Tag Archives: interviu

Părintele Ioan Șismanian de la Petru Vodă: “Părintele Justin cauteriza, mângâia, lumina, vindeca”

Parintele Justin si p Ioan Sismanian

Care e primul lucru care vă vine în minte când vă gândiţi la părintele Justin Pârvu?

Forţa sa. Avea o forţă extraordinară, a fost cu adevărat puternic. Nu era un om simplu, ci un om foarte citit, cunoscător a toate lucrurile, foarte priceput. Părintele Justin a venit la Petru Vodă în toamna lui ’91. Pe atunci locul era pustiu, şi-a petrecut iarna ’91-’92 într-o chiliuţă de scânduri de doi metri, în care bătea vântul printre şipci. Singurul care i-a ţinut companie a fost un dulău ciobănesc, alb, cu numele Bălan. Apoi, din primăvară, au început să apară părinţii călugări şi să pună bazele obştii. Eu am venit în toamna lui ’92 şi am avut şansa să-l am în preajmă mai bine de două decenii. Era o bucurie să fii alături de un astfel de Om.

Dincolo de bândeţe, cât de dur era părintele Justin?

Cum să nu fie?! Dur a fost şi Mântuitorul: „Du-te şi fă şi tu asemenea“. Noi vedem lucrurile destul de greşit. A fi dur înseamnă a nu accepta compromisuri, a nu accepta să te laşi rănit, a arăta siguranţă celor din jur, a prezenta aşa, ca un fel de sclipire de putere. Nu-i nimic rău în a fi dur.

Duritatea părintelui Justin nu era goală, era o duritate în iubire. Iubirea înseamnă totala părtăşie cu cel de lângă tine.

În ce mod v-a schimbat părintele Justin perspectiva asupra ortodoxiei?

Părintele Justin a fost închis mulţi ani la Văcăreşti, Jilava, Gherla, Periprava şi la Aiud, a făcut muncă silnică în minele de la Baia Sprie. Părintele mi-a adus înţelegerea a ceea ce au suferit cei din închisori şi a suferinţei transformate în martiriu. Până a ajunge în Petru Vodă, cunoştinţele mele despre prigoană erau foarte pale.

Alături de părintele Justin am înţeles cu adevărat ce înseamnă Biserică luptătoare. continuare »

Fotografii inedite cu Părintele Justin Pârvu din ziua arestării, 14 mai 1948. Interviu inedit din anul 1993

Inedit. Parintele Iustin Parvu, in 1993: Sa traiesti ca un sfant, dar sa fii acolo unde trebuie sa sfintesti

Rasfoind colectia veche a ziarului Cotidianul, cel din vremea lui Ion Ratiu, in cautarea de marturii despre istoria recenta a Romaniei, am dat, in suplimentul “Alfa si Omega”, ce era editat de Costion Nicolescu, peste un interviu inedit cu parintele Iustin Parvu, datat februarie 1993, la un an dupa ce intemeiase schitul Petru-Voda. Intervievat de Constanta Costea, marele duhovnic al romanilor se arata convins ca mari doctori ai sufletelor neamului vor fi pururea, gratiei harului lui Dumnezeu care lucreaza. Si pleda pentru ca monahul sa traiasca asemeni unui sfat, dar sa fie acolo unde trebuie sa sfinteasca. (Margarita Geica)
Patrunzand adanc in tinutul Neamtului, pana spre trecatorile Ardealului, dincolo de muntele Petru-Voda, si patrunzand, iarasi, tacerea padurilor, se ajunge la schitul de lemn intemeiat anul trecut (in 1992 – n.red.), prin “taria” unui monah. Este parintele Iustin Parvu, figura de “luptator al mintii”, unui din duhovnicii pe ale carui rugaciuni s-a tinut vie, zeci de ani, societatea romaneasca rastignita de comunism. Omul care a cunoscut, in cei 16 ani de detentie politica – intre care multi la ocna – raul conditiei umane pana in strafundurile sale, nu se mai poate detasa de suferinta lumii. In anii ’70 si ’80, la manastirea Bistrita de langa Piatra Neamt, zeci si sute de oameni (tot combinatul Savinesti, se spunea) asteptau zilnic sa-si verse durerea si sa-si regaseasca speranta. “In chilia lui, ingropat in popor” (cum il definea un alt calugar) – aceasta este imaginea, foarte putin celebra in inalta societate, a parintelui Iustin, un mare cunoscator, dinlauntru, al societatii laice. Si acum, in pustia de la Petru-Voda, oamenii vin, ziua si noaptea, sa gaseasca “punctul de sprijin” in durere, cu convingerea ca monahul, “asezandu-se” in suferinta lor, ii poate ajuta, prin darul lui Dumnezeu, sa intrevada fericirea. La Petru-Voda, taria duhului a invins taria padurii. Aici monahismul este “mai contemporan” societatii decat noi insine, vietuitorii ei, pantru ca e mai clarvazator. Iar speranta are o “fata” distincta: o privire directa in cauza raului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adanca. De aceea, dialogul care urmeaza este impregnat cu afirmatii paradoxale – un balans nevazut intre iubire si dreptate – de rosturi partiale, aluzive, ale unui adevar prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat. continuare »

Interviu din 1993 cu Părintele Justin: Şansa noastră este suferinţa şi dragostea pentru convingerile noastre

Ce i-a înspăimîntat pe antihrişti? DRAGOSTEA!

Al doilea interviu al Părintelui Justin Pârvu, luat de Constanţa Costea la Mănăstirea Petru Vodă în Ianuarie 1993

Parintele Justin_anii 90Pătrunzând adânc în ţinutul Neamţului, până spre trecătorile Ardealului, dincolo de muntele Petru Vodă, şi pătrunzând iarăşi tăcerea pădurilor, se ajunge la schitul de lemn întemeiat anul trecut prin „tăria” unui monah. E Părintele Justin Pârvu, figură de „luptător al minţii”, unul din duhovnicii prin ale căror rugăciuni s-a ţinut vie zeci de ani societatea românească răstignită de comunism.

Omul care a cunoscut în cei 16 ani de detenţie politică – între care mulţi ani de ocnă – răul condiţiei umane până în străfundurile sale, nu se mai poate detaşa de suferinţa lumii. În anii ’70 şi ’80, la Mănăstirea Bistriţa de lângă Piatra Neamţ, zeci şi sute de oameni (“tot combinatul Săvineşti”, se spunea), aşteptau zilnic să-şi verse durerea şi să-şi răstignească speranţa „în chilia lui, îngropat în popor” (cum îl definea un alt călugăr). Aceasta e imaginea foarte puţin celebră în înalta societate a Părintelui Justin, un mare cunoscător din lăuntru al societăţii laice. Şi acum, în pustia de la Petru Vodă, oamenii vin ziua şi noaptea să găsească „punctul de sprijin” în durere, cu convingere că monahul, „aşezându-se” în suferinţa lor îi poate ajuta, prin Darul lui Dumnezeu să întrevadă fericirea. Aici monahismul e „mai contemporan” societăţii decât noi înşine, vieţuitorii ei, pentru că e mai clar-văzător. Iar speranţa are o „faţă” distinctă.

O privire directă în cauza răului, o luciditate din care transpare tensiunea dragostei, adâncă. De aceea, dialogul care urmează e impregnat cu afirmaţii paradoxale – un balaur nevăzut între iubire şi dreptate – şi răstiri parţiale, aluzive ale unui adevăr prea intens sau prea dureros pentru a fi complet exprimat.

Constanţa Costea – februarie 1993, Bucureşti

Problema este că noi nu lăsăm acest trecut, care este pierzania noastră

Constanţa Costea: Cum apreciaţi astăzi starea de spirit a societăţii româneşti?

Părintele Justin: E foarte grav că am ajuns în stadiul acesta al stărilor de lucruri. Ne acuzăm, ne dezgolim, ne discredităm, ne dezumanizăm, stăm în faţa acestei drame şi plângem… n-aş zice altceva decât că ticăloşi suntem, pentru că nu este o ieşire fără sânge, decât în trudă, în osteneală, fără de care nu se redresează această stare de lucruri. Aici, lumea asta a satului, aşa-zisă mai bună, aşa-zisă intelectuală, este acum aşa de alterată de un trecut atât de bolnav. Toţi suntem în stadiul acesta de decadenţă permanentă … De-abia copilaşii care pleacă acum în viaţă, aceştia vor ajunge să poată realiza ceva. Nu lăsăm însă acest trecut care e pierzarea noastră; asta e prăpastia.

Constanţa Costea: Credeţi că înainte de ’89 oamenii erau mai uniţi?

P. Justin: Cel mai mare bine şi realizare şi unitate exista tocmai atunci când era lovită această masă creştină, când era maltratată, când era nedreptăţită… Atunci erau mai coalizaţi oamenii, erau mai apropiaţi… continuare »

Interviu cu Părintele Justin: Cine să ridice piatra de pe mormântul neamului nostru?

Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dum­nezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.

Părinte, acum când situația economi­că și politică a țării e foarte bulver­santă, ce nădejde politică mai putem avea azi, când lipsește un conducător cu o linie politică echilibrată și care să îi pese de țară și de popor mai mult decât de propriul lui scaun?

Toate stăpânirile acestea noi so­cotim că sunt de la Dumnezeu, și avem datoria să ne supunem. Dar sunt stăpâniri dinafară care intră înăuntrul poporului, sărind peste gard, stăpâniri care intră pe ușa democratică a unui popor, care se impun prin modul lor de a guverna și nu sunt impuși dinafară. Care este mai tare în mitocănii acela guvernează, adică cel care are banul să îl poată corupe pe cel sărac. Se ajunge să cumperi conștiința omului cu un kg. de făină și orez și jumătate de litru de ulei. Acesta este politicianul compromis și care se degradează în fața unui popor. Cu ce încredere poți să îi acorzi unui astfel de politician casa și averea unui stat? Cel care acordă votul de încredere unui astfel de politician nu este ca un nebun care își dă foc la propria casă? De aceea noi nu mai ieșim din această sta­re de mizerie. Pentru această mizerie nu e de vină doar Europa și pute­rile lumii, ci în primul rând se datorează lipsei noastre de administrare internă. Pentru că Europa nu vine la mine la primărie să mă controleze ce am lucrat eu într-o lună de zile și cum am asfaltat drumul.

Cel care guvernează trebuie să aibă durere de inimă pentru sărăcia bieților cetățeni. Atâta vreme cât nu avem la cârma țării oameni care săguverneze cu spirit de jertfă pentru popor și cu bi­necuvântarea lui Dumnezeu, nu ieșim la orizont. Căci așa era formula veche de altădată: cu harul lui Dumnezeu, „din mila lui Dumnezeu Domn al acestei țări…”, și cu voința națiunii. O guvernare fără Dumnezeu este o guvernare fără conștiință. Atâta vreme cât vom alege conducători fără Dum­nezeu, vom merge din rău în mai rău și nu există nicio speranță pentru un viitor mai bun.

Cititi integral pe site-ul ATITUDINI.

Interviu cu Parintele Justin: Tradarile intelectualilor duc la prabusirea noastra. Despre fiara comunista si cele doua mitropolii din Basarabia, unirea celor doua teritorii, scandalul cantecului “Sfanta tinerete”

16 ani grei de incarcerare ca detinut politic in puscariile comuniste l-au apropiat pe Iustin Parvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai Romaniei inca in viata, de tot ce poate fi numit sacrificiu, nevointa pentru credinta, neam si pentru aproapele. Imediat dupa 1989, pe locul unui stravechi schit de pe vremea lui Petru Rares, din inima muntilor impaduriti ai Neamtului, el a infiintat Manastirea „Petru Voda”, inspre care „curge” intreaga romanitate – de la mic la mare.

Dupa ce ne-am inchinat la moastele unor mucenici din perioada comunista, adapostite cu grija de parintele Iustin in bisericuta schitului de maici, ne-am amintit cutremurati de un alt erou devotat neamului si Bisericii Ortodoxe – Gheorghe Calciu Dumitreasa, care odihneste tot acolo. Apoi, staretul de la Petru Voda” a oferit un interviu in exclusivitate pentru JURNAL.

Prea Cuvioase parinte Iustin Parvu, ati fost foarte indragit de basarabeni, mai ales imediat dupa istoricul 7 aprilie 2009, cand ati adresat un mesaj lui Traian Basescu, in legatura cu drama basarabenilor. Ati cerut atunci presedintelui sa ne sprijine si sa se „impotriveasca fiarei comuniste”. Cum apreciati evolutia lucrurilor? Transformarile ulterioare din RM au fost pe masura asteptarilor Dvs.?

Tineretul nostru este aprins. A facut o palalaie si n-a iesit nimic. Dar astea au fost organizate in mod special, ca sa poata veni, ca sa mai poata lovi in tineri. Tinerii au cazut prada ignorantei. Situatia din Moldova de peste Prut nu se va schimba niciodata, din motivul conjuncturii politice. Asa o Basarabie ne-ar mai trebui… Cum s-o refaci ca sa fie cea de altadata?Romania nu are resurse pentru sine. Dar sa mai vina si cu alte incarcaturi financiare? Ma impresiona odata nationalismul si ideea revenirii la hotarele istorice, insa am ajuns la concluzia ca e o zadarnicie totala. Azi nu trebuie sa ne mai gandim la hotare si la nationalism, ci sa ne rezumam la realizarea omului pentru mantuire. A ne impaca sufletele cu Mantuitorul Hristos este scopul si rostul nostru. continuare »

Parintele Justin Parvu: Sa nu con­fun­dam strate­gia cu depunerea armelor

P. Justin

(Inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini, 7 octombrie, 2009, extras din nr. 8 al revis­tei ATITUDINI)

Par­inte, cum sfa­tu­iti poporul sa pro­cedeze cu privire la aceste vac­cin­uri crim­i­nale care se vor impune cu forta, asupra copi­ilor nos­tri si asupra mamelor insar­ci­nate, si poate pe viitor asupra tuturor?

– Dragii mei, e greu sa dai un raspuns unui popor intreg, pen­tru ca nu avem decat solu­tii dureroase, pen­tru ca aceasta este real­i­tatea in care traim, foarte, foarte dureroasa. Am spus de la inceputul anu­lui ca tre­buie sa ne pre­ga­tim pen­tru mar­ti­raj si mai mult de atat nici nu as mai fi avut de grait, dar oamenii sunt neputin­ciosi cu duhul si cu mintea ca sa inte­leaga. Nu e usor sa traiesti in ziua de azi. Dar daca Dom­nul asa a binevoit ca noi sa suferim aceste vre­muri, apoi tre­buie sa ne supunem si sa primim cu bucurie toate cele ce vin asupra noas­tra, ca din mana lui Dum­nezeu, si nu a vra­j­ma­su­lui. E mai greu acum, pen­tru ca ne-am invatat cu comod­i­tatea, cu tele­vi­zorul si cu toate mof­turile si lib­er­tatile; ei bine, dragii mei, abia acum se vede efec­tul dau­na­tor al aces­tor lib­er­tati – ne-au slabit put­er­ile sufle­tu­lui. Mintea este ingreuiata, trupul slabit si datorita ali­men­tatiei otravite cu care ne hranesc mai marii nos­tri, si nu sun­tem obis­nu­iti sa pur­tam niciun fel de razboi, nici duhovnicesc, nici tru­pesc. De aceea, va rog sa nu mai cau­tati solu­tii. Solu­tii omen­esti nu sunt, dragii mei! Solu­tia este moartea pen­tru Hris­tos. Tata pe fiu si mama pe fiica va da la moarte. Iata ca asis­tam la implinirea aces­tei proorocii. Daca mama va lasa copilul sa fie vac­ci­nat, este ca si cum l-ar da la moarte. Am spus de mai multe ori sa luam mod­elul lui Bran­cov­eanu, care cu marime de suflet privea muceni­cia fiu­lui sau cel mic, Matei. Invatati copiii sa tra­iasca in legea crestineasca, aceste obi­ceiuri sa le deprinda mai cu seama; nu mai e nevoie de nicio alta sti­inta, de nicio scoala; prin orice mijloace copiii nos­tri sunt otrav­iti nu numai cu aceste vac­cin­uri, ci cu atatea infor­matii min­ci­noase la adresa cre­atiei lui Dum­nezeu, cu cal­cu­la­torul si cu tot soiul de filme, care ofera copilu­lui o edu­catie antihris­tica. Daca nu aveti unde sa va retrageti din soci­etatea aceasta potrivnica lui Dum­nezeu, stati fiecare la locurile dum­neav­oas­tra si mar­tur­isiti pe Hris­tos, opunandu-va tuturor masurilor vic­lene de exter­minare a omu­lui. Pen­tru ca asta tan­jeste vra­j­ma­sul sa faca, sa dis­truga fap­tura lui Dum­nezeu. Invidia lui cea mai mare, aceasta este – crearea OMULUI: De ce il iubeste Dum­nezeu atat de mult pe om? Toc­mai de aceea ar tre­bui sa prin­dem put­ere si curaj, pen­tru ca daca sun­tem asa de tare lup­tati si impresurati din toate par­tile de atatea prime­jdii si nevoi, inseamna ca si invidia vra­j­ma­su­lui se mareste datorita dragostei lui Dum­nezeu sporite fata de noi, chipul si ase­m­anarea Sa. Dar iata cat de mult ne iubeste Dum­nezeu ca inca mai rabda toate pacatele si faradelegile noas­tre. Numai dracul nu intelege mila si iertarea lui Dum­nezeu, ca daca ar fi inteles-o, cred ca s-ar fi pocait si el.

De aceea va zic – aveti incredere ca Dom­nul va va da put­ere sa mar­tur­isiti pen­tru El. Traim intr-o lume anarhica, intreaga clasa polit­ica este vra­j­masa a lui Hris­tos si slu­ji­toare raului, de aceea numai sim­pla noas­tra vie­tuire, fara sa abdicam de la prin­cipi­ile noas­tre cres­tine, este o mar­tur­isire si o muceni­cie de zi cu zi.

Asadar: Nu prim­iti acest vac­cin si nimic ce aduc nou put­er­ile politice de azi. Evreii con­duc lumea si amer­i­canii lucreaza pen­tru ei si cred ca au ajuns sa o stapaneasca deoarece nu mai au nicio sfi­ala; totul este la vedere si sunt con­sti­enti ca nu mai au niciun adver­sar de temut si lupta pen­tru exter­minarea pop­u­latiei, ca cei putini care vor ramane sa se inchine lor. Acum ei stu­di­aza si fac tri­erea iar modul prin care vor dis­tinge oamenii intre ei sunt cipurile. Ai sau nu ai cip? Caci in fond cipul ce este? O arma impotriva omu­lui. Iar noi nu mai avem arme; tinere­tul nos­tru este obosit, incat chiar sa vrea sa se ridice din vraja in care traieste, nu mai are put­ere. Sin­gurele noas­tre arme sunt numai cele duhovnicesti: rugaci­unea, smere­nia, dragostea, dar si mar­tur­isirea. Nu se poate dragoste fara mar­tur­isire. Dragostea este jert­fi­toare, iar noi daca ne temem sa mar­tur­isim ade­varul, ce jertfa mai avem? Sau daca nu ne pasa de aproapele nos­tru care este in nesti­inta si noi nu il infor­mam si il lasam sa cada prada aces­tui sis­tem, ce dragoste mai avem? Cei care se mai lupta astazi sa trezeasca pe fratele lor, care nu au ramas nepasatori fata de viitorul unei natii si al unei Bis­erici, aceia sunt fii ai dragostei lui Dum­nezeu, care isi pun viata pen­tru fratii lor.

De aceea, mamelor, educati-va crestineste copiii si nu ii lasati necon­tro­lati! Nu ii lasati sa isi faca men­drele lor, nu ii lasati prada edu­catiei aces­tei soci­etati, pen­tru ca le-ati asig­u­rat si moartea sufleteasca, dar iata ca si pe cea tru­peasca! Mai degraba iesiti din mijlocul aces­tei soci­etati si va cresteti copiii in dragoste si sim­pli­tate. Sara­cia si greu­tatile va vor intari mai mult si mintea, si sufle­tul, si trupul. Nu vedeti ca prin atatea lib­er­tati si drep­turi ale copilu­lui, ei ajung sa aiba drep­tul de a ti-l ucide, drep­tul de a dis­truge o natie?

Sf. Apos­tol Pavel spune sa ne supunem stapanir­ilor si mai mar­ilor nos­tri? In ce masura ne mai putem supune in ast­fel de conditii?

– Tot Sfan­tul Pavel spune sa ascul­tam de Dum­nezeu mai mult decat de oameni. Nu mai avem de cine asculta, dragii mei, decat numai de Dum­nezeu. Diavolul s-a intru­pat in acest sis­tem politic si se lupta cu noi prin ei, mai aprig ca nicio­data. Iti ofera mai intai toate pricinile paca­tuirii: car­ci­umi si alcool, dez­mat si imag­ini cat mai des­franate, amuza­ment si lib­er­tati de tot soiul. Asa se alege un con­d­u­ca­tor: prin harul lui Dum­nezeu si vointa natiu­nii, nu? Dar aces­tia ce har de la Dum­nezeu sa aiba? Aces­tia sunt lupi rapi­tori, nu mai este o stapanire aleasa, este o stapanire antihris­tica, potrivnica lui Hris­tos. Daca se impotriveste lui Hris­tos, glasul acelei stapaniri nu va mai fi unul de ascul­tat. Ce stapanire este aceasta care ne da paine otravita sa man­cam? Care ne ucid copiii? Nu vedeti ca au inceput cu copiii, cu sufletele aces­tea nevi­no­vate? De ce? Pen­tru ca ii ucide nevi­no­va­tia copi­ilor. Cu mar­ti­ra­jul copi­ilor a inceput Bis­er­ica lui Hris­tos, cu mar­ti­ra­jul prun­cilor, iata ca incepe si prigoana aces­tui veac de pe urma. Dar socotesc ca jertfa nevi­no­vata a aces­tor copii nu va fi nelu­cra­toare, ci ea va da put­ere ale­silor Bis­ericii lui Hris­tos. Si cred ca va fi o incu­nunare a cres­tin­is­mu­lui prin jertfa copi­ilor nevi­no­vati. Este foarte per­icu­los acum pacatul nesti­in­tei; toti vedem peri­colul in care ne gasim si sun­tem obligati sa ne infor­mam si avem dato­ria de a informa si pe ceilalti frati ai nos­tri mai sim­pli si nea­ju­torati. Nimeni nu va putea spune ca nu a stiut ca vac­cinul acesta este uci­gas… iar pen­tru cei care nu au stiut cu ade­varat, pen­tru aces­tia Bis­er­ica, prin preotii si slu­ji­torii ei, este respon­s­abila si va raspunde pen­tru sufletele lor. Omul vine sa se formeze in Bis­er­ica si ce for­mare ii dam noi, daca propo­vaduim aceeasi invatatura cu a stat­u­lui antihris­tic? Bis­er­ica nu ramane straina fata de toata con­junc­tura aceasta polit­ica si sociala si este datoare sa se implice atat in soci­etate cat si in polit­ica, atata timp cat legile politice impied­ica porunca lui Dum­nezeu. Preo­tul, la hiro­tonie, jura ca se va supune lui Dum­nezeu si porun­cilor Lui, dar si stapanirii statale. Pai cui juram noi? Presed­in­tilor si par­la­men­tar­ilor care legal­izeaza pros­ti­tu­tia si actele cu cip? Pai rolul preo­tu­lui este numai sa cunune si sa inmor­man­teze? Nu. El este sarea paman­tu­lui si lumina oame­nilor. Ce lumina mai aduce, daca el se supune legilor intunecate ale aces­tui veac? Iar daca tace, inseamna ca refuza sa aduca lumina oame­nilor. Nu ei sunt urmasii apos­to­lilor, carora Man­tu­itorul le-a poruncit: „Mer­geti in toata lumea si propo­vaduiti Evanghe­lia la toata faptura”(Mc. 16:15)? Nu le-a poruncit sa taca. Daca s-ar ridica o elita de preoti si de calu­gari, care intr-adevar sa se anga­jeze in slu­jba Ade­varu­lui, atunci s-ar mai schimba sit­u­a­tia. Iar prin aceasta schim­bare eu nu inte­leg imbunatatirea con­di­ti­ilor de viata si nici macar a car­ac­teru­lui celor ce ne con­duc, ci inte­leg o schim­bare in sufletele cred­in­ciosilor, o intarire a cred­in­tei care ne va da forta sa mar­tur­isim impre­una, ne va da uni­tatea si dragostea jert­firii. Impor­tant este sa ne opunem tuturor antihris­tilor si sa murim demn; sa nu avem o poz­i­tie de lasitate. Iar poporul cum sa se mobi­lizeze, cum sa aiba tarie duhovniceasca, daca nu are lideri?

Poate ca preotii aces­tia se tem sa nu fie inlat­u­rati din pos­turile lor si ast­fel sa nu mai poata cate­hiza cred­in­ciosii pe care ii mai avea.

– Repre­salii au fost din­tot­deauna si vor fi. Noi nu tre­buie sa cal­cu­lam cat timp de cate­heza avem la dis­poz­i­tie. Poate sa fie si o sap­ta­mana, dar sa imi fac dato­ria cu toata jert­fel­ni­cia fata de Evanghe­lia lui Hris­tos si nea­mul meu. Au fost 12 Apos­toli si pana si acolo a intrat diviz­iunea, tradarea. Si ce cate­hizare este aceea daca taci? Pe mine nu tre­buie sa ma ingri­joreze fap­tul ca ma va schimba si va trim­ite alt preot in locul meu, cu mult mai slab si care sa core­spunda baremu­lui. Daca patimim ceva pen­tru Hris­tos, mai mult folos vom aduce natiei. Jertfa naste viata. Nu este sufi­cient sa mar­turis­esti un ade­var numai celui de sub epi­trahilul tau, ci tre­buie sa il propo­vaduiesti in auzul tuturor, avem dato­ria sa scoatem ade­varul la lumina. Te mai poti retrage din strate­gie, dar cat dureaza aceasta strate­gie, mai? Sufera poporul asta de atata strate­gie si nu mai facem nimic. Sa nu con­fun­dam strate­gia cu depunerea armelor. Doar nu sun­tem facuti numai pen­tru zile bune; un razboi cine il mai sus­tine? Si cine sunt lup­ta­torii? Nu noi cei din lumea aceasta de aici? De ce i se zice Bis­er­ica lup­ta­toare? Lup­ta­toare inseamna zi de zi sa sustii un atac impotriva put­er­ilor intuner­icu­lui. O asceza retrasa in indi­vid­u­al­i­tatea ei nu mai este un ade­var mar­tur­isit in plen­i­tudinea lui. Foarte fru­mos citeam la Evdoki­mov mai devreme: „Bis­er­ica nu tre­buie sa isi asume tre­burile con­crete ale cetatii, dar con­sti­inta crestina este chemata sa actioneze din plin pana si in chestiu­nile cele mai tehnice. Polit­ica, econo­mia, dez­voltarea sunt sfer­ele comune in care cred­in­ciosii si necred­in­ciosii se intal­nesc. Si ce imensa sarcina aceea de a desavarsi lumea prin sobor­nic­i­tatea cal­i­ta­tiva  a tutur­ora, de a insamanta in cul­tura lumina Taboru­lui. Un om al luminii poarta o lumina care straluceste peste intreaga lume. Marii duhovnici spun ca orice asceza lip­sita de dragoste si care nu este un „sacra­ment al fra­ter­ni­tatii” este desarta.  Vorbind despre euharistie, Sf. Ioan Gura de Aur spune: Aici este odaia inalta in care au sezut ucenicii; de aici au ple­cat spre Muntele Maslin­ilor. Sa ple­cam si noi in cautarea mainilor de saraci, caci ele sunt pen­tru noi Muntele Maslin­ilor. Intr-adevar, mul­ti­mea saracilor este aseme­nea unui codru de maslin sadit in casa lui Dum­nezeu. De acolo curge uleiul de care vom avea nevoie spre a ne infatisa, pre­cum fecioarele cele intelepte pur­tand lampile pline inain­tea Mire­lui[1].

Prob­lema noas­tra cea mai mare acum este ca ne aflam intr-o bezna a igno­ran­tei si soco­tim pacatul nesti­in­tei un mare priv­i­legiu. Gen­er­a­tia aceasta a ajuns la apogeul nihilis­mu­lui. „Si ce daca fac lucrul acesta? A! Nu-i nimic!” Iei cipul – „Ei, n-are nim­ica!”; slu­jesti cu catolicii: „Ei, n-are nim­ica” si tot asa… toate nu au nimic. Nihilis­mul a nascut acest lib­erti­naj si aceasta stare te indrep­tat­este pe tine cumva sa faci orice, ce vrei, sa amesteci lumina cu intuner­icul, sa mergi si cu Dum­nezeu si cu mamona. In acest caz noi nu mai sun­tem ucenici al lui Hristos.


[1] Paul Evdoki­mov, Iubirea neb­una a lui Dum­nezeu, p.23.

sursa: Atitudini.com

In lumea de astazi aproape totul este impotriva persoanei

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

ovidiu-hurduzeu

INTERVIU CU D-L OVIDIU HURDUZEU

Alex Ştefănescu: În ce măsură te-ai integrat în societatea americană. Dacă ai vrea să te reistalezi în România, te-ai mai putea adapta la ceea ce este aici?

Ovidiu Hurduzeu: Înainte de a-ţi răspunde la întrebare, aş dori să mă opresc asupra termenului “integrare”, atât de folosit în zilele noastre. Societatea americană ca toate democraţiile industriale avansate s-a transformat într-o societate de integrare în care persoana reală, cu natura ei misterioasă şi incomensurabilă, este fasonată după chipul lui homo oeconomicus. Acest model ideal este construit dintr-un număr de scheme utilitare aranjate pentru a servi interesele unei civilizaţii tehnologice, utopic egalitaristă, în care alfa şi omega rămân producţia şi consumul de masă. Nu poţi avea însă producţie şi consum de masă, cu alte cuvinte o economie de piaţă integrată, fără unificarea şi standardizarea ideilor, valorilor şi stilului de viaţă ale indivizilor. Primatul economiei şi al tehnologiei (cele două nu mai pot fi separate) se traduce prin primatul mijloacelor. Scopul, de fapt singurul scop, al unei societăţi tehnologice avansate este cum să utilizeze în mod eficient imensele mijloace de care dispune. Sau la nivelul persoanei, cum sa alegi mijlocul cel mai bun pentru a câştiga (profita) imediat într-o situaţie dată. Standardizarea individului nu se face din raţiuni politice, ci de eficienţă economică. Transformat dintr-un scop în sine, într-un simplu instrument, fiecare individ trebuie să se comporte ca un angrenaj perfect integrat, întrucât intră în competiţie cu maşinile. În SUA trebuie mereu să demonstrezi că eşti la nivelul maşinii, ba chiar mai eficient decât ea (sau a înlocuitorilor ei umani, sclavii din ţări precum China sau India). Integrarea – cheia eficienţei – trebuie înţeleasă ca proces atotcuprinzător. Un motor nu poate funcţiona cu şuruburi pe jumătate strânse. Iată de ce trebuie să te conformezi întru totul felului de a fi al societăţii tehnologice, să-i adopţi necondiţionat stilul de viaţă, credinţele, idiosincraziile. Orice dubiu, nelinişte, angoasă, frison existenţial ar produce tensiuni şi contradicţii perturbatoare atât în interiorul individului cât şi la nivelul angrenajului social.

În calitatea mea de cetăţean american, am jurat credinţă Constituţiei redactate de Părinţii fondatori ai SUA. Constituţia nu-mi cere nicăieri să mă transform într-o unitate tehno-economică, integrată şi integrabilă, îmi dă însă dreptul şi mă obligă moral să mă comport ca un cetăţean liber şi responsabil. Este ceea ce fac, sper eu, chiar acum, răspunzând la aceste întrebări.

România de astăzi este o societate de adaptare. Chiar şi întrebarea: “Cum te-ai integrat în Franţa, Germania…?” sună firesc, în vreme ce “te-ai integrat în România?” pare un nonsens. În România te adaptezi mediului social aşa cum te-ai adapta dacă ai fi lăsat singur într-un cadru natural. Dacă în Occident, cel mai important lucru este să te conformezi unor mecanisme implacabile, a căror funcţionare trebuie s-o interiorizezi, în România trebuie în primul rând să te adaptezi la lipsa de sistem, să navighezi într-un ocean de incertitudine, neprevăzut şi improvizaţie. Dacă m-aş întoarce, în jungla românească, aş încerca să mă comport ca un angrenaj perfect calibrat, probabil s-ar trezi în mine americanul pragmatic şi eficient pe care l-am renegat în SUA. Nu pot accepta nici ordinea cercului perfect, trasat cu compasul, ordinea “realizatului”, cum o numesc eu, nici pe cea a cercului improvizat de o mână stângace. Idealul meu e să mă situez în echilibru precar, de tranziţie, de “irealizare”.

A.Ş.: În afară de acest răspuns teoretic, impresionant prin detaşare şi prin capacitatea de sinteză, vreau şi unul… epic. Te rog aşadar să-mi descrii situaţii sau să-mi povesteşti întâmplări care să îmi dea posibilitatea să retrăiesc, în imaginaţie, ceea ce ai trăit tu în încercarea de a adopta un nou stil de viaţă.

O.H. Integrarea individului într-o societate tehnologică începe prin “spargerea” unităţii sale organice.irobot-775093 “Persoana” cu toate conotaţiile pe care le implică este tranşată în secţiuni utilitare, iar fiecare secţiune este angrenată într-un anumit tip de reţea economică… Acum câtiva ani, am petrecut trei zile într-un orăşel situat în imediata vecinătate a vijeliosului râu Kern din munţii Sierra Nevada. Datorită torentelor sale, râul Kern este vestit pentru practicarea unor sporturi de “apă repede”, caiac, canoe etc. Eu nu eram însă dispus să mă aventurez în apele învolburate. Odată cazat la un motel, am coborât pe malul râului şi m-am întins pe o stâncă, ca şopârla la soare. Deasupra, cerul californian, de un albastru care nu se poate descrie în cuvinte. La picioarele mele, râul salbatic, în jur pâlcuri de brazi, cocoţaţi pe înalţimi prăpăstioase. Mă întorsesem cu gândul la copilărie. Retrăiam atmosfera romanelor “cu Winetou” ale lui Karl May, pe care le “devorasem”, într-o vară, pe pridvorul casei bunicilor din Tîrgu Neamţ. Deodată, din amonte, apar zeci de canoe multicolore din cauciuc gonflabil – copiii, femei, bărbaţi, vâslesc frenetic contra valurilor ce stau să-i înghită. Căşti pe cap, costume “termale”, veste de salvare, înfăşurându-le trupurile. Par nişte extratereştrii, ai zice că nava le-a căzut în râu şi acum, fug bezmetic să se salveze. Ţipă, chiuie, într-un cocktail de sunete ce trădează teamă amestecată cu plăcere. Nu-mi rămâne decât să mă întorc în cameră. În holul motelului, recepţionera începe să-mi ofere “serviciile”: motelul poate să-mi închirieze un caiac, o canoe, chiar şi un instructor care să mă înveţe cum să “îmblânzesc” furia apelor. Îi spun ca n-am venit pentru sport, ci… să visez. S-a uitat la mine speriată şi s-a refugiat repede în spatele computerului. Dupa amiază, am ieşit cu Andreea, soţia mea, în orăşel. În toate maşinile, câte-un caiac, o canoe. Puţinii trecători “pe picioare” cărau în spate “echipamentul de navigaţie”. Am intrat într-un sport-bar să mâncăm un hamburger. La mese, se vorbea despre tehnicile de vâslire, cele mai bune mărci de caiace. Chelnerul ne-a abordat cu un zâmbet larg: “Cum aţi petrecut ziua pe râu?”

Ca să mă integrez în Kernville, ar fi trebuit să-mi schimb numele, din Ovidiu Hurduzeu, în “vâslaşul” expert să urce sau să coboare râul. Altfel, aş fi rămas eu un extraterestru!

Kernville vroia să desprindă din mine felia care-i trebuia, eliminând restul. La slujbă, se mai taie încă o felie din tine – felia cea mai groasă – care este branşată la un alt mecanism economic. Aşa după cum am arătat în “Sclavii fericiţi”, pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele, pierzi capacitatea “să te aduni”, să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recâştigi integritatea. Totalitatea acestor reţele formează, ceea ce eu numesc, Angrenajul. Odată integraţi în Angrenaj, urmăm logica industrială care guvernează uneltele: putem fi detaşaţi, separaţi unii de alţii, chiar de noi înşine, combinaţi sau recombinaţi în funcţie de necesităţile economice. Celor mai mulţi branşarea la reţea le aduce avantaje. întrucât îi ajută să-şi atingă în mod eficient scopurile imediate (bani, “poziţie socială”, satisfacerea plăcerilor).

După aceeaşi logică funcţionează şi grupul “multiculturalist”. De pildă, o femeie este “dezangrenată” din fiinţa sa concretă şi “integrată” într-un gender group în care contează doar “esenţa” ei feminină, un fel de “specializare” care-i distruge personalitatea sa organică. În România, acest tip de integrare este foarte greu de înţeles. Este practicat doar în statele economic avansate unde ÎNTREAGA societate, şi nu numai sistemul economic, este de natură tehnologică. Oricâte mall-uri şi parcuri industriale ar avea, România rămâne o societate tradiţional organică (n.n. e deja in schimbare) în care tehnologia se supune năravurilor persoanei, şi nu vicerversa.

A.Ş: Înţeleg situaţia pe care o descrii (cu atât de mult talent literar) şi mărturisesc că eu prefer societăţile în care persoanele (mitologizate) contează mai mult decât instituţiile. Totuşi, societăţile de acest tip nu funcţionează şi, până la urmă, blocajul lor aduce mari prejudicii persoanelor. La ce ajută aureola pe care o are la noi fiinţa umană dacă această fiinţă moare din cauza unei seringi prost dezinfectate sau în urma exploziei unei butelii de oxigen lichid precar etanşeizate?

O.H.: Eu cred că societatea românească nu funcţionează fiindcă s-a îndepărtat de natura sa personalist-evenimenţială, singura care i s-ar fi potrivit. Românii trăiesc încă printre ruinele unui sistem industrial primitiv, moştenit de la comunişti; pe niste temelii dărâmate au ridicat în pripă o scenă unde încearcă în prezent să încropească un spectacol social şi economic “second hand”. Metafora asociată este supermarketul construit pe fundamentele fostului “circ al foamei”. Producţia (distribuţia) industrială, planificată autoritar şi centralizat este înlocuită de producţia globalizată, instrumentalizată în manieră spectaculară. “Circul foamei” ascundea falimentul sistemului industrial primitiv (al comunismului), supermarketul maschează condiţia cvasi colonială a României în cadrul economiei globale. Ce altceva este supermarketul decât un distributor descentralizat al supraproducţiei economiei mondiale? Alimentele, dichisit ambulate, aduse de aiurea, ascund nitraţii otrăvitori ai adevărului: România nu este în stare nici măcar să-şi hrănească cetăţenii, în plus şi-a asumat obligaţia – conform negocierilor de aderare duse de clasa politică – să transforme 30 la sută din suprafaţa agricolă în pârloagă!

Cei pe care românii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii

S-a ajuns aici întrucât persoana-eveniment a fost înlocuită de mafiotul şarmant, clănţăul atotcunoscător, “expertul” iluzionist şi politicianul mânjit. Galeria de pseudopersoane nu este produsă de o cultură personalistă în cădere liberă, ci de o economie în care capitalul financiar şi distribuţia de imagini sunt concentrate în mâna unui număr limitat de indivizi. În loc să moşească cât mai multe persoane-eveniment – aceasta ar fi menirea unei democraţii adevărate – “democraţia” românească produce un număr nelimitat de clienţi (în sensul antic al cuvântului, plebeu fără drepturi depline, dependent de un patrician şi protejat de acesta). Legăturile de dependenţă şi protecţie sunt în mod fals personale; de fapt, sunt legături economice de tip clandestin. Mulţi dintre cei pe care românii îi iau drept “personalităţi” sunt de fapt clienţi ai diferitelor mafii (mafia politică, a petrolului, mass mediei, a “tunurilor” din marile contracte etc.) În România clientul a devenit personalitatea umană de invidiat.

Dacă ai statut de client, poţi fi sigur că nu vei muri de o seringă prost dezinfectată. Nici nu vei muri de explozia unei butelii cu oxigen lichid precar etanşeizate.

Una dintre alternativele viabile la status quo-ul din România, ar fi dezvoltarea unui adevărat sistem personalist-evenimenţial.

A.Ş.: Afirmi că, în timpul comunismului, societatea românească s-a îndepărtat de un stil de viaţă care i s-ar fi potrivit (şi cum să nu i se potrivească, în condiţiile în care şi l-a constituit în mod firesc, de a lungul a sute de ani, prin încercări şi reglări succesive?). Dar… din ce sursă cunoşti acel stil de viaţă dinaintea naşterii tale? Din cărţi? Din ceea ce-şi amintesc părinţii tăi? Din examinarea vestigiilor de civilizaţie românească pre-comunistă care s-au mai păstrat prin unele sate sau oraşe de provincie? Pe de altă parte, care este esenţa acelui mod de a trăi la care te gândeşti cu nostalgie? Cine şi cum ar putea să-l reconstituie? Ce şanse ar avea să şi funcţioneze într-o lume în care fiecare ţară este conectată la civilizaţia întregii planete?

O.H.: “Persoana-eveniment” este un model ideal de identitate umană, aşa cum tot ideal este şi “individul liber” dezvoltat în Occident după Revoluţia franceză de la 1789. Occidentul însă a avut grijă să cultive atât modelul teoretic cât şi miile lui de întruchipări concrete. În jurul “individului liber” s-a creat o întreagă mitologie, s-a dezvoltat un întreg aparat juridic şi economic. Chiar şi astăzi, când este permanent atacat de “victima” ideologiilor corectitudinii politice, “individul liber” stă încă înfipt solid în soclu. Statuia Libertăţii continuă să fie farul călăuzitor al Occidentului. În loc de individualism, românii au “personalismul”. A trasa dezvoltarea istorică a personalismului românesc este o chestiune de arheologie culturală, care necesită ample cercetări interdisciplinare desfăşurate pe o lungă perioadă de timp. În opinia mea trinitarismul ortodox, un cult popular al eroilor, probabil de origine dacică, la care se adaugă fără îndoială influenţa individualismului modern din Occident, s-au împletit în mod fericit pentru a creea un cadru personalist al existenţei. În România viaţa se organizează SPONTAN în jurul unor persoane, nicidecum în jurul unor instituţii. Aceste persoane se bucură de autoritatea pe care o au “duhovnicii” în spaţiul credinţei ortodoxe. O autoritate “ontologică” bazată pe “prezenţă”. Să luăm un exemplu care ne este cunoscut amândurora. “Istoria literaturii române” de Alex Ştefănescu. Mulţi, probabil majoritatea cititorilor au făcut un sacrificiu financiar să cumpere această lucrare monumentală întrucât au încredere în opiniile autorului. N-au căutat în paginiile lucrării un “adevăr obiectiv”, separat de persoana lui Alex Ştefănescu. Coerenţa logică, informaţiile, în general tot aparatul ştiinţific al cărţii n-au făcut decât să le confirme, încă odată, încrederea pe care o aveau în Alex Ştefănescu. Nu “Istoria literaturii” l-a “făcut” celebru pe Alex Ştefănescu, ci Alex Ştefănescu va “eterniza” lucrarea sa; peste timp ea va funcţiona drept o mărturie vie a literaturii sub comunism. Cel care înţelege cu adevărat România, când se uită la harta ei, nu vede, oraşe, sate, “fabrici şi uzine”. Nici măcar “monumente istorice”. Vede un Eminescu, Ştefan cel Mare, un Blaga, un Coandă, un Iorga, un Dumitru Stăniloae. În jurul acestor persoane s-au coagulat în timp “comunităţile” (istorice, literare, religioase, stiinţifice etc.) aşa cum în Occident, în jurul oraşelor comerciale, s-a dezvoltat civilizaţia modernă a capitalismului. Persoanele-eveniment nu sunt nişte imami severi, nici experţi, nici “autorităţi spirituale” universale, nici staruri mediatice. Sunt indivizi ce iradiază o energie intensă, oferă o deschidere spre un ALTCEVA SUPERIOR. Cu alte cuvinte, personalizează în mod evenimenţial o situaţie concretă. Când personalizezi o situaţie introduci ceva nou şi neaşteptat, acolo unde situaţia este complet închistată (“realizată” cum o numesc eu), sau, dimpotrivă, oferi coerenţă unde există un “nou” ce tinde să devină haotic. Nu poţi personaliza o situaţie dată dacă nu-ţi angajezi întreaga fiinţă… O adevărată democraţie nu are rolul de a uniformiza indivizii sau de a creea “elite” reducând” contrariile la scheme prestabilite. Acesta este marele reproş pe care-l aduc eu lumii moderne. O democraţie personalist-evenimenţială trebuie să menţină vii antinomiile – fără ele nu putem vorbi de o “diferea-treia-forta-736175nţă” reală – oferind şansa de a deveni persoane-eveniment unui număr cât mai mare de indivizi. Desigur, fiecare persoană-eveniment va poseda un “excedent metafizic” diferit, ceea ce va creea ierarhii valorice. Se înţelege că “persoana-eveniment” trebuie să rămână vie mereu, să menţină, sau chiar să sporească, tensiunea evenimenţială. Iată de ce personalismul evenimenţial este un “anti-tradiţionalism” dacă întelegem prin tradiţie obiceiuri şi persoane ce ţin de un trecut încheiat definitiv. Românii nu sunt tradiţionalişti nostalgici – (eu cu atât mai puţin!) – a se vedea nepăsarea cu care tratează istoria moartă (monumentele, ruinele). Istoria îi interesează doar ca “pildă vie” ce se poate reîntrupa în prezent şi viitor. Depinde doar de noi dacă vrem să creem o democraţie personalist evenimenţială pe sufletul nostru, sau importăm un produs preambalat de la Bruxelles, Washington, Moscova sau cine-o mai şti de unde. Trebuie să fim conştienţi că în lumea de astăzi aproape totul este împotriva persoanei, ar vrea-o redusa la condiţia de instrument. Dar oare democraţia ateniană nu a fost nevoită să înfrunte pericolele ei? Au existat însă nişte persoane-eveniment, un Socrate, un Platon, un Aristotel care au demarat procesul istoriei. Energia lor evenimenţială a fost transmisă din generaţie în generaţie, fiecare nouă persoană deschizind alte şi alte perspective. Este mesajul care ni-l transmite si creştinismul prin apostolul Pavel: “Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre

un articol de Ovidiu Hurduzeu