Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de ravna trupeasca si sufleteasca, ce se īnfatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea rāvna, nepricepānd ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta rāvna ei o preamaresc ca rāvna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta īn osāndirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor īn privinta moralei si pentru cele īmpotriva bunei orānduieli si īntocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre rāvna, rāvnitorii lipsiti de īntelepciune socot ca, lasāndu-se īn voia acestei rāvne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitānd ca ei rāvnitorii nu sunt sfinti, ci pacatosi. Daca sfintii īi mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfāntului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa īi faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai īntelept si mai virtuos decāt cel acuzat de el, ca lucreaza sub īnrāurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Māntuitorului: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si bārna din ochiul tau nu o iei īn seama? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata bārna este īn ochiul tau? Fatarnice, scoate īntāi bārna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau” (Mat.7, 3-5). Ce este aceasta bārna? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o bārna, care rapeste orice putere si orice corectitudine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul mānat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine īnsusi si despre ceilalti dupa felul īn care se īnchipuie el īnsusi pe sine si dupa felul īn care īi apar ceilalti pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti bineīnteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvāntul lui Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvāntul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a propriei sale īntocmiri sufletesti si a īntocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o bārna pe aproapele care a gresit, īntotdeauna īl tulbura, nu arareori īl pierde, niciodata nu aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra pacatului.
Dimpotriva, cugetarea duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l, tamaduindu-l si māntuindu-l. Este vrednic a fi luat īn seama faptul ca, dupa dobāndirea īntelegerii duhovnicesti neajunsurile si pacatele aproapelui īncep sa para de foarte mica īnsemnatate, rascumparate fiind de Māntuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta, aceleasi greseli si neajunsuri care pentru īntelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si īnsemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o īnsemnatate atāt de uriasa pentru ca ea īnsasi este bārna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pacate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina, cei atrasi de rāvna lipsita de judecata au cazut adesea īn clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a duhurilor cazute. […] continuare »