“Acolo unde Dumnezeu nu stăpâneşte, se instalează satana; acolo unde binele nu lucrează, lucrează răul; acolo unde Dumnezeu nu este pomenit cu reverenţă, diavolul cel cu o mie de nume îşi face tron din inimi.”

continuare »

Cartea are aprox. 500 pagini și costă 12 lei. Poate fi comandată pe pagina de Comenzi.

Din Prefața autorului, Sergiu Ciocârlan:

A rânduit Domnul să scriu încă o carte! O carte despre Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, model de bărbăţie duhovnicească şi de rezistenţă a Bisericii în vreme de prigoană. Mă minunez de purtarea Sa de grijă, fiindcă eu însumi aveam mare nevoie de ea.

Îi mulţumesc Părintelui Gheorghe Calciu pentru că m-a însoţit mereu, învăţându-mă să nu dezertez, să nu fiu laş, ci să-l apăr pe el şi pe toţi cei care au suferit şi încă mai suferă întro societate tot mai slugarnică, tot mai debitoare înregimentărilor de tot felul, care nu suportă valoarea şi succesul, sfinţenia şi eroismul, preferând mediocritatea şi tot ce-i îndoielnic, compromisul şi istoria fără nume. […]

Mulţumesc maicilor mănăstirii Paltin Petru-Vodă, care nu au lăsat această carte să zacă într-un sertar, ci, cu multă încredere şi curaj, au acceptat s-o publice, dovedind că acolo este o insulă de libertate şi că educaţia primită de la Părintele Justin Pârvu nu suportă îngrădiri.

Pr. dr. Mihai VALICĂ: Chipul României şi al omului recent între ruine şi deziluzii

Această nouă carte, Mărturisitorul de care vă temeţi, a lui Sergiu Ciocârlan, scriitor de excepţie şi unul dintre tinerii mărturisitori creştini actuali, nu face publicitate Părintelui Calciu, întrucât Părintele a fost şi este de mare notorietate. Autorul arată, în mod magistral, că Părintele a câştigat duhovniceşte cel mai mult atunci când toţi cei din jur credeau că a pierdut totul, şi îl considerau deja nebun, dacă nu chiar mort, din punct de vedere profesional şi social.
În ipostazele de atitudine a Părintelui, de demnitate preoţească şi didactică, faţă de directorul de seminar, de politrucii, consilierii patriarhali, inspectorii de culte şi de securiştii vremii, Părintele era mai viu, mai lucid şi mai împlinit ca oricând. Un preot adevărat, un profesor de Teologie responsabil, este eroul care câştigă şi atunci când pierde. Că un sfânt câştigă mereu nu au înţeles mulţi, nici atunci şi nu înţeleg nici măcar azi, nici cei ce au condus şi nici cei conduc destinele Bisericii şi ale învăţământului teologic. Unii, dacă nu sunt în tagma celor ce mărturisesc, simt cel mai bine că mărturisitorii inspiră, pe lângă cucernicie, şi teamă. Alţii, s-au temut de atitudinea sfântă a mărturisitorilor şi atunci, iar unii se tem, chiar şi azi, mult mai tare, deoarece, între timp, Dumnezeu i-a făcut sfinţi, tocmai pe cei pe care ei înşişi i-au prigonit.[…]

Iată câteva motive reale de teamă şi de regrete, pentru tine, persecutorule: vei rata veşnicia din cauza laşităţii şi a ipocriziei tale; ai avut teamă doar de oameni şi deloc de Dumnezeu; te-ai făcut prieten cu lumea, dar vrăjmaş cu Dumnezeu, ştiind bine ce spune Sf. Apostol Iacob, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu (Iacob 4, 4); în timp ce Părintele Calciu răbda persecuţii, învăţa cu frică de Dumnezeu şi binecuvânta, tu te agitai, te umileai în faţa celor nemernici, şi-i negociai trădarea; Părintele a traversat istoria şi a răscumpărat-o, în timp ce Mărturisitorul de care vă temeţi 24 tu, între timp, ai devenit un nou persecutor şi sub vremurile mai recente, deoarece ai trecut, doar, într-o altă tabără, mai democrată şi cu pretenţii mondialiste şi ecumeniste, ce-i drept, de perspectivă, dar prietenă tot cu lumea şi în duşmănie cu Dumnezeu, şi fii sigur, persecutorule modern, că vei pierde lamentabil şi de data aceasta, dacă nu treci de partea lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale luptătoare!

Citiți integral cuvântul p dr. Mihai Valică, pe site-ul Atitudini.

UPDATE: Dorința Părintelui Calciu de a avea soția îngropată alături de el nu va fi respectată de conducerea Mănăstirii Petru Vodă. Deja o altă groapă a fost pregătită și este cea în care s-a mințit că au fost reîngropate osemintele Părintelui Calciu. Sfinte Părinte Justin spulberă nedreptățile din sfânta ta mănăstire!

În ziua pomenirii marelui poet național Radu Gyr, ieri, 29 aprilie, soția mult-pătimitorului părinte Gheorghe Calciu a trecut la Domnul. De 4 ani, prezbitera Adriana Calciu se afla la azilul de bătrâne de la Mănăstirea Paltin-Petru Vodă, sub îngrijirea atentă a maicilor. Marcată de suferința provocată de torționarii și securiștii ce l-au prigonit pe Părintele Calciu, dna. Adriana își aștepta revederea cu soțul ei, de data aceasta, în ceruri. Cei care au cunoscut-o în perioada cât a stat la mănăstire au fost profund impresionați de gingășia și nevinovăția cu care le vorbea.

Înmormântarea va avea loc sâmbătă, în cimitirul Mănăstirii Petru Vodă, și conform dorinței Părintelui Calciu, ar trebui să fie îngropată lângă/sau în același mormânt.(și cum nimic nu este întâmplător, mormântul poetului Radu Gyr se află lângă mormântul Părintelui Calciu). Trebuie amintit că trupul Părintelui Calciu a fost reîngropat în același mormânt, după ce a fost descoperit cu sfinte moaște întregi, anul trecut, la împlinirea a 7 ani de la trecerea în veșnicie.

Dumnezeu să o odihnească cu sfinții, alături de soțul ei, Sfântul Mărturisitor Gheorghe Calciu Dumitreasa, sfânt cu sfinte moaște întregi.

UPDATE: VIDEO: mitr. cretan Teofan decide îngroparea sfintelor moaște întregi ale P. Gh. Calciu Dumitreasa și zice că va face la fel și în cazul Părintelui Justin Pârvu

Materialul de faţă aştepta de ceva vreme să fie scris şi publicat. Până la urmă, decizia a venit în ziua de Sf. Gheorghe, odată cu contemplarea, pe Facebook, a unei fotografii în care pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa apare alături de promoţia 1976 a Seminarului Teologic din Bucureşti (pentru cine nu ştie cine a fost pr. Calciu, vezi: ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Calciu-Dumitreasa). Peste doi ani, părintele avea să fie arestat pentru cele „Şapte cuvinte către tineri”, mărturisitoare de Hristos, într-o lume subjugată de către un regim tiranic, ateu.

Textul meu exprimă un punct de vedere asupra unei istorii pe care o găsesc (cel puţin) halucinantă. Oricine este liber să fie de acord, după cum oricine este liber să nu fie de acord cu observaţiile şi cu concluziile mele, pe care, însă, la rândul meu, sunt liberă să le exprim.

La sfârşitul anului trecut, trupul părintelui Gheorghe Calciu, descoperit cu aspect de sfinte moaşte (întregi), păstrat şi după citirea rugăciunilor arhiereşti de dezlegare (vezi observator.tv/social/razboi-pe-trupul-parintelui-gheorghe-calciu-114232.html ) a fost re-îngropat sub pretextul dorinţelor familiei şi mai ales sub cel al unui „testament” (datat 28 octombrie 2006, vezi Parintele Calciu. Scrisorile testament catre Parintele Justin Parvu) care ar fi aparţinut părintelui.

Curios este că:

„Testamentul” din 28.10 concurează un alt document (datat 12 noiembrie 2006, aşadar posterior celui din 28.10, vezi rostonline.org/rost/dec2006/pr-calciu.shtml), ambele conţinând (şi) dispoziţii privind îngroparea părintelui. O comparaţie între cele două texte poate, însă, lesne conduce la ideea că ele nu aparţin uneia şi aceleiaşi persoane.

Dacă analiza este ajutată şi de o alăturare a „testamentelor” cu alte texte aparţinând pr. Calciu (vezi, d. ex.: Parintele Gh. Calciu: Prefer sa mor aici fara niciun compromis pagină din care se ajunge şi la alte materiale, precum şi textele disponibile la parintelecalciu.wordpress.com/) „testamentul” din 28.10 devine din ce în ce mai suspect de a aparţine mai degrabă vreunui redactor de texte protocolar-fariseice de prin vreo cancelarie, sau altcuiva cu “abilităţi” similare, decât părintelui Gheorghe.

Cuvintele pr. Gheorghe Calciu se supun în mod constant unuia şi aceluiaşi stil, coerent, limpede, ferm, lipsit de orice falsetto curtenesc (după cum era şi omul). Testamentul din 12. 11 cadrează şi el cu acest stil. Cel din 28.10 nu, arătând mai degrabă a fabricaţie care, în încercarea de a imita stilul pr. Calciu, a eşuat izbitor într-un produs de „poetică de curte” adaptată nişei ecleziale (se poate presupune că autorul real al textului nu a avut cum să-şi iasă din propria piele).

Pentru cei care vor aduce observaţia că aceste comentarii ale mele pot fi (des)calificate ca pur subiective, adaug nişte detalii: continuare »

   Iata ce putem citi in articolul Prin reînhumarea Părintelui Calciu, ce-am câştigat şi ce-am pierdut? – articol de Părintele Stavrof. Constantin Catană – Sf. Manastire Văratec de pe blogul fratelui Mircea Puscasu.

Fac precizarea ca acelasi articol a fost preluat si de maica Ecaterina Fermo pe blogul sau.

În cartea „Tipic bisericesc”, se vorbeşte despre acele soroace, despre termenele îndătinate, pentru pomenirea morţilor, în care se săvârşesc rânduielile bisericeşti, ce urmează după înmormântarea fiecărui creştin ortodox, în parte. Şi acestea sunt: la trei zile, la nouă zile, la patruzeci zile, la trei luni, la şase luni, la nouă luni, la un an, şi apoi, în fiecare an, până la şapte ani, după moarte. Iar la şapte ani, după moarte, în biserica noastră, este şi acest obicei de a se face dezgroparea celui mort, când familia aduce la mormânt cele după rânduială, pentru pomenirea respectivă. Şi nu e de mirare, că în unele mănăstiri cu tradiţie, la împlinirea celor şapte ani, osemintele se scot afară, cu multă grijă şi cu sfântă rânduială, apoi sunt aşezate în gropniţă, unde cel rânduit merge, în fiecare zi, să aprindă candela şi a le tămâia. Astfel, se înţelege că şi la Sfânta Mănăstire Petru-Vodă, unde este înmormântat marele mărturisitor şi slujitor al Bisericii noastre, Părintele Calciu, la împlinirea celor şapte ani după deces, părinţi călugări, cu evlavie, credinţă şi minte sănătoasă, potrivit tradiţiei din Biserica noastră, au făcut acest ritual, dezgropând pe părintele, fără să fi gândit că vor face tulburare şi că vor ştirbi autoritatea Bisericii, şi că au contravenit dispoziţiilor testamentare ale Părintelui Calciu, lăsate în 28 octombrie 2006, Părintelui Justin Pârvu şi obştii de la Petru-Vodă, unde a dorit să fie înmormântat. continuare »

– După opinia Sfinţiei Voastre, tinerii trebuie sau nu să se implice în politică? Dar preoţii? Şi dacă o fac, în ce fel să o facă?

– Aceasta este o mare şi dureroasă preocupare pentru mine. În primul rând, ceea ce se întâmpla în America, Europa şi în România, nu este politică, ci politicianism, ceea ce este cu totul altceva. Politica este implicarea cetăţeanului în treburile cetăţii. O datorie nobilă. Politicianismul este implicarea cetăţeanului în jefuirea cetăţii şi a locuitorilor ei. Când Hristos ajuta pe cel sărac, alunga pe speculanţi din templu, îl numea pe Irod vulpe şi pe farisei morminte spoite, făcea politică nobilă. Politicianismul vine cu o serie nesfârşită de instituţii demonice după el, viaţa socială este murdărita până în cele mai intime fibre.

Desigur, Biserica face politica şi trebuie să facă, dar politica Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cetatea se mântuieşte prin Biserică. Dacă Biserica stă în afara cetăţii, înseamnă că a dezertat de la datoria ei: ea nu mai mustra pe conducătorul ticălos, nu mai apara pe cel sărac, nu mai propoveduieşte cuvântul în societate, în închisori, în şcoli, în lumea tinerilor pierduţi, în casele bogaţilor îndemnându-i la milostenie, restituind astfel măcar o parte din bunurile furate de la cetăţean, nu se mai ridica împotriva corupţiei. continuare »

“Acest sfârşit de an – Anul Nou pe care noi îl sărbătorim – nefiind stabilit şi sfinţit de Biserică, nu este un lucru sacru. Este un lucru omenesc. Noi n-avem de ce să-l sărbătorim. Noi n-avem de ce participa la artificii, la cântece, la tot felul de scandaluri, la dansuri deşucheate… Noi îl slăvim pe Dumnezeu în biserică. Noi aici aşteptăm sfârşitul, dacă Dumnezeu ar fi rânduit ca sfârşitul lumii să fie acum. Ce relaţie este între un eveniment sacru şi întâi ianuarie? Absolut nici una. De ce se zice că sfârşitul va fi atunci când a hotărât lumea că începe alt mileniu şi nu atunci când va veni Hristos? Sau cel mult, să zicem, la un praznic, la Naşterea Domnului, sau la Buna­vestire?

Toate acestea sunt înşelări diavoleşti. Ingrămădiri de oameni, delirul care-i apucă pe toţi, nebunia, artificiile, băuturile, şampania care curge… Mă uitam aseară. Vorbeam despre ce s-a întâmplat la Paris. Cineva spunea că la Roma, unde a fost adunarea Papei – nu înţeleg de ce s-a ţinut la 1 ianuarie 2000 şi a dat binecuvântare lumii şi cetăţii, când nu este nici un eveniment care să fie celebrat – spunea că au curs nu ştiu câte milioane de sticle de şampanie. Şi venea altcineva şi ne spunea: mai multă şampanie a curs la Paris! Atunci în Germania mai multă bere! Deci aceasta era măsura „sfinţeniei” Anului Nou!

Acest început de an nou lumesc este un lucru diabolic. A fost stabilit de satana prin slujitorii lui, ca să ne abată de la lucrurile creştineşti, de la adevărul credinţei. Şi Domnul a dovedit minciuna tuturor. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care voiau să omoare mulţimea în masă, vorbesc de atentatele musulmane. Dumnezeu a dovedit minciuna celor care spuneau: în noaptea aceasta va coborî Iisus şi trebuie să omoram cât mai multă lume, să ne sinucidem ca să mărim suferinţa în lume şi să se îndure Dumnezeu de noi să vină, să fie sfârşitul acestei lumi! Toţi s-au dovedit mincinoşi, toţi au fost slugile satanei. Inspiraţia lor n-a venit de la Dumnezeu, ci de la diavol.

După ce Biserica Ortodoxă s-a implicat, într-o măsură evidentă, în susţinerea, de voie, de nevoie, a regimurilor comuniste, acum se trezeşte, dar nu complet – nici Gulliver nu era complet treaz când a părăsit ţara piticilor – şi părăseşte pe cei susţinuţi, prin simpla ieşire pe uşă, fără ca măcar s-o trântească, lăsându-i pe cei susţinuţi mai înainte să ciocnească pe mai departe ouăle la capătul gros cu adversarii lor, cei mai mulţi falşi adversari – şi chiar cu cei adevăraţi. Uriaşul iese din scenă, puterea mistică se retrage în cochilie ca melcul care poate dormi neîntors trei ani în căsuţa lui. Un ierarh a afirmat că ierarhiei nu-i este totuna cine conduce ţara şi această afirmaţie a fost socotită ca un act de bravură. Ar fi fost un act de bravură sub Ceauşescu, acum nu înseamnă nimic mai mult decât o slabă mişcare a degetului mic de la piciorul uriaşului. Astăzi adevărurile se spun tare, astăzi este vremea ca ceea ce s-a spus altădată la ureche să fie strigat de pe acoperişurile caselor.  «Ceea ce vă grăiesc, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case» (Mt.10 : 27).

Într-unul din cele Şapte Cuvinte Către Tineri, ale mele, din 1978, am spus acest lucru, ştiind că atunci era vremea rostirii de pe acoperişuri, dar ierarhia s-a temut şi cuvântul spus de un oarecare preot nu a rodit decât suferinţă pentru el, robie pentru popor, somn pentru uriaşul adormit. Astăzi Biserica trebuie să-şi rostească răspicat cuvântul. Relaţia mai mult sau mai puţin expresă a Bisericii cu şefii de stat ai ţării, amiciţiile personale ale unor ierarhii cu miniştrii şi cu primii miniştri ai guvernului, participarea preoţilor prin propagandă şi prin înscrierea formală în partidele politice au lăsat impresia unei binecuvântări acordate puterii de a jefui pe mai departe ţara şi neamul, de a introduce legi împotriva firii în stat, de a fi de acord cu toata corupţia care guvernează peste legea şi aşa destul de nefericită a nefericitei noastre ţări.

A pleca în felul acesta înseamnă, oarecum, a spune: «V-am susţinut destul, v-am ajutat să impuneţi ciocnirea ouălor la capătul dorit de voi, acum plecăm să ne vedem de treburile noastre». Plecarea Bisericii a fost puţin cam împleticită, trezirea nu era completă.

De mai multe ori l-am vizitat pe Mitropolitul Mladin al Ardealului. Poate şi el a dormit ca şi alţii, dar ne-a spus atunci ceva ce m-a fulgerat prin inimă. Eram mai mulţi de faţă, între care şi părintele Dometie, duhovnicul Sf. Mânăstiri Râmeţ: «Sub comunişti poţi să te înalţi cât vrei în sus, până la cer. Dar de îndată ce vrei să te întinzi pe laturi, eşti tăiat fără milă, într-o clipă». continuare »

P. Gh. Calciu: Din cand in cand, ne vin vesti din tara. Altfel decat cele politice. Altele decat scandalurile dintre cutare formatiune politica si cutare personaj; sau calomniile despre persoane, ori grupuri, toate de natura sa strice imaginea unui popor in fata strainilor care nu sunt mai buni decat noi, dar au fost mai favorizati de destin, pentru ca sunt natiuni mari, sau au fost asezate de Dumnezeu la alte rascruci geografice si istorice decat neamul nostru.

Vestea care mi-a parvenit foarte de curand este una duhovniceasca. Ea porneste de la Sfanta Manastire Bistrita si, dincolo de reprosul care imi este adresat cu blandetea monahala de catre Parintele Ieromonah Ioanichie Balan, contine mesajul unei iubiri fratesti si convingerea ca Dumnezeu nu abandoneaza un popor care se apropie de El tot mai mult, nu numai cu buzele. Redau scrisoarea integral:

„Mult iubite Parinte Gheorghe, de ce taceti tocmai acum cand este mai multa nevoie sa vorbiti? Atata lume va cunoaste si va doreste. V-am asteptat in tara si nu stiu (desi stiu) de ce nu reveniti acasa. Aici avem atat de mult de lucru! continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=j3R9w12X2PM] 2010 2009

Cititi si:

• Parintele Gheorghe Calciu la 5 ani de la nasterea in Ceruri. Cuvantul Parintelui Justin la inmormantarea acestui mare marturisitor
• Parintele Gh. Calciu – Marturisirea neinfricata a dreptei credinte in fata oricarei amenintari, indiferent daca atrage moartea sau exilul, inchisoarea sau alte suplicii
• Glasul Parintelui Gheorghe Calciu striga din vesnicie: Canonizati Sfintii Inchisorilor!

Stapane Doamne, Dumnezeul nostru, Parinte, Fiule si Duhule Sfinte, in acest post al sfintelor patimi ale Fiului Tau, Domnul nostru Iisus Hristos, venim la Tine, Doamne, cu pocainta si durere in inimi sa ne rugam pentru poporul romanesc. Asculta cererea noastra in ajunul marii sarbatori a invierii triumfale a Mantuitorului nostru Hristos.

Intra, Doamne, ca un imparat ceresc in tara noastra si in neamul nostru si-l scapa, Iisuse de uneltirile vrajmasilor vazuti si nevazuti. Ca prigoneste vrajmasul sufletul neamului romanesc si viata lui o calca in picioare. Facutu-l-a sa locuiasca in intuneric ca mortii cei din veacuri si sufletul lui este mahnit de moarte. Ca l-au tradat cei pusi de Tine sa-l conduca si au uitat ca Tu ai spus ca cel ce vrea sa fie intaiul, sa slujeasca tuturor. Si ei au stiut acest lucru, dar s-au trufit, au uitat de poporul Tau, l-au asuprit si l-au jefuit, l-au vandut altor neamuri si au calcat poruncile Tale, iar pamantul acesta, pe care l-ai dat neamului romanesc pe veci, l-au instrainat. Dar poporul acesta Te slaveste, Doamne, nu numai cu buzele, ci si cu inima.

Adu-Ti aminte de el pentru cei ce Te cunosc pe Tine, pentru monahii si monahiile care zilnic se roaga pentru el si pentru rugaciunea noastra de astazi, chiar daca suntem nevrednici de mila Ta. Pentru ca toti ne-am abatut, toti am facut nelegiuire, si ierarhii, si preotii si credinciosii. Nu mai este nici unul care sa faca dreptate, nu mai este nici unul! Ci inceteaza, Doamne, bataia Ta impotriva poporului romanesc. Adu-Ti aminte de bunatatea Ta si-l miluieste pe el. Adu-Ti aminte, Iisuse, de fratii nostri care sunt in afara tarii, in exil sau vanduti o data cu teritoriile cedate, si-l miluieste pe el.

Reunifica poporul Tau. Repune-l in cinstea pe care a avut-o la Tine mai inainte, iarta-i pacatele savarsite, apostaziile, rautatile, indemnurile la desfranare, la neiertare si la razvratire impotriva Ta. Rugatori aducem pentru noi pe Maica Ta cea Sfanta, Pururea Fecioara Maria, Puterile ceresti, pe Sfintii Tai Apostoli, pe mucenicii neamului nostru si pe toti mucenicii, sfintii si cuviosii care au slujit Tie cu credinta curata. Adu-Ti aminte, Stapane, de toti cei care s-au jertfit pentru Cruce, Biserica, Tara si Neam; adu-Ti aminte de sangele lor care s-a varsat si pune-l pe acesta in balanta iertarii noastre.

Reda poporului nostru pamantul pe care l-a pazit cu grija si credinta prin veacuri, reda-i bisericile si manastirile vandute, reda-i pacea vazduhului si imbelsugarea roadelor pamantului, stapanirea de sine, demnitatea lui crestina si nationala de altadata, conducatori buni si cinstiti, neasupritori, nemincinosi si nelacomi, reda-i arhierei vrednici de Tine, Iisuse Mare Arhiereu, preoti daruiti Bisericii si Neamului, credinciosi misiunii lor, adevarati seceratori, asa cum ii vrei Tu, Milostive. Auzi-ne, Doamne, intru indurarea Ta!

Nu intra, Stapane, la judecata cu robii Tai, ci intoarce-Ti iar privirea spre noi si ne ridica din pacat cu dreapta Ta cea mantuitoare. Si trecand prin patimile toate, curatati prin suferinta, sa ajungem si la Sfanta Ta inviere, Iisuse, slavindu-Te pe Tine impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

Parintele Gheorghe Calciu

In Evul mediu a existat, in Vest, un fel de disputa intre filosofii realisti si cei nominalisti. Numai ca cearta, sau macar denumirea celor doua grupuri, era ciudata. Ea a fost numita, prin aceeasi ciudatenie, cearta realilor, realistii sustinand ca real este nu obiectul din fata mea, ci existenta lui in lumea ideala (era perioada in care platonismul se ridica viguros impotriva aristotelismului brutal al Evului mediu).

In cartea a patra a Repubicii lui Platon, acest idealism care este adevarata existenta a lucrurilor isi are demonstratia in Mitul Pesterii imaginat astfel: un grup de oameni sunt legati intr-o pestera, cu fata spre fundul ei. Lumina vine din spatele lor si proiecteaza pe peretele din fund umbrele celor care trec prin fata pesterii, oamenii care trec izolati sau in grupuri, carand sarcini, se aud franturi de discutii care par a fi reflectate de pe peretele pe care se misca umbrele si cei din pestera cred ca umbrele de pe perete sunt cele reale si nu ceea ce se aude indistinct de afara. Am spus aceste cuvinte care sa faca pe cititori sa inteleaga mai usor cearta realilor transilvane.

Ceva in genul acesta este cearta realilor pornita de Mitropolia de la Sibiu, impotriva viitoarei Mitropolii a Clujului. Cei de la Sibiu sunt legati si privesc numai spre umbrele dorintei lor de putere, ale trufiei pacatoase, ale frustrarii lor de cateva judete prin infiintarea Noii Mitropolii a Ardealului.

Numai ca cearta realilor s-a purtat intr-un chip civilizat, filosofic si argumentativ fara manie si fara insulte si, mai ales, fara murdarii. Atacul Mitropoliei de la Sibiu este o introducere a duhului lumesc, de care se si servesc, in argumentatia debila teologica a pozitiei lor fata de hotararea Sfantului Sinod: o puternica trupa de mercenari, adunati de oriunde cu existenta reala, o mare parte si cativa cu existenta iluzorie: ziaristi galagiosi, flecari, uzand de un limbaj caragialesc si sub caragialesc, sau la televiziunea care, pe langa femeile nerusinat de goale, mai pune si piperul scandalului preotesc, nu stiu care diplomat sau politician din Vest, de care nimeni nu a auzit niciodata si care sa fi scos un singur cuvant impotriva situatiei din tara pe vremea comunismului, pana la fabricarea fostului presedinte Constantinescu, a acelui calugar Vasile, un fel de uite popa nu e popa, care apare la timpul oportun ca sa dea sentinte absolute impotriva Sfantului Sinod, numindu-l indirect «talharesc», prin fraza grosolana «au mai fost sinoade talharesti». Si daca acest calugar ratacitor, care apare si dispare ca un spiridus este de la Sf. Munte, (cum afirma fostul presedinte) de ce se tot plimba hojma prin lumea noastra pacatoasa in loc sa stea acolo, in Gradina Maicii Domnului, ducandu-si viata ingereasca? Este evident ca nu se impaca deloc cu Stapana Sfantului Munte. Sunt si eu in legatura cu cativa sfinti parinti din Athos, pe care i-am intrebat daca stiu ceva de acest cuvios care isi alege cuvintele, probabil, dintr-un dictionar al expresiilor mahalagesti. Mi-au raspuns ca sunt multi monahi in Athos cu numele de Vasile, dar nici unul nu corespunde monahului lansat de oamenii presedintelui Constantinescu. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=MoY2b5pCZ04]

Vedeti si:

Parastasul din 2009

Cuvantul Parintelui Justin la inmormantarea Parintelui Gheorghe Calciu

Nu se cuvine a vorbi despre Sfintii Inchisorilor, fara a pomeni Miscarea Legionara sau cuvantul legionar. Cei ce fac aceasta se aseamana jidovilor sionisti si tortionarilor.

In ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus:
– Arhanghelul Mihail.
Tatal meu spune:
– Este in biserica o icoana a Sfantului Mihail, pe usa din stanga a altarului.
– Sa mergem sa vedem. M-am dus cu Mota, Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose. Ne uitam si intr-adevar ramanem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumuseste neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea unei icoane. Acum insa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si-mi facea impresia ca Sf. Arhanghel e viu. De atunci am inceput sa iubesc icoana.
De cate ori gaseam biserica deschisa, intram si ne inchinam la icoana. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

extras din Cartea Capitanului

Părintele Justin Pârvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Părintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Paăintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Părintele Dumitru Stăniloae

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine… Am fost solicitat dupa ’90 de niste tineri sa scriu ceva despre Ion Mota: eu cred ca Mota care era baiatul protopopului din Orastie era foarte crestin; si el s-a dus intr-adevar ca sa apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revistaScara, nr.7).

Părintele Arsenie Boca despre sfințenia Mișcării și a lui Corneliu Codreanu

„Am fost tinut la securitate sase saptamani. Cu parintele Arsenie discutam numai cand ne gaseam singuri. Restul timpului fie ca ascultam discutiile din camera, fie ca ma duceam cu gandul departe.

Intr-o zi se intampla sa ramanem amandoi in camera. Parintele Arsenie atunci imi spune: „Daca ar fi trait Capitanul ce lucruri frumoase am fi facut noi…”. Altadata imi spune: „Sa stii ca Legiunea nu va invinge pana nu se va completa numarul de legionari in cer”. Asta ar insemna sa moara toate generatiile din 1927 pana in 2000. Ar trebui sa treaca 60-80 de ani. Ar insemna sa nu mai traiasca nici un legionar din zilele noastre.

„Dumnezeu va avea grija sa ramana si samanta pe pamant”, imi raspunde parintele Arsenie. A fost ultima discutie cu parintele Arsenie. Pe mine m-au luat si m-au dus la Penitenciar. M-au bagat singur intr-o celula la etajul trei, complet izolat de ceilalti legionari. (Fragment din manuscrisul lui Mircea Puscasu, fost detinut politic, legionar).

Ion Gavrila Ogoranu in „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”, vol. 3, reda marturisirea facuta de mitropolitul Antonie Plamadeala chiar langa crucea de la manastirea Sambata:

„Marturisesc acum, lucru ce nu l-am facut niciodata, urmatoarea intamplare: eram prin 1947 in chilia parintelui Arsenie, care se dezbracase pana la brau sa se spele; pe pieptul parintelui atarna o cruce care avea si o garda legionara pe ea. M-am speriat si l-am intrebat:

– Parinte, nu ti-e teama sa porti un asemenea obiect primejdios?
– O am de la Corneliu Codreanu, el mi-a daruit-o”.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantui-torului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

IPS Bartolomeu Anania

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine… Am fost solicitat dupa ’90 de niste tineri sa scriu ceva despre Ion Mota: eu cred ca Mota care era baiatul protopopului din Orastie era foarte crestin; si el s-a dus intr-adevar ca sa apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revistaScara, nr.7).

Nicolae Steinhardt despre legionari:

“N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor”

“Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.