Sfantul Ignatie Briancianinov – Predica in lunea primei saptamani a Postului Mare

Iubiti frati! Am intrat in limanul Postului Mare. Sa ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi insine cu luare-aminte si in amanuntime: usile pocaintei se deschid pentru noi mai larg! Locuitori ai sfintei manastiri! Ucenici indeaproape ai lui Hristos! Fii iubiti ai Bisericii, ce va aflati neincetat la sanii ei duhovnicesti! Ar fi trebuit ca noi sa nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi insine, pentru a ne curati petele pacatelor prin marturisire si pocainta: ar fi trebuit ca toata viata noastra sa fie alcatuita din neincetata luare-aminte, din neincetata pocainta – daca viata noastra ar fi fost pe masura numelui nostru. Acel chip al curatiei la care noi trebuie sa ajungem este desavarsit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. Dupa Sfantul Care v-a chemat pe voi, spune Apostolul, si voi fiti sfinti in toata petrecerea, caci scris este: Fiti sfinti, ca Eu Sfant sunt (I Petru l, 15-16). Nesfarsita fiind desavarsirea pildei de curatie pe care o avem inainte, alergarea pocaintei si curatiei e si ea nesfarsita. Chiar daca cineva a strabatut-o cu toata osardia si silinta de care poate da dovada omul, nici acela nu va putea ajunge la curatia desavarsita. Chiar daca ar trai mii de ani in pocainta necurmata, nici atunci nu ar ajunge la curatia desavarsita. Cei mai mari dintre sfintii monahi au recunoscut in pragul mortii ca pocainta lor era nu numai nedesavarsita, dar nici macar inceputa13. Iar noi, dupa neputintele noastre, care cresc si se inmultesc fara incetare, vom fi in ziua plecarii noastre din viata pamanteasca foarte departe si de acea sfintenie cu care ieseau din trupurile lor cuviosii nostri Parinti, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osardnica lor statornicie in pocainta din vremea calatoriei prin pustia vietii pamantesti.

Asa este! Cei care isi petrec viata in luarea-minte necurmata, care iau mereu seama la sufletul lor, care baga de seama in el lucrarea cea de multe feluri a pacatului, care se lecuiesc mereu de aceasta otrava prin pocainta, nu ajung la plinatatea vietii duhovnicesti. Ce sa mai spunem atunci de cei care traiesc in nepasare, care se afla in necurmata imprastiere, care nicicand nu se gandesc – sau se gandesc foarte rar, parca in treacat – la lucrul la care este cea mai mare nevoie sa se gandeasca: la mantuirea lor? Voi spune despre ei ceea ce s-a spus deja despre ei; voi rosti hotararea rostita deja asupra lor. O voi rosti cu inima plina de amaraciune, dar fara a gresi – caci nu voi face altceva decat sa repet cuvintele Apostolului, cuvintele lui Dumnezeu. Vaduva ce petrece intru desfatare, de vie este moarta (I Tim. 5, 5-6). Sa nu socoti ca spusele acestea privesc doar vaduvele dupa trup! Ele ne privesc cu mult mai mult pe mine si pe tine, care ne-am lepadat de lume pentru a sluji lui Hristos: monahul este adevarata vaduva, pentru care lumea se cuvine sa fie moarta. Asculta sarmanele mele vorbe: monahul e vaduva de taina! Te-ai numit „mort pentru lume si pentru veacul acesta desert” spre a via lui Dumnezeu si vesniciei fericite? Patrunde in Scriptura, patrunde in tine insuti, pune starea sufletului tau fata in fata cu starea pe care i-o zugraveste Scriptura ca potrivita lui, si spune: chiar esti mort fata de lume? Macar ai inceput sa mori fata de ea? Ai simtit invierea ta de catre Dumnezeu? Ai mutat gandurile si dorintele tale in veacul care va sa fie? Putini, foarte putini oameni pot raspunde „da” la aceste intrebari: mai degraba fiecare din noi va recunoaste ca indreptatita infricosatoarea osanda rostita de Apostol. Apasatoare este ea pentru urechea si inima trupeasca si iubitoare de pacat; mai bine este insa s-o auzim aici, cat nu s-a terminat calatoria noastra pamanteasca si cat nu s-a incheiat alergarea pocaintei si indreptarii. Ca intristarea care este dupa Dumnezeu pocainta spre mantuire fara parere de rau lucreaza (II Cor. 7, 10). Dupa ce va fi lucrat o vreme, ea ne va face sa scapam de intristarea si tanjala care sunt cu adevarat infricosatoare atat prin vesnicia lor, cat si prin cumplitul chin, nepovestit prin cuvant, neinteles pentru mintea si simtirea noastra, pe care ele il pricinuiesc. Fiecare sa patrunda in sine insusi; fiecare sa cerce in sine cuvintele mele, pe care le voi rosti spre mantuirea sufletelor voastre si al sufletului meu!

Ne este sortit raiul, cerul, vesnica fericire – de vom trai aici in cucernicie, plinind fagaduintele date la botez, innoite, implinite prin legamintele neagonisirii si fecioriei la tunderea in calugarie. Dar noi nu luam aminte la fericirea gatita noua, asa cum cel ce doarme este nesimtitor fata de placerile si desfatarile acestei vieti, care il inconjoara si il asteapta sa se trezeasca; niciodata nu ne gandim la negraitele bunatati care vor sa fie: gandul nostru este pururea pe pamant, cu totul in placerile lumesti, in grijile lumesti. Nu suntem morti, oare, cu sufletul, cu toate ca ne dam drept vii in ochii nostri si intr-ai celor care au cugetare trupeasca, ai celor ce privesc doar cu ochii trupesti?

Ne este sortit iadul, focul cel vesnic si viermele neadormit, spre vesnica noastra roadere si sfasiere – de ne petrecem viata in pacate si in desfatari pacatoase! Iar noi cautam tocmai aceste desfatari si dupa ele alergam; la ele stau dorintele si gandurile noastre. Traim de parca n-ar fi iad, de parca am fi nemuritori, vesnici pe pamant, ca si cum am fi ajuns la o fericire fara sfarsit, in zadar tuna cu amenintari Cuvantul lui Dumnezeu, in zadar vesteste despre infricosatoarele chinuri vesnice! Vedem moartea fratilor nostri, luam parte la ingroparea lor: aceasta nu ne misca deloc, de parca moartea ar fi doar soarta altora, nicicum a noastra. Ca niste morti, nu avem nici aducerea-aminte, nici presimtirea mortii, nici presimtirea viitorului, intocmai: suntem morti. Ai nume ca traiesti, insa esti mort (Apoc. 3, 1), da marturie despre fiece om trupesc nemincinosul Cuvant al lui Dumnezeu.

Pentru noi Fiul lui Dumnezeu S-a pogorat pe pamant, a calcat moartea noastra cu moartea Sa, S-a facut pentru noi viata si, totodata, cale catre aceasta viata. El cere de la noi sa ne rastignim trupul cu patimile si poftele (Galateni 5, 24) – o cere nu fiindca ar avea nevoie El, ci fiindca noi avem nevoie de aceasta: numai in trupul mort pentru pacat poate sa se descopere aratarea vietii harice. Noi insa auzim numai rasunetul cuvintelor; sufletul nu pricepe si nu primeste miezul cuvintelor: ele ne suna ca intr-o limba straina si necunoscuta. Si asta nu e de mirare: este urmarea nemijlocita a starii noastre sufletesti. Cel mort cu trupul nu-i in stare de simtaminte trupesti: fie ca este in slavi, fie ca i se da nemasurata bogatie, fie ca este despuiat, fie ca este acoperit cu ocari, el e nesimtitor fata de toate. La fel si cel mort cu sufletul nu poate intelege cuvintele duhovnicesti, nu poate avea aducerea-aminte cuvenita de moarte si de chinurile vesnice, cunoasterea cuvenita a desertaciunii acestei lumi si acestui veac, cunoastere ce totusi este atat de limpede si de pipaita: el este otravit, omorat de pacat, si ca atare este instrainat de Dumnezeu si de fericire, este pecetluit ca jertfa a iadului. Viata trupului vine din adastarea in el a sufletului; viata sufletului vine din adastarea in el a Sfantului Duh. Voi putea, oare, sa proslavesc dupa vrednicie neurmata bunatate a Atotbunului Dumnezeu, indelunga rabdarea Lui cea nepovestita, iubirea Lui de oameni cea negraita? Oare sa chem, impreuna cu Prorocul, la slavoslovirea lui Dumnezeu cetele ingeresti, toate semintiile omenesti – si nu numai atat: toate fiarele si dobitoacele, pasarile cerului, jivinele si taratoarele, pestii ce umbla in largile intinderi ale apelor, si dimpreuna cu acestea toata faptura neinsufletita? Si nici atunci zidirea toata, unita intr-o singura gura, intr-un singur glas de lauda, nu va putea sa cante dupa vrednicie bunatatii lui Dumnezeu celei inchinate, mai presus de cuvant, mai presus de pricepere. Veniti, fratilor, sa ne inchinam si sa cadem la picioarele ei: ea pana acum indelung rabda faradelegile noastre, pana acum asteapta intoarcerea noastra, pana acum isi tinde catre noi bratele, chemand pe cei ce ratacesc in pustie si in nepatrunsele hatisuri ale pacatului, primind pe pacatosii care se pocaiesc, facandu-i fii ai lui Dumnezeu si fiice ale lui Dumnezeu. Acum, auzind glasul ei, glas care ne cheama la pocainta, nu va invartosati inimile voastre (Evr. 3, 15); cela ce are urechi de auzit, sa auda (Matei 13, 9) – sa nu ramaneti surzi. Desteapta-te, cela ce dormi somnul adanc al lenevirii si al desavarsitei nepasari fata de mantuire! Scoala-te din morti (Efeseni 5, 14), tu, cel care esti mort prin nesimtire si impietrire, prin viata jertfita pe de-a-ntregul trupului, pacatului si stricaciunii! Sa vad in tine miscare de viata, trezita prin cuvantul care vesteste pocainta! Sa aud glasul tau, glasul suspinelor, glasul plansului tau, glasul pocaintei tale, ca sa ma incredintez ca mai este in tine semn, ramasita de viata! Domnul, vazand ca ai petrecut toate zilele vietii tale in nerodire, iti va darui iarasi zi ca sa te mantuiesti fara osteneala, zi in care prin spovedania nefatarnica inaintea parintelui tau duhovnic sa poti lepada toata povara pacatelor tale!

extras din Sfantul Ignatie Briancianinov – Predici la Triod si Penticostar