Preoţii şi protestul împotriva sistemului – Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale

”Eu sunt păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile sale. Iar cel plătit şi cel care nu este păstor, şi ale cărui oi nu sunt ale lui, vede lupul venind şi lasă oile şi fuge; şi lupul le răpeşte şi le risipeşte. Dar cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt păstorul cel bun şi cunosc pe ale Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul Îmi pun pentru oi.” (Evanghelia după Ioan 10, 11-15)

”Şi a intrat Iisus în templu şi a alungat pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în templu şi a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor care vindeau porumbei. Şi a zis lor: Scris este: ”Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!” (Evanghelia după Matei 21, 12-13)

În România, deocamdată, este considerată o ciudăţenie prezenţa unor preoţi în rândul celor care mărturisesc tranşant, fără diplomaţie de fariseu, pe diferite căi – în predică, în organizaţii civice, în stradă, prin articole de presă etc. – împotriva imoralităţii care a cuprins cele mai importante componente ale societăţii (politica, economia, cultura, spiritualitatea). Un preot care se declară anti-sistem – prin sistem înţelegând tot ceea ce este necreştin în Stat şi Societate – nu este agreat. Activiştii anti-sistem îl privesc cu suspiciune – ce mai vrea şi popa, ăsta, se apucă el de proteste şi de critici -, susţinătorii sistemului îl etichetează imediat ca fiind ”extremist, legionar, conservator, anti-european” etc., iar administraţia bisericească poate decide că merită sancţionat pentru ieşirea din decorul discursului oficial.

Totuşi, în Sfânta Scriptură avem cel puţin două fragmente – le-am aşezat ca mică introducere la articol – care acordă preotului dreptul de a se implica în activitatea civică, privită ca un instrument al mărturisirii credinţei în Hristos, ca o Liturghie după Liturghie.

Când viaţa sufletească în Hristos a enoriaşilor parohiei tale – România este o ”parohie” mare, în cele din urmă, iar românii care se declară creştini ortodocşi sunt enoriaşii noştri – este pusă în pericol fie de dregătorii cetăţii – politicienii noştri din primării, consilii locale, guvern, parlament şi preşedinţie – fie de jefuitorii bogăţiilor strămoşeşti – multinaţionalele, baronii locali, evazioniştii etc. – trebuie oare preotul să tacă ori să se limiteze doar la predica de după Sfânta Liturghie?

Preotul urmează exemplul lui Hristos, adică îşi pune viaţa pentru credincioşii Bisericii. Vremurile cer ca preotul să dezbrace ”haina funcţionărească” şi să ”răstoarne mesele schimbătorilor de bani”. Dacă sistemul devine anti-creştin, dacă trădarea credinţei devine regulă, preotul nu poate să tacă, pentru că devine complice prin tăcere şi inacţiune. Dacă slujitorii lui Mamona, ai banului şi puterii corupte, năvălesc în locul cel sfânt, adică în Biserică, iarăşi preotul nu trebuie să tacă, ci să mărturisească.

Sfântul Ioan Botezătorul, ultimul mare prooroc al Vechiului Testament, reprezintă un alt exemplu despre limitele mărturisirii, ale luptei anti-sistem. El nu se teme de moarte şi mărturiseşte împotriva desfrânării conducătorilor politici până la sacrificiul suprem, pierderea vieţii. Mult mai aproape de timpurile noastre, îi avem ca exemplu pe Sfinţii Mărturisitori din Închisorile Comuniste, miile de români care au murit asasinaţi în Gulagul românesc, mărturisindu-L pe Hristos şi luptând împotriva sistemului de atunci, adică a dictaturii comuniste.

Totuşi, există o condiţie necesară şi obligatorie pentru preotul care doreşte să facă mai mult decât predica după Sfânta Liturghie, anume exemplul personal. Nu poţi protesta alături de săracii parohiei tale, dacă tu eşti îmbuibat şi ai o avere care nu poate fi explicată prin salariul pe care oficial îl încasezi ca preot ori prin muncă cinstită. Nu poţi face mărturisire împotriva corupţiei din viaţa politică, dacă tu eşti prieten cu vreun politician corupt, că ţi-a dat bani pentru biserică sau mai grav, dacă tu însuţi eşti corupt şi slujitor al lui Mamona.

Implicarea preoţilor în lupta împotriva sistemului anti-creştin solicită să avem, ca preoţi, pe de o parte, capacitatea de a-l iubi pe păcătos, chiar dacă îi urăşti păcatul, iar pe de altă parte, dorinţa de a-l vindeca pe aproapele nostru, vindecându-ne şi noi astfel, de păcat. Însă, mai presus de toate, a lupta împotriva sistemului, indiferent cine şi unde îl reprezintă, ne cere să avem curajul de a urma poruncile lui Hristos, atât pentru viaţa noastră, cât şi pentru viaţa credincioşilor Bisericii noastre:

”Aceasta vă poruncesc: să vă iubiţi unul pe altul. Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte. Aduceţi-vă aminte de cuvântul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi. Iar toate acestea le vor face vouă din cauza numelui Meu, fiindcă ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis.” (Evanghelia după Ioan 15, 17-21)

Purtarea crucii de slujire preoţească este cu totul altceva decât predici alambicate, comunicate de presă oficioase, discursuri în dublu limbaj şi atitudini de o diplomaţie soră cu fariseismul. Preotul este chemat la Adevăr şi, cu toate păcatele şi căderile lui omeneşti de preot în lume, el are în Iisus Hristos putere şi model unic: ”În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Evanghelia după Ioan 16, 33)

| Marcel Radut Seliste, adevarul.ro

Post Scriptum – în duhul frăţietăţii în Hristos, acest articol l-am scris ca un răspun la articolul ”Preoţii şi protestele de stradă” al părintelui Eugen Tănăsescu.