[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=HmXYLU1tXwc]

Cuvântul părintelui Ioan Şişmanian la comemorarea martirilor legionari de la Râmnicu Sărat
28.09.2013

Simbol al rezistenţei anticomuniste din Vrancea, părintele Marcu s-a născut la 28 noiembrie 1906 în localitatea vrânceană Poiana, într-o familie cu tradiţie preoţească. A suferit martiriul închisorilor comuniste timp de 15 ani şi a plecat la Domnul printr-o moarte violentă. Mare trăitor al Ortodoxiei şi iubitor de neam, este încă unul dintre numeroşii preoţi ortodocşi care s-au jertfit pentru credinţă, putând fi trecut în rândul martirilor.

În 1928 a absolvit Seminarul Sf. Gheorghe din Roman, apoi s-a înscris la Facultatea de Teologie din Iaşi, pe care o va termina mai târziu, din cauza greutăţilor. La 1 noiembrie 1929 este numit profesor la Şcoala Normală de învăţători din Focşani, unde a stat până la 1 decembrie 1931. La 11 ianuarie 1931 se căsătoreşte cu Elena Chifulescu, cununat fiind de liderul Mişcării Legionare, Corneliu Z. Codreanu. A avut trei copii: Gabriela, Mihaela şi Corneliu.

Este hirotonit pe seama parohiei Nistoreşti, 1931. A intrat în organizaţia legionară încă din 1929, devenind şef legionar de plasă, apoi şef pe judeţul Putna, până în 1938, când s-au desfiinţat partidele politice. În timpul represiunii din decembrie 1933, după uciderea lui I. Gh. Duca, este arestat şi dus la penitenciarul Focşani timp de peste o lună, fără mandat de arestare şi fără explicaţii. Ridicarea şi sfinţirea unei troiţe, în mai 1936, din iniţiativa sa şi cu participarea preotului Vasile Boldeanu şi altor lideri legionari, va constitui cap de acuzare ca „acţiune legionară”. continuare »

Avem informații că la Periprava s-au încheiat săpăturile în urma cărora s-au descoperit osemintele celor martirizați în colonia de muncă din perioada comunistă. Gropile comune au fost acoperite, în grabă, arătând ca și până înainte de săpături, fără ca sufletele celor îngropați să se bucure de o reînhumare creștinească. Care a fost scopul dezgropării lor? Să fie doar pentru condamnarea cu tam-tam a câtorva torționari șefi? Și asta ca să fie închisă gura celor care încă mai cer condamnarea reală a comunismului? Sau poate și de frica cinstirii unor noi sfinți ai închisorilor?

Se spune că la nivelul țării, în gropile comune de pe lângă lagărele comuniste ar fi în jur de 100. 000 de victime, îngropate pe ascuns, fără judecată și care așteaptă un gest de recunoștință și o slujbă de înmormântare, cum se cuvine fiecărui creștin. Mai importantă este cinstirea acestor martiri ai neamului decât vânătoarea de torționari octogenari, care până acum au huzurit pe bani mulți ai statului. Constatăm cu durere că statul şi-a făcut datoria, dar biserica încă mai are reţineri.

„Nu cred că sunt în stare să vorbesc despre Părintele Justin Pârvu pentru că nu m-am întâlnit niciodată cu el. Însă, am ştiut unul de altul, şi mai mult decât atât, mi-a trimis mesaje că au venit oameni pe care i-a trimis la mine spunându-le „mergeţi şi la Justinian”. M-a apreciat şi pot să spun acelaşi lucru despre el. De aceea, spun că nu sunt în stare să vorbesc despre el, din moment ce nu ne-am întâlnit. Dar îi ştiu activitatea şi am citit ce a scris. Ştiu cât s-a luptat pentru a scoate la lumină adevărul despre mărturisitorii şi mucenicii din temniţele comuniste.

Am vorbit şi cu alte ocazii despre cei care au suferit pentru credinţă în temniţele comuniste. S-a vorbit de subiect cu „acul scos”, dar eu am spus direct şi clar faptul că toţi cei care s-au jertfit şi au suferit acolo, sunt sfinţi! Chiar dacă nu sunt trecuţi în Sinaxar.

Toţi care au murit în închisoare, şi care au murit nu numai în închisoare, toţi au dreptul să treacă din suferinţa de aici în rândul sfinţilor din Sinaxar. Sfinţii nu se fac printr-o declaraţie oficială. În biserica apuseană, aşa se fac sfinţii. Să mă ierte Domnul, acolo se formează un tribunal unde există avocatul diavolului, avocatul lui Dumnezeu, şi apoi se discută despre persoana respectivă şi se decide dacă este sau nu este sfântă. Aceasta e metoda bisericii apusene. Biserica Ortodoxă are altă metodă: nu declară pe cineva sfânt, până nu-l declară poporul, până nu-l consideră poporul că-i sfânt. Abia după ce poporul, adică ceata credincioşilor, te consideră că tu eşti un om care ai calităţi, care ai viaţă sfântă, abia apoi Biserica te recunoaşte. Dar, poporul te declară sfânt. Aceasta e metoda. Sfinţi sunt nenumăraţi. Că vor fi trecuţi în sinaxare peste un an, peste doi, peste zece, Dumnezeu va decide. Acesta va fi triumful lui Hristos. Dar pentru aceasta, noi trebuie să ne trudim toţi, noi toţi. Ca să creăm o atmosferă în care cel ce se naşte, cel ce pătimeşte pentru Hristos, poate fi trecut automat din rândul oamenilor păcătoşi în rândul sfinţilor. Asta fiecare poate şi trebuie s-o facă. continuare »

Duminica 8 septembrie, Nasterea Sfintei Fecioare Maria, va avea loc ca in fiecare an comemorarea de la Mislea – unde aducem cinstire suferintei indurate de femeile detinut politic. Comemorarea este organizata ca de obicei de dl. Mihnea Gheorghiu (0721192694), fiul unei marturisitoare din temnita Mislea, doamna Geta Gheorghiu.

• Ora 7:00 plecare cu microbuzul din Bucuresti (ca de obicei de la Schitul Magureanu, aprox. 25 ron/persoana dus-intors).
• Participare la Liturghie la Bisericuta din incinta fostei inchisori Mislea
• Parastas si Agapa
• Intoarcere la Bucuresti cu oprire la locul unde acum 16 ani Parintele Voicescu a avut accidentul in urma caruia a plecat la Domnul si la troita de la Tancabesti.

Sambata 31 august 2013 la ora 12 va avea loc comemorearea anuala de la Fetea (judetul Mures). Catunul Fetea a fost loc de organizare a rezistentei anticomuniste si de refugiu pentru multi studenti legionari in perioada 1945-1948. Dupa 1990 s-a construit aici un monument pentru vesnica pomenire a luptatorilor.

Cezarina Condurache

CODRU-I FRATE CU ROMÂNUL
FACULTATEA DELA FETEA

După 23 August 1944, cotropitorii din răsărit au intrat in tară ca jefuitori. Au pus stăpânire treptat pe pământ, pe bunuri şi pe sufletele noastre. Comunismul si-a arătat coltii. Suferintele materiale şi morale au început. Cu ajutotul tancurilor sovietice, bolşevicii au preluat puterea.

În această situatie, Mişcarea Legionară n-a putut rămâne indiferentă. Steagul ridicat împotriva comunismului, in 1919, a fost reînăltat şi lupta a reînceput. Românii au strâns rândurile in jurul Mişcării, ca să apere neamul, traditia şi pe Dumnezeu.

Studentimea legionară s-a aruncat şi ea in luptă cu tot elanul tineretii. Au sosit in tară camarazii din exil, pe calea aerului, unii paraşutati, iar altii au străbătut pe jos cale lungă, ca să ajungă acasă şi să ia parte la luptă. Dar, mai puternic decât noi, el s-a revărsat asupra întregii tări. Noi însă n-am disperat. Ne-am împotrivit, timp de decenii, prin jertfă şi luptă, căci credeam in destinul creştin al neamului nostru.

În drumurile noastre din 1945, paşii ne-au îndreptat spre dealurile împădurite de pe plaiurile Tâmavelor, între Noul Săsesc şi Agnita spre pădurea Belghiroaia. continuare »

Evocarea portretului marelui mărturisitor, Părintele Justin Pârvu

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=5sbl9bIgPhE]

| atitudini.com

Elementul martiric în tradiţia, adică în continuitatea istorică a popoarelor ortodoxe, reprezintă o componentă a identităţii lor. Niciodată nu lipsesc Martirii, pentru că întotdeauna este necesar să se aducă mărturia creştină în faţa puterilor dominante şi adversare ale lumii, deoarece numai în felul acesta se trăieşte credinţa. Cât priveşte pe cei ce au fost martirizaţi de-a lungul anilor îndelungatei subjugări, îndeosebi în cadrul Imperiului Otoman, s-a impus să fie numiţi Neomartiri, ca distingere faţă de vechii Sfinţi Martiri ai Bisericii. Tocmai această dimensiune importantă pentru Ortodoxie o vom aborda în continuare.

În lupta neamului ortodocşilor[2] pentru supra­vieţuire şi libertate naţională, un loc central îl ocupă Sfinţii Neomartiri[3]. Aceşti noi luptători ai credinţei au revigorat – în diferitele înrobiri de-a lungul perioadei Turcocraţiei, referindu-ne la popoarele ortodoxe incluse prin cucerire în cadrul Imperiului Otoman, cu precădere cel grec – vechea credinţă creştină a martiriului. Ei au fost mai ales tineri, de diferite îndeletniciri, care fie au opus rezistenţă islamizării, care le era impusă, fie au respins-o, după apostazia lor. Cei mai mulţi erau foşti apostaţi care, la un moment dat, se prezentau public chiar în locul în care avusese loc lepădarea lor de credinţă, unde îşi manifestau întoarcerea lor la Ortodoxie, avându-se ca rezultat, după obicei, martiriul lor. Nu ţinteau, însă, moartea, ci erau purtători ai duhului entuziast al vechilor Sfinţi Martiri. Mărturisirea lor avea drept scop respingerea cotropitorului şi confirmarea directă a superiorităţii propriei lor credinţe. Spaţiul duhovnicesc în care se mişca existenţa lor era Biserica, iar forţa motrice a mărturiei lor era Ortodoxia Sfinţilor[4].

1. Sfinţii Neomartiri ca eroi naţionali

Raţiunea, în ce priveşte importanţa naţională a Sfinţilor Neomartiri, pune de la început problema referitoare la legătura dintre Sfinţii Neomartiri şi eroii naţionali, problemă care presupune, la prima vedere, posibilitatea funcţionării a două conştiinţe, în perioada pusă în discuţie, cu siguranţă distincte între ele, una naţională şi cealaltă bisericească. Această problemă a fost deja studiată de multe ori în cercetarea grecească. Căutarea de imbolduri în starea ortodocşilor subjugaţi, pentru a-şi întări prin ele reacţia lor faţă de suveranul din vremea aceea, este legală şi conduce, într-o anumită măsură, la concluzii întemeiate.

 Este foarte clar că în cazul Sfinţilor Neomartiri greutatea mărturiei şi a jertfei lor cade pe credinţă, ca o coordonată, însă, a întregii lor existenţe, în timp ce în conştiinţa eroilor naţionali are greutate eliberarea patriei, un scop în mod deosebit respectabil, dar pământesc şi trecător, după cuvântul Sfântului Cosma Etolul († 1779). Din contră, Sfinţii Neomartiri au pus credinţa deasupra patriei. continuare »

Episcopul ortodox al Covasnei şi Harghitei, Ioan Sălăjan, a apreciat, marţi, că cei din conducerea statului nu vizitează foarte des cele două judeţe, cel mai probabil din motive electorale.

“Prin împărţirea de drapele vreau să le dau românilor dragostea de ţară, un bob de grâu galben şi să-şi amintească şi de ostaşii noştri. (…) Se observă o degradare foarte accentuată a iubirii de ţară şi a conştiinţei de neam, n-aş vrea ca România să rămână o regiune de la Carpaţii de curbură, ci aş vrea să-şi păstreze identitatea ei”, a mai spus episcopul Ioan Sălăjan, marţi, la Antena 3.

Cu puţin timp înainte de a fi răpus de o necruţătoare boală galopantă, în mai 2012, de pe patul spitalului Fundeni, preşedintele Federaţiei Române a Foştilor Deţinuţi Politici, dr. Constantin Iulian, mi-a cerut să fac public studiul referitor la coordonatorii din umbră ai experimentului reeducării prin tortură din închisoarea Piteşti, lucrare pe care mi-o încredinţase cu puţin timp înainte. Florin Dorescu

Fiindcă după Revoluţia din 1989 în cadrul foştilor securişti a apărut o ruptură între cei ce au activat sub Ceauşescu şi cei din timpul lui Dej, am încercat să valorific această ruptură. Cei de pe timpul lui Ceauşescu au început să-i denunţe pe cei din perioada Dej ca autori ai marilor crime, deci şi ai Piteştiului. De la aceşti denunţători am aflat date interesante în legătură cu originea etnică a autorilor din umbră ai fenomenului Piteşti.

Iată aceste informaţii:

• Ministerul de Interne era condus atunci de TEOHARI GEORGESCU, evreu pe numele adevărat BURĂH TESCOVICI;

• Directorul General al Securităţii Poporului: general locotenent GHEORGHE PINTILIE, pe numele adevărat BODNARENCO PANTELEI zis „PANTIUŞA”, evreu cu cetăţenie sovietică;

• Subdirector, g-ral mr. ALEXANDRU NICOLSCHI, evreu, cu numele adevărat BORIS GRUNBERG;

• Subdirector,  g-ral mr. VLADIMIR MAZURU, evreu polonez;

• Director al Secretariatului: mr. WILHELM EINHORN, şi el evreu;

La Direcţia a V-a a Securităţii unde se prelucrau „demascările” de la Piteşti se aflau:

• Director: col. MIHAI DULGHERU, numele adevărat fiind MIŞA DULBERGER, evreu comunist care a emigrat în Israel;

• Şef de serviciu: cpt. MATUŞEI ANDRIESCU, numele adevărat fiind MATUSEVICI NATHAN – evreu, anchetator între 1946-1962;

• Director adjunct: ARITONOVICI SAMUEL (semna ANTONIU SAMI) – evreu, anchetator între 1948-1952, a emigrat în Israel;

• RĂZVAN SERGIU – evreu, anchetator între 1948-1952; a emigrat în Israel;

• NEIDMAN GINGOL – evreu, emigrat în SUA; continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=M9-nuHIbHek]

Mărturia pr. Matei Vulcănescu

| orthodoxiacatolica

Cu durere vă anunțăm plecarea dintre noi a fratelui Costel Condurache, organizator a multe pomeniri închinate Sfinților Mărturisitori din temnițele comuniste. Tragica dispariție s-a petrecut astăzi 29 iulie 2013, orele 19:20, după o agonie de câteva zile în urma unui accident de mașină. Rămâne un model de urmat în propovăduirea sfințeniei și mărturiei naționalist-creștine pe care au dat-o Sfinții Închisorilor din România. Dumnezeu să-l așeze cu drepții! Slujba de înmormântare are loc joi, 1 august, la 12, la Biserica Sapienței, peste drum de Biserica Mihai Vodă.

Citiți și Bunul Dumnezeu să îl odihnească cu drepții pe fratele nostru, Costel

Costel Condurache, prietenul nostru, a avut de săptămîna trecută un accident foarte grav. Întorcîndu-se, cred, din Sfîntul Munte, în Bulgaria maşina în care era s-a rostogolit de cîteva ori. Costel a fost paralizat complet, din cauza unei fracturi a coloanei vertebrale imediat sub gît. Îşi mai putea mişca ochii şi maxilarul, şi cam atît. Lăcrima la gîndul că a ajuns povară altora, după ce în ultimii 23 de ani a dus în spinare, de multe ori la propriu, fizic, toate ostenelile şi greutăţile ultimilor mărturisitori ai unei generaţii exterminate în temniţele comuniste.

Costel era prietenul tuturor bătrînilor deţinuţi politici şi era prezent la toate evenimentele organizate de aceştia, fie că erau la Bucureşti, la Aiud, la Tîrgu Ocna, la Turda, la Cluj sau la Timişoara. S-a implicat personal în editarea a zeci de volume de literatură memorialistică şi în apariţia a cîteva reviste, între care Gazeta de Vest, care apărea la Timişoara la începutul anilor 90, iar mai apoi revista Permanenţe, dar şi multe alte publicaţii. Prin eforturile sale personale s-au salvat amintirile şi memoria unei generaţii întregi, în orice formă a fost cu putinţă: scrise, vorbite, înregistrate. Iernile cu troiene îl surprindeau cu rucsacii de cărţi şi reviste în spinare, încercînd să bucure inimile ultimilor bătrîni scăpaţi din temniţele comuniste.

Dacă astăzi se ştie ceva în România despre Sfinţii Închisorilor, i se datorează, în mare parte şi lui Costel Condurache. Neîncetatele sale osteneli au scăpat de la anonimat şi uitare totală faptele minunate ale jertfei unei întregi generaţii.

Toată disputa născută în jurul Sfîntului Valeriu Gafencu şi în jurul cetăţeniei de onoare oferită lui de primăria oraşului Tîrgu Ocna i se datorează în cea mai mare parte lui Costel Condurache, pentru că el a avut această idee şi a supus-o dezbaterii primăriei oraşului, care a aprobat-o în urmă cu cîţiva ani.

Mare parte din înregistrările şi interviurile cu Părintele Dionysie Ignat i se datorează tot lui Costel, care a insistat pe lîngă ucenicii sfîntului de la chilia Sf. Gheorghe – Colciu să nu lase neînregistrată nici o mărturie şi a primit binecuvîntarea bătrînului pustnic. Prin el, oaza de viaţă duhovnicească de la chilia Bătrînului Dionysie a răcorit ani de zile sufletele însetate de sfinţenie ale celor ce nu au putut ajunge în Athos. Deplin ancorat în trăirea creştină şi în prezenţa la toate slujbele Bisericii, Costel Condurache reprezintă pentru mulţi reperul întoarcerii la Hristos ori al întîlnirii cu El. Cu încă 10-20 de tineri rîvnitori şi neobosiţi precum fratele Costel, România întreagă ar fi arătat astăzi complet diferit.

Costel Condurache are un copil de doi ani şi un altul care e pe drum, în pîntecele soţiei sale. Orice ajutor socotiţi că se poate oferi acestei familii greu încercate, în primul rînd în rugăciuni, dar şi în bani, pentru familia sa sînt binevenite.