După introducerea pe întreg cuprinsul ţării a stării de urgenţă şi de asediu, la 29/30 noiembrie 1938, în satul ilfovean Tâncăbeşti, 14 legionari în frunte cu Codreanu, „Decemvirii” şi „Nicadorii” au fost asasinaţi prin strangulare de către jandarmi, în timp ce erau transportaţi de la Râmnicu-Sărat la Bucureşti. Împuşcaţi apoi pentru a se invoca pretextul fugii de sub escortă, au fost băgaţi într-o groapă comună la Jilava, peste trupurile lor aruncându-se câteva damigene de vitriol. Au fost împuşcaţi apoi avocatul Nicolae Făgădaru şi alţi doi legionari lângă Cluj. În subsolul de la Prefectura Poliţiei Capitalei a fost ucis locotenentul Nicolae Dumitrescu şi prof. Vlad Cristescu. S-a spus că s-a sinucis, dar în realitate a fost „ajutată” să se sinucidă, legionara Constanţa Grecu. Alţi şase legionari au fost omorâţi în timpul transportării în duba Poliţiei Capitalei. În ziua execuţiei asasinilor lui Armand Călinescu, în beciul Prefecturii Poliţiei Capitalei au fost omorâţi trei legionari. Ordinul a venit de la regele Carol al II-lea. Aceste asasinate regale vor constitui, de fapt, mobilul asasinatelor de la Jilava, din noiembrie 1940, cărora le va cădea victimă însuşi generalul Marinescu.

Mai târziu, la 21/22 septembrie 1939, au fost asasinaţi 13 legionari în închisoarea Râmnicu Sărat, 44 în închisoarea Miercurea Ciuc, 32 în lagărul de la Vaslui, câte doi-trei aleşi la întâmplare în fiecare judeţ, în total 252. Regele însuşi însemna: „E o măsură oribilă, de fapt în afară de lege”.

„La 28 noiembrie [1938] Carol s-a reîntors în ţară. În noaptea chiar a reîntoarcerii sale a avut loc o lungă întrevedere cu Călinescu şi cu Gavrilă Marinescu, cărora le-a dat ordinele cuvenite. Douăzeci şi patru de ore mai târziu, în noaptea Sf. Andrei, 29/30 noiembrie 1938, Codreanu era asasinat în codrii Tâncăbeştilor de către călăii regelui”.

Plănuirea asasinării legionarilor reprezintă un act de terorism de stat, iniţiatori fiind regele, Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu. Regele-playboy „a introdus terorismul ca politică de stat”, considera atât de tranşant reputatul istoric Ioan Scurtu. Plănuirea unui asasinat de asemenea amploare (Codreanu şi cei 30 de legionari) îi introduce pe Carol, Marinescu şi Călinescu în categoria de „criminali”. Aşa cum avea să scrie preotul Ştefan Palaghiţă, „… bandele lui Armand Călinescu şi Gavrilă Marinescu îl asasinează mişeleşte pe Corneliu Codreanu”. În memoriile lui Armand Călinescu, găsite la 23 august 1944 în casa de fier a locuinţei de la Băneasa a mareşalului Antonescu, există o însemnare din 28 noiembrie 1938: „Gavrilă la mine: Codreanu şi Maniu. Eu: numai Codreanu, Maniu nu”. Interpretarea dată lapidarei însemnări este aceea că regele a vrut asasinarea atât a lui Codreanu, cât şi a lui Maniu, prin omul său, Gavrilă Marinescu. Reţinem şi nota lui Armand Călinescu; aceasta întăreşte necesitatea represiunii care câştiga teren în mintea lui Carol: duminică, 28 februarie 1937, după ce s-a întors de la Sinaia, regele l-a chemat pe Gavrilă şi i-a declarat că „s-a convins de primejdia Gărzii de Fier şi de necesitatea represiunii”. continuare »

Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României, este sărbătorit în Biserica Ortodoxă la 30 noiembrie.

Sfântul Apostol Andrei, frate al Sfântului Apostol Petru, era din Betsaida (aram. — casa pescarului, patria Sfinților Apostoli Petru, Andrei și Filip), o cetate mică aflată pe malul lacului Ghenizaret.
Înainte de a fi Apostol, Sfântul Andrei a fost ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul. Dar, auzind pe dascălul său Ioan, arătând pe Iisus și zicând: “Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan, 1, 29), Sfântul Andrei l-a urmat pe Hristos. Pentru aceasta Sfântului Andrei i se mai spune și Apostolul cel dintâi chemat al Domnului. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=3tnHCHCST8Q]

Ajuns pe-o vale lângă-un râu în spume,
Asa cum scris-a pana de poet,
Batrânul Ştefan glăsui încet
Către sihastrul ce-a fugit de lume;

Când auzii că trupul ţării zace,
M-am răsucit la Putna în mormânt,
Şi-am răsturnat 5 veacuri de pământ
De pe pieptarul meu, să vin incoace. continuare »

Patriarhia Ecumenică s-a întrunit în ședința de Sinod în data de 13 ian. 2015, sub președinția patriarhului Bartolomeu și a aprobat în unanimitate trecerea în rândul Sfinților Bisericii Ortodoxe pe monahul Paisie Aghioritul.

Ceea ce era evident de mai mulți ani este astăzi recunoscut și de către biserica instituțională. Acum, și scepticii se pot ruga Sf. Paisie Aghioritul. E bine să învățăm din acest eveniment, că sfinții sunt mai cu seamă recunoscuți și iubiți de popor, care datorită evlaviei lor, izvorâtă din minunile făcute de sfânt cu ei, determină canonizarea și de către oficialitățile bisericești. Canonizarea înseamnă recunoașterea unui fapt deja hotărât de Dumnezeu: proslăvirea sfântului.

Amintim că pe 26 decembrie 2014, a doua zi de Crăciun, clopotele din Konița, Grecia anunțau plecarea la Domnul a lui Rafail Eznepidis, fratele cel mai mare al Cuviosului Paisie Aghioritul.

Sfințenia și minunile Cuviosului Paisie Aghioritul

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=tW4URYwMx18]

Creştinii ortodocşi o prăznuiesc astăzi pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei.

A murit foarte tânără, în jurul vârstei de 27 de ani, fără ca nimeni să ştie de sfinţenia ei. S-a întâmplat, însă după ani mulţi, ca aproape de ea să fie îngropat un marinar, iar în felul acesta, să-i fie descoperite sfintele moaşte neputrezite.

De atunci, moaştele Cuvioasei Parascheva au făcut un veritabil pelerinaj prin toţi Balcanii, oprindu-se, în cele din urmă, în Moldova, în anul 1641, când domnitorul Vasile Lupu le-a adus la Iaşi.

De atunci, Cuvioasa Parascheva se află în România şi a dat naştere uneia dintre cele mai importante pelerinaje din întreaga Europă.

Zeci de mii de credincioşi din toate colţurile ţării se află, în aceste zile, la Iaşi, pentru a se închina la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva, al cărei hram este sărbătorit marți.

Rândul credincioşilor veniţi să se închine la Sfanta Cuvioasă Parascheva are lungimea de un kilometru. Zeci de mii de pelerini aşteaptă la acest rând.

Timpul de aşteptare a scăzut cu mult faţă de alţi ani, când nevoinţa dura şi câte 12 ore.

Zilele acestea au fost suficiente trei, patru ore de stat la rând.

În cele cinci zile de când a început pelerinajul la Cuvioasa Parascheva se preconizează o prezenţă de 150.000 de pelerini.

Special pentru sărbătoarea Sfintei Parascheva de anul acesta, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi au aduse şi moaştele Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu.

   În cazul în care va izbucni un nou război mondial, credeţi că România va fi afectată?

Sigur că şi noi vom fi implicaţi, pentru că statele aces­tea mari îşi protejează întotdeauna teritoriul şi nu deschid un câmp de luptă pe terenul lor. Îl deschid pe la români, pe la bulgari şi alte state mai puţin însemnate în ochii lor. Ei intervin doar când au un interes anume. Să nu credem că ne vrea cineva binele, să ne ocrotească pe noi vreun stat. Păi, cât de greu s-a făcut unitatea aceasta a noastră, a românilor, că ne-au sfâşiat şi ungurii şi ruşii? Ei nu au niciun interes ca noi să fim independenţi şi puternici…

Dragii mei, eu nu spun că acum sau mai târziu începe sau nu războiul, pentru că, de altfel, creştinul trebuie să fie mereu pregătit pentru sfârşitul său. Dar atunci când Dum­nezeu arată semne clare prin care ne anunţă cumva să ne pregătească, iar noi nu le luăm în seamă, înseamnă că am ajuns la o nebunie a patimilor în care nu mai distingem ce e bine de ce e rău. Orbirea patimilor în care e cuprinsă această generaţie este aşa de mare încât nici dacă văd bombarda­mente sub nasul lor, nici atunci nu pot lua aminte la ei înşişi, ca să se pocăiască. Pentru că Domnul a închis ochii lor casă nu vadă şi urechile lor ca să nu audă. Aceasta datorită obişnuinţei lor în patimi. Îmi aduc aminte şi pe vremea mea, în timpul celui de al doilea război mondial, noi eram în linia întâi şi luptam faţă-n faţă cu inamicul înfruntând moartea, iar în spatele nostru la un kilometru se petrecea şi se chefuia într-o nebunie; ţăranul murea cu sticla de țuică sub pat. Era parcă o nebunie, ofiţeri împreună cu fermieri, armata, ostaşii, toţi o ţineau într-o chefuială şi puţini se gândeau la sufletele lor, cum să se pocăiască măcar în al 11-lea ceas. Acum gân­desc la fel: preferă să mai chefuiască şi să se mai distrează încă o dată decât să cugete la moarte.Aşa, după cuvântul Scripturii, fiecare în ce patimă e prins de aceea e stăpânit. Şi chiar de vom vedea foc peste noi, tot nu vom avea puterea de a ne pocăi. Fiecare în ce a rămas, aceea cugetă: unul la sticla cu băutură, altul la friptura de pe plită, altul la coroana lui, iar alţii nici măcar nu au capacitatea să se mai gândească, la o aşa împietrire sufletească ajungând.Fiecare este stăpânit de patimile lui, iar cel care nu s-a luptat cu ele din timp, acela nu va găsi ajutor dumnezeiesc în vreme de prigoană.

De aceea, Dumnezeu ne dă semne ca să venim în noi înşine şi să ne pocăim. Să mergem la duhovnici să ne spoved­im, să fim împărtăşiţi cu trupul şi sângele lui Hristos care să ne dea puterea de a căuta viaţa cea veşnică. Continuarea pe site-ul ATITUDINI.

Citiți și: Părintele Justin Pârvu: „Nu cred că unirea Basarabiei cu România e posibilă prin UE”

CALEA CEA STRÂMTĂ A SFÂNTULUI CONSTANTIN BRÂNCOVEANU – DE LA PRINȚUL AURULUI LA MARTIR AL NEAMULUI ROMÂNESC

De la naștere și până la moarte, viața lui Constantin Brâncoveanu stă sub semnul excepției. Viitorul domn al Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, se naște în anul 1654  într-o nobilă familie de boieri, cu rădăcini istorice vechi, atât românești, cât și bizantine. După tată, Papa (Pavel) Brâncoveanu provenea din vechiul neam al Basarabilor, iar după mamă, din neamul strălucit al Cantacuzinilor, viță veche de împărați.Așa cum în Noul Testament, în Evanghelia după Matei, găsim de la început genealogia Domnului nostru Iisus Hristos pentru a se arăta originea sa împărătească din nemul lui David, tot la fel și în ctitoriile lui Brâncoveanu, atât în biserica de la Mănăstirea Hurezi, cât și în cea de la Bistrița, se pot vedea figuri devoievozi și de boieri zugrăviți în pronaos pentru a demonstra ascendența domnească a domnitorului Constantin Brâncoveanu.

Constantin Brâncoveanu a fost chemat să conducă țara imediat după moartea neașteptată adomnitorului Șerban Cantacuzino (de numele căruia se leagă Biblia de la București, 1688), unchiul său din partea mamei, într-un moment în care ajunsese mare demnitar – vel logofăt – având o avere însemnată și deosebit de mulțumit de situația sa materială, socială și familială; de aceea probabil și-a permis să refuze inițial cererea boierilor de a conduce țara. La baza alegerii sale ca domn al Țării Românești au stat: vița nobilă a neamului său, calitățile umane pe care le dovedise în timpul domniei lui Șerban Cantacuzino, dorința majorității boierilor, acceptul unui mare demnitar turc aflat la București, și chiar dorința testamentară a fostului domnitor, care apreciind istețimea logofătului spusese încă din timpul vieții că ,,dacă ar fi să moară într-o vreme în care fiul său ar fi minor, l-ar dori urmaș pe Constantin”. continuare »

[youtube=https://youtu.be/fadAHyrr2YA]

Înălţarea Fecioarei cu trupul la cer

Biserica Ortodoxă crede în înălţarea Fecioarei cu trupul la cer, dar din motivele principiale pe care le-am arătat, ea n-a purces nici la formularea acestei învăţături, precum catolicismul, tot din motivele principiale pe care le-am văzut, a făcut aceasta. Din considerarea acestor motive, rezultă uşor atitudinea ce o poate avea Biserica Ortodoxă faţă de această nouă dogmă. Ea nu va contesta în principiu adevărul afirmat prin ea. Dar va vedea în ea o simplificare raţionalistă a unei învă­ţaturi a cărei tainică complexitate e apărată mai bine prin afirmarea ei generală, nedefinită într-o formulare, care în mod nece­sar trebuie să fie unilaterală. Aceasta în general. Iar în special, teologia ortodoxă se va vedea obligată, în faţa acestei dogme catolice, la o nouă sarcină: să accentueze din această învăţătură elementele pe care dogma catolică, prin definiţia ei simplifica­toare, de bună seamă că le-a nesocotit.

Iar în cazul de faţă, aceste elemente nesocotite de dogma catolică, indică, în rezumat caracterul acoperit al acestei învă­ţături, motivele pentru care ea e cinstită cu o respectuoasă dis­creţie. Pe lângă faptul că această învăţătură e o taină în sensul în care toate învăţăturile creştine sunt taine, ea e şi în sensul de învăţătură care se vrea păstrată în sfiala tăcerii.

Până acum nu cunoaştem textul decretului papal de for­mulare a nouii dogme. Nu ştim deci pe ce temeiuri o sprijină şi nici cum o înţelege. Dar în lipsa acestui text, putem deduce din propunerea de dogmatizare de la Vatican şi din expunerile acestei învăţături în Dogmaticele catolice, cam pe ce temeiuri şi în ce sens trebuie să fi fost formulată noua dogmă.

Deşi teologii catolici recunosc că în Sf. Scriptură nu există niciun temei pentru această învăţătură şi nici în primele şase veacuri creştine, totuşi ei afirmă că ea se întemeiază pe o revelaţiune făcută Apostolilor, pentru că altfel admit că n-ar mai puntea fi proclamată ca dogmă. Cei 197 de episcopi, care au propus la conciliul din Vatican decretarea acestei dogme, au afirmat că ea e o tradiţie apostolică bazată pe o revelaţie 1a). continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=ycJUx5RiMMA]

Acatistul Noului Mărturisitor Ilie Lăcătuşu, făcătorul de minuni († 22 iulie)

Troparul, glasul al 8-lea:

Îndelung pătimitorule, de Dumnezeu purtătorule Părinte Ilie, văpaia muncilor cu focul lucrător ai înrourat-o, ruşinând pe vrăjmaşi. Pentru aceasta, părinte, cu hlamida lui Hristos îmbrăcându-te, pe Acesta roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Condacul 1:

Veniţi, iubitorilor de mucenici, să-l lăudăm cu mare glas pe Părintele Ilie, care, prin pătimirile sale, a luat de la Dumnezeu cununa biruinţei. Căci, iubind Biserica lui Hristos şi neamul românesc, a ales calea cea strâmtă şi cu chinuri, stând fără teamă împotriva duşmanilor dreptei credinţe. Şi pentru aceasta să-i cântăm: Bucură-te, Părinte Ilie, făclie luminoasă a soborului noilor mărturisitori!

Icosul 1:

La tine alergăm, sfinte, la vreme de ispită, având nădejde în mijlocirile tale. Ştim că pe mulţi i-ai chemat în chip minunat la sfintele tale moaşte. Am auzit de femeia pe care ai îndemnat-o, zicându-i în vis: „Vino la mine şi roagă-te ori de câte ori ai nevoie de ajutor”. Şi credem că şi pe noi ne poţi ajuta, căci iubirea ta se revarsă peste toţi cei care se roagă ţie cu credinţă, şi pentru aceasta îţi zicem: continuare »

UPDATE: FOTO: Decernarea titlului de cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț, Cuviosului Părinte Justin Pârvu

Părintele Justin Pârvu a devenit, cum era şi de aşteptat, cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ, oraş în care numele Părintelui Justin a rezonat în inimile multor români, care l-au iubit şi îndrăgit pe bunul Duhovnic încă din anii’70 şi până la sfârşitul vieţii sale pământeşti. În acest timp fiecare primar, mulţi consilieri, medici şi profesori, oameni obişnuiţi treceau pragul smeritei chilii a Duhovnicului din munţii Neamţului, pentru a cere sfat, putere şi binecuvântare.

Părintele Justin spunea că românii ortodocşi din Piatra Neamţ au o dăruire aparte faţă de Biserică şi se dedică cu mult spirit de jertfă şi entuziasm slujirii aproapelui. Aceşti „inimoşi” ai ortodoxiei, cum îi numea Părintele Justin, au dovedit astăzi, prin acordarea titlului de cetăţean care le onorează oraşul, că dragostea lor faţă de Părintele Justin merge până dincolo de hotarele morţii, către Dumnezeu, acolo unde în veşnicie Părintele lor Duhovnic veghează şi se roagă pentru mântuirea sufletelor lor.

Anunţăm pe această cale că, prin mărinimia cetăţenilor vrednici ai oraşului Piatra Neamţ, ucenici ai Marelui Duhovnic, duminică, 20 iulie, de prăznuirea Sf. Proroc Ilie Tesviteanul, va avea loc o slujbă de pomenire în cinstea părintelui Arhimandrit Justin Pârvu, susținută la strană de maicile de la Mănăstirea Paltin Petru Vodă. Slujba de pomenire se va săvârşi, împreună cu Sf. Liturghie, la Biserica „Sf. Ioan Botezătorul”, unde preot paroh este Părintele Prof. Vasile Păvăleanu. Tot în această biserică se va decerna şi titlul de cetăţean de onoare, după care invitaţii sunt rugaţi să participe la o agapă frăţească, organizată de familia Ouatu George, un fidel ucenic al Părintelui Justin.

Toţi cei care doresc să ţină aprinsă făclia credinţei ortodoxe, aşa cum ne-a predat-o Părintele nostru Justin, sunt invitaţi să participe la acest eveniment comemorativ în memoria Părintelui Justin. Pentru noi Părintele Justin este un rug aprins al ortodoxiei nemţene.

Biserica “Sfântul Ioan Botezătorul” – Mărăţei 1 din Piatra Neamţ se află pe Strada Privighetorii 1.

| atitudini.com

În apropiere de Sankt Petersburg, la 19 mai 1868, s-a născut ţarul Nicolae al II-lea, în ziua de prăznuire a Sfântului şi Dreptului Iov. Din acest motiv, ţarul obişnuia să spună:

„M-am născut în ziua de prăznuire a Sfântului Iov, mult pătimitorul, şi sunt sortit să sufăr”. După 23 de ani de domnie, în ziua de 17 iulie 1918, bolşevicii l-au executat pe ultimul ţar al Rusiei, împreună cu ţarina şi cei cinci copii ai săi.

Era nepotul favorit al lui Alexandru al II-lea, care îl numea „raza lui de soare”. Când era mic, era trimis zilnic să-şi viziteze bunicul.

„Părinţii mei lipseau, iar eu, împreună cu bunicul, eram la slujba Miezonopticii. În timpul slujbei, se dezlănţui o furtună puternică, fulgerele luminau unul după altul, bubuiturile ca de tun zguduiau biserica şi parcă întreaga lume, până la temelii. Deodată, o răbufnire de vânt intrată pe uşă stinse flacăra lumânărilor aprinse în faţa iconostasului. Se făcu întuneric beznă. Se auzi o bubuitură prelungă de tunet, mai puternică decât cele precedente, şi deodată, am văzut o minge de foc, zburând de la geam chiar spre capul Împăratului. Mingea (n.r. un fulger globular) se roti pe podea, apoi ocoli candelabrul şi ieşi pe uşă în zbor, spre parc. Inima mea înmărmurise, i-am aruncat o privire bunicului: faţa îi era complet liniştită. Îşi făcu cruce cu acelaşi calm ca şi atunci când mingea de foc zburase în jurul nostru şi am simţit că nu este bărbăteşte, nici demn să mă sperii aşa de tare, cum mă speriasem. Am simţit că trebuie numai să priveşti înainte la ceea ce se va întâmpla şi să te încrezi în milostivirea lui Dumnezeu, la fel cum făcuse bunicul meu. După ce mingea înconjură întreaga biserică şi ieşi brusc pe uşă, l-am privit din nou pe bunicul. Un uşor zâmbet trona pe faţa lui şi îmi făcu semn cu capul. Frica îmi dispăru şi, din acest moment, nu mi-a mai fost niciodată frică de furtună”, îşi amintea, mai târziu, ţarul Nicolae extraordinara întâmplare din copilărie.

Petrecea multă vreme studiind, remarcându-se printr-o memorie ieşită din comun şi capacităţi intelectuale deosebite. A făcut studii în domeniul ştiinţelor economice, al dreptului, şi studii cu caracter militar. Şi-a făcut serviciul militar la infanterie, cavalerie, artilerie şi în cadrul marinei militare. continuare »

Cu cât oamenii resping viața cea firească, simplă, și înaintează spre lux, se mărește neliniștea omenească. Și cu cât înaintează în politețea lumească, cu atât se pierde simplitatea, bucuria și zâmbetul firesc al omului.

• Lumea vrea să păcătuiască, dar Îl vrea şi pe Dumnezeu să fie bun. El să ne ierte, iar noi să păcătuim. Noi adică să facem orice vrem, iar Acela să ne ierte. Să ne ierte mereu, iar noi să ne vedem de treaba noastră.
• Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.
• Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântările Sale cele bogate. Să nu fim nemulţumitori şi să-L întărâtăm, pentru că vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Dacă nu slăvim pe Dumnezeu, atunci El îngăduie să vină o încercare, ca să preţuim lucrurile. Iar dacă le preţuim, atunci Dumnezeu nu îngăduie să se întâmple.
• Bunul Dumnezeu pe toate le va iconomisi în modul cel mai bun, dar este trebuință de multă răbdare și atenție, pentru că de multe ori oamenii, grăbindu-se să descâlcească ițele, mai mult le încâlcesc. Dumnezeu le descâlcește cu răbdare. Aceasta situație nu va dura mult. Dumnezeu va lua mătura…
• Dumnezeu este bun, El vrea ca toți să ne mântuim. Dacă ar fi fost să se mântuiasca numai puțini, atunci de ce S-ar mai fi răstignit Hristos? Poarta Raiului nu este strâmtă. Îi încape pe toți oamenii care se pleacă cu smerenie și nu sunt umflați de mândrie. Numai să se pocăiască, adică să-I dea lui Hristos povara păcatelor lor, după care vor putea trece ușor prin poartă. După aceea avem și îndreptățirea că suntem făcuți din pământ, nu suntem numai duh, ca Îngerii. Dar suntem fără de răspuns atunci când nu ne pocăim și nu ne apropiem cu smerenie de Mântuitorul nostru. Tâlharul de pe Cruce numai un iarta-mă a spus și s-a mântuit.
• Mântuirea omului depinde de secundă, nu de minut. Omul se mântuiește chiar și cu un singur gând smerit, în timp ce, dacă aduce un gând de mândrie, le pierde pe toate.
• Trebuie să ne mântuim numai din mărinimie. Nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât aceea de a-l vedea pe om în iad. Cred că de vom avea recunoștință față de multele binecuvântări ale lui Dumnezeu și o purtare smerită și cu dragoste față de chipurile Lui, care sunt semenii noștri, împreună cu puțina nevoință făcută cu mărime de suflet, este îndeajuns ca să avem sufletul odihnit atât în viața aceasta, cât și în cealaltă.
• Chiar dacă suntem răniți, nu trebuie să ne pierdem sângele rece, ci să cerem ajutorul lui Dumnezeu și să continuăm nevoința cu bărbăție. Păstorul Cel Bun va auzi și se va grăbi îndată spre ajutor, precum ciobanul atunci când va auzi vreun miel că zbiară disperat din pricina vreunei răniri sau a vreunei mușcături de lup sau de câine.
• I-am iubit și m-a durut mai mult pentru cei care au avut cândva o viață vrednică de plâns, dar acum se nevoiesc, decât pe cei care nu sunt chinuiți de patimi. Pe unii ca aceștia îi am mereu în minte. Pe cioban îl doare mai mult de mielul rănit sau bolnav și-l îngrijește în mod deosebit, până ce se va însănătoși și el.
• Iar dacă ne nevoim cum trebuie, dar nu vedem nici o sporire, de multe ori se întâmplă aceasta: demonul, fiindcă i-am declarat război, a cerut întăriri de la Satana. Astfel, dacă anul trecut ne-am luptat cu un demon, anul acesta ne luptăm cu 50, la anul ne vom lupta cu mai mulți etc. Lucrul acesta nu ne îngăduie ca să vedem sporirea, ca să nu ne mândrim.
• Vom vedea evenimente înfricoşătoare. Se vor da lupte duhovniceşti. Sfinţii se vor sfinţi mai mult şi spurcaţii se vor spurca şi mai rău. Cu toate acestea, înlăuntrul meu simt o mângâiere. Aceasta este o furtună şi numai nevoinţa are valoare, pentru că acum nu avem vrăjmaş pe Ali-Paşa sau pe Hitler sau pe Musolini, ci pe diavolul. De aceea vom avea şi răsplată cerească. Fie ca Bunul Dumnezeu să pună în valoare răul, prefăcându-l în bine! Amin.
• O, de am înţelege îndelunga răbdare a lui Dumnezeu! O sută de ani a trebuit să treacă până să se facă corabia lui Noe. Oare nu putea Dumnezeu să facă repede o corabie? Putea, dar l-a lăsat pe Noe să se ostenească o sută de ani ca să înţeleagă şi ceilalţi şi să se pocăiască.
• Să ne rugăm lui Dumnezeu să dea pocăinţă lumii, ca să scăpăm de urgia cea dreaptă a Lui. Urgia viitoare a lui Dumnezeu nu se poate înfrunta altfel decât numai prin pocăinţă şi prin păzirea poruncilor Lui.
• Trec anii, și ce ani grei sunt! Nu s-au terminat problemele. Cazanul fierbe. Dacă cineva nu este puțin întărit, cum va putea, oare, înfrunta o situație grea? Dumnezeu nu i-a făcut pe oameni nepricopsiți. Trebuie să cultivăm mărinimia.
• Cel ce este cu luare-aminte și ia în serios problema mântuirii sufletului său, se nevoiește, sporește, rodește, se hrănește duhovnicește și se bucură îngerește.
• Cu cât se depărtează cineva de Dumnezeu, cu atât lucrurile se complică mai mult. Se poate ca cineva să nu aibă nimic, dar dacă Îl are pe Dumnezeu, nu mai doreşte nimic. Acesta este adevărul! Iar dacă le are pe toate şi nu Îl are pe Dumnezeu, este chinuit înlăuntrul său. De aceea, fiecare pe cât poate să se apropie de Dumnezeu. Numai lângă Dumnezeu află omul bucuria cea adevărată şi veşnică. Otravă gustăm atunci când trăim departe de dulcele Iisus.
• Cel care este depărtat de Dumnezeu primeşte înrâurirea diavolească, în timp ce acela care este aproape de Dumnezeu primeşte Harul dumnezeiesc. Cine are Harul lui Dumnezeu, i se va mai adăuga. Iar cel ce are puţin şi-l dispreţuieşte, i se va lua şi acesta. Harul lui Dumnezeu lipseşte de la oamenii contemporani, pentru că prin păcat alungă şi puţinul pe care îl au. Iar când pleacă Harul dumnezeiesc, atunci toţi diavolii se năpustesc în lăuntrul omului.
• Potrivit cu îndepărtarea lor de Dumnezeu oamenii simt mâhnire şi în această viaţă, iar în cealaltă vor trăi mâhnirea cea veşnică. Pentru că încă din viaţa aceasta gustă cineva, într-o oarecare măsură, potrivit cu cât trăieşte el după voia lui Dumnezeu, o parte din bucuria Raiului. Fie că vom trăi o parte a bucuriei Raiului încă de aici şi vom merge şi noi în Rai, fie vom trăi o parte a iadului şi – Doamne fereşte! – vom merge în iad. Raiul este acelaşi lucru cu bunătatea, iar iadul este totuna cu răutatea.

Sfinte Părinte Paisie, roagă-te pentru întărirea noastră în Hristos pentru vremurile ce vor veni.

De sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, pe 24 iunie 1927, o mână de tineri români punea bazele unei mişcări care peste zece ani avea să capete o amploare de dimensiuni naţionale. Care să fi fost secretul acestei ascensiuni fulgerătoare a “Legiunii Arhanghelul Mihail”? Explicaţia nu e deloc complicată. Aceşti tineri, în frunte cu Căpitanul lor, purtau în suflete esenţa unui mesaj de înnoire morală a socieţătii prin înnoirea interioară a individului. Erau călăuziţi de elanuri şi energii nestăvilite, numai că acest fapt nu poate fi nicidecum o explicaţie suficientă pentru succesul lor. Printr-o hărnicie neobosită ei au dus într-adevăr acest mesaj din sat în sat, din casă în casă. Esenţial era însă faptul că majoritatea românilor care ajungeau să-i cunoască pe aceşti tineri plini de idealuri direct, faţă către faţă, dincolo de murdăriile şi invectivele cu care erau acoperiţi de nişte adversari lipsiţi de scrupule, se regăseau de fapt pe ei înşişi. Îşi regăseau propriile aspiraţii, propriile idealuri morale şi de dreptate, propriile valori moştenite din moşi-strămoşi, şi care ameninţau acum să se destrame sub frământările unui veac hain. Curentul legionar a avut succes tocmai datorită autenticităţii sale. Iar această autenticitate, la rândul ei, îşi trăgea seva dintr-o forţă spirituală genuină, din duhul de rugăciune şi de invocare a puterilor protectoare cereşti, din întoarcerea la icoană. Sub această pavăză divină nu mai exista nici teama de moarte, ea fiind transfigurată în jertfă creatoare. Moartea cu sens, de aceeaşi esenţă ca în baladele Mioriţei şi Meşterului Manole, a făcut ca sufletul neamului să rezoneze înmiit cu jertfele curate ale acestor tineri. Fapt care a făcut ca până şi gesturile lor justiţiare -când în disperare de cauză nu s-a putut apela la justiţia firească- să fie înţelese de popor şi asociate cu cele similare din baladele haiduceşti. Partea curată a neamului, cea care a ajuns în contact nemijlocit cu fenomenul legionar, l-a înţeles şi l-a urmat în mare parte. Vor fi fost şi alţii care se declarau naţionalişti şi creştini (aşa cum sunt destui şi în ziua de azi). Dar, fără a le nega meritele, toate celelalte grupări nu au reuşit să închege o veritabilă comunitate sufletească, aşa cum a izbutit Legiunea. Căci aici zace adevărata “piatră filosofală”. Mişcarea Legionară a fost o comunitate de români uniţi între ei prin liantul dragostei. În el rezidă întreaga autenticitate şi întreaga forţă a mesajului legionar, care a străbătut nealterat deceniile care au trecut de la lansarea sa înspre toate zările. Nicio imitaţie de pe lume, nicio purtare de simboluri exterioare sau de conformare unor ritualuri, nicio răspândire pe internet sau sub alte forme a unui mesaj de “tip legionar”, fără o pătrundere suficientă a profunzimii dinapoia lui, nu va reuşi să se substituie acestui sâmbure autentic. Ca atare, o asemenea abordare nici nu va putea avea vreodată succes, fiind condamnată de-a pururi să rămână sub formă de epigonism steril la periferia societăţii româneşti. continuare »

“Din câte s-au spus de către oamenii care merită să fie apreciaţi – zicea Părintele Iachint al Putnei –, Ştefan cel Mare a creat o epocă pentru întreaga Europă. A creat valori şi a ştiut să apere valori. De aceea poporul nostru, încă de pe vremea sa şi mai târziu, l-a numit mare şi sfânt“.

Împlinirea a 500 de ani de la strămutarea la veşnicele locaşuri a marelui voievod constituie pentru orice român ce gândeşte şi simte româneşte un prilej binecuvântat de a medita asupra rolului providenţial determinant pe care l-a jucat Ştefan cel Mare şi Sfânt – acest atlet al lui Hristos, în salvarea Ortodoxiei în general, dar şi a celei româneşti şi athonite în special.

Ilustrul bizantinolog rus arhimandritul Porfirie Uspensky afirma pe bună dreptate că “nici un popor nu a copleşit Muntele Athos cu atâtea binefaceri ca poporul român”.

Sfântul voievod moldovean a creat valori nu numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos, şi nu a apărat valori numai în Moldova, Muntenia şi Transilvania, ci şi la Athos. Nu avem date sigure dacă voievodul Ştefan a fost sau nu la Athos, deşi s-au vehiculat afirmaţii cum că anii de pribegie care s-au scurs între uciderea tatălui său şi urcarea sa pe tron i-ar fi petrecut la Mănăstirea Vatopedi din “Grădina Maicii Domnului”. Dacă a fost sau nu la Sfântul Munte, cert este că voievodul a înţeles Athosul ca pe o nouă Tebaidă, ca pe un minunat focar al monahismului răsăritean, ca pe o bijuterie a creştinătăţii răsăritene, ca pe un bastion al Ortodoxiei, ca pe o perlă a monahismului oriental, ca pe o sfântă oază mereu înverzită a vieţii celei după Dumnezeu, ca pe un febril atelier de virtuţi, ca pe o mare bibliotecă mondială, ca pe o adevărată cetate a culturii teologice ortodoxe universale, ca pe un centru mistic, dogmatic şi liturgic al Ortodoxiei soborniceşti, ca pe o citadelă a monahismului şi a spiritualităţii ortodoxe şi nu în cele din urmă ca pe o cetate duhovnicească zidită pe piatră, şi de aceea inexpugnabilă: pe stânca duhului ortodox, pe Piatra-Hristos, care nu încetează să fascineze şi să intrige totodată.

Numeroasele ctitorii şi danii pe care Ştefan cel Mare le-a făcut la Muntele cel cu nume sfânt dovedesc atât adânca sa evlavie faţă de această Meccă a Ortodoxiei, cât şi mărinimia sufletului ce astăzi este în mâna lui Dumnezeu.

A zidit la Muntele Athos, unde pericolul otoman ameninţa tot atât de mult ca în ţara sa Moldova. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=BN59aFRWzhk]

Vedeți și: VIDEO DVD: Înmormântarea Părintelui Justin, cu momente din viața sa povestite de monahul Teodot

La Mănăstirea cu hramul Sfinții Arhangheli din Celie, Serbia a avut loc joi 12 iunie deshumarea osemintelor Sfântului Iustin Popovici, marele teolog și mărturisitor anti-ecumenist al sec. XX. Sfintele sale oseminte au fost așezate într-o raclă spre a fi proslăvite și de credincioșii din ce în ce mai numeroși la acea mănăstire. Numai la acest eveniment au fost peste 15.500 de oameni.

Astfel, este prima dată când de prăznuirea Sfântului Iustin, binecredincioșii au posibilitatea de a se închina sfintelor sale moaște.

Sfinte Iustin de la Celie roagă-te pentru biruința drepcredincioșilor asupra ecumenismului!

Muzica lui Walter Ghicolescu în Cântecul deplin al lui Radu Gyr! Vom incerca să readucem în actualitate personalitatea celui supranumit „poetul închisorilor”, printr-un omagiu adus operei sale.

JOI 19 IUNIE 2014, ORA 20.00, Radu Gyr va fi prezent în sufletul braşovenilor prin poezia sa, de astă dată înviată de inspirata chitară a lui Walter Ghicolescu.

După prima aparitie din 2014 în Capitală, care a stat sub semnul cuvântului în privinţa noii dimensiuni artistice explorate de Walter în muzica sa, artistul se prezintă din nou în faţa publicului într-o formulă poetico-muzicală inedită – un remember Radu Gyr, organizat în ideea unui spectacol de folk la care sunt invitaţi să participe toţi cei cărora le este cunoscută poezia scrisă in vremuri extrem de dificile. „Cântec deplin” este piesa lui Walter pe versurile lui Radu Gyr care se va regăsi pe cel de al patrulea album al artistului – un material gospel-blues aflat deja în lucru şi care va fi lansat în cursul acestui an.

Vă aşteptăm cu drag într-un spaţiu propice, „Terroirs Boutique du Vin”, Strada Diaconu Coresi nr 2, din Brașov, un loc unde dorim să retuşăm împreună o filă de cultură, de istorie şi de artă românească.

Se vor canta versurile lui Radu Gyr, ne vom aminti de „cei ce ne-au dat nume”, reconfirmând din nou profeţia poetului zidit de viu:

„Din luptele şi-nfrângerile noastre
Aşternem trepte noilor destine,
O scară de mărgean peste dezastre,
Să urce paşii lumii care vine.”

Intrarea: 15 LEI

Vă aşteptăm!

| buciumul