună” ([21], p. 145).

Este aici aceeaşi eroare de logică: se consideră că asemănarea implică descendenţa sau originea comună. Această concepţie greşită a fost criticată de profesorul Nicolae Paulescu, în lecţia de deschidere a cursului de Fiziologie de la Facultatea de Medicină din Bucureşti: „Numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei. Dacă e adevărat că derivaţia implică omologia organelor, inversul poate fi fals şi este evident că omologia organelor nu implică deloc derivaţia. Defectul de logică fiind flagrant, nici această concluzie nu are nici o valoare.” [3]

Manualul prezintă apoi organele analoge, organe care au funcţii similare la două specii, dar structură generală diferită ([21], p.145). Existenţa funcţiei similare nu este convenabil explicată de ipoteza evoluţionistă, deoarece în acest caz se consideră că nu există legătură evolutivă. Este normal să gândim că funcţia similară a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite. Atât peştii cât şi delfinii au fost înzestraţi cu capacitatea de a se deplasa în apă. Deplasarea se realizează prin organe analoge, diferite ca structură, dar îndeplinind funcţia de înot. Atât albinele cât şi păsările au fost înzestrate cu capacitatea de a zbura. Ele au fost dotate cu aripi acţionate de muşchi, dar structura aripilor diferă. Nu ne aşteptăm să găsim la albine aripi cu oase şi pene ca la păsări. Funcţia este importantă: deşi lipsite de oase şi pene, aripile albinelor funcţionează foarte bine.

Urmează aşa-zisele „dovezi ale embriologiei”. „Comparându-se embrionii, la diferite clase de vertebrate, s-a observat cş în prima fază toţi embrionii, indiferent de clasa de care aparţin, se aseamănă puternic între ei… În faza următoare apar la embrioni caracterele diferenţiale de clasă.” ([21], p. 147). Este normal să existe asemănări între embrioni, până la apariţia unor caractere de deosebire. De exemplu, înainte de apariţia plămânilor, un embrion de mamifer se aseamănă – tocmai prin lipsa plămânilor – cu un embrion de peşte. De asemenea, înainte de apariţia membrelor. Dar plămânii apar la mamifer la un anumit moment al dezvoltării, pe când la peşte nu apar. La embrionul de mamifer se dezvoltă şi membrele, dar nu şi la embrionul de peşte. Neînţelegând normalitatea asemănării primelor stadii embrionare, biologul Ernst Haeckel a formulat în anul 1866 aşa numita „lege biogenetică fundamentală”, conform căreia „şirul de forme pe care-l parcurge un organism individual în timpul dezvoltării sale de la celula-ou până la starea în care este pe deplin format, este o scurtă şi concentrată recapitulare a îndelungatului şir de forme, pe care l-au parcurs strămoşii animali ai acelui organism” ([21], p. 148). Există şi o formulare concentrată: „ontogeneza este o recapitulare sumară a filogenezei.” ([21], p. 148) Cu timpul, cercetătorii au înţeles eroarea de logică şi au renunţat la această ipoteză. „Astăzi, analizând mai fin procesele la nivel molecular şi genetic, embriologii se îndepărtează de această idee.” ([37]) „Nu se mai spune că ontogeneza rezumă filogeneza, ci se insistă pe diversitatea ce porneşte de la un plan comun.” (prof. Marion Wassel; [37]). Este normal să gândim că acest plan comun aparţine unui Proiectant. Manualul prezintă în continuare aşa-zisele „dovezi ale paleontologiei”, dar aceste exemple pot fi utilizate mai mult împotriva ipotezei evoluţioniste decât în sprijinul ei. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este un argument împotriva ideii de evoluţie. Alga colonială Botryococcus brauni, din paleozoicul inferior, trăieşte şi în zilele noastre, fără ca în morfologia ei să se constate schimbări importante ([35], p. 92). După estimarea unor evoluţionişti, ordinal Psilofitalelor ar fi dispărut de aproximativ 150 de milioane de ani. Dar iată că Psilotum – o ferigă „primitivă” – trăieşte şi astăzi ([35], p.92). Există şi plante din ordinul Cycadeelor, ordin apărut în urmă cu 140 de milioane de ani, conform părerii unor evoluţionişti. În Africa, Asia şi Australia trăiesc în zilele noastre 100 de specii din acest ordin „primitiv” ([35], p.93). Părea un lucru bine stabilit în ştiinţa ateist-evoluţionistă că Metasequoia fossilis, considerat strămoşul arborelui mamut, a dispărut în urmă cu 20 de milioane de ani. Dar iată că, în anul 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală ([35], p. 93). Se mai află în viaţă şi un alt arbore, Gingko biloba, din jurasic. Este întâlnit în formă spontană în sud-vestul Asiei şi e cultivat în multe parcuri şi grădini botanice din lume. Şi în regnul animal există multe „fosile vii”. Trăiesc astăzi 5 specii de xifosure, considerate „rude foarte bune ale trilobiţilor ce stăpâneau oceanele paleozoice” ([35], p. 98). În 1952 s-au descoperit în viaţă câteva moluşte, Neopilina galathaea, numite astfel pentru asemănarea cu cele din genul Pilina, cunoscute ca fosile din rocile siluriene ([35], p. 55). Au fost descoperiţi şi un fel de melci fără casă, Peripatus juliformis, „vechi de peste 500 de milioane de ani”, ([35], p. 99), conform unor estimări realizate chiar de evoluţionişti. Trăiesc astăzi şi păsări de uscat, nezburătoare, din ordinul Ratitelor, având remarcabile „caractere de vechime”: craniu asemănător cu cel al reptilelor şi pene cu structură primitivă ([35], p. 100). Ele nu s-au transformat în „păsări evoluate”. Se mai găsesc şi şopârle Hatteria, mai vechi cu peste 200 de milioane de ani decât brontozaurii, după cum afirmă chiar evoluţioniştii. Ele nu au evoluat. O altă “fosilă vie” este okapia, „o girafă primitivă, foarte asemănătoare cu cele mai vechi girafe, care s-au păstrat în stare fosilă” ([35], p. 100). Monotremele sunt animale în care se împletesc caractere de mamifer (corp acoperit cu blană sau cu ţepi, pui hrăniţi cu lapte), de reptilă (variaţii termice ale corpului) şi de pasăre (pui proveniţi din ouă, cioc ca de raţă). Ornitorincul şi ariciul furnicar din Australia sunt astfel de animale. ([36], p. 61). Pentru că mult timp unele specii nu au fost găsite în viaţă ci numai în stare fosilă, unii biologi evoluţionişti s-au grăbit să afirme că ele „au evoluat”, transformându-se în alte specii. Dar recent au fost găsite şi exemplare în viaţă. De aceea au fost numite „fosile vii”.

În manual găsim şi aşa-zise „dovezi directe ale evoluţiei”. Primul exemplu se referă la adaptarea la mediu a unor specii de coada şoricelului, transportate de om din regiunile înalte ale munţilor pe malul oceanului. Se confundă adaptarea la mediu cu evoluţia. Al doilea exemplu se referă la lepidopterul Biston betularia din Anglia. La începutul secolului al XIX-lea, populaţiile erau alcătuite din exemplare albe şi exemplare negre. „În cursul secolului al XIX-lea, numărul exemplarelor negre a crescut masiv”. ([21], p. 151). Dar aceasta nu este o evoluţie, ci doar o modificare a numărului de indivizi. Exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au “evoluat” din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte împreună cu cele albe. Nu asistăm la apariţia unei specii noi. Al treilea exemplu prezentat în manual: „în experienţe de laborator cu populaţii de microoroganisme şi de drosofile s-au obţinut transformări ireversibile ale fondului genetic al speciilor prin acţiunea unor substanţe chimice mutagene şi a radiaţiilor (raze X, raze ultraviolete etc.)” ([21], p. 151) Dar acestea nu sunt mutaţii spontane, ci mutaţii induse, adică provocate artificial prin intermediul agenţilor mutageni. Ca factori (agenţi) mutageni chimici s-au folosit analogii bazelor azotate, acidul azotos, agenţii alchilanţi etc. Ca factori mutageni fizici s-au folosit razele ultraviolete, X, gamma ([25]). Prin mutaţii genetice sau obţinut embrioni fără cap şi torace, insecte cu aripi curbate sau prea mici, animale fără ochi, sau bolnave de cancer. ([25], [26]). Aceste aspecte nu ameliorează specia; nu pot fi considerate exemple de evoluţie. Selecţia naturală elimină rapid din competiţie indivizii care prezintă aceste aspecte patologice. Radiaţiile ionizante (X, gamma) inhibă diviziunea celulară, sinteza acizilor nucleici şi a proteinelor, rup cromozomii, declanşează creşteri anormale inclusiv apariţia de tumori ([26]): Aceste rezultate nu conduc la îmbunătăţirea speciei. Mutaţiile realizate de biologi asupra plantelor sunt, în cea mai mare parte, negative. „Conform cu constatările lui Gustafsson, numai o proporţie de aproape 0,1 la 0,2% din toate mutantele (de orz) studiate au fost competitive sau chiar superioare faţă de materialul de control respectiv.” ([43], p.252). În cazul mazărei, numai 1% din mutante pot avea interes pentru ameliorare. „Toate celelalte mutante sunt letale, sterile, sau fertilitatea lor este aşa de scăzută, încât ele nu pot fi propagate.” ([43], p. 252). Dar nici în cazurile pozitive nu s-au obţinut „specii superioare”, ci doar aspecte îmbunătăţite ale aceleiaşi specii. De exemplu, o producţie mai mare de seminţe. „Însă producţia mare de seminţe nu este în mod inevitabil echivalentă cu utilitatea agronomică. Unele din aceste genotipuri sunt foarte înalte şi astfel ele nu sunt potrivite pentru cultura în câmp; altele sunt foarte tardive.” ([43], p. 252) În plus, apare efectul foarte limitant al pleiotropiei: două caractere controlate de aceeaşi genă. „Dacă un caracter specific al unei culture este de interes pentru scopuri de ameliorare, acesta este însoţit, în cele mai multe cazuri, de una sau mai multe caracteristici negative” ([43], p. 256) care reduce valoarea mutantului. Un exemplu foarte clar al acestei situaţii este o genă de la mazăre, care duce la un număr crescut de seminţe pe păstaie. „Acestui caracter pozitiv nu îi corespunde totuşi creşterea aşteptată de seminţe, deoarece numărul de păstăi pe plantă este de regulă scăzut sub influenţa aceleiaşi gene. Astfel, mutanta nu este utilizată în ameliorarea mazărei, în ciuda caracterului dorit pe care îl prezintă.” ([43], p. 256). Se vede de aici că ameliorarea unei specii nu se obţine prea uşor. „Proporţia mutantelor de interes agronomic în mutageneza experimentală este foarte scăzută. Este necesară o considerabilă cheltuială de timp, spaţiu şi bani, dacă se intenţionează să se realizeze un grup de mutaţii sau chiar o singură mutaţie dorită.” ([43]). S-au obţinut însă (în puţine cazuri) mutante cu aspect pozitiv: înflorire timpurie, productivitate mare, rezistenţă la frig sau la unele boli. ([43]). Aceasta nu e de mirare, dacă ne aducem aminte că natura a suferit o cădere. În Vechiul Testament găsim scris: „…blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului.” (Facerea 3, 17-18) Iar Sfântul Ioan Damaschin ne învaţă astfel: „Înainte de călcarea poruncii, toate erau supuse omului, căci Dumnezeu l-a pus stăpân peste toate cele de pe pământ şi din ape… Pământul producea roade în chip automat spre trebuinţa vieţuitoarelor supuse omului…Dar după călcarea poruncii…atunci, zidirea supusă lui s-a revoltat contra stăpânului pus de Creator, iar lui i s-a poruncit să lucreze în sudoare pământul din care a fost luat.”[4] Natura căzută poate fi îmbunătăţită, într-o anumită măsură, şi prin aceste procedee tehnice de ameliorare.

Manualul prezintă aşa-zise „dovezi ale unităţii lumii vii” în sprijinul ipotezei evoluţiei. Se afirmă că: „toate fiinţele vii sunt alcătuite, în principal, din proteine şi acizi nucleici.” ([21], p. 152) Este adevărat că trupurile fiinţelor vii conţin aceste substanţe, dar aceasta nu arată că speciile s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul. Compoziţia chimică de bază a trupurilor făpturilor vii este aceeaşi, pentru că ele au fost create din aceeaşi materie. Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu dovedeşte că s-ar transforma un tablou în altul. Prin combinaţii genetice naturale se obţine diversitatea în cadrul speciei (variabilitatea). Nu s-a observat până în prezent transformarea naturală a unei specii în alta. Diversitatea lumii vii se explică cel mai bine prin lucrarea Creatorului. De aceea, Sfântul Grigorie Teologul spune: „Gândeşte-te şi la varietatea şi belşugul roadelor, mai ales la faptul că cele mai necesare sunt şi cele mai frumoase. Gândeşte-te şi la puterea rădăcinilor, a sucurilor şi a florilor lor, nu numai plăcute ci şi binefăcătoare pentru sănătate, la graţia şi calitatea culorilor, dar şi la strălucirea pietrelor preţioase. Căci toate au fost puse înaintea ta, ca un ospăţ de obşte, câte sunt necesare şi plăcute din fire. Aceasta ca, dacă nu cunoşti din altceva pe Dumnezeu, să-L cunoşti din binefacerile Lui şi nevoia ta de ele să te facă mai înţelegător.”[5] Iar Sfântul Ioan Damaschin arată că „dintre plante şi ierburi, pământul produce unele cu rod, altele pentru mâncare, altele mirositoare; florile sunt dăruite spre desfătarea noastră, spre exemplu: trandafirul şi cele asemenea; altele pentru vindecarea bolilor.”[6] „La porunca Creatorului, pământul a produs tot felul de neamuri de animale, de târâtoare, de fiare şi de vite. Toate sunt pentru întrebuinţarea potrivită a omului.”[7] „Nu este fără de folos trebuinţa fiarelor sălbatice, căci omul, temându-se de ele, îl fac să-şi aducă aminte şi să cheme în ajutor pe Dumnezeul Care le-a făcut.” [8]

Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici.” ([21], p.158). Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Mutaţiile sunt fenomene întâmplătoare şi este puţin probabil să fie atât de bine corelate încât să producă structuri noi, performante. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile … nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv.” ([21], p. 167)

Există un proces coordonat care se opune transmiterii genetice a mutaţiilor. Este vorba de repararea ADN. Acest proces se opune şi evoluţiei, deoarece mutaţia este un element necesar evoluţiei. Locurile modificate din ADN sunt recunoscute de enzime speciale şi sunt interpretate ca defecte. Alte enzime elimină defectele şi restabilesc secvenţa normală. Referitor la repararea ADN, este interesant de observat faptul că ADN conţine informaţia necesară sintezei unor enzime pentru propria sa reparare. Complexitatea sistemului de reparare şi buna corelare a activităţilor sunt imposibil de explicat prin simpla întâmplare.

Între paginile 198-209 manualul prezintă concepţia evoluţionistă despre om. Se afirmă că „din dovezile geneticii rezultă faptul că materialul genetic uman (cromozomii şi genele) este înrudit cu cel al primatelor evoluate.” ([21], p. 198). Este şi aici o eroare de logică. Din compararea a două structuri genetice nu se poate constata înrudirea lor, ci numai gradul de asemănare. Concluzia înrudirii are ca premisă ascunsă tocmai ideea evoluţiei. Este adevărat că omul şi maimuţa au structuri genetice asemănătoare, în sensul că există multe gene comune. De aceea, compoziţia proteică este asemănătoare. Dar din asemănarea compoziţiei chimice nu rezultă înrudirea (descendenţa). Pentru a digera hrana existentă în acelaşi mediu, trupul omului şi trupurile unor animale au fost înzestrate cu enzime digestive asemănătoare sau identice. Dar sinteza enzimelor este condusă genetic; de aici şi necesitatea unor gene asemănătoare sau identice. Atât trupul omului cât şi cel al maimuţei au fost dotate cu oase, muşchi, piele şi deci cu gene asemănătoare sau identice pentru sinteza proteinelor din aceste structuri anatomice. Asemănarea genetică este normală şi uşor de explicat astfel, prin lucrarea Creatorului. Un inginer poate realiza două aparate diferite utilizând materiale de acelaşi tip şi componente asemănătoare. Subliniem faptul că asemănările sunt doar de natură materială, fizică. Trăirea duhovnicească de care este capabil omul nu se întâlneşte nici la maimuţe, nici la alte animale. Având o trăire duhovnicească foarte slabă (aproape inexistentă), ateii constată doar asemănările trupeşti dintre om şi animale. Depărtându-se de Ortodoxie, ei nu pot avea un comportament normal. De aceea au ajuns să scrie în manualul de Biologie pentru clasa a VI-a că „maimuţele au un comportament comparabil cu al omului.” ([18], p. 160). Asemănările trupeşti dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţionismului. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi omul, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului recunosc faptul că „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului.” ([21], p. 201); Există şi deosebiri importante ale craniului şi scheletului feţei. Aşa-zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii cercetători atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. La fel şi timusul, are rol endocrin şi hematopoietic în prima parte a vieţii. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii. Biologii atei au încercat să explice „evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blană.” ([21], p. 206). Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană şi celelalte mamifere? Din ultimele două pagini ale manualului vedem în ce confuzie se află autorii acestuia. Ei confundă „evoluţia speciilor” cu întărirea sănătăţii: „probabil că evoluţia biologică a omului se va desfăşura pe planul ameliorării sale fiziologice… Omul viitorului va fi mai sănătos, mai capabil de muncă fizică şi intelectuală decât omul actual.” ([21], p. 208-209).

Concluzii

Manualul prezintă drept realitate vechea ipoteză conform căreia acizii nucleici (AND şi ARN) au capacitatea de a înregistra sub formă codificată întreaga informaţie pentru construcţia organismului. În biomatematică s-a demonstrat însă că informaţia referitoare la morfogeneză nu poate fi codificată în acizii nucleici. Studii recente de genetică au confirmat acest rezultat matematic. ADN-ul nu deţine toate secretele formelor vii. Prin efect Kirlian şi electronografie s-a pus în evidenţă o matrice energo-informaţională care păstrează forma organismului, chiar în lipsa unei părţi a substanţei; deci conţine informaţie referitoare la formă. Biologii atei nu pot explica originea informaţiei.

În cercetările unor biologi atei apare următoarea eroare de logică: din faptul că modificarea unei gene produce modificarea formei sau dispariţia unei structuri anatomice se obţine concluzia că forma ar fi produsă de acea genă. În realitate, gena este necesară dar nu suficientă. Nimeni nu va spune că un tranzistor produce singur imaginea unui televizor pentru că imaginea dispare dacă se defectează tranzistorul. Genele conţin informaţia referitoare la succesiunea aminoacizilor din proteine. Prin înlocuirea unui aminoacid cu altul se poate modifica funcţia biologică a proteinei; deci succesiunea nu este întâmplătoare. Fiecare proteină are un rol bine precizat. Chiar şi vietăţile considerate “primitive” au o mare complexitate biochimică: bacteria Escherichia coli are un sistem enzimatic cu peste 600 de enzime diferite; ea codifică peste 2000 de lanţuri polipeptidice diferite cu funcţii speciale. Toate reacţiile sunt bine corelate: se produce numai ce este util, în cantităţile necesare, la momentul oportun şi ca răspuns la cerinţe precise. Simpla întâmplare nu poate explica această complexitate şi coordonare. Biologii atei încearcă să înţeleagă existenţa unui program genetic fără Programator.

Izolarea reproductivă a speciilor este un argument împotriva ipotezei evoluţiei.

În manual se afirmă că s-a demonstrat experimental originea comună a unor proteine. Afirmaţia conţine o eroare de logică. Originea unor substanţe aparţine trecutului şi nu poate fi dovedită experimental. Asemănarea structurală a unor tipuri de hemoglobină nu este o dovadă a descendenţei. Lanţurile alfa, beta, gamma alcătuiesc hemoglobine cu funcţii speciale în viaţa fătului şi a adultului; ele nu sunt simple „rămăşiţe evolutive”.

Nu există „dovezi ale biogeografiei”. Se prezintă dispariţia unei specii (dintr-un areal), nu apariţia ei.

Nu există „dovezi ale sistematicii”. „Arborele genealogic” este un simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constată eroarea de logică: justificarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţioniste se construieşte un desen care se aduce apoi ca „dovadă” în sprijinul ipotezei evoluţioniste.

Nu există „dovezi ale anatomiei comparate” în sprijinul evoluţiei. Descendenţa implică omologia organelor, dar omologia nu implică descendenţa. În plus, evoluţionismul nu poate răspunde la întrebarea: de ce există organe cu aceeaşi funcţie la specii între care nu există legătura filogenetică? Aici este normal să gândim că funcţia a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.

Nu există „dovezi ale embriologiei” în favoarea evoluţionismului. Asemănarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implică descendenţa lor. Este normal să existe unele asemănări între embrioni, în stadiile iniţiale, până la apariţia unor caractere de deosebire. Aşa numita „lege biogenetică fundamentală” formulată de Haeckel în 1866 este astăzi abandonată chiar şi de evoluţionişti.

Nu există „dovezi directe ale evoluţiei”. Exemplul lepidopterului Biston betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie. La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au evoluat din cele albe, fiindcă existau şi mai înainte, împreună cu cele albe.

Nu se poate susţine evoluţionismul prin „dovezi ale paleontologiei”. Faptul că există „fosile vii”, nemodificate din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. De asemenea se confundă adaptarea la mediu cu „evoluţia”. Adaptarea există, dar nu depăşeşte cadrul speciei. Manualul prezintă un exemplu de adaptare, nu de evoluţie. Până în prezent nu se cunoaşte un caz concret de evoluţie naturală.

Unitatea lumii vii nu implică evoluţia. Faptul că fiinţele vii sunt alcătuite din proteine şi acizi nucleici nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi tip de suport şi cu aceleaşi vopsele, nu vom spune că tablourile provin unul din altul.

Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicată prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversităţii vieţuitoarelor este şi variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-a observat transformarea unei specii în alta.

Aşa zisele „organe rudimentare” nu dovedesc evoluţia. Unii atei le consideră organe fără funcţie. Mult timp s-a crezut că apendicele vermiform este un astfel de organ. Astăzi cunoaştem însă că el este un organ limfoid cu funcţie imunitară. Din faptul că un om nu cunoaşte funcţia unei structuri anatomice nu rezultă că acea structură este lipsită de funcţii.

Se afirmă în manual că „evoluţia se produce pe baza selecţiei variaţiilor mici”. Dar selecţia elimină din „competiţie” indivizii cu performanţe slabe într-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explică dispariţia unor indivizi sau dispariţia unor specii, nu apariţia lor. Aşa cum scrie în manual, „au şanse de supravieţuire variaţiile utile şi cele indiferente”. Dar cercetările arată că cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare, unele chiar incompatibile cu viaţa; urmează mutaţiile indiferente, dar ele nu aduc un progres, o evoluţie. Chiar autorii manualului recunosc faptul că „cele mai multe mutaţii sunt dăunătoare speciei”, iar „apariţia unei mutaţii utile… nu reprezintă în sine un fenomen evolutiv”. Selecţia artificială nu este o dovadă a evoluţiei, deoarece se realizează prin intervenţia omului.

Mai demult, biologii atei spuneau că „funcţia creează organul”. Este aici o eroare de logică, deoarece funcţia nu poate exista înaintea organului. Astăzi, chiar evoluţioniştii au renunţat la această ipoteză. Asemănările dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evoluţiei. De exemplu, Pongidele au aceleaşi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi grupe sanguine, se deplasează în poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar şi autorii manualului sunt nevoiţi să recunoască faptul că, „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului”, deoarece există şi multe deosebiri ale craniului şi ale scheletului feţei. Biologii atei încearcă să explice “evoluţia” prin modificări climatice. În manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blană”. Dar dacă se afirmă răcirea climei, de ce s-a pierdut haina de blană tocmai atunci când a venit frigul? Iar dacă se afirmă încălzirea climei, de ce nu şi-au pierdut haina de blană maimuţele şi celelalte mamifere? Din ultimele douţ pagini (208, 209) ne dăm seama în ce confuzie se află autorii manualului, care confundă evoluţia speciilor cu întărirea sănătăţii.

Ideea de apariţie spontană a vieţii (prin factori întâmplători) şi ideea de evoluţie a speciilor provin din filosofia păgână.

Anaximandru (610-546 î. Hr.) credea că animalele au apărut din mare datorită căldurii solare; că la început erau acoperite cu o scoarţă de spini pe care apoi au pierdut-o.

După Empedocle (483-423 î. Hr.) viaţa s-a născut din mâlul încălzit din care au ieşit segmente de fiinţe vii, membre izolate, ochi fără cap etc. El credea că fiinţele vii apăreau prin asocierile întâmplătoare ale acestor segmente.

Democrit (460-370 î. Hr.) considera că omul s-a plămădit ca un viermişor, din mâl.

Aristotel (384-322 î. Hr.) considera că s-a trecut spontan de la neviu la viu prin nişte elemente intermediare. Mai credea că plantele sunt verigi intermediare între obiectele neînsufleţite şi animale.

Teofrast din Eresos (370-287 î. Hr.) considera că plantele se pot metamorfoza spontan.

Lucreţiu (98-55 î. Hr.) afirma că speciile au apărut prin combinarea întâmplătoare a unor elemente.

Geber (720-813) pe numele său arab Abu Musa Djaber ibn Hayyan, continuator al filosofiei lui Empedocle, avea o viziune evoluţionistă extinsă la întreaga materie. Bazându-se pe asemănările exterioare, credea că prin reacţii chimice se poate transforma cuprul în aur.

Albertus Magnus (1193-1280) era convins că plantele pot trece dintr-o specie în alta sub influenţa solului, a nutriţiei sau a altoirii. Credea că orzul se poate transforma în grâu, iar stejarul în viţă de vie.

Pierre Charron (1541-1603), scriitor şi moralist francez, a afirmat înrudirea omului cu animalele şi a încercat desprinderea moralei de religie.

Georges Louis Leclerc conte de Buffon (1707-1788), naturalist şi scriitor francez, considera că din putregai se pot naşte tenii, omizi, gândaci şi păduchi.

Julien de la Mettrie (1709-1751), filosof materialist şi medic francez, accepta perfecţionarea progresivă a speciilor şi considera că omul este o maşină în activitatea căreia nu este nevoie de suflet.

Denis Diderot (1713-1784), filosof materialist şi scriitor francez, unul din cei mai cunoscuţi iluminişti şi redactor principal al Enciclopediei, credea că vietăţile apar spontan prin combinaţii chimice întâmplătoare.

Jean-Pierre Antoine de Monet, cavaler de Lamark (1744-1829), naturalist francez, considera că vietăţile au apărut spontan şi apoi au evoluat de la simplu la complex.

Pierre Jean Cabanis (1757- 1808), filosof materialist, scriitor şi medic francez, considera că materia în mişcare produce forme de viaţă.

Erasmus Darwin (1731-1802), bunicul lui Charles Darwin, gândea şi el că viaţa a apărut spontan. Mai credea că vietăţile au evoluat datorită dorinţelor lor şi eforturilor de voinţă.

În acea epocă circula ideea că animalele cu dinţi au apărut din cele fără dinţi, din dorinţa lor de a mesteca hrana.

În acest context s-a format gândirea lui Charles Darwin (1809-1882), considerat părintele evoluţionismului. El credea că omul descinde dintr-un mamifer păros, cu coadă şi urechi ascuţite, care trăia în copaci. Darwin a preluat ideile filosofice evoluţioniste şi le-a dat un aspect exterior ştiinţific. Principalele sale cărţi sunt: Originea speciilor prin selecţie naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existenţă (1859, trad. rom. 1957) şi Descendenţa omului (1871, trad. rom. 1967)

Thomas Henry Huxley (1825-1895), biolog englez, a fost unul dintre cei mai activi propagatori ai ideilor lui Darwin. Nepotul său, biologul Julian Huxley a fost iniţiatorul unei religii naturaliste numite umanism evoluţionist şi a devenit secretarul general fondator al UNESCO (Organizaţia Culturală, Ştiinţifică şi Educativă a Naţiunilor Unite). În 1959, la universitatea din Chicago, s-a desfăşurat Centenarul Darwin – 100 de ani de la publicarea Originii speciilor. Cu această ocazie, Julian Huxley a spus, printre altele: „Întreaga realitate este un unic proces de evoluţie. […] În modelul evoluţionist de gândire nu mai este nevoie şi nici loc pentru supranatural. Pământul nu a fost creat, ci a evoluat. Tot aşa s-a întâmplat şi cu animalele şi plantele care îl locuiesc, inclusiv cu noi, oamenii.” [1]

Friedrich Engels (1820-1895), fondator, alături de Marx al comunismului zis ştiinţific şi al materialismului dialectic şi istoric, a trecut de tânăr la ateism, influenţat de gruparea „Tânăra Germanie”. În 1842 a plecat în Anglia, stabilindu-se la Manchester. Acolo a avut loc trecerea sa la comunism. În august 1844, în drum spre Germania, se întâlneşte la Paris cu Marx, cu care leagă o strânsă prietenie. În 1850 revine la Manchester. În această perioadă, Engels studiază ştiinţele naturii, inclusiv lucrările lui Darwin, care au avut asupra lui o influenţă puternică. A scris un număr mare de cărţi cu conţinut materialist şi a întreţinut o bogată corespondenţă cu partidele socialiste din întreaga lume, răspândind ideile materialist-evoluţioniste.

Karl Marx (1818- 1883), filosof materialist şi economist german, colaborator al lui Engels, a redactat împreună cu acesta Manifestul Partidului Comunist, apărut în 1848. În corespondenţa sa cu Engels, face referire la teoria lui Darwin, în care vede o bază ştiinţifică pentru doctrina lor materialistă. Din operele lui Marx şi Engels au fost traduse în limba română, în perioada comunistă, 76 de titluri.

Vladimir Ilici Lenin (1870-1924), continuator al operei lui Marx şi Engels, a întemeiat Partidul Comunist al Uniunii Sovietice. În 1895 a înfiinţat la Petersburg Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare. În 1907 a plecat în Elveţia şi apoi în Franţa, unde a studiat ştiinţele naturii din perspectiva materialismului dialectic. În 1917, Lenin conduce direct insurecţia armată din Rusia, prin care, la 7 noiembrie (25 octombrie) se instaurează puterea comunistă. După revoluţie, conduce şi revoluţia culturală, stabilind un plan educaţional materialist-evoluţionist. În opera lui Lenin există numeroase referiri la România, care scot în evidenţă interesul cu care el urmărea evenimentele sociale, economice şi politice din ţara noastră. Din 1950, au fost traduse în limba română Operele lui Lenin în 40 de volume. La Congresul al XI-lea al Partidului Comunist Român, s-a apreciat că „programul Partidului Comunist Român constituie expresia marxism-leninismului creator în România.”

Când comuniştii au preluat conducerea în România, au eliminat învăţătura creştină ortodoxă din şcoli, au desfiinţat catedrele de Apologetică de la Facultăţile de Teologie Ortodoxă, aruncând în temniţă pe profesori, şi au realizat manuale şcolare cu un pronunţat caracter ateist-evoluţionist. Se urmărea mai ales propaganda evoluţionistă şi discreditarea Sfintei Scripturi. Într-o carte din 1968, găsim scris că „strămoşul omului semăna cu o maimuţă. Capul său, cu fruntea îngustă şi înclinată, cu maxilarul inferior masiv ieşit în afară şi cu canini mari şi ascuţiţi, era aşezat pe un trup voluminos şi păros, cu abdomenul mare şi spinarea lată. […] El mergea în patru picioare. […] Adoptând poziţia verticală, strămoşul nostru a păşit mai repede pe calea umanizării. A dispărut necesitatea de a recurge în timpul încăierării la maxilare şi canini. Era mai comod să te aperi şi să ataci cu ajutorul mâinilor, al unei bâte solide, al unui bolovan.”[2]

După revoluţia din decembrie 1989 s-a continuat editarea manualelor evoluţioniste. În clasa a V-a, elevii sunt învăţaţi că „evoluţia plantelor s-a realizat de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.” În clasa a VI-a, elevii sunt învăţaţi că „modificările condiţiilor de mediu de pe pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” şi că „maimuţele şi omul au avut un strămoş comun.” Iar în clasa a XII-a, elevilor li se spune că „specia hominidelor a pierdut haina de blană naturală a maimuţelor, devenind o maimuţă nudă.”

Evoluţionismul se predă în continuare şi în învăţământul universitar.

Mulţi oameni sunt atât de obişnuiţi cu ideea de evoluţie a speciilor, încât au impresia că aceasta este un fapt ştiinţific, nu o simplă concepţie filosofică.

CLASA A V-A.

BIOLOGIE VEGETALĂ

Capitolul 6 al manualului [19] este intitulat „Evoluţia plantelor”. Se afirmă că „plantele şi animalele care au trăit în trecutul îndepărtat pot fi cunoscute, deoarece in scoarţa Pământului se păstrează rămăşiţe ale vieţuitoarelor dispărute. Acestea se numesc fosile.”([19], p. 161) Dar dispariţia unor vieţuitoare nu dovedeşte transformarea evolutivă a lor. Există şi astăzi aşa-zise „fosile vii”. Mult timp s-a crezut că ele au dispărut, transformându-se în alte specii. Recent s-au descoperit în viaţă exemplare din speciile presupuse dispărute. Trăiesc astăzi alge care aparţin unor tipuri străvechi; în forma lor nu se constată schimbări importante. Există în viaţă o specie de ferigă „primitivă” cu frunze mici şi puţine. S-au păstrat şi cycadee – un fel de ferigi despre care unii biologi cred că au apărut în urmă cu 140 de milioane de ani. Se credea că „strămoşul” arborelui mamut a dispărut de 20 de milioane de ani. Dar iată că, în 1962, un student chinez, T. Wang, l-a descoperit vieţuind în pădurile din China Centrală. Mai trăieşte astăzi o specie de conifere „primitive”, despre care unii oameni de ştiinţă evoluţionişti spun că se menţine de 250 de milioane de ani. În ţara noastră mai găsim dreţe, specie despre care se spune că există de 200 000 de ani. Menţionăm că toate aceste datări aparţin evoluţioniştilor. Şi dintre animale există multe „fosile vii”. Ele nu au evoluat.

În continuare se afirmă că „oamenii pot determina vârsta fosilelor” ([19], p. 161), dar procedeele de datare folosite nu sunt riguroase ([15]). În plus, dacă am găsit o fosilă şi am determinat vechimea ei, specia poate fi mult mai veche (alte exemplare nefiind păstrate sau nefiind găsite). Specia poate fi şi mult mai nouă, din cauza erorilor de datare.

Manualul prezintă apoi „principalele etape ale evoluţiei plantelor” ([19], p. 163). Elevii pot vedea aici un „arbore genealogic”. La rădăcina arborelui s-au desenat vieţuitoarele simple, apoi din ce în ce mai complexe. În acest fel se formează impresia că vietăţile simple s-au transformat în vietăţi complexe. În realitate, evoluţia nu s-a observat. „Arborele genealogic” este un simplu desen din imaginaţia unor oameni. Nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare botanist are o părere proprie. Chiar şi autorii manualului recunosc că „algele roşii au o poziţie incertă, părerile botaniştilor fiind diferite”.([19], p. 164)

La sfârşitul lecţiei găsim scris: „Reţineţi! Evoluţia plantelor s-a realizat pornind de la plante din mediul acvatic la plante de uscat, de la plante unicelulare la plante pluricelulare, de la plante inferioare la plante superioare.”([19], p. 164). Aceasta este doar în imaginaţia unor biologi atei. În realitate, evoluţia nu s-a observat. Pentru că nu au credinţă în Dumnezeu, aceşti oameni încearcă să explice existenţa actuală a plantelor prin transformarea unora în altele, dar nu arată cum s-ar fi obţinut această “transformare”, nici nu explică apariţia primelor plante.

Plantele „sunt sursa principală de oxigen necesar respiraţiei noastre. Tot ele reprezintă sursa inepuizabilă de hrană pentru om şi animalele pe care acesta le creşte” ([19], p. 166). Unele rădăcini depozitează substanţe hrănitoare. De exemplu, rădăcinile îngroşate de morcov ([19], p.32)… Pentru conţinutul lor bogat în vitamine şi substanţe hrănitoare, multe fructe sunt nelipsite din alimentaţia omului ([19], p. 62)… De la multe plante cu flori (salcâm, tei, floarea soarelui, etc.), datorită albinelor, oamenii obţin mierea ([19], p. 169)… Cele mai întrebuinţate plante medicinale sunt: muşeţelul, teiul, izma, măceşul, pătlagina, socul ([19], p. 171)… Plantele ornamentale înfrumuseţează parcurile, grădinile, balcoanele şi ferestrele locuinţelor noastre ([19], p. 174). Toate aceste plante au fost create pentru folosul omului. Iar alte plante au fost create pentru hrana animalelor. Simpla întâmplare nu poate explica proprietăţile hrănitoare, vindecătoare şi ornamentale ale acestor plante.

CLASA A VI-A.

BIOLOGIE ANIMALĂ

În manualul [18] se afirmă că: „prin caracterele de asemănare a maimuţelor cu omul, s-a tras concluzia că maimuţele şi omul au avut un strămoş comun” (p.126). Dar asemănarea nu implică existenţa unui strămoş comun. Dacă două tablouri ale unui pictor sunt asemănătoare, nu vom spune că au un strămoş comun. Există animale care se aseamănă cu frunzele, dar nu vom spune că animalele şi frunzele au avut un strămoş comun. Un astfel de animal – fillium – este prezentat în manual la pag. 147. Alte animale de acest fel vor fi studiate în clasa a XII-a. Se mai afirmă că „maimuţele au un comportament comparabil cu al omului” ([18], p. 160). Dar ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de maimuţe este viaţa duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu, nu ţin post, nu pictează icoane.

„Evoluţia animalelor” este titlul capitolului 4. Aici se afirmă că „modificările condiţiilor de mediu de pe Pământ au dus la apariţia vieţii şi apoi la evoluţia ei” ([18], p. 164).

Cum poate să apară viaţa prin modificările condiţiilor de mediu? Oare simpla încălzire a aerului poate face să apară vietăţi într-un loc unde nu existau? Când punem apa la fiert încep să apară vietăţi în ea? Nicidecum. Este adevărat că încălzirea aerului este urmată de ieşirea animalelor din vizuina lor. Dar aceste animale existau acolo şi mai înainte. Nu s-au format

prin încălzirea aerului. Cu ajutorul microscopului vedem în apă felurite vieţuitoare (euglena verde, amiba, parameciul – care au fost studiate la lecţia despre nevertebratele unicelulare, p. 32-34). Ele se înmulţesc mai repede când apa este caldă. Dar existau acolo şi mai înainte. Nu au fost produse de încălzirea apei. Modificările condiţiilor de mediu nu pot explica apariţia vieţii.

La pagina 165 găsim un „arbore genealogic” al animalelor nevertebrate, iar la pagina 168, un „arbore genealogic” al vertebratelor. Dar acestea sunt simple desene provenite din imaginaţia unor biologi. Nu sunt dovezi ale evoluţiei. Unii biologi, necunoscând sau neacceptând faptul că Dumnezeu a creat animalele, şi-au imaginat că ele s-au transformat unele în altele.

Se afirmă că „Cele mai simple vertebrate care au trăit în trecutul cel mai îndepărtat au fost peştii”([18], p. 166). Dar peştii trăiesc şi astăzi. Ei nu s-au transformat în broaşte, cum ar vrea să ne convingă autorii manualului. Se afirmă că „peştii primitivi au fost nevoiţi să rămână pe uscat mai mult timp. Cu înotătoarele, care erau mai dezvoltate, s-au putut târî pe fundul apelor şi au putut respira oxigen atmosferic. Astfel au apărut primii amfibieni (tetrapode)” ([18], p. 166). Dar ştim ce se întâmplă cu peştii care rămân pe uscat mai mult timp. Nici unul din ei nu s-a transformat în broască! Înotătoarele nu pot folosi la mers, iar aer nu pot respira deoarece peştii nu au plămâni.

Se mai afirmă că „mormolocii de broască demonstrează originea amfibienilor în peşti” ([18], p. 166). Este adevărat că „mormolocii au corpul lung, fără picioare şi o coadă lungă” .([18], p. 83) şi au branhii. Dar aceasta este ceva normal, deoarece pentru mormoloci s-a rânduit mediul acvatic. Fiecare vietate a fost dotată de Creator cu tot ce este necesar pentru a trăi într-un anumit mediu. Să ne aducem aminte că „broaş tele se înmulţesc prin ouă care sunt depuse de femele în apă” ([18], p. 83). Mormolocii care ies din ouă au tot ce trebuie ca să poată trăi în apă. Dar, după o săptămână, branhiile

externe dispar şi „apar branhiile interne. Apoi acestea dispar şi se formează plămânii. Apar membrele posterioare, apoi cele anterioare, dispare coada, iar mormolocul devine adult” ([18], p. 83). La om, nou-născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. Subliniem faptul că, din primul stadiu, celula-ou umană rezultată în urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului, aşa cum arată studiile de genetică moleculară.

CLASA A VIII-A. BIOLOGIE.

GENETICĂ, ECOLOGIE, EVOLUŢIONISM

Capitolul 4 al manualului [22] prezintă „Noţiuni generale despre evoluţionism. Unitatea lumii vii. Materia vie este unitară prin structura sa moleculară şi celulară.”

În compoziţia chimică a materiei vii intră şase elemente chimice fundamentale: C, H, O, N, S, P; alte elemente chimice sunt în proporţie mai redusă. Prin combinarea acestora rezultă substanţe chimice anorganice şi organice. ([22], p. 153) Unitatea lumii vii nu dovedeşte evoluţia. Faptul că trupurile făpturilor vii conţin aceleaşi elemente chimice nu arată că s-au transformat unele în altele. Dacă un pictor realizează două tablouri pe acelaşi suport şi cu aceleaşi vopsele nu vom spune că tablourile provin unul din altul, prin transformare. Unitatea materială (chimică) a trupurilor făpturilor vii se explică prin faptul că au fost create din aceeaşi materie, de către acelaşi Creator.

„Toate vieţuitoarele au corpul alcătuit din celule. Procesele fiziologice care asigură existenţa plantelor, animalelor şi omului sunt aceleaşi: hrănirea, respiraţia, sensibilitatea, mişcarea, reproducerea, etc.” ([22], p. 153) Se constată un plan unitar în alcătuirea şi funcţionarea vieţuitoarelor. Este normal să gândim că acest plan a fost realizat de un Proiectant. Cum ar putea să existe un plan fără proiectant? În manual este scris că „prin combinarea elementelor chimice rezultă substanţe anorganice şi organice”[22], p. 153). Subliniem două aspecte importante:

a) Substanţele organice nu au viaţă. Exemple de substanţe organice: proteinele, grăsimile, glucidele (zaharurile). Ele intră în componenţa făpturilor vii alături de substanţele anorganice (apa, sărurile minerale), dar nu au viaţă. O făptură vie nu este o simplă grămadă de substanţe. Există ceva care o ţine în viaţă şi o face să crească.

b) În făpturile vii, substanţele organice nu sunt obţinute din întâmplare. Să ne aducem aminte de primele lecţii de genetică. În nucleul celulei se află ADN-ul care păstrează ca într-o „bancă de date” Informaţia necesară construirii proteinelor. ARN-ul face o copie după ADN pentru ca informaţia să nu se piardă. „Originalul” rămâne în nucleu. ARN-ul transportă apoi informaţia la ribozomi – constructorii de proteine. Folosind informaţia primită, ribozomii leagă aminoacizii unii de alţii şi construiesc proteine. Vedem că nimic nu se face la întâmplare. Informaţia din ADN este foarte precisă şi fiecare componentă celulară respectă un program de activitate. Aşa cum orice carte are un autor, trebuie să existe un Creator care să fi pus informaţia în ADN. Cu litere scoase la întâmplare dintr-o cutie, nu se poate scrie o carte cu înţeles.

„Diversitatea lumii vii. Deşi lumea vie este unitară, ea se caracterizează printr-o mare diversitate.” ([22], p 153) Dumnezeu a creat plante alimentare şi medicinale, plante aromate şi ornamentale spre folosul oamenilor. Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă că „nimic nu s-a făcut în zadar, nimic nu s-a făcut fără rost. După cum copacii nu sunt toţi roditori, ci mulţi sunt neroditori şi cu toate acestea…ne sunt de o minunată trebuinţă, fie că ne slujesc la odihna noastră, fie la facerea caselor, fie că facem din ei multe alte lucruri pentru înlesnirea noastră. După cum cu copacii, tot aşa şi cu animalele: unele sunt bune de mâncare, altele ne slujesc…Doctorii folosesc multe fiare şi târâtoare pentru facerea de doctorii care pot contribui la sănătatea trupurilor noastre”[1] . „Căci Dumnezeu, cunoscând pe toate înainte de facerea lor, a ştiut că omul, prin voia sa liberă, are să calce porunca şi are să fie supus stricăciunii; pentru acest motiv a creat toate spre trebuinţa lor potrivită”, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin. [2]

În manual se afirmă că „mecanismele genetice şi adaptarea vieţuitoarelor la diferite condiţii de mediu creează această mare diversitate”. ([22], p. 154) Dar adaptarea nu înseamnă evoluţie. Până în prezent nu s-a observat transformarea naturală a unei specii într-o specie cu calităţi mai înalte sau cu organe noi, performante. Nu se cunoaşte nici un exemplu concret de evoluţie. Biologia ateistă nu poate explica transformarea unui animal fără ochi într-un animal cu ochi. Diversitatea se explică cel mai bine prin existenţa şi lucrarea Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată că s-ar transforma un tablou în altul. Pictorul este liber să aleagă numărul şi compoziţia tablourilor sale. În manual se încearcă explicarea diversităţii prin „adaptarea la diferite condiţii de mediu”. ([22], p. 154) Dar chiar şi autorii manualului recunosc faptul că „diversitatea există şi în cadrul aceluiaşi mediu de viaţă, în care trăiesc numeroase specii (de exemplu într-un lac, într-o mare etc.)”. ([22], p. 154)

În manual mai găsim scris că “mult timp oamenii au crezut că speciile de plante şi animale sunt stabile, adică au rămas neschimbate din momentul apariţiei lor”. ([22], p. 156) Dar stabilitatea nu înseamnă lipsa schimbării. Au loc mici modificări de adaptare la mediu, dar nu se trece de la o specie la alta (mai complexă).

Se mai afirmă că „descoperirea fosilelor unor vieţuitoare constituie argumente în favoarea acceptării ideii de evoluţie”. ([22], p. 156) Dar dispariţia unor specii nu arată ca ele s-au transformat. Există şi astăzi specii de plante şi de animale pe cale de dispariţie. Nu spunem că sunt „pe cale de transformare”, ci „pe cale de dispariţie”. Mai mult, faptul că există „fosile vii” nemodificate, din timpuri vechi, este mai curând un argument împotriva ideii de evoluţie, decât în favoarea ei. La pagina 162 sunt date două exemple de „fosile vii”: hatteria şi latimeria. Ele nu au evoluat. În loc să explice apariţia speciilor, evoluţionismul se ocupă de dispariţia lor.

Manualul prezintă aşa-zise „dovezi directe” în sprijinul ideii de evoluţie. „Dovezile directe au avut la bază observaţiile omului din practica lui de cultivator şi crescător de vite”. ([22], p. 159) Dar aceste rezultate au fost obţinute de cercetători sau de oameni preocupaţi de această problemă; în orice caz au intervenit fiinţe raţionale. Activitatea conştientă a oamenilor nu poate fi o dovadă a transformării naturale a speciilor. „Dovezile indirecte sunt oferite de cercetările din domeniile geneticii, citologiei, anatomiei, embriologiei, biogeografiei şi paleontologiei”. ([22], p. 159) În realitate, aceste dovezi nu există. Iată de ce. Se afirmă că „efectul mutaţiilor este în cea mai mare parte dăunător” ([22], p. 16), deci nu conduce la evoluţie. Dacă descendenţa speciilor implică asemănarea organelor, asemănarea nu implică descendenţa. Atunci când un pictor realizează două tablouri asemănătoare, nu spunem că tablourile s-au transformat unul în altul. Din paleontologie constatăm existenţa şi dispariţia unor specii. Evoluţionismul nu explică însă apariţia speciilor. În plus, „fosilele vii” sunt exemple de vietăţi care au rămas nemodificate. Ele nu au evoluat. Fosilele din paleozoic sunt complexe şi diverse. Trilobiţii aveau ochi compuşi, deci ochii nu au apărut târziu prin „evoluţie”.

„Primele stadii de dezvoltare a embrionului mamiferelor, precum şi a celui uman, se aseamănă cu cele de la peşti, amfibieni, reptile şi păsări” ([22], p. 165), dar această asemănare, superficială este normală. Înainte de formarea picioarelor, embrionul uman se aseamănă, tocmai prin lipsa picioarelor, cu embrionul de peşte. După formarea picioarelor această asemănare dispare. La om, nou născutul nu are nici solzi de peşte, nici piele de broască, nici coadă de şopârlă, nici aripi de găină, şi nici picioare de porc. El arată ca un om, nu ca un animal. În plus celula-ou umană, rezultată în urma fecundaţiei, are structura genetică specifică omului.

Sunt prezente în manual şi aşa-zisele „dovezi ale evoluţiei vieţuitoarelor din biogeografie”. ([22], p. 165) Biogeografia studiază răspândirea plantelor şi a animalelor pe suprafaţa Pământului. Absenţa unor specii din unele continente nu este o dovadă a evoluţiei. Fiecare continent a fost rânduit pentru anumite vieţuitoare. Explicaţia nu necesită ipoteza evoluţiei. În manual se afirmă că „specia devine din ce în ce mai adaptată la condiţiile de mediu şi astfel ea se transformă treptat, adică evoluează.” ([22], p. 169) Aici se confundă adaptarea la mediu (care există) cu „evoluţia” care nu s-a observat până în prezent. Confuzia se observă uşor din exemplul prezentat în manual „unele căprioare au blana mai deasă decât altele. Dacă întâmplător survin la rând câteva ierni aspre, multe dintre căprioarele cu blană rară dispar. Cele care supravieţuiesc constituie populaţii mult mai rezistente la ger.” ([22], p. 169) Dar cele care supravieţuiesc sunt tot căprioare. Nu a apărut o nouă specie, deci nu a avut loc evoluţia. Selecţia artificială (prezentată în pagina 169) nu este o dovadă a transformării naturale a speciilor, deoarece s-a realizat prin intervenţia omului.

În paginile 171-173 este prezentată pe scurt concepţia ateistă despre originea şi evoluţia omului. După enumerarea unor asemănări între om şi maimuţele „antropoide” (lipsa părului de pe faţă, de pe palme şi talpă, asemănări fiziologice, etc.), autorii recunosc faptul că „prin alte trăsături (poziţia verticală a corpului, mersul biped, neopozabilitatea degetului mare la membrele inferioare, dezvoltarea impresionantă a encefalului, apariţia limbajului articulat etc.) omul se deosebeşte foarte mult de aceste maimuţe”. ([22], p. 171) Între asemănările fiziologice autorii manualului menţionează şi „paraziţii asemănători”. Aceasta nu este o asemănare importantă. Faptul că unii paraziţi pot intra atât în trupul omului, cât şi în trupul maimuţei, nu arată că maimuţa s-ar fi transformat în om. Există într-adevăr şi asemănări fiziologice. De exemplu o digestie asemănătoare, pentru ca şi oamenii şi maimuţele să se poată hrăni cu proteine, grăsimi şi zaharuri din regnul vegetal; o respiraţie asemănătoare, pentru a folosi oxigenul din aer. Creatorul a înzestrat organismele cu tot ce este necesar pentru viaţa într-un anumit mediu şi a folosit structuri asemănătoare cu funcţii asemănătoare.

Ceea ce deosebeşte foarte mult pe om de animale este viaţa duhovnicească. Maimuţele nu se roagă lui Dumnezeu cu priveghere de toată noaptea, nu ţin post, nu pictează icoane, nu sfinţesc apa şi nu au sfinte moaşte. Acei oameni care se îndepărtează de viaţa duhovnicească, ajung să aibă un comportament asemănător maimuţelor. „Omul în cinste fiind nu a priceput; alăturatu- s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor.” (Psalm 48, 21) „Omul care a fost cinstit cu raţiune, vrea să spună profetul, şi învrednicit cu atâta înţelepciune, a ajuns asemenea animalelor necuvântătoare, ba poate şi mai rău. Acelea, pentru că sunt lipsite de judecată, nici nu sunt osândite; pe când omul, cinstit cu raţiune, care s-a coborât la lipsa de raţiune a acelora va fi, pe bună dreptate, pedepsit mult, pentru că s-a arătat nerecunoscător faţă de atâta binefacere.” [3]

Evoluţionismul se bazează pe următoarele erori de logică:

Confuzia între evoluţie şi selecţie. Evoluţioniştii folosesc dovezi ale selecţiei naturale sau artificiale, încercând să demonstreze evoluţia speciilor.

Confuzia între evoluţie şi adaptare la mediu. Exemple de adaptare sunt prezentate drept exemple de evoluţie.

Falsa implicaţie „asemănare morfologică implică descendenţă”. Asemănarea morfologică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice (se afirmă că o specie provine din alta sau că cele două specii au un strămoş comun).

Falsa implicaţie „asemănare genetică implică descendenţă”. Asemănarea genetică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare biochimică implică descendenţă”. Asemănarea biochimică dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „asemănare embrionară implică descendenţă”. Asemănarea embrionară dintre două specii este luată drept dovadă a legăturii filogenetice.

Falsa implicaţie „varietate implică evoluţie”. Marea varietate a lumii vii este considerată o dovadă a evoluţiei.

Generalizarea nejustificată. Se folosesc noţiunile generale de „floare” şi „frunză”, pentru a se evita demonstrarea transformării frunzei în floare la fiecare specie de plantă cu flori.

Condiţii necesare luate drept condiţii suficiente. Se spune că viaţa a apărut odată cu apariţia primelor gene. În realitate, genele sunt elemente necesare, nu suficiente.

Afirmaţii contradictorii. Se afirmă că primele vietăţi au avut o alcătuire simplă, acelulară. Iar apoi se spune că nu există viaţă decât în formă celulară.

Argumentarea în cerc vicios. Pe baza ipotezei evoluţiei se trasează un arbore filogenetic. Acest arbore este adus apoi ca dovadă a evoluţiei.

Ajungem astfel la concluzia profesorului Nicolae Paulescu:

„Generalizări nejustificate, raţionamente defectuoase – iată firul cu care este cusută doctrina transformării speciilor.”[1]

Noţiunea de „dovadă experimentală a originii vieţii” este lipsită de sens. Activitatea coordonată a unor cercetători (fiinţe raţionale) nu poate fi o dovadă a apariţiei spontane a vieţii, prin fenomene întâmplătoare (fără intervenţia unei fiinţe raţionale).

În evoluţionism, virusurile sunt denumite “forme de viaţă acelulare”, pentru a se crea impresia că a avut loc o evoluţie de la forma acelulară la forma celulară. Această denumire este greşită, deoarece virusurile nu au metabolism propriu şi nu se autoreproduc, deci nu sunt forme de viaţă. Chiar şi unii evoluţionişti recunosc faptul că „viaţa se manifestă numai în cadrul organismelor cu structură celulară” [1], adică nu există viaţă în formă acelulară.

Evoluţioniştii consideră că prima genă a apărut prin combinaţii chimice întâmplătoare. Noţiunea de „primă genă” este lipsită de rigurozitate ştiinţifică, din două motive. Primul motiv: nu este permisă folosirea noţiunii de „primă genă” fără dovedirea clară a existenţei procesului evolutiv abiogen de formare a genelor, susţinut de evoluţionişti. „Prima genă” ar fi primul produs al acestui proces. Dacă procesul nu există, atunci nu există nici acest prim produs. Al doilea motiv: Când spunem „genă”, spunem implicit „informaţie”. Dar, în sistemul ateist-evoluţionist, această informaţie nu are sens în absenţa unui receptor informaţional. Iar receptorul informaţional nu exista în acel moment, deoarece nu exista gena pentru sinteza lui (nu poate exista o genă înainte de prima genă).

Noţiunea de „dovadă experimentală a originii comune a două proteine” este lipsită de sens. Eventuala origine comună a două proteine nu poate fi dovedită experimental, pentru simplul motiv că experienţa se realizează în prezent, în laborator, de către cercetători (fiinţe raţionale), iar originea comună ar fi fost, după estimarea unor biologi evoluţionişti, în urmă cu sute de milioane de ani, prin procese naturale, fără intervenţia unor fiinţe raţionale. Activitatea coordonată a unor cercetători nu poate fi dovada originii naturale a unei structuri.

Faptele ştiinţifice sunt realităţi dovedite prin observaţii sau experienţe ştiinţifice. Exemple de fapte ştiinţifice: îngheţarea apei, transportul aminoacizilor prin membrana celulară, faptul că grâul conţine proteine cu toţi aminoacizii esenţiali necesari omului, existenţa reflexelor condiţionate.

Evoluţia speciilor nu este un fapt ştiinţific. „Dovezile directe ale evoluţiei”, prezentate de evoluţionişti, nu dovedesc evoluţia, ci adaptarea la mediu şi selecţia. Referindu-se la derivaţie, adică la transformarea speciilor, profesorul universitar Nicolae Paulescu – descoperitorul insulinei – arăta foarte clar că „numai observaţia directă a transformării dintr-o specie actuală în alta poate constitui o probă ştiinţifică în favoarea derivaţiei.”[1]

O teorie ştiinţifică este un model explicativ sau un sistem de modele explicative pentru un fenomen real sau pentru o clasă de fenomene reale. Subliniem că fenomenul studiat trebuie să fie real, trebuie să existe. De exemplu, există fenomenul de transport prin membrana celulară şi există diverse mecanisme explicative.

Deşi evoluţia speciilor nu a fost dovedită, evoluţioniştii au imaginat mai multe mecanisme explicative. Este o eroare gravă să se construiască modele explicative pentru un fenomen care nu există. Având în vedere acest aspect, afirmăm că evoluţionismul nu este o teorie ştiinţifică.

Evoluţionismul este o concepţie filosofică bazată pe noţiuni lipsite de sens şi pe raţionamente greşite.

Cărţi de Teologie Ortodoxă

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod,

1992.

2. Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, 1993.

3. Sfântul Ignatie Briancianinov, Experienţe ascetice, vol. I, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000.

4. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993.

5. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1987.

6. Protosinghel Ioachim Pârvulescu, Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă. Puterea sfinţitoare a Ortodoxiei, Ed. Amacona.

7. Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor, ed. Sophia, Bucureşti, 2001.

8. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1996.

9. Sfântul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească şi cum să te apropii de ea, Ed. Anastasia, 1997.

10. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Hexaemeron, Ed. IBMBOR, 1986.

Cărţi de Apologetică Ortodoxă

11. Arhim. Cleopa Ilie, Minunile lui Dumnezeu din zidiri, 1996.

12. Firmilian Gherasim, Ion Vlăducă, Ortodoxia şi eroarea evoluţionistă, Ed. Scara, 2002.

13. N. C. Paulescu, Fiziologie filozofică, vol.I., Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1944.

14. I. Gh. Savin, Apărarea credinţei, 1996.

15. Ion Vlăducă, Elemente de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 1998.

16. Ion Vlăducă, Mic dicţionar de Apologetică Ortodoxă, Ed. Bizantină, 2002.

Manuale şcolare

17. Marin Andrei, Ion Popescu, Florica Mărăscu, Maria Şoigan, Biologie IX, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1996.

18. Maria Brânduşoiu, Constanţa Androne, Biologie VI, Ed. Didactică

şi Pedagogică, 1998.

19. Gheorghe Mohan, Aurel Ardelean, Aurora Mihail, Biologie V, Ed.

ALL 1997.

20. Gh. Năstăsescu, Zoe Partin, Biologie X, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

21. Petre Raicu, Nicolae Coman, Bogdan Stugren, Doina Duma, Florica Mărăscu, Biologie. Genetică şi evoluţionism, XII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

22. I. Teodorescu, L. Gavrilă, M. Matei, V. Braghină, F. Ţibea, I. Bădără, Biologie. Genetică, ecologie, evoluţionism, VIII, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997.

Alte lucrări ştiinţifice

23. Mircea Alexan, Ovidiu Bojor, Fructele şi legumele – factori de terapie naturală, 1983.

24. N. H. van Blyenburgh, Tous différents. Pourquoi?, Science&Vie, hors serie 200, sept 1997, pg. 50-52.

25. Marius Cârlan, Elemente de genetică animală normală, 1996.

26. T. Crăciun, I. Tomozei, N Coleş, Galia Butnaru, Genetica vegetală, 1991.

27. P. Darlu, A quelle distance sommes-nous de nos voisins singes?, Science&Vie, 200, sept. 1997.

28. Constantin Dumitrescu, Brad Segal, Rodica Segal, Citoprotecţia şi alimentaţia, 1991.

29. Dan Georgescu, Biologie umană, Ed. Universităţii din Bucureşti, 1999.

30. Y. Hérault, D. Duboule Comment se construisent les doigts, La Recherche 305, janvier 1998.

31. J.J. Kupiec, P. Sonigo Eloge du hasard et de la sélection. L’A.D.N. ne detient pas tous les secrets des formes vivantes, La Recherche 305, janvier 1998.

32. Langaney, Pourquoi nos “genes de comportement“ sont-ils des fictions?, Science&Vie, 200, sept. 1997.

33. L.Meşter, Zoologia vertebratelor. Amphibia, 1987.

34. Gh. Mohan, P. Neacşu, Teorii, legi, ipoteze şi concepţii in biologie, 1992.

35. Tudor Opriş, Mica enciclopedie pentru tineret, cartea 2, varietatea lumii vii, 1994.

36. Tudor Opriş, Zoologia, 1997.

37. Ariel A. Roth, Geneza. Legătura dintre ştiinţă şi Biblie, Centrul de studii ale naturii (CSN), 2002.

38. Valeriu Rusu, Traian Baran, Dimitrie D. Brănişteanu, Biomembrane şi patologie, 1991.

39. L. Schalchli, Comment notre cerveau s’est-il forme?, Science&Vie 200, sept. 1997.

40. M.P. Schutzenberger, Lacunele darwinismului, în Scara, Treapta a treia.

41. Petru M. Şuster, Tachinidele şi problema selecţiei naturale, Revista V. Adamachi, vol. XIV, nr. 2, aprilie, 1928.

42. C. B. Thaxton, W. L. Bradley, R. L. Olson, Misterul originii vieţii. Reevaluarea teoriilor actuale, Philosophical Library. Inc., New York,

1984.

43. Elemente de radiobiologie vegetală, coordonator Corneanu Gabriel, 1989.

Capela sistină - Vatican

Un rabin, Benjamin Blech, din New York şi un iscusit critic de artă, Roy Doliner profesor la Muzeele Vaticane, au scos o carte „serioasă”, numită „Secretele Capelei Sixtine”, în care, pe multe sute de pagini, demonstrează „codul lui Michelangelo”, găselniţă rabinică ce ar consta în compunerea celebrei opere după simbolurile Kabbalei. Scenele pictate de Michelangelo reprezintă, după cei doi autori, şi nu este exclus să aibă dreptate, mesaje din mistica ebraică, urmând îndeaproape învăţăturile Kabbalei, dar codificate în mare secret, de teama Inchiziţiei. Astfel Dumnezeu Creatorul este „ascuns” într-o mantie transparentă sub formă de creier în secţiune şi Adam la fel, ceea ce ar însemna că omul este rodul cunoaşterii. (Oare, n-am auzit noi că omul, din maimuţă, prin muncă şi cunoaştere, a devenit ceea ce este? Oare de ce se aseamănă atât de izbitor reprezentarea lui Michelangelo cu ideea lui Darwin şi cu viziunile gnosticilor?) Apoi, decodificatorii aceştia moderni au găsit că membrele diferitelor personaje pictate pe bolta sixtină dau formă unor litere ebraice şi cifre, toate cu un mesaj cabbalistic foarte clar. Nu intrăm în amănunte, nu suntem iniţiaţi în misterele cabbalei, noi avem Sfintele Taine ale lui Hristos. Problema e, de ce au amestecat catolicii Tainele creştinismului cu misterele cabbalistice? De ce doi evrei cu pălării ţuguiate sunt pictaţi, în fresca sixtină, deasupra lui Hristos, în scena Judecăţii de Apoi? De ce, chiar în sediul Inchiziţiei, cabbala evreiască, lucru ştiut, hulitoare a lui Hristos, se desfăşoară majestuoasă sub pana celebrului Michelangelo şi e admirată, secole la rând, de lumea „civilizată”? Nu e acesta semnul apostaziei, practicate în secret, de către conducătorii Vaticanului? Iată că acum evreii scot la iveală secretele şi demonstrează oricui vrea să audă şi să ştie că, de fapt, ei şi ideile lor au dominat de la bun început biserica romano-catolică, fără ca masele mari de credincioşi să fie în cunoştinţă de cauză. Dar acum e vremea antihristică, acum se rostesc vechile taine de pe acoperişuri, acum mândria dominaţiei mondiale a rabinilor e rostită deschis, pentru ca să-i demoralizeze pe drept credincioşi: „Mă, creştinilor, nimic nu este al vostru, până şi învăţătura, şi icoanele voastre, şi cultul vostru sunt croite de noi şi decurg după voinţa noastră”. O fi la catolici, la protestanţi, la alte secte, dar la ortodocşi nu, de aceea Ortodoxia e singulară, izolată şi e lovită simultan din toate punctele cardinale. Toţi împotriva noastră şi Dumnezeu cu noi! Ei ne demonstrează cât de neputincioşi şi neînsemnaţi suntem, lucru îngăduit de Dumnezeu pentru smerenia noastră, dar şi pentru a ne defini mai bine poziţiile şi opţiunile. E vremea alegerii, lucrare grea, cu focuri aprinse pe toate căile, numai să prindem înţelesurile şi să părăsim autostrăzile supernetezite ale pierzării pentru poteca înspinată a mântuirii. Staţi tari, că Hristos a biruit lumea, degeaba aleargă toţi acum după un Mesia străin. Nu e al nostru, e Antihristul lor! Păziţi-vă de „aluatul” catolicilor care, se vede, este azimă până şi la nivelul învăţăturii, că icoanele sixtine au în ele „teologie” rabinică. Şi tocmai pe aceasta Hristos a combătut-o cu toată tăria. Să ne împotrivim şi să-L chemăm pe El în orice împrejurare!

Diacon Prof. Dr. Andrei Kuraev (Inst. Teologic Sf. Tihon, Moscova)

În discuţiile despre clonare, un aspect a trezit nedumerirea ortodocşilor: oameni absolut necredincioşi, necreştini declaraţi, se pronunţă împotriva clonării. Noi am observat cu nedumerire că acele grupe cu care noi, de obicei, ne contrazicem, de data aceasta s-au dovedit a fi pe aceeaşi linie cu noi. Cine din ortodocşi ar fi putut să vadă un aliat în congresul american sau în preşedintele Clinton? Dar uite că şi ei s-au pronunţat împo-triva clonării oamenilor. Desigur, aceasta este o mirare îmbucurătoare. Dar mirarea este o reacţie emoţională. Însă, în ortodoxie, se obişnuieşte a gândi asupra reacţiilor proprii, asupra motivelor acţiunilor şi sentimentelor personale. Dacă noi, în această problemă, ne-am dovedit a fi împreună cu necreştinii, ce înseamnă asta?

Reflexele partinice se revoltă: de vreme ce tu te-ai dovedit a fi solidar cu duşmanul tău, înseamnă că ai greşit ceva. Însă aici, de acum, e treaba raţiunii şi a conştiinţei să spui acestor reflexe: “taci!” Nu merită să te cerţi cu tabla înmulţirii, chiar dacă cu ea e de acord cel mai înrăit duşman al tău. Lumea oamenilor e foarte complicată. Şi în această lume, noi nu avem duşmani absoluţi. Nu există oameni cu care noi să ne contrazicem absolut în toate. Contrazicându-ne în ceva, noi avem păreri înrudite în altceva. Cum spunea Sf. Ioan Gură de Aur: “Noi nu avem nimic comun doar cu diavolul, însă cu toţi oamenii, noi avem multe în comun”.

Înseamnă că nu pe tine trebuie să te condamni pentru neatenţia în urma căreia, dintr-o dată, te-ai dovedit solidar cu oponenţii tăi tradiţionali, ci să te bucuri pentru aceea că ceva general uman s-a dovedit a fi mai puternic decât ceea ce le desparte. Şi aici apare întrebarea: motivele pentru care creştinii ortodocşi se feresc de experimentele clonării sunt strict bisericeşti sau nu? Noi ne pronunţăm împotriva clonării deoarece această activitate contrazice ceea ce scrie în catehismele noastre, sau din alte motive? Ceea ce e specific doar creştinismului ortodox, ceea ce deosebeşte concepţia noastră de concepţia celorlalţi oameni ne obligă să fim împotriva clonării sau poate că argumentele noastre, dacă e să ne gândim mai serios, se vor dovedi a fi aceleaşi pe care le înaintează oamenii altor credinţe şi convingeri?

Eu cred că merită să ne gândim la asta anume pentru succesul luptei noastre împotriva clonării. Se ştie că atât în Rusia, cât şi în alte ţări, cea mai mare prăpastie între Biserică şi “societatea civilă” se iveşte anume în sfera problemelor despre reproducere. Problemele moralei sexuale, a contraceptivelor, a avorturilor etc., Biserica le tratează evident (şi spre mâhnirea lumii laice) altfel decât o fac stereotipurile conştiinţei de masă. În conştiinţa de masă, e foarte adânc înrădăcinat stereotipul potrivit căruia “Biserica întotdeauna e împotriva a ceea ce aduce bucurie oamenilor”. Hai să nu ne amăgim, autoritatea Bisericii în societate nu e chiar atât de mare ca în conştiinţa oamenilor nebisericeşti, opinia susţinută de Biserică să devină de la asta mai autoritară şi mai acceptabilă. Dimpotrivă, în conştiinţa multor oameni, problemele legate de viaţa sexuală se rezolvă mai degrabă printr-o reacţie inversă celei bisericeşti: “Ei, dacă până şi călugării ăştia care nu înţeleg nimic în dragoste şi plăcere ne spun să ne ferim de asta, cu atât mai mult merită să încerci!” Înseamnă că noi trebuie să înaintăm argumente care să fie înţelese nu numai pentru oamenii care acceptă întru totul sistemul de valori bisericesc, ci argumente înţelese pentru “cei din afară”. Eu cred că e de folos a specifica oamenilor că noi avem aceleaşi motive împotriva clonării ca şi voi, majoritatea oamenilor… În primul rând, noi ne ferim să pătrundem într-o sferă despre care cunoaştem foarte puţin. Câştigând în ceva, oare nu vom pierde noi altceva mult mai important, deocamdată neobservat pentru noi? O dată noi “am făcut-o”. Nouă “ne-a mers” în acea joacă pe care au pornit-o fizicienii în anii patruzeci. După martiriile personale ale autorilor bombei atomice americane, ei nu ştiau dacă reacţia atomică provocată de ei va avea un efect local limitat sau, o dată începută descompunerea atomică, va înghiţi materia la nesfârşit, şi până la urmă va nimici toată substanţa vie din jur, va nimici Pământul, tot Universul… Atunci nouă ne-a mers. Sub lopata noastră îndrăzneaţă, nu s-a dovedit a fi nici o mină. Dar oare există garanţia că în locul unde sapă astăzi biologii nu este o astfel de mină? Analogia cu atomicienii ne ajută să exprimăm şi a doua teamă a noastră. Unde e garanţia că din clonare nu se poate face o “bombă biologică”? Unde e garanţia că stăpânitorii lumii acesteia nu vor utiliza această practică pentru producerea unei noi rase umane care să corespundă mai bine închipuirilor lor despre alegătorul ideal? Oare nu vor creşte laboratoarele pentru clonare nişte “elţinoizi” şi ziuganoizi” docili?

în al treilea rând, cum vor arăta relaţiile între oamenii acestor rase diferite? Oare toţi vor recunoaşte clonele drept oameni? Ce vor fi ei în propria lor receptare? Cum vom arăta noi în ochii lor? Mai în scurt, aici noi ajungem la întrebarea pe care Biserica de mult le propune medicilor şi juriştilor să o rezolve: “ce este omul”? când începe şi când se termină viaţa omenească? (problema avorturilor şi a eutanasiilor); ce îl face pe om să fie om? (problema oamenilor cu psihicul afectat).

În al patrulea rând, se va declanşa oare instinctul matern la femeie, dacă ea nu va trece prin purtarea sarcinii şi naşterea copilului? Oare va fi iubit un astfel de copil? În general, aceste argumente se pronunţă în jurul problemei drepturilor omului: ce drepturi are omul şi cine anume deţine aceste drepturi? Dar are oare Biserica unele argumente proprii împotriva clonării, care să fie specific creştine? Deocamdată eu nu am întâlnit astfel de argumente. Strigătele emoţionale de felul că crearea omului de către om este uzurparea drepturilor Creatorului Divin, şi de aceea e satanism curat, mie nu mi se par convingătoare. La urma urmei, la început şi lumina a apărut după voia dumnezeiescului “să fie!” Acum însă, crearea luminii e accesibilă şi oamenilor, şi noi nu vedem nimic blasfemitor în lucrul electricianului sau a operatorului staţiei electrice.

Graba unui astfel de argument se vede din pilda extraordinară povestită de Antuan de Saint-Exupery în romanul “Citadela”: “Trăia pe lume un alchimist, el voia să descopere taina vieţii. Şi s-a întâmplat aşa încât cu ajutorul resorturilor, el a reuşit să obţină un bot de aluat viu. Au alergat logicienii. Ei au repetat experienţa, au amestecat prafurile şi aliajele, au aprins focul sub resort şi au obţinut încă un bot viu. Ei au plecat strigând tare că taina vieţii nu mai este taină, că viaţa este o urmare firească a cauzelor şi efectelor, influenţele pe care le suportă prin încălzire elementele lipsite de viaţă. Logicienii, ca întotdeauna, au înţeles totul de minune. Ei n-au înţeles că natura creatului şi natura creării nu seamănă între ele, puterea creativă, epuizându-se, nu lasă urme. Nu în zadar creatorul întotdeauna abandonează creaţia sa şi creaţia intră sub stăpânirea logicii. Şi eu m-am îndreptat smerit spre prietenul meu geometrician. “Unde ai văzut tu ceva nou?- a întrebat el – viaţa a dat naştere vieţii. Noua viaţă a apărut datorită alchimistului, iar alchimistul, din câte ştiu eu, este viu. Despre el au uitat, cum se şi cădea, creatorul dispare şi ne lasă nouă creaţia”.

Dacă savantul cu raţiunea sa creează viaţa, asta nicidecum nu înseamnă că pentru crearea vieţii nu e nevoie de minte. Dacă omul poate crea viaţa, înseamnă că el, într-adevăr, poartă în sine chipul propriului său Creator. Eu sunt convins că orice performanţe ale ştiinţei nu fac decât să-L proslăvească pe Creatorul raţiunii noastre, dar nicidecum nu-L hulesc. Eu am avut ocazia să aud şi următorul argument specific “teologic” împotriva clonării: aceasta va fi o naştere fără dureri, şi prin aceasta se va anula porunca Domnului, care a trimis suferinţe în timpul naşterii pentru păcatul originar. Dar pedeapsa pentru păcat a fost triplă: nerodirea pământului, care va rodi doar “spini şi pălămidă”; greutatea muncii (“în sudoarea frunţii tale”) şi chinurile naşterii. La drept vorbind, cu toate aceste urmări ale păcatului originar, munca omenească luptă de mult şi cu destulă eficienţă, iar Biserica nu l-a condamnat niciodată pentru asta. Dacă ar fi să înţelegem prea ad literam aceste cuvinte din Vechiul Testament, va trebui să condamnăm munca amelioratorilor (cum de îndrăznesc să îmbunătăţească pământul blestemat de Domnul!). Va trebui să condamnam orice progres tehnico-ştiinţific, orice invenţii care uşurează munca omului (începând de la folosirea animalelor domestice, inventarea roţii, a morii şi a plugului). Va trebui să-i dăm anatemei pe anesteziologi, care uşurează suferinţele femeii din timpul naşterii.

Rezultatul principal al păcatului originar nu stă deloc în durerea venirii omului pe lume, ci în durerea plecării lui din ea. După cuvintele cuviosului Marcu Ascetul, de la protopărintele nostru, “noi am moştenit nu păcatul lui Adam, ci moartea provenită din el… Pentru că nu se putea ca noi, care am provenit din morţi, să fim vii”.

Dacă rodul păcatului primordial ar fi constat anume în suferinţa naşterii, atunci noi ar fi trebuit să acceptăm dogma catolică despre imaculata concepţie a Fecioarei Maria. Căci doar nu numai catolicii, ci şi ortodocşii consideră că naşterea lui Iisus din Maria a fost fără dureri. Dar catolicii văd în aceasta dovada faptului că Maria era de acum sustrasă acţiunii păcatului originar. Ortodocşii însă nu văd necesitatea de a trage o astfel de concluzie, care, în esenţă, anulează necesitatea venirii lui Dumnezeu în lume şi unicitatea Jertfei Lui mântuitoare, anume pentru faptul că noi nu confundăm urmările particulare pământeşti ale păcatului originar cu acea catastrofă principală pe care el a provocat-o în relaţiile noastre cu Viaţa, adică cu Dumnezeu.

În general, în reacţia lumii catolice împotriva clonării se conţine cu mult mai mult elementul specific confesional decât în ortodoxie. Pentru catolici, clonarea ridică o gravă problemă teologică: oare vor moşteni păcatul originar oamenii apăruţi pe lume fără actul sexual, iar dacă se va moşteni, în ce chip se va transmite acesta? Chestiunea constă în faptul că din timpul lui Augustin, catolicii consideră că păcatul originar se transmite prin actul zămislirii, deoarece de actul zămislirii se leagă o oarecare “plăcere necuvenită”. Nunta e permisă, şi zămislirea la fel. Dar, după cuvintele scriitorului creştin latin din primele veacuri, Tertulian, “Nunta este o desfrânare acceptată”. În desfătarea erotică, soţii îşi pierd controlul asupra lor, îndulcindu-se unul de altul, îl uită pe Dumnezeu, şi prin această fisură, în plodul zămislit de ei, pătrunde un fel de “stricăciune”…

Dar unde e plăcerea originilor acelei vieţi care a fost obţinută printr-o operaţie asupra unei celule somatice obişnuite? Apariţia acestei celule primare e legată mai degrabă de neplăceri. Cum dar se va transmite aici “păcatul originar”? Omul zămislit fără plăcere şi fără împreunare, după logica augustinismului, se dovedeşte a fi în afara puterii păcatului originar.

Ortodoxia însă nu vede aici o problemă. Biologia mai degrabă întăreşte vechea noastră convingere: omul a fost creat pentru nemurire. Celulele noastre sunt într-adevăr nemuritoare. Ele în sine sunt capabile să se separe la nesfârşit şi să nu moară, în cazul în care în mediul exterior nu există piedici pentru aceasta. Înseamnă că viaţa noastră e limitată nu de natura noastră, ci de condiţiile în care trăim (în care noi ne-am aruncat prin căderea în păcat). Dar, deoarece celula luată pentru clonare şi fiinţa crescută din ea oricum vor vieţui în lumea noastră cazută, suflarea mortalităţii “originare”, vai, oricum o va cuprinde. Şi nu biologii, ci doar Cel Care El singur deţine Nemurirea poate apăra viaţa noastră de moarte sau să ne întoarcă în ea… Aşa că clonarea nu contrazice nicidecum interpretarea ortodoxă a păcatului originar. Mai degrabă e invers, discuţiile despre clonare sunt importante pentru polemica cu catolicismul şi augustinismul.

în parte, e posibilă o analiză a întrebării prin ce anume se transmite “păcatul originar”: se petrece asta “din iniţiativa” părinţilor, care, zămislind copilul, îi transmit împătimirea lor sau asta nu depinde de felul în care copilul este zămislit, ci pur şi simplu pentru că el păşeşte în lumea noastră bolnavă? În orice caz, enunţul Sinodului din Cartagina din 252 (“Să nu se interzică botezul copilului care, abia născut, nu a păcătuit cu nimic, în afară de faptul că, provenind din trupul lui Adam, a preluat molima morţii vechi prin însăşi naşterea sa”) admite o interpretare dublă.

Încă o întrebare o constituie şi aceasta: va fi oare om fiinţa clonată? În scrierile bisericeşti, uneori e exprimată părerea cum că sufletul copilului se conţine în sămânţa tatălui (teoria traduţionistă). Potrivit ei, încă în sămânţa lui Adam existau sufletele noastre ale tuturor. Noi toţi am fost în Adam atunci când el a greşit, şi de aceea şi noi suntem părtaşi la acel păcat… Prin urmare, copilul care îşi are originea nu în sămânţa tatălui, ci de la celula somatică a acestuia, nu va avea suflet.

Dar şi acest punct de vedere e preluat mai mult de catolicism decât de ortodoxie. În concepţia ortodoxă, sufletul omului, personalitatea lui se creează de către Dumnezeu. Părinţii îi dau doar trupul. De aceea, pentru teolog, problema constă aici numai în aceasta: va ajuta oare Domnul să unească cu embrionul, obţinut în rezultatul clonării, sufletul omenesc. Pentru că aceasta e o problemă de voinţă a lui Dumnezeu, nu putem avea un răspuns anticipat. Şi extrem de îndrăzneaţă este fapta unui oarecare preot, care a refuzat să boteze un copil despre care părinţii au spus că el a fost “zămislit în “eprubetă” (preotul Anatolii Berestov a povestit despre aceasta, exprimându-şi nedumerirea, la “Rojdestvenskie citenia” 1998, din Moscova). Cred că şi în cazul clonilor, Biserica va insista pentru a-i recunoaşte ca oameni (pentru a nu admite experimentele asupra lor sau dezasamblarea lor în “piese de schimb”) şi îi va boteza şi îi va împărtăşi pe aceşti micuţi.

Această problemă, cât n-ar părea de straniu, de acum e rezolvată de tradiţia bisericească. În “Trebnicul” Sf. Petru Movilă, există rânduiala “Despre botezul celor asemenea cu animalele şi a altor ciudăţenii născute”. În el găsim prescris: “Dacă vreun monstru sau o oarecare ciudăţenie se va întâmpla să se nască din femeie, dar nu va avea chip de om, să nu se boteze. Dar dacă faptul se va pune la îndoială, să se boteze cu o condiţie: Dacă acesta este om, se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui ş.a.m.d.”. în genere, pentru Biserica e caracteristic să se insiste asupra faptului că graniţele clasei fiinţelor numite om să se lărgească. Pentru concepţia laică, dimpotrivă, e caracteristică tendinţa spre îngustarea limitelor existenţei umane (copiii în pântecele mamei nu sunt oameni, bolnavii de comatoză nu sunt oameni, copiii născuţi fără creier nu sunt oameni, copiii afectaţi de boala lui Daun la fel…). Aşa că şi în cazul clonării, nu merită să mergem împotriva tradiţiei bisericeşti şi să rezolvăm negativ întrebarea dacă sunt sau nu oameni aceste “ciudăţenii”.

Mai există în scrierile bisericeşti precauţii împotriva activismului care depăşeşte limitele lumii create de Dumnezeu. Nu arareori, ele sunt folosite ca argument care explică ostilitatea ortodoxiei în faţa clonării. Dar dacă ar fi să folosim cu sinceritate acest argument, atunci ar trebui să interzicem să se mai ardă în biserici lumânări de parafină (această substanţă nu a existat în “lumea creată de Dumnezeu” până la apariţia chimiei omeneşti), să se toarne vazilină în candele, să se poarte haine sintetice, să se coacă anafure (ele doar nu cresc în curtea bisericii) şi, în genere, să interzicem traiul în lumea culturii. Lumea “noosferei” (nu în sensul oculto-cabalistic, ci în sensul pur culturologic: noosfera ca lume de care s-a atins activitatea omenească) este mediul nostru de viaţă inevitabil. Şi aici e foarte greu de hotărât: ce putem atinge noi cu „dreapta noastră reformatoare” şi ce nu. În orice caz, interdicţia de a schimba lumea şi chiar omul nu se susţine (numai dacă noi nu vrem să anulăm medicina ca atare). Pot fi puse în discuţie doar scopul şi urmările intervenţiei noastre. În încheiere, vreau să atrag atenţia că goana nesăbuită după argumente teologice împotriva clonării poate da rezultate neaşteptate. Cât n-ar părea de straniu, clonarea este înfăptuirea unei scheme prezente în literatura ascetică. În orice caz, în şcoala lui Origen (în particular la Sf. Grigore de Nyssa), exista presupunerea că omul, până la cădere, era capabil de o înmulţire în afara sexualităţii, de o astfel de înmulţire a neamului său care să nu fie legată de plăcerea trupească.

Altă problemă este că adepţii clonării susţin această idee, desigur, nu din simpatie pentru extremităţile ascetice. Visul lor nu este înmulţirea fără excitarea sexuală, ci jocurile erotice lipsite de complicaţiile gravidităţii şi ale naşterii. Dar aceasta iarăşi este o problemă de o posibilă utilizare socială a clonării, şi nu o problemă de atitudine faţă de clonare ca atare.

Aşadar, după părerea mea, clonarea în sine nu este păcat. Nu este încălcarea vreunui aspect al învăţăturii biblice. Dar este foarte mare pericolul folosirii clonării în scopul păcatului, şi de aceea ar fi mai înţeleaptă şi mai morală abţinerea de la astfel de experimente ciudate.

Prin acest text, eu am vrut doar să-i ajut pe oamenii bisericeşti să poarte discuţii referitoare la clonare, să-i ajut în alegerea acelor argumente care să nu fie trase de păr, care să nu fie criptocatolice şi care să fie înţelese de oamenii neîmbisericiţi. Iarăşi repet: noi suntem împotriva clonării. Dar noi suntem împotriva ei nu pentru că ne apărăm catehismul nostru ortodox, ci pentru faptul că suntem pur şi simplu oameni, iar motivele pentru care noi ne împotrivim clonării sunt aceleaşi ca şi la oamenii din afara Bisericii. Unele argumente se vor dovedi a fi aceleaşi cu ale oamenilor necredincioşi. Unele se vor dovedi că circulă nu numai la noi, ci şi în mediul altor tradiţii religioase. Dar argumente serioase, care să fie specific creştine, eu încă nu am reuşit să găsesc. Nu trebuie să ne ruşinăm de asta. Dimpotrivă, faptul merită evidenţiat: căci şi aşa se depun nu puţine eforturi de către oponenţii noştri pentru a ne conferi în ochii opiniei publice chipul unor “ludiţi”, reacţionari, duşmani dintotdeauna ai ştiinţei. De aceea e cazul să subliniem: lupta noastră nu este împotriva ştiinţei. Noi pur şi simplu vrem ca folosirea performanţelor ştiinţei să fie omenească sau deloc.

Traducere din ruseşte de ierodiacon Savatie

 ASPECTE CARE DEMONSTREAZĂ CINE SUNT EI CU ADEVĂRAT

ROMANO-CATOLICII. FAPTE TRECUTE ŞI ACTUALE ALE NESINCERITĂŢII LOR

Orice analist avizat şi sincer dar mai ales aparţinând Bisericii celei dreptmăritoare, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia si politica pe care o desfăşoară Vaticanul şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii dreptmăritoare dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la ortodoxie. Iată opinia reputatului canonist român, părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

“Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme(…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice;7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi.”

“De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea el nu poate să existe la eretici, căci prezenţa lui la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă.” Recomandăm cu căldură acest articol al Pr. prof. Liviu Stan, în care acesta, cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi sinoadelor locale, arată fără putinţă de tăgadă că: “Trebuie să se conceadă că Biserica ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să stabilească intercomuniune in sacris cu ea, sau să fie primiţi în Ortodoxie.” (articolul se numeşte “Succesiunea apostolică” şi a apărut în revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările romano-catolicilor, că ei promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă( ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente”şi “Orientale Lumen”),trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii noştri studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel (1698-1701); el a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat- tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Liturghia lor. Ei trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al-XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a-IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Ea a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare”(1). Se găsesc deasemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” ( din1917), “Institutul Biblic Pontifical”( pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum”, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin”(1).

AGGIORNAMENTO ÎN TEOLOGIA ROMANO-CATOLICĂ

 “Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză…Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii.” David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni.”

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis”-scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. (2) În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de actualul papă Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; el este profesor de teologie în Franţa şi a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei.(2) O personalitate de marcă a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. El a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, el a fost primit în audienţă de papa IoanVI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican” ).Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea(pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J.Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acel versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând:” cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid.” – în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme” (3)

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor.”- în “Catholic Family News” (3). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea -adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” ( Chicago,26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi deasemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. (3) După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.2) Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă” 3) Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”. 4) Atenţia comună atât iudeilor cât şi creştinilor este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică. (4) Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii”. (4) Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui.”(4)

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire. Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu-Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer , când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox. Acesta confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: ” O, adunătură vicleană şi desfrânată(adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ca te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul?”(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II -lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine.” Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

 Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II.

A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Nu papa Ioan Paul al II-lea sau predecesorii săi au distrus romano-catolicismul; romano-catolicii înşişi au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Trupul cel Unul al Sfintei, Soborniceştii şi Apostolicii Biserici( Biserica Ortodoxă).

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii? În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare.” Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”-în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate- urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.”(Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime este spurcat precum urina şi fecalele.”(Articolul2) (5).În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta ” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă in Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura ( vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist.) În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi..” Şi mai mult:” Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile.”(5) Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?(5)

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în Biserica Romano-catolică:” totul se va schimba : cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi.” Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair , papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost , de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.(5)

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua- Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 deaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism.”(5) De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, nemaiascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.(5)

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago(1893) şi Paris(1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile.”, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul sec. al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al-II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. El a primit în bazilica Sfântului Francisc ,în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M.Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii.”(5)

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea ei( “Subminarea Bisericii Catolice”), că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer”) sau la alte reviste(ca “The National Review”). Mary Ball afirmă că papaIoan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan XXIII şi de asemenea paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca( care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune:” Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian .”

CONCLUZII

 2.”Rugăciune şi Lumină Mistică”, Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, Edit. Dacia, Cluj, 1998

3″.Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, in Rev. “Francmasoneria”, pg.49-51, nr1, 1999.

4.”Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim.Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, Mănăstirea Slătioara, 1997.

5.”Cine atacă Biserica Romano-catolică?” artic. Internet, “Romanian Historical Studies”

6.”Studii Teologice”, nr.5-6, 1955.

Cărţile de Cult ortodoxe conţin multe texte dogmatice. Printre acestea se află şi texte împotriva monofizismului şi monotelismului.

Principalele idei din aceste texte sunt următoarele:

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi (un Ipostas în două firi);

2. Cele două firi sunt neamestecate;

3. Cele două firi au rămas neschimbate;

4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască;

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos;

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări;

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi;

          8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril;

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi două lucrări pe Hristos, să fie anatema;

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască.

          Importanţa dogmatică a acestor texte se poate vedea atât prin studierea lor directă, cât şi din înverşunarea ereticilor împotriva lor. Ereticii monofiziţi şi ecumenişti încearcă să îndepărteze textele antimonofizite din toate cărţile de cult şi să-i pregătească pe credincioşii ortodocşi să accepte cărţile modificate.

La a patra Consultaţie neoficială dintre ortodocşi şi monofiziţi din 1971 de la Addis Abeba, s-a hotărât „să se organizeze un program educativ în Biserici, atât înainte, cât şi după ridicarea anatemelor, mai ales acolo unde anatemele şi condamnările au fost înscrise în textele liturgice şi în imnografia Bisericii, pregătindu-i pe credincioşi să accepte textele (rugăciunilor şi cântărilor) sub forma revizuită, care înlătură condamnarea. Pentru aceasta, fiecare parte trebuie să folosească revistele bisericeşti şi alte mijloace de informare în vederea pregătirii pastorale a credincioşilor.” (cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, p. 111).

Shenouda III, patriarhul monofizit al copţilor a afirmat că „trebuie ridicate anatemele. După aceea trebuie să vorbim poporului credincios despre această unitate şi dacă există ceva în cărţile noastre de istorie, teologie sau liturgice, care să considere pe ceilalţi eretici, acesta trebuie exclus. ” (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 3)

Iar fostul decan al Facultăţii de Teologie de la Bucureşti a declarat: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bisericilor Vechi Orientale (monofizite – n. n.), condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episcopului ortodox.” (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Vestitorul Ortodoxiei, 31 ianuarie 2005, p. 13, col. 3)

          În continuare prezentăm principalele idei din textele antimonofizite.

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi

„Taina cea din tine, Preacurată, mă îndeamnă iarăşi a grăi despre Dumnezeu. Şi lăudându-te, îndrăznesc a-ţi cânta aşa: Bucură-te auzire străină, Fecioară Maică, pentru că fără sămânţă ai născut pe Dumnezeu, Unul în două firi.

          (Minei, 9 septembrie, la Utrenie, Cântarea 1)     

„Un Ipostas în două firi ai născut Preacurată, pe Dumnezeu Cel întrupat, Căruia toţi îi cântăm: Dumnezeule, bine eşti cuvântat. ”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „Cuvioase Părinte de Dumnezeu purtătorule Teodosie, aflând curat sufletul tău, precum a dorit, Darul Preasfântului Duh s-a sălăşluit întru tine ca o lumină preacurată. Cu a căruia lucrare luminat fiind împodobit, neîncetat slăveşti pe Hristos unul Fiul în două firi, cel ce s-a botezat cu mâna Mergătorului înainte, şi s-a mărturisit cu glasul Tatălui.”    

          (Minei, 11 ianuarie, la Vecernie)

„Împăratul cerurilor pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat, şi cu oamenii a petrecut. Că din Fecioară curată trup luând, şi dintr-însa ieşind cu luarea, unul este Fiul  îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta pe Acesta desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, cu adevărat propovăduindu-l, mărturisim pe Hristos Dumnezeul nostru; pe Care roagă-L Maică nenuntită, să se miluiască sufletele noastre.”

          (Minei, 25 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Doimea mucenicilor celor nebiruiţi bărbăteşte a binecuvântat unimea dumnezeeştei Fiinţe în trei Ipostasuri; iar pe Cuvântul Cel întrupat L-a propovăduit un Hristos în două firi.”

          (Minei, 31 ianuarie)

„Pe Dumnezeu, Fecioară, L-ai zămislit, pe Hristos în feciorie L-ai născut, pe Cel ce S-a întrupat din tine, Preacurată; pe Fiul Unul-Născut într-un Ipostas, dar cunoscut în două firi, că S-a preaslăvit.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul întâi, la Utrenie, Cântarea 1)

„Întocmai este cu Tatăl Fiul Fecioarei, Cuvântul lui Dumnezeu, Ipostas desăvârşit în două firi, Iisus Domnul, Dumnezeu şi om desăvârşit. ”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al treilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Arătatu-te-ai Biserică Preasfântă a Fiinţei celei mai presus de fiinţă, că pe Sfântul Dumnezeu, ca o Sfântă, cu sfinţenie L-ai născut, Fecioară, din Duhul Sfânt, într-un Ipostas şi în două firi.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Duminică seara, Cântarea a 7-a)

2. Cele două firi sunt neamestecate

„În două firi mai presus de fire unite, Fecioară curată, ai născut neamestecat pe Hristos, Căruia strigăm: Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.”       

          (Minei, 14 noiembrie, la Utrenie, Cântarea 7)

„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă  Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată naşterea ta? Că Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Fiul Unul Născut, Acelaşi din tine cea curată a ieşit, negrăit  întrupându-se. Din fire Dumnezeu fiind,  şi cu firea om făcându-se pentru noi. Nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecat fiind cunoscut. Pe Acela roagă-l Curată  cu totul fericită, să  se mântuiască sufletele noastre.”

          (Minei, 30 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Pe Unul Dumnezeu Cel ce negrăit S-a născut din Unul Dumnezeu, fără de mamă, tu, Fecioară, L-ai născut fără de tată, Care poartă un Ipostas şi două firi unite şi neamestecate.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 5, Joi seara, Cântarea a 8-a)

3. Cele două firi au rămas neschimbate

„Zămislit-ai în pântece Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul Cel fără început, făcându-se asemenea cu noi, pentru noi, şi cunoscându-se în două firi neschimbat.”

          (Minei, 19 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 6)

„Zămislit-ai în pântece, Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără de început, Care pentru noi oamenii S-a făcut Om, precum suntem noi, fără de schimbare, în două firi cunoscut.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Sâmbătă seara, Cântarea a 6-a)   

          4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască

„Pe firea omenească, cea cu care Te-ai făcut pătimitor şi muritor, Cel ce eşti fără patimă cu Dumnezeirea cea fără materie, nestricăcioasă făcând-o, pe cei omorâţi, Hristoase, din adâncurile iadului i-ai înviat.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al doilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Înfricoşătoare şi de negrăit este, cu adevărat, taina care s-a săvârşit în tine, Preacurată! Că  ai născut pe Cuvântul, Cel ce este pricina tuturor, întrupat prin Duhul Sfânt, mai presus de pricină şi de cuvânt, Care a luat trup din tine, neschimbată rămânând a Sa fire. Că unindu-se amândouă în chip de sine stătător într-un Ipostas, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, arătând întregimea în amândouă firile, prin însuşirile lucrătoare. Că pătimind pe Cruce cu trupul, Acelaşi a rămas fără de patimă cu Dumnezeirea; ca un om murind, a înviat a treia zi ca un Dumnezeu, doborând stăpânirea morţii şi mântuind din stricăciune neamul omenesc.” 

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al şaptelea, la Vecernia Mică)

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos

„Nicicum nu ai îngăduit de Dumnezeu grăitorule să suferi a se propovădui întru Hristos o fire alcătuită, ci tu i-ai vânat cu mreaja dogmelor tale şi i-ai adus iarăşi la lumină.”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 5, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări

„Propovăduit-ai Cuvioase Maxime, pe Cel ce pentru îndurare S-a făcut om precum bine a voit, cum că se înţelege în două voiri şi în două lucrări,  îngrădind gurile ereticilor, cele deschise ale celor spurcaţi, cari din supărarea diavolului, carele a meşteşugit răutatea, îl socotesc pe Dânsul  întru o voire  şi întru o lucrar.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Vecernie)

„O fire, o voire, o lucrare  în Treime ai vestit, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat l-ai propovăduit în două firi, în două voiri şi în două lucrări; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Nu ai  propovăduit Părinte două voiri întru Hristos despărţite, cu împrotivire de gând, ci mai ales osebite, după felurime firească; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Ţiind dumnezeeştile tale cuvinte, ca pe un stâlp dreptei credinţe  Părinte, pe Unul din Treime credem  în două  firi şi în două voiri; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „O fire, o voie, o lucrare în Treime ai propovăduit, cuvântând de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat Părinte mărturisindu-l  în două  firi, în două voi, şi în două lucrări, Maxime prea înţelepte, descoperitorule al celor dumnezeeşti, tu ai stricat eresul celor vrăjmaşi lui Dumnezeu, de care tăindu-ţi-se mâna  şi limba, te-ai arătat mucenic.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Svetilna)

          „Cel ce este în sânurile cele nematerialnice ale Tatălui în pântecele tău, Curată, S-a sălăşluit şi trup fără schimbare S-a făcut din tine, Ceea ce nu ştii de nuntă rămânând ceea ce a fost cu firea, adică Dumnezeu. Pentru aceasta ne închinăm Lui, Cel ce este desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, Acelaşi întru amândouă chipurile; pentru că amândouă firile sunt într-însul cu adevărat, şi toate însuşirile Lui cele fireşti îndoite le propovăduim, după cele două firi, cinstind două lucrări şi două voiri.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al optulea, la Vecernia Mică)

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi

„Învăţăturile eresului lui Sever celui cu credinţă rea, le-a surpat dumnezeescul Dometian; iară credinţa cea nevătămată şi dreaptă o a vestit cu dumnezeească cuviinţă, propovăduind pe Dumnezeu cel lăudat şi preaslăvit.”       

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

„Aşezământurilor apostoleşti osârduitori păzitori aţi fost Sfinţi Părinţi, căci o fiinţă a Sfintei Treime a fi, cu dreaptă credinţă învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi surpat; cu carele împreună şi pre Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu-l, aţi defăimat pre Nestorie, pre Eutihie şi pre Dioscor, pre Savelie şi pre Sever cel fără de cap. De a cărora amăgire rugaţi-vă să ne izbăvim noi, ca vieaţa noastră nespurcată întru credinţă să se păzească rugămu-vă.”

(Mineiul lunii iulie, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon (Calcedon) care s-au adunat la Sfântul şi a toată lumea al patrulea Sobor, la Stihoavnă)

„Binecredincioasă adunarea Părinţilor, strângându-se oarecând asupra lui Eutihie, cu adevărat pre Mântuitorul l-au adeverit în două firi nedespărţite, învăţăturilor dumnezeescului Părinte Chiril urmând arătat, şi rămâind întru dânsele.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon Cântarea 1, al doilea Canon)

„Cei ce vă făliţi fără ruşine cu cuvintele lui Sever cele pline de otravă de moarte aducătoare, ruşinaţi-vă pururea, depărtându-vă toţi de Biserică, ca nişte lupi şi câini răpitori.

Adunările şi credincioşii, pre Atotfăcătorul şi Mântuitorul în două firi nedespărţite, şi în două voi şi lucrări îl cinstim. Pentru aceasta înşelăciunea lui Sever de tot o lepădăm.

          Veniţi să lepădăm arătat înşelăciunea lui Sever, a lui Eutihie şi a lui Iacov, a lui Teodor şi a lui Dioscor împreună cu aceştia. Iară Sinodul al patrulea al drept slăvitorilor Părinţi să-l lăudăm cu cântări dumnezeeşti.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 3)

„Spune nouă nebune Severe şi zadarnicule, cum să fie o fire împreunată lumina cea fără de început, Cuvântul şi Fiul Tatălui? Că de zici aşa, şi altă fire ai însemnat; că trupul şi Cuvântul nu este o fiinţă, ci două sunt, nesocotitule.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 4)

„O Severe! Firile lui Hristos nu le amesteca rău, călcătorule de lege, pentru că cei ce s-au adunat, şi toţi prea fericiţii învăţători, în două firi, şi într-o faţă pre Hristos tuturor vestindu-l, au aşezat.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 5)

„În două firi, şi în două lucrări mărturisind pre Hristos neamestecat, şi neschimbat, înşelăciunea lui Sever o biruim.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 7)

În Sinaxarul Sfântului Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (3 decembrie) se află o minune referitoare la întoarcerea unui monofizit severian. Această minune lipseşte în ediţiile noi ale Mineiului pe decembrie.

„În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii 454, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Şi, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, şi-a împărţit averea la săraci şi zidind o biserică cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi. Şi pentru că s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, şi-a aşezat lucrurile eparhiei sale, şi a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, şi ajungând la Sfintele locuri şi, închinându-se, s-a dus în Lavra Sfântului Sava.

Iar Sfântul Sava l-a primit pe el fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, şi vrând ca să cerce ascultarea şi răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Şi, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva şi fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sânbăta şi Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obşteştile slujbe ca să cânte împreună şi să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.

Văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: «Lasă puţin, Stăpâne, că trebuie mai întâi să cunoşti faptele mele şi, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie.»

Şi mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit că el a fost Episcop al Coloniei, s-a înspăimântat şi a zis către fericitul Sava: «Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot.»

Acest Cuvios, umblând odată pe cale şi ostenind, a leşinat. După aceea, făcând rugăciune, a fost răpit în văzduh şi s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare de locul acela.

Cândva au venit perşii şi au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi mergând şi la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari şi chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată.

Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine şi pe un altul răucredincios, adică pe un monofizit şi, cerând creştinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: «Ţie, ca unui dreptcredincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever». Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de Soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

Preacuviosul Ioan a fost sfinţit Episcop, când era de două zeci şi opt de ani şi pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci şi opt. Deci, toţi anii vieţii sale au fost o sută patru. Şi aşa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.”

8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril

„Chiril pre Hristos propovedueşte în două firi, şi în două lucrări, eresul lui Sever celui fără minte biruind. Pentru aceasta toţi întru învăţăturile lui să rămânem.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 6)

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi lucrări pe Hristos, să fie anatema

„Cela ce nu propovedueşte în două firi şi lucrări pre Hristos Cuvântul Tatălui, să ia anatemă. Că Sinodul al patrulea al Sfinţilor Părinţi înţelepţeşte aşa a aşezat, deci toţi să-i fericim pre dânşii.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 1)

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască

          „Acest sfânt şi a toată lumea Sobor s-a făcut în zilele lui Marcian şi Pulheriei binecredincioşilor împăraţi (pomeniţi la 17 februarie), adunându-se Sfinţii Părinţi cu Darul Duhului Sfânt în vestita biserică a Sfintei Eufimia, şi adeverind sfântul Simbol al celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi, ce au fost la Niceea strânşi. Pe care l-au întărit, şi l-au pecetluit şi celelalte Soboare.

          Pentru că  ocârmuind împărăţia Teodosie feciorul lui Arcadie, a fost o întâmplare ca aceasta: Oarecarele Eutihie monah şi preot s-a făcut începător eresului, zicând pe Domnul nostru Iisus Hristos a fi întru o singură fire şi întru o singură lucrare. Pentru aceste erezii a fost caterisit de Flavian Patriarhul Constantinopolului, şi de ceilalţi dreptcredincioşi. Iară Eutihie având ajutor pe cei fără de Dumnezeu fameni ai împăratului, n-a încetat a face amestecături şi turburări, până ce a murit Teodosie. Deci după ce a luat Marchian împărăţia, a poruncit să se facă a toată lumea Sobor, şi s-au adunat şase sute treizeci de Episcopi, şi alcătuind şi o parte şi alta, adică dreptcredincioşii şi ereticii, două tomuri, şi deschizând racla Sfintei Muceniţe Eufimia, le-au pecetluit şi le-au pus pe pieptul ei, şi peste puţine zile făcând rugăciune, şi deschizând, au văzut şi s-au spăimântat; pentru că au văzut tomul ereticilor lepădat sub picioarele Sfintei, iară al dreptcredincioşilor ţinându-l în cinstitele sale mâini. Aceasta făcându-se s-au îngrozit toţi, văzând o minune ca aceasta. Şi întorcându-se mai vârtos spre credinţă, au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face în toate zilele minunate, şi peste fire lucruri, spre întoarcerea şi folosul celor mulţi. Şi se face pomenirea aceasta în sfânta biserica cea mare.”

(Mineiul lunii iulie, Duminica Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, Sinaxar)

Bibliografie

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

 Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de „mişcare ecumenică” pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credinţe greşite), Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice sau în Sfinte Sinoade Locale, statornicind dreapta credinţă şi combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri: ecumenism romano-catolic şi ecumenism protestant.

După criteriul scopului, există ecumenism creştin şi ecumenism panreligios.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, papistaşii (romano-catolicii), anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Mişcarea sincretistă Noua Eră (New Age) are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic şi o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

– să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune;

– să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

– să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale. [1]

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Papistaşii, protestanţii şi anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că şi adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este şi mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă i se spune că ambele sunt ortodoxe, el se gândeşte că poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› şi ‹‹unirea este iminentă››.” [2]

Chiar şi ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios”. [3]

Prin întovărăşirea şi rugăciunea împreună cu ereticii, cugetarea ortodoxă se vatămă, dobândind înclinaţii eretice. Acesta este unul din motivele pentru care Sfinţii Părinţi interzic întovărăşirea cu ereticii.

La dialogurile ecumeniste, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12, 9).

Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i ajuta să vină la Adevăr. [4]

Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toţi să primească dreapta credinţă şi să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Prin ecumenism nu se urmăreşte unitatea întru Adevăr, ci se poartă dialoguri pentru a se ajunge la un compromis dogmatic şi la recunoaşterea bisericească reciprocă.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” [5]

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „să-i ţină în credinţa ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toţi la unirea întru credinţa ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toţi de unirea întru Duhul Sfânt şi să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” [6] De o astfel de unitate avem trebuinţă, nu de ecumenism.

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre orto­docşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

„Articolul Mitropolitului Damaschin al Elveţiei, copre­şedinte al Comisiei Mixte de Dialog între orto­docşi şi anti­cal­cedonieni, cu titlul: „Dialogul Teologic dintre Bise­rica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orien­tale. Reflecţii şi per­spective” (Episkepsis, 516/ 31‑03‑1995) a pricinuit Sfân­tului Munte şi mai multă nelinişte în privinţa evolu­ţiei acestui Di­alog Teologic.

Este cunoscut faptul că se încearcă înfăptuirea unei uniri pripite între ortodocşi şi anticalcedonieni, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a nesolu­ţionării unor probleme eclesiologice serioase, cum ar fi, de pildă, acceptarea fără rezerve din partea anticalcedonienilor a Hotărâ­ri­lor dogmatice ale Sinoade­lor Ecumenice, precum şi a sfin­ţe­niei şi ecumenicităţii acestora.

Comisia Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte con­sti­tuită pentru a analiza dialogul dintre ortodocşi şi anticalce­donieni, în referatul ei (din 1 februarie 1994), îşi manifestă rezervele în ceea ce priveşte evoluţia acestui di­a­log teo­lo­gic, afirmând că acesta în nici un caz nu va con­duce la o unire întru Adevăr, singura accep­tabilă din punct de ve­de­re orto­dox. Aceleaşi rezerve au fost expri­mate şi de distinşi pro­fe­sori ai Facultăţilor de Teologie precum şi de alte perso­na­li­tăţi ale vieţii biseri­ceşti în stu­dii speciale pe această temă. […]

Conştienţi de acest pericol al unirii cu anticalcedo­nie­nii pe baza unor premize neortodoxe, sun­tem cuprinşi de o mare nelinişte. E pusă în primej­die cre­dinţa în­săşi, lucru cu care nu ne este permis să ne jucăm. Simţim că este de responsabilitatea noastră să apărăm şi să păstrăm dogma şi eclesiologia Sfintei Bise­rici slobode de orice născo­cire, aşa cum le‑am primit de la Sfinţii Pă­rinţi.

De aceea, evidenţiind toate acestea şi adresându‑ne:

– Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Bartolo­meu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

– Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor isto­rice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Si­noade din cadrul acestora,

– Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredin­cios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

[…]

10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii So­borni­ceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereti­cilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în du­hul lip­sei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dra­goste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împo­triva memoriei sfinte a dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi nu­meşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvân­tului, organe ale Duhului etc.;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Biseri­cii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consen­sul Sfintelor Sinoade Locale;

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cu­noscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronun­ţat în prea­labil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămă­tor pentru po­porul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pri­cina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.

11. Decizia extrem de neliniştitoare a Comisiei Mix­te privitoare la „curăţirea” cărţilor liturgice de tex­tele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte ere­tici.

Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Măr­tu­­risitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecu­menic vor fi mutilate. Sinaxarele multor Sfinţi vor în­ceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple pi­ese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poată fi în­depărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt ele­mente fundamentale ale Ortodoxiei, care, odată eliminate, pot pri­cinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia?

După părerea noastră, această decizie constituie o ino­vaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.

* * *

Denunţând toate acestea Patriarhiei Ecumenice, Cin­stitelor Ierarhii ale Bisericilor Ortodoxe, Sfinţitului Cler şi poporului dreptcredincios, afirmăm cu smerenie că sun­tem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialo­gului Teo­logic pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi orto­docşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibi­litatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hris­tos, de care sunt separaţi de cin­cisprezece veacuri.

Credem că prin harul lui Dumnezeu strădania co­ro­bo­rată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezul­tate po­zi­tive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împo­triva Unicului Adevăr – să nu fie! –, declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire minci­noasă.

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă. ” [1]

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)

Ereticii să fie anatema:

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9)

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.“ [1]

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie.“ [2]

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici. “ [3]

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[4]

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” [5]

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.” [6]

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” [7]

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism sau nestorianism, care susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.

          Din opoziţie nechibzuită faţă de nestorianism, a apărut monofizismul extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un Sinod Local din Constantinopol (448).

          După ce a refuzat de câteva ori să se prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi, şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este ortodox.  Prin întrebări mai precise, s-a cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea, Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură fire.”

În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută ajutor omenesc la puternicii zilei.

          Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.

          În august 449, s-a convocat în Efes un sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu (personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui sinod.

          Sinodul tâlhăresc a produs mare confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, când patriarhul era eretic.

La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian. Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.

În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:

„Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,   cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.” (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 27)

La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul (457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.

La Alexandria era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian, acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.

Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii, şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.

Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.

Sfântul Ierarh Leon al Romei şi Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.

Arhiepiscopul Leon al Romei a trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon, cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.

O ultimă încercare de împăcare a făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat, ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des folosită de eretici: condamnă şi unele doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.

În faţa acestei rezistenţe absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin (Marea Neagră), în Cherson.

După moartea patriciului Aspar, influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon, care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit. Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel: episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.

Enciclica monofizită a fost semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei, de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.

Însă poporul binecredincios era îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.

Numărul monofiziţilor devenea din ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii, şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă; iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.

Temându-se de poporul dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie 476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.

Cu toată simpatia pe care Zenon o păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică, de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24 octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.

Dar monofiziţii nu au fost mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase, patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi. Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii), iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat edictul.

Acum, în loc de două grupări (ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ, în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele de „schisma acachiană”.

Unii episcopi ortodocşi alungaţi din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril, egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea, egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă, au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit de Acachie la liturghie.

La întoarcerea delegaţilor la Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.

Sentinţa condamnării patriarhului Acachie  a fost trimisă la Constantinopol prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj, monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.

Ca răspuns la condamnare, Acachie a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.

Vedem de aici cât de periculos este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe ortodocşi.[1]

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului.”

Unirea ortodocşilor cu monofiziţii – care se încearcă în zilele noastre din motive politico-economice – este o componentă a ecumenismului.

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, romano-catolicii, anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

O singură credinţă este adevărată; un singur Botez este adevărat:

„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)

Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte”. (I Timotei 6, 3-4)

Se cuvine să păstrăm dreapta credinţă pe care am învăţat-o de la înaintaşii noştri binecredincioşi:

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri”. (Evrei 13, 7-9)

Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [1]

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune că „Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.” [2]

Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.”[3]

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

La această întrebare găsim răspuns în capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Şi era Bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune şi viaţa curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

          – Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

          Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a spus :

          – Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

          – Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, din faptă, care este credinţa cea adevărată.

          Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui şi i-a spus :

          – Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi adevărul !

          Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa lui şi-i spune:

          – Vino să vezi adevărul !

          Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc şi îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva.

          – Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă şi Sobornicească, aşa cum ţi-a spus Bătrânul. Căci îţi spun : chiar dacă ai săvârşit toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credinţă.

          La cuvântul acesta fratele şi-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.”

          Iată unde se chinuiesc ereticii monofiziţi: Eutihie şi Apolinarie, Dioscor şi Sever!

Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi reprezentanţi ai monofiziţilor a început în anul 1964 la Aarhus – Danemarca. De atunci au avut loc mai multe întâlniri neoficiale şi oficiale.

Care sunt roadele acestui dialog care durează de peste 43 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât:

–  să nu-i mai considere eretici  pe monofiziţi;

–  să se considere că ortodocşii şi monofiziţii au aceeaşi credinţă;

–  să ridice anatemele date de Sfinţii Părinţi la Sinodul Ecumenic de la Calcedon;

–  să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la nişte eretici;

–  să modifice Istoria Bisericească în funcţie de rezultatele dialogului, eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;

–  să introducă în calendarul Bisericii Ortodoxe – ca Sfinţi – pe ereticii monofiziţi anatematizaţi;

–  adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”, iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;

– după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire în comun). [1]

Acestea sunt roadele dialogului ecumenist. I-au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi, modificând Istoria Bisericească şi considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinţii Părinţi la Sfintele Sinoade Ecumenice. S-au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici anatematizaţi. Au batjocorit credinţa ortodoxă, considerând-o una cu credinţa rătăcită a monofiziţilor. Şi – dacă vor ajunge – vor strica turma lui Hristos prin împărtăşire în comun cu ereticii. Bine scrie într-un Canon că ereticii „sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos  şi batjocoresc moştenirea credinţei.“