JUSTIN
Putine insemnari adunate de FLORIN STUPARU despre parintele nostru intru Hristos, JUSTIN PIRVU, din zicerile sale si ale parintilor si fratilor nostri intru Hristos,
CARORA TUTUROR LE MULTUMESC SI LE ROG MINTUIRE, prin rugaciunile si lacrimile Staretului nostru Justin, care vrea sa ne nasca intru Hristos pe noi, toti cei care i-am calcat cindva pragul.
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul, si binecuvanteaza lucrarea aceasta savarsita intru sfant numele Tau!
CUVINT DE INCEPUT
Cindva, prin 1991-92, am aflat ca un oarecare batrin Justin Parvu, la 72 de ani, ridica manastire undeva in munte, pe un drum forestier ce se pierde in padure. Ca slujeste sub cerul liber sau intr-o magazie de scinduri. Nu stiam ce e aceea manastire, fiind cu totul strain de Ortodoxie. Si nici macar nu am cerut sa vad vreo fotografie de la Petru Voda; cu toate acestea, auzind de lucrarea acelui batrin, am simtit o caldura in inima, fara sa stiu de ce, si mai ales fara sa stiu ca incalzirea inimii (nu a mintii) este semn al unui gind bun, venit de la Dumnezeu, iar nu de la inselatorul diavol. Mai tirziu, cind am ajuns sa fiu citiva ani vecin de aproape cu parintele Iustin si apoi sa-mi fac casa in preajma manastirii, am inteles ce insemna acel simtamint.
Cartea de fata – pe care puteam sa o scriu, poate mai bine, demult – este urmarea acestei intelegeri, dupa putinta mea de acum. Ce incerc sa arat in paginile care ne stau inainte, prin marturiile parintelui si ale celor apropiati lui? Ca un om lipsit de orice putere lumeasca, dar insuflat de Hristos-Dumnezeu prin Sfintul Sau Duh, ajunge sa adune in jurul lui si sa povatuiasca o multime de credinciosi, intemeind o obste crestina – alcatuita din monahi si din mireni uniti intre ei, dar nu amestecati – care se largeste mult dincolo de hotarele asezamintului propriu-zis. Si aceasta intr-o vreme cind obstea crestina, acea adunare a doi-trei in numele lui Hristos (Matei 18:20), nu mai poate fi gasita in „lume”. Caci Crestinii umbla la biserica, dar nu mai sint Biserica; implinesc un obicei de Duminica, dar nu mai vietuiesc impreuna crestineste, adica osebiti de aceia multi care traiesc in chip paginesc ori de-a dreptul diavolesc. La fel stau lucrurile si in viata monahala, a carei traditie a fost curmata in anii ’50 de catre stapinirea comunista. Caci – daca judecam drept, fara a ne lasa inselati – vedem bine ca am ajuns aproape de acele vremuri cind „monahii vor vietui ca mirenii si mirenii ca dracii”, dupa zicerea inainte-vazatorilor cu duhul. Acum este inceputul vremii aceleia cea mai de pe urma, cind necredinta pustieste aproape cu desavirsire sufletele celor botezati. Pentru aceasta zicea Mintuitorul: „Dar Fiul Omului, cind va veni, va gasi oare credinta pe pamint?” (Luca 18:8). Zicere pe care Sfintitul Teofilact al Bulgariei, in urma Sfintului Ioan Gura de Aur, o tilcuieste astfel: „Prin chipul intrebarii, Mintuitorul insemneaza rarirea credinciosilor ce se vor afla atunci [la a doua venire a Sa]. Caci atita va stapini atunci «fiul faradelegii» [Antihristul, vezi la Pavel], incit «sa-i amageasca si pe cei alesi, de va fi cu putinta» [vezi la Evanghelie]. Deci, venind Domnul pe nori, nu va afla credinta pe pamint, fara numai intru putini.” Si aceasta de ce? Pentru ca, „din pricina inmultirii faradelegii, dragostea multora se va raci” (Matei 24:12), dupa cuvintul cel nemincinos al Mintuitorului Hristos. E vorba de dragostea credinciosilor pentru Hristos si de aceea a unora pentru altii intru Hristos. continuare »