Parintele Dan Badulescu si maica Ecaterina Fermo: In apararea filmului-eveniment Ostrov

Postarea recenta a filmului Ostrov a starnit ca si la vremea aparitiei lui, aceleasi controverse. Se pare ca unii nu s-au straduit sa inteleaga particularitatea acestui film, anume ca nu este doar un film! Ei fac parte din categorie acelor chimvale rasunatoare, care din invidie fata de cel ce creaza spre Slava lui Dumnezeu, arunca cu vorbe dispretuitoare si mai grav, se si folosesc de cuvintele Sfintilor. Nu au nici macar un minim de respect fata de covertirile ce le-a produs acest film, desprins ca din pateric. Acestia, smintindu-se de acest film, sa se gandeasca ca ar fi fost in stare sa se sminteasca si de Sf. Andrei cel nebun pentru Hristos.
Ostrovul iese din categoria filmelor prin mesajul evanghelic ce-l transmite, iar din acest motiv nu poate fi judecat de cuvintele Sfintilor referitoare la teatru si filme.
Oare si colindele sunt cantece ce sunt condamnate de canoane?
Sa fim atenti cu acrivia aceasta extremista, din care lipseste dragostea pentru Adevar, ce poate fi exprimat si prin aceasta forma, a ecranizarii.
Dar sa aflam parerea a doi slujitori ai Domnului, un preot si o monahie, care vin din lumea artei si cunosc puterea convertirii.

„Nepătrunse sunt căile Domnului”
…spune cu dreptate o veche zicală înţeleaptă, şi dacă sunt nepătrunse sunt şi neaşteptate, paradoxale, uimitoare. Şi despre ce căi este vorba? De căile pe care au de mers oamenii către mântuire, pocăinţă şi în final Împărăţia cerurilor cea făgăduită. Şi căile acestea de unde vin? De la Cel ce a zis: „Eu sunt Calea…” şi „nimeni nu poate să vină la Tatăl” – să intre în Împărăţie – pe vreo altă cale.
Printre aceste nebănuite şi neaşteptate căi ale zilelor noastre iată că se poate număra şi cea a unui film artistic, în cazul de faţă filmul rusesc „Ostrov”. După socotinţa deja a multora, la care ne alăturăm bucuros, acesta pare a fi cel mai bun film al tuturor timpurilor de până acum.[…] Pentru cei ce apreciem acest film la superlativ, acestea toate trec undeva în planul secund, iar ceea ce primează este mesajul creştin, ba chiar am putea spune – păstrând desigur proporţiile – filocalic. Şi atunci nu este deloc întâmplător că avem o producţie rusească, pe care o putem alătura pieselor lui Cehov, romanelor lui Dostoievski, sau filmelor lui Tarkovski.[…]
Iarăşi, nu ignorăm faptul că acest film a trezit reacţii complexe în lumea bisericii, atât la monahi cât şi la mireni. Aceste reacţii au pendulat între admiraţie fără rezerve până la respingerea lui ca fiind nepotrivit domeniului – lumea monahală, – ba chiar cumva condamnat ca mijloace nepotrivite de către canoane şi Sfinţii Părinţi.[…] Cât priveşte aspectele controversate menţionate mai sus vom spune următoarele: fiecare să-şi cerceteze cugetul spre a cerca duhul acestui film şi apoi efectele – roadele – lăsate în suflet de el. Atunci se va vădi dacă zideşte, sminteşte, sau nici una nici alta…

Pr. Dan Bădulescu

Ca orice acţiune care sare din canoanele obişnuite şi acest film a avut parte de comentarii pro şi contra, care desigur au căzut de multe ori în desuetudine sau “aroganţă duhovnicească”. S-a spus, de exemplu, că pentru călugări nu prezintă nici o noutate (că ei… ehehehe… de când trăiesc aşa şi aşa) iar pentru mireni tot ce e prezentat acolo e smintitor şi de neînţeles.[…]

Privind aşa, societatea creştină română, s-ar putea să aibă dreptate cei ce afirmă că ,,nebunia în Hristos’’ prezentată în filmul lui Lunghin, nu aduce în capul celor superficiali în credinţă, decât confuzie şi sminteală. Dar, să vedem ce zice Biblia: ,,Acela care s-a sfinţit, sfinţească-se, acela care s-a smintit, smintească-se !!!’’.
Fraţilor, eu, Maica Ecaterina, vin din adâncul iadului şi vă spun că SE POATE !… se poate să fii indolent şi brusc să te trezeşti şi într-un an de zile, zilnic măcar o oră, cu creionul în mână (pentru adnotări şi întrebări) să străbaţi Vieţile Sfinţilor şi la sfârşit să-ţi pui întrebările fireşti: cine eşti? de unde vii ? şi unde te duci ? Iar răspunsul desigur, nu ţi-l poate da decât Biserica lui Hristos, care e plină de astfel de ,,Atet Anatolie’’.
Ori tocmai de aceea consider că acest film poate fi un îndrumar de adevărată morală creştină, pe care orice mirean de pe orice continent s-ar afla şi l-ar urma, ar ajunge fără îndoială la Mântuire. În ciuda comportării ieşită din comun a lui batuşka, sau tocmai de aceea, filmul se vrea o biciuire a sufletelor şi minţilor îmbâcsite de ,,norme şi legi’’ , aşa zis binevoitoare şi umane dar lipsite de fiorul Harului Divin.
Secvenţă cu secvenţă în acest film, asistăm uimiţi la desfăşurarea unui “Pateric al secolului XX în imagini vii”.[…]

O privire atentă asupra secvenţelor comentate de mine până acum, descoperă un fapt uimitor: în cele trei cazuri e vorba de mireni, oameni simpli, de toate categoriile, credincioşi şi mai puţin credincioşi… dar toţi bolnavi sufleteşte sau trupeşte. Întâlnirea cu Batuşka este pentru fiecare în parte zdrobitoare, nimicitoare, creatoare, vindecătoare atât trupeşte cât şi sufleteşte. Cum oare să nu priceapă sufletul oricărui om care priveşte aceste secvenţe că acolo este vorba de Dumnezeu? Chiar dacă uneori comportamentul Batuşkăi este total neconformist şi în totală opoziţie cu imaginea pe care omenirea şi-a creat-o faţă de cuvioşii monahi, nu-l face pe Atet Anatolie mai antipatic sau distant ci din simplitatea, bunătatea încununate de sfinţenie şi o fină ironie, reiese sfinţenia lui.[…] În mâna lui Pavel Lunghin, camera de filmat surprinde cangrenele sufleteşti, atât din lumea civilă cât şi din cea bisericească, aşa precum la spital, un medic iscusit depistează şi localizează cancerele şi bolile grave. Imaginile abundă în gri–albastru, culoare care prevesteşte un final fericit pentru părintele Iov, o întoarcere spectaculoasă către IUBIREA LUI HRISTOS ŞI A MAICII DOMNULUI. Să nu uităm că în erminia bizantină, icoanele i-au prezentat atât pe Domnul cât şi pe Maica Domnului înveşmântaţi în albastru, culoare princiară şi divină, ceea ce dovedeşte o adâncă cunoaştere a iconografiei şi simbolisticii ei de către Pavel Lunghin.
Dar, ca să înţelegem perfect ce înseamnă „un nebun în Hristos”, regizorul intră în intimitatea lui Atet Anatolie, când acesta hălăduieşte pe câmpul sălbatic din insulă, când merge cu barca, când cară cărbuni de pe fosta barjă – acum o mină plină de negreaţa cărbunilor şi rugina fierului – la fel ca şi sufletele căzute ale oamenilor care intră în contact cu Batuska Anatolie. Aşa îl descoperim pe Anatolie în intimitatea rugăciunii pe care o face în mijlocul naturii, lipsit de orice inhibiţie, de orice falsitate, de orice mimetism, ba mai mult decât atât, observăm că ştie toată psaltirea pe de rost şi folosindu-se de cuvintele psalmistului, îşi varsă oful sufletului către un Dumnezeu viu, cu Care chiar vorbeşte, la picioarele Căruia plânge şi suspină, cerând iertare pentru crima săvârşită mai cu voie, mai forţat, cu treizeci de ani în urmă. Dar relaţia sa cu divinul nu este una stearpă, fără răspunsuri. Înţelegem asta din gestul atât de dulce şi tandru plin de iubire adevărată pe care Atet Anatolie vrea să-l dăruiască Domnului, ca răspuns la Dragostea Lui – un bucheţel de flori, imortele culese din câmpul din apropierea barjei. Cu o atitudine de copil fericit în totală curăţie sufletească pe care tocmai a obţinut-o prin rugăciune, se aşează cu picioarele atârnate deasupra apei, pe marginea barjei ruginite şi într-un gest de delicateţe şi tandreţe, fixează buchetul de floricele într-o margine ruginită a barjei, ca un mic dar oferit Domnului.

       Singur în faţa mării şi a lui Hristos, într-o continuă stare de pocăinţă şi smerenie, într-un contact permanent cu Dumnezeu, primind în schimb har peste har şi dar peste dar.

       Cât se poate de relevant şi de luat aminte pentru călugări, dar şi pentru mireni, este secventa Psalmului 50, pe care nu-l recită ca pe o poezie, ci îl trăieşte în intensitate, avansând prin fiecare vers în adâncimea pocăinţei, dar şi a revelaţiei iertării divine. Excepţională secvenţa punctată extraordinar de regizor cât şi de actorul Piotr Mamonov, el însuşi un convertit. (Îndrăznesc să recomand această secvenţă pentru toţi călugării din Romania răspunzători cu ascultarea cititului la slujbele din biserică, unde de foarte multe ori, totul se transformă într-un mimetism cu ochii pe ceas, cu viteza maximă, înghesuind cuvintele unele în altele, astfel împlinind zicala ce circulă în lumea monahală „tipic, tipic, şi la inimă nimic”).

        Oameni buni, priviţi cum cântă acest actor, fost cântăreţ de muzică rock, care a câştigat definitiv prin pocăinţa sa inima lui Hristos. Este vorba de Psalmul 1, care se cântă de obicei în privegherile sărbătorilor mari şi care e cântat de el cu mare responsabilitate pentru că psalmul spune: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut”. Cu toate că Atet Anatolie poartă în suflet pecetea iadului – prin crima săvârşită cu treizeci de ani în urmă -, paradoxal, nu se lasă copleşit de greutatea aceasta, ci plângând, zâmbeşte în speranţa iertării şi astfel devine cu adevărat „fericit bărbatul”.

            Am subliniat toate acestea ca să înţelegem că „un nebun în Hristos” deţine o taină în adâncul inimii – relaţia adevărată şi directă cu divinul, cu Cerul, cu Sfinţii, cu Harul Duhului Sfânt, cu Măicuţa Domnului – grabnic ajutătoare celor necăjiţi şi întristaţi. Această taină îi dă lumina în suflet să vadă cu ochii minţii şi să desluşească duhurile bune şi rele care îi muncesc pe oameni. Desigur, ca orice „nebun în Hristos”, face lucruri şi spune cuvinte, pe care cei din jur oricât de duhovniceşti ar fi – vezi stareţul mânăstirii, care crede că-l înţelege – totuşi ei nu-l înţeleg aproape deloc. Aşa este şi secventa cu ciotul de lemn zvârlit în drum în faţa stareţului, care nu înţelege nimic, ba chiar uşor iritat, îl apostrofează pe Anatolie, care desigur pentru a nu fi obraznic şi a răspunde cu vorbe deşarte lumeşti, îi răspunde cu fragmente din Psaltire. Desigur, dacă i-ar fi spus stareţului că a fost anunţat de un înger sau un sfânt că în curând va lua foc chilia lui, stareţul nu l-ar fi crezut, ba chiar l-ar fi batjocorit. Astfel a lăsat lucrurile să se desfăşoare, tocmai pentru a-i da stareţului o lecţie duhovnicească. Altfel, om bun, blând, iertător, rugător, stareţul este totuşi un produs al monahismului secolului XX, încremenit în reguli stricte, în mimetism şi rigoarea canonului, fără filtrul adevăratei pocăinţe, adevăratei smerenii, dar mai ales fără a înţelege mai nimic din taina vieţii şi a morţii. […]

Atmosfera din timpul slujbelor în bisericuţa de pe Ostrov este mirifică, plină de dulceaţa sfinţeniei ce sălăşluieşte în orice biserică în care se înalţă rugăciuni Domnului. Şi cu toate acestea, îl vedem deseori pe batuşka Anatolie retrăgându-se pentru rugăciune în mijlocul naturii ostrovului. Acolo, în psalmi şi lacrimi, cu rugăciunea minţii, cu bucurii şi tristeţi numai de el ştiute, se simte în largul lui. El ştie că rugăciunea către Dumnezeu trebuie să fie în Duh şi Adevăr, o convorbire cu Puterile Cereşti, cu îngerii şi sfinţii. Acesta este ,,dorul de pustie’’ care a dăruit creştinismului ortodox zeci şi zeci de sfinţi. Cu toate că părintele Anatolie e binecuvântat de Dumnezeu cu mult har, îl auzim suspinând: ,,Nu este pace în sufletul meu… nu mă slobozeşte nici un minut’’. Desigur acest iad, aceasta cumplită mustrare de conştiinţă fiind în urma păcatului crimei comise cu 30 de ani în urmă.

Citind cu atenţie vieţile Sfinţilor Părinţi, vom afla de acolo că pentru a-şi păstra nealterată virtutea smereniei obţinută în zeci de ani de post, lacrimi şi rugăciuni, sfinţii afişau de multe ori o atitudine ieşită din comun, tocmai pentru a împlini cuvintele sfinte ale Domnului nostru Iisus Hristos : ,, Şi tu când te rogi, intră în cămara ta… şi cînd faci milostenie, să nu ştie stînga ce face dreapta.’’. Cu alte cuvinte o discreţie totală. Aşa este şi părintele Anatolie, personajul propus de Pavel Lunghin, ca un bun exemplu de apreciat şi de urmat. Desigur toate consideraţiile acestea ar putea creea confuzie în mintea multor călugări de astăzi, aşezaţi, corecţi, care împlinesc aproape până la virgulă, toate îndatoririle date de duhovnici şi stareţi. Desigur că nu toţi oamenii pot avea aceeaşi măsură duhovnicească… dar absolut cu certitudine, pot avea dorinţa de a fi ,,prietenii lui Hristos’’ şi de a vorbi cu El, ca şi cu ,,un prieten’’, aşa cum spun rugăciunile înaintea împărtăşaniei. Pentru aceasta, regizorul Pavel Lunghin a aşezat în prim plan toate încontrările părintelui Anatolie cu părintele Iov şi cu părintele stareţ Filaret, ca exemplu demn de dorit şi de urmat, căci de preoţi ca Iov şi Filaret este plin monahismul actual. Să nu fie ! – cum spun Sfinţii Părinţi.

În sfârşit, recomand din tot sufletul acest film tuturor celor care au îndoieli şi frici, care încă mai oscilează sau nu înţeleg care să le fie atitudinea în societatea noastră apostaziată.

Soluţia propusă de Pavel Lunghin şi echipa sa este: ,,NEBUNIA ÎN HRISTOS’.

Maica Ecaterina Fermo

CONCLUZII

Cred că în finalul acestei cărţi ar fi util să tragem nişte concluzii. Şi pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare, aş vrea să spun din capul locului că aceste două filme fac parte dintr-un lung şir de file-eveniment, în cadrul celei de-a şaptea arte.Aici aş putea cita ecranizarea romanului „Fraţii Karamazov”, apoi toată creaţia lui Tarkovski, sau a tandemului Mihalkov- Koncealovski, sau mai recent filmele regizorului Abuladze şi Pavel Lunghin. Acestea ar fi dacă ne referim strict la spaţiul şcolii ruse de film. Dar filme de referinţă, filme- eveniment s-au produs şi în multe alte ţări. E adevărat că nicăieri nu au fost mai bine şi mai clar redate frământările religioase din spaţiul ortodox ca în filmografia rusă.
Am subliniat de mai multe ori că în România şi chiar în Rusia s-au găsit voci care să acuze producătorii acestor filme invocând diverse motive. Ba că filmul nu prezintă adevărul istoric, ba că romanul de la care a plecat scenariul a suportat modificări, ba că ceea ce propun filmele din punct de vedere religios nu este ziditor…
Poziţia mea faţă de aceste opinii am expus-o în cadrul acestei cărţi şi am făcut aceasta în calitatea mea de practicantă timp de 15 ani pe scenele teatrelor româneşti şi pe platourile de filmare din Buftea dar şi de tot atâţia ani de practică creştin-ortodoxă şi monahală în bisericile şi mânăstirile din România şi Israel. Desigur că pot fi acuzată de subiectivism şi astfel încadrată în procentul foarte mic al creştinilor credincioşi care au o poziţionare pozitivă faţă de astfel de evenimente.

            Dar ar însemna să nu fim realişti dacă nu am sublinia foarte clar: ACEST TIP DE FILME NU SE ADRESEAZĂ „MARELUI DEVORATOR DE PELICULĂ”. De aceea, am şi adaugat titulatura de film-eveniment.

Daca vorbim despre „Ostrov” de exemplu ca film-eveniment, actorul sau regizorul din mine rămâne extaziat în faţa jocului actoricesc cât şi a regiei, care dimpreună au reuşit să îmi redea atmosfera de mânăstire.

            In situaţia dezastruoasă în care lumea cinematografului de astăzi este invadată de pornografie, violenţă şi mai nou de un satanism mascat sau pe faţă şi cel mai grav de o desacralizare a evenimentelor biblice prin filme de genul „Codul lui Da Vinci”, „Stăpânul inelelelor” sau mai recentul „Avatar” si multe altele de genul acesta care au un impact covârşitor asupra tinerilor debusolaţi ai secolului nostru-atât de covârşitor negativ încât se ajunge şi la sinucideri- evenimentul „Ostrov” sau „Ţarul” cel puţin în spaţiul creştin-ortodox crează un echilibru spiritual-cultural-religios pentru generaţiile tinere.

            Desigur, dacă va vorbi călugărul din mine despre aceste filme-eveniment ca şi despre orice act de cultură (muzică, pictură, literatură) cu tentă religioasă, atunci va trebui să recunosc că oricât de perfect din punct de vedere spiritual şi duhovnicesc ar fi făcut actul de cultură, el nu va înlocui niciodată dulceaţa unei nopţi de priveghere în rugăciuni sau bucuria sfântă din timpul unei Liturghii sau lacrima curată în urma pocăinţei din timpul mărturisirii.

            Călugărul din mine conştientizează că Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. Deci niciun exeget din lume nu va putea da o explicaţie atât de clară şi de plină de Hristos despre orice operă de artă cu tentă creştină, aşa cum o face însăşi prezenţa Vie a Lui Hristos în Tainele Bisericii.

            Este un adevăr de netăgăduit că acela care caută CALEA- cea dreaptă către Mântuire- o găseşte numai în Hristos şi în Tainele Bisericii.

            Acela care caută ADEVĂRUL ABSOLUT- istoric sau religios pe pământ şi în Cer- îl găsesşte numai în Hristos şi Biserică.

            Acela care iubeşte şi doreşte să trăiască Viaţa- atât aici pe pământ cât şi în Împărăţia Cerurilor o găseşte palpitând de energiile necreate, numai în Hristos şi Biserică. Şi mai ştim că Mântuitorul Hristos a dăruit omenirii acest deziderat: „Purtaţi jugul Meu şi sarcina mea. Că jugul meu e bun şi sarcina mea uşoară”…”Fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru din Ceruri este desăvârşit.”

            Dar ar trebui să fim cel puţin ridicoli, dacă nu chiar făţarnici, dacă nu am recunoaşte că societatea zilelor noastre- chiar şi cea bisericească, suferă de atacul celor trei mari plăgi distrugătoare: SECULARIZAREA, SINCRETISMUL ŞI TEROAREA SECTANTĂ.

            Este aproape imposibil să afirme cineva că ar exista undeva în lumea asta mare o grupare care să nu fie atacată de una din plăgile acestea dacă nu chiar de toate trei deodată.

            Aşa stând lucrurile, cred şi afirm cu tărie că atât pentru spaţiul laic-care se află într-o stare periculoasă de păgânism îndreptându-se cu paşi vertiginoşi spre satanizare- cât şi pentru spaţiul monahal, bisericesc, foarte atins şi el de aripile negre ale Satanei, evenimentele cultural-religioase de genul filmelor „Ostrov” şi „Ţarul” pot fi încurajatoare şi ziditoare de suflet- desigur pe segmente mici. Şi aceasta dacă privin din afară ca spectator.

            Dacă privim din interior, ca producător, regizor, actor, ele pot deschide o „Uşă” prin care Creatorul să-şi reverse Mila şi Indurarea Sa către OMUL pe care l-a creat şi către Creaţia pe care la rândul lui, Omul o dăruieşte societăţii şi Creatorului în semn de mulţumire şi dragoste.

            Astfel actele de cultură autentice îşi vor găsi menirea lor de ZIDITOARE DE SUFLET PENTRU SOCIETATEA SECOLULUI XXI SI DE MARTURISITOARE DE HRISTOS.

            In incheiere aş vrea să revin strict la tandemul Mamonov-Lunghin şi la creaţia lor din cele două filme, pe care fără nicio reţinere le-am încadrat la „filme mărturisitoare” de credinţă creştin-ortodoxă. Aici au conlucrat deodată şi capacitatea de pătrundere în adâncimea practică a creştinismului ortodox şi a rugăciunii, a actorului Piotr Mamonov- el însuşi un convertit din ghearele satanei în braţele Lui Hristos cu talentul deosebit al regizorului Pavel Lunghin, care a intuit în Mamonov capacitatea de a trece cu o uşurinţă extremă de la un personaj deosebit de pitoresc, care a condus spre sfinţenie- a lui Atet Anatolie spre delirul politico-mistic şi angoasele Ţarului, paradoxal păstrând nealterat acelaşi filon care îi leagă de fapt pe cei doi- dăruirea totală în Hristos. Ideea pe care ne-o propune Lunghin-Mamonov este Iubirea maximă către Hristos şi dăruirea până la jertfă pentru Dumnezeu prin slujirea aproapelui. Aspectul principal care se desprinde din amândouă filmele este că omul, indiferent de perioada istorică trăită, de statutul social pe care îl are. de mărturisirea de credinţă pe care o face-în taină sau public, dacă nu are cele două mari virtuţi (smerenia şi dreapta judecată), oricâte rugăciuni şi lacrimi ar ridica către Dumnezeu, nu primeşte iertare, ba mai rău, se poate demoniza prin primirea în adâncul inimii a lucrării întunecate a diavolului care îi adânceşte mândria, viclenia, mânia şi toate patimile necurăţite prin duh de smerenie şi dreaptă judecată. Amândouă personajele propuse de Lunghin-Mamonov, unul fictiv (dar propus ca un portret-robot al variantei de mântuire „ASA DA!” şi găsibil în toate Patericile tuturor Sfinţilor din toate timpurile până în zilele noastre) şi celălalt un personaj istoric (desigur tot portret-robot al variantei omului căzut în apostazie totală, aşezat la categoria „ASA NU”!) şi valabil în istorie pentru toţi conducătorii lumii până în zilele noastre care s-au folosit numai de numele Lui Hristos, au mimat o credinţă autentică, dar au păstrat în adâncurile inimii lor toată zgura şi răutatea „celui căzut”, pierzând astfel răsplata mântuirii şi răspândind în jur, printre oameni, între două rugăciuni, numai sânge, durere, spaimă şi spurcăciuni.

            „Să nu fie!”-aşa cum spun Sfinţii Părinţi, spun într-un glas şi Pavel Lunghin şi Piotr Mamonov care prin glasul lui Atet Anatolie şi a Mitropolitului Filip, în plin secol 21 strigă lumii întregi: „Hristos a înviat, bucuria mea!”

extrase din cartea maicii Ecaterina Fermo, La limita sfinteniei