Ieri, Regele Phillippe al Belgiei a semnat legea ce permite eutanasierea minorilor. Regele și-a exercitat un drept constituțional în pofida controverselor din mediul academic și a așteptărilor asociațiilor catolice. Mai mulți pediatri belgieni au trimis Parlamentului o scrisoare în care explicau că poporul nu și-a exprimat dorința ca (și) minorii să poată fi eutanasiați și nici din partea lumii medicale nu a existat o asemenea solicitare. O petiție ce-i solicita Regelui să nu semneze legea a fost semnată de peste 200 mii de europeni. Ei provin din douăzeci de țări ceea ce arată șocul produs de votarea acestei legi într-o țară democrată. (lalibre.be)

Opriți-l pe Patriarh!

Patriarhul Kiril riscă să devină mascota războiului care stă să înceapă între Rusia și Ucraina. Coiful său alb, cu cele două aripi care preînchipuie nevinovăția îngerească, au ajuns să fluture ca niște steaguri de luptă, iar gura lui, care până acum grăia cu atâta înflăcărare despre importanța unității ”lumii ruse”, acum a ajuns să vestească intervenția militară în însăși inima slavonității, care este Ucraina.

Presa rusă a răspândit de acum fotografii cu preoți care merg cu praporii și crucile în fața tancurilor. Tancurile niciodată nu pot merge cu crucea în față, deoarece tancurile seamănă moarte și numai moarte, iar Crucea este viață.

Pentru a opri acest război fratricid, mitropolitul Kievului, Onufrie, a adresat un apel către Patriarhul Kiril, în care îl roagă să intervină. Scrisoarea mitropolitului Onufrie este un strigăt aproape disperat al păstorului îngrijorat de turma sa către cel care apare alături de Putin cu diferite ocazii, iar la zilele de naștere își dăruiesc buchete mari de flori albe. Totuși patriarhul a ales să binecuvânteze intervenția armată. În cazul Georgiei patriarhul a făcut același lucru, folosind platformele media ale Patriarhiei pentru a îndreptăți războiul împotriva Georgiei, un popor cu creștinism apostolic.

Orice război este un rău pentru că seamănă moarte, despărțire, sărăcie, deznădejde, trădare. Cineva din clerul rus a comentat de acum că acolo unde intră războiul, pleacă Biserica. Politica pe care o îmbrățișează patriarhul Kiril ca rus preocupat de soarta tuturor rușilor din lume, preocupare care depășește purtarea de grijă în rugăciune și înțelege să-i apere pe ruși cu tancurile, pune la grea încercare conștiința tuturor clericilor și credincioșilor subordonați canonic Patriarhiei Moscovei, care sunt și în Moldova, și în Ucraina.

Unitatea Bisericii, care nu se face pe criterii etnice, ci în Duh și în adevăr, trebuie să rămână întâia prioritate a patriarhului și a noastră a tuturor. De aceea, e foarte important ca patriarhul nu doar să nu binecuvânteze tancurile, ci să-și ridice dreapta sa cu putere de binecuvântare pentru a le opri. continuare »

Moaştele deţinute de bisericile şi mănăstirile din judeţul Suceava au intrat într-un proces de inventariere şi „omologare”, solicitat de Patriarhia Română. Clericii trebuie să caute în arhive, în cărţile sfinte şi în oricare alte surse acceptate menţiuni care să ateste nu numai autenticitatea moaştelor, ci şi modalitatea prin care acestea au ajuns în posesia aşezămintelor de cult, cum ar fi, de exemplu, un act de donaţie.

Consilierul economic al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, preot Vasile Baltag, ne-a confirmat inventarierea şi a explicat că acest lucru este necesar pe de o parte datorită tradiţiei pelerinajelor la moaşte, care ar impune redactarea unui catalog, dar şi pentru a se evita „închinarea la false moaşte”. Potrivit preotului Baltag, Patriarhia Română intenţionează să editeze un catalog al moaştelor şi a transmis unităţilor de cult datele necesare în procesul de inventariere. Astfel, „documentaţia de omologare” trebuie să conţină actul de autenticitate a moaştelor, cu semnătura autorităţii emitente, actele de dobândire/provenienţă, descrierea sumară a modului de dobândire şi prezentarea amănunţită (dacă este posibil). Toate acestea trebuie trimise la Arhiepiscopia Sucevei şi Rădăuţilor până la data de 15 martie a.c. continuare »

E zarvă mare printre tinerii care urmează cursurile Liceului Körösi Csoma Sándor din Covasna, după ce zilele trecute au fost anunţaţi că trebuie să poarte o uniformă pe care e inscripţionată şi sigla instituţiei – elementele de pe steagul secuiesc.

| libertatea.ro

Președintele rus Vladimir Putin a cerut sâmbătă Consiliului Federației (camera superioară a parlamentului rus) să aprobe ‘recurgerea la armata rusă în Ucraina’ până la normalizarea situației, potrivit Agerpres. Consiliul  a aprobat cererea în cadrul unei ședințe extraordinare.

În urma implicării părintelui stareţ Pamvo în campania de informare despre gazele de şist, au reapărut presiunile pentru îngroparea Cuviosului Iosif de la Rădeni. Presiuni au fost încă de la descoperirea sa întreg și după 7 ani. Mărturiile oamenilor despre minunile făcute de acest sfânt sunt numeroase. Personal, pot da mărturie cum sfântul emană miros plăcut şi în preajma sa simţi o pace lăuntrică care te îmbie la rugăciune. Dar se pare că aceste lucruri nu contează pentru mai marii lumii, inclusiv pe mai marii mitropoliei Moldovei, care se supun presiunilor politice și în loc să fie alături de părintele Pamvo și de oamenii din zonă când le-au fost invadate pământurile de către compania Prospectiuni S.A., vin acum și fac jocul hulitorilor de sfinte moaște, care nu suporta sfințenia. Cuviosul Iosif i-a ajutat și i-a întărit pe localnici încât au opus rezistență celor care vor să otrăvească pământul și apa din zona schitului Rădeni. Tocmai de aceea se vrea îngroparea sa cu orice preț, ca să nu le mai stea în cale acest sfânt și nici oamenii care vin în pelerinaj la sfintele sale moaște.

Este foarte grav faptul că mitropolia Moldovei a adoptat o politică de ascundere și de îngropare a sfintelor moaște. Deja este al treilea caz de acest gen, după cel al Părintelui Gheorghe Calciu, care a fost îngropat la recomandarea mitr. Teofan Savu (există mărturie video) și tot mitr. în cauză a dispus ținerea în taină (sub sigiliu mitropolitan, într-un cufăr din podul mănăstirii Neamț) a osemintelor Sf. Paisie Velicicovschi, sfânt canonizat de Biserica Ortodoxă Română. De ce se practică această politică păgână, când în țări ca Rusia, Grecia, Ucraina osuarele sunt pline de moaștele și osemintele celor bineplăcuți lui Dumnezeu? Pe cine deranjează sfinții?

Interviu cu parintele Athanasios Henein, fost preot copt monofisit convertit la Ortodoxie. Parintele Athanasie a fost seful Comunitatii Monofisite Copte din Atena si din toata Grecia, apropiat al Patriarhului Copt Senuda al III-lea. In prezent, parintele Athanasie este Protoprezbiter in Mitropolia Ortodoxa a Pireului.

Doctrinele eretice ale cultului copt nu sunt limitate la papa Shenouda. Ele datează de la Dioscor, Sever şi adepţii lor de la acea vreme. O sursă bună în această privinţă este cartea Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Sunt anticalcedonienii ortodocşi?) publicată de Sf. Mănăstire athonită Grigoriu în 1995, şi conţinând diverse texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor părinţi athoniţi despre anticalcedonieni, doctrinal lor şi poziţia ortodoxă privindu-i pe aceştia şi „dialogul” ecumenist. Această carte, scrisă şi publicată original în greacă, a fost tradusă în română în 2007 şi publicată la editura Evanghelismos, ediţia pe care o folosesc; nu am cunoştinţă să fi fost tradusă în alte limbi. Cartea listează numeroase erori dogmatice ale lui Sever de Antiohia, d. ex. în capitolul „O contribuţie la dialogul inter-ortodox asupra „ortodoxiei” anticalcedonienilor”, punctul C: Diferenţe dogmatice, pp. 69-100. Între multe alte erezii prezente în doctrina miafizită (ocupă 31 pagini…), Sever (citat după Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) spune: „Atunci când anatematizăm pe cei care învaţă despre două firi ale lui Emanuel după unire, precum şi despre lucrările lor şi însuşirile lor, nu-i condamnăm pe unii ca aceştia pentru că vorbesc despre firi sau lucrări sau însuşiri, ci pentru că zic două firi după unire şi atribuie lucrările şi însuşirile fiecăreia dintre ele, împărţindu-le între cele două firi”. În mod clar, aici Sever învaţă o perspectivă ne-ortodoxă, ce nu acceptă „două firi după unire” (adică nu acceptă dogma ortodoxă aşa cum e susţinută de Chalcedon), şi învaţă de asemenea monotelismul şi monoenergismul (ambele condamnate de al VIlea Sinod Ecumenicl). De asemenea, după cum observă Sfinţii Anastasie Sinaitul şi Ioan Damaschinul, şi părinţii aghioriţi confirmă după analiza lucrării teologului anticalcedonian V. C. Samuel, Sever urmează doctrina esenţelor parţiale (după are persoanele sunt esenţe parţiale, urmată şi de Arie) – astfel, în accepţiunea lui, după cum o descrie Sf. Anastasie Sinaitul, „firea cea una a lui Hristos este alcătuită din două esenţe parţiale şi două ipostasuri înjumătăţite”, învăţătură ce ajunge la o „fire compusă” şi este total împotriva Ortodoxiei. După cum se discută mai apoi în carte (pp. 109-117), hristologia lui Sever, ce susţine că cele două firi ale lui Hristos sunt cumva distincte (distincţia fiind imaginară, spun părinţii atoniţi) şi în acelaşi timp unite într-una compusă, şi este pe faţă monotelită şi monoenergistă, într-adevăr, la o analiză logică, nu apare ca susţinând neamestecarea firilor lui Hristos. Astfel, miafizitismul este în mod explicit monotelit şi monoenergist şi (prin afirmaţiile despre „firea compusă” şi respingerea sistematică a formulării de la Chalcedon) în mod implicit monofizit, în pofida negării monofizitismului „pur” al lui Eutihie. De asemenea, poziţia anticalcedonienilor în „dialogul” ecumenist este că „o natură divino-umană unită” este o formulare acceptabilă, după cum se menţionează în Prima Declaraţie Comună de la Anba Bishoy, 1989. În cea de-a doua Declaraţie Comună, de la Chambesy, 1990, anticalcedonienii nu adoptă în mod explicit Al IV-lea Sinod Ecumenic şi Sinoadele Ecumenice ulterioare, ci folosesc o formulare evazivă pentru a face pe ortodocşi să le accepte refuzul acestor Sinoade. Aceasta arată că doctrina „miafizită” este eretică şi se opune Ortodoxiei, iar cele două Declaraţii Comune citate mai sus nu dovedesc ortodoxia miafiziţilor ci concesiile dogmatice inacceptabile făcute de ortodocşii participanţi. Nu la Sinoadele Ecumenice a existat o problemă de neînţelegere terminologică, ci „ortodocşii” ecumenişti moderni nu înţeleg sau nu iau în considerare implicaţiile terminologiei pe care o adoptă. Copţii care doresc să exprime „o înţelegere [phronema] ortodoxă” ar trebui, într-adevăr, să se lepede explicit de toate învăţăturile lui Dioscor şi Sever, şi să îmbrăţişeze deplin învăţătura ortodoxă, cea a tuturor Sinoadelor Ecumenice. continuare »

Când l-am văzut ieri seara pe Victor Ponta vărsând lacrimi de crocodil la televizor de grija păstrării PNL la guvernare m-a apucat râsu’ plânsu’, vorba marelui Nichita. Premierul României minte cum respiră şi face copy paste când scrie. Deşi îi cheamă pe liberali înapoi la ciolanul guvernamental nu le satisface cererea, adică primarul Sibiului să fie numit vicepremier. Este evident că Ponta joacă un teatru ieftin şi de multă vreme a premeditat situaţia ca PSD să guverneze singur, cu câţiva mărunţi aliaţi de conjuctură, ca în perioada 2001 – 2004: PC, UNPR, minorităţi şi în special „fata de casă” bună la toate UDMR. 

PSD vrea să guverneze fără bruiajul liberal şi doreşte să propună un candidat la preşedinţie în noiembrie 2014. Azi vedem că nu întâmplător Victor Ponta în noaptea alegerilor victorioase din 2012, când nu se aştepta nimeni şi spre stupoarea lui Antonescu, a făcut apel la UDMR să vină la guvernare. De atunci, Ponta le făcea ochi dulci maghiarilor ca să se debaraseze de liberali. Ponta aliat cu Antonescu în USL nu ar putea numi un candidat social-democrat la preşedinţie. Ponta aliat cu UDMR încearcă să obţină sprijinul maghiarilor pentru primul preşedinte PSD al României de la Ion Ilici Iliescu încoace.

Problema se pune acum: ce ne costă pe noi românii ardeleni această alianţă a PSD cu UDMR, care pentru a-şi promova interesele şi accesul la guvernare a trecut prin patul tuturor partidelor politice, ca ultima „târfă” din Piaţa Rakoczi. UDMR are mari pretenţii la guvernare. Negocieri secrete între Ponta şi Hunor se duc de multă vreme. Cu USL în faţa ruperii iminente, Victor Ponta pune pe masa UDMR o ofertă concretă de intrare la guvernare. Într-o discuţie cu Kelemen Hunor şeful guvernului a propus Uniunii un post de vicepremier şi două ministere. Intrarea UDMR la guvernare, dată ca sigură în interiorul Uniunii, asigură premierului Ponta majoritatea pentru un nou Guvern. USD, UDMR şi minorităţile ar avea 317 voturi în parlament, reprezentând o majoritate de 55%. La PSD le mai trebuie vreo 26 de voturi în Parlament ca să controleze şi votarea legilor organice. continuare »

Pentru a 5-a duminică consecutiv, românii din diaspora au fost alături de cei din țara mamă în lupta contra exploatării abuzive a gazelor de șist. Cinste lor că nu au uitat de unde au plecat și că își iubesc pământul strămoșesc, chiar dacă se află pe tărâm străin. Exemplul lor poate fi urmat și de românii din alte țări, dar mai ales de românii din țară, care ar trebui să iasă cu zecile de mii în stradă.

Protestul de la Viena (23 feb.)

Protestul de la Milano

” Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume, şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” ( IOAN 3, 19)

Dând la o parte suprafaţa poleită şi înstelată a realităţii şi judecând după efectele sufleteşti ale integrării noastre în U.E. se pare că, de fapt, ne integrăm în iad. Căci în “pierderile colaterale” ale Integrării, dincolo de câteva artefacte ruginite ale vechiului regim, nu aflăm decât sufletele noastre…

Un secol de zvonuri peste o tăcere de aur: soarta Tezaurului României este, probabil, unul dintre cel mai bine păstrate secrete ale istoriei scolului trecut. Acel gen de secret al unei istorii în care curge mai mult sânge decât cerneală. Însă atât cât a spus cerneala în tratatele de pace din răgazul dintre războiae ar fi suficient pentru un cercetător atent ca să reconstituie traseul aurului, cu totul neaşteptat, pe care îl veţi regăsi în cronologia din ancheta pe care am iniţiat-o. Studiind problema datoriei istorice a Germaniei faţă de România de 18 miliarde de euro, am găsit în arhive o conexiune cu totul neaşteptată în alt dosar nerezolvat al istoriei: profesorul universitar şi diplomatul german Ernst Jäckh (1875-1959) scrie în Memoriile sale „Der goldene Pflug. Lebensernte eines Weltbürgers” (Stuttgart 1954, p. 382) că România a cedat aurul său Germaniei prin Tratatul de Pace de la Bucureşti din 7 mai 1918. Iată, răspunsul poate fi găsit nu exclusiv la Moscova, ci chiar în inima Europei, la Bruxelles. Dacă ne-am afla într-un roman de Agatha Christie, poate chiar în „Orient Express”, am exclude din start ipoteza că cele 93.400 kg aurîncărcate în vagoane într-un decor iarnă ar putea fi, în continuare, la Moscova. Voi demonstra, într-o serie de articole, care completează şi duc mai departe datele prezentate aici, povestea reală a traseului Tezaurului: Rusia – Germania – Franţa. O istorie pe care Bruxelles-ul nu ar dori ca românii să o cunoască.

Problema tezaurului a fost reşapată periodic, asemeni unei poveşti cu zâne, adică fără vreun final concret, de politicienii României. Pentru că sună bine. Pentru că 90% dintre români cred că problema tezaurului este importantă. Pentru că un secret nu este niciodată suficient de bine ascuns dacă asupra subiectului se aşterne o tăcere absolută. Pentru început, iată traseul cronologic al istoriei Tezaurului.

23 noiembrie 1916: Capitularea Bucureştilor, capitala României, în faţa trupelor de ocupaţie germană. În zilele următoare, Statul Major şi Comandatura germană au ocupat Hotel Bulevard, Capşa şi Athénée Palace.

12-14 decembrie 1916: Tezaurul este încărcat, la Iaşi, în vagoane, cu direcţia Moscova. Transportul viza exclusiv aurul României (o cantitate de 93.400 kg aur) deţinut sub formă de lingouri, monede diverse şi bijuterii. Porneşte către Moscova al doilea transport cu valorile Băncii Naţionale a României din care aur efectiv în valoare de doar 574.000 lei (echivalentul a circa 170 de kg aur). În total: 93.570 kg aur au luat drumul Moscovei, în cele două transporturi. Au dispărut exact 93.540 kg de aur. Reţineţi cifra: este cantitatea de aur pe care o vom regăsi, cu o precizie uluitoare, în păienjenişul armistiţiilor şi tratatelor de pace de după Primul Război Mondial: transportată de la Moscova la Berlin şi apoi în somaţia Antantei către Germania de a restitui „aurul României sau al Rusiei”. continuare »

Explodează gazele de şist? Mă tem că da, iar dacă o vor face, sigur cei loviţi de explozie vom fi noi, toţi.

„Ţineţi cu poporul toţi, ca să nu rătăciţi!” Astfel de fraze geniale se nasc în mintea oamenilor doar la momente de mare efervescenţă socială, de mare „emoţiune”, ca să mă exprim în limba anului 1848, an în care Simion Bărnuţiu a rostit fraza de mai sus şi care este valabilă atâta timp cât vor exista popoare.

Iată că gazele de şist şi proiectul de la Roşia Montană produc acum o stare de mare temere, de frământare, de revoltă care cuprinde o parte tot mai mare de ţară: Vaslui, Constanţa, Bîrlad, Arad, Bihor, Timiş, Alba, Bucureşti, şi sigur vor urma şi alte zone. Companiile care vor să exploateze aceste gaze ne asigură că nu este absolut nici o problemă de poluare. Cum au interes în cauză şi ştim că în ţări mult mai puternice şi dezvoltate s-au produs catastrofe ecologice, nu-i putem crede. Pe guvernanţii noştri actuali nici atât, câtă vreme au încălcat, fără scrupule, contractul social cu noi. Când erau în opoziţie şi strigau tare, tare că proiectul de la Roşia Montană şi exploatarea gazelor de şist sunt proiecte poluante, murdare, că ei le vor sista, i-am crezut şi i-am trimis la putere, iar după aceea, fără nicio jenă, susţin aceste proiecte, au încheiat contracte de concesiune pentru gazele de şist, se dau de ceasul morţii să pornească proiectul de la Roşia, împotriva voinţei marii majorităţi a românilor, dar şi în ciuda tuturor studiilor făcute de specialişti, a experienţelor altor state, a indiciilor, a elementelor care demonstrează că ele nu trebuiesc făcute. Nu-i deranjează nici protestele disperate ale oamenilor. Trimit jandarmii să rezolve problema. Poate şi râd de noi.

Pentru că noi, juriştii, suntem, de obicei oameni de atitudine, nu putem să nu intrăm în arenă ca să analizăm câteva probleme juridice care se pun şi sper că vom reuşi, împreună, să dezlegăm în folosul nu doar a celor aflaţi în pericol iminent, dar şi a noastră, pentru că toţi vom fi afectaţi într-un fel sau altul. Îndeplinim astfel şi porunca marelui paşoptist ardelean.

Se discută dacă aceste gaze sunt sau nu incluse printre bogăţiile de interes public, naţional ale subsolului şi care constituie obiect exclusiv al proprietăţii publice, conform art. 136 din Constituţie şi dacă sunt incluse în sfera de reglementare a art. 1 din Legea nr. 238/2004, Legea petrolului. Se poate argumenta şi într-un fel şi în altul, după bunul obicei al juriştilor. Alin. 3 al art. 1 din Legea nr. 238/2004 enumeră limitativ felurile de gaze naturale la care se referă,iar cele de şist nu se regăsesc printre ele. Dacă se voia includerea lor în categoria gazelor naturale, nimic nu-l oprea pe legiuitor să o facă în mod expres. Legile trebuie să fie clare şi să nu lase loc de interpretări după bunul plac al fiecăruia. În anul 2004 nu era pe tapet exploatarea acestor gaze, astfel că în mod cert legiuitorul nu le-a avut în vedere, deci ele nu sunt cuprinse în reglementarea acestei legi. Dacă textul folosea doar noţiunea de gaze naturale, fără a le enumera limitativ, se putea aprecia că ele sunt incluse în această categorie, dar câtă vreme ele nu se regăsesc printre cele indicate expres de text, nu putem adăuga la lege. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=VvZti3Sr6xo]

Sub ocupaţie

Februarie, 2014. După o jumătate de oră de mers de la Vaslui, se zăresc deja primele case din Pungeşti. Ninge frumos şi totul e alb, ca într-o poveste. Acolo, aproape de intrarea în comună, văd staţionând pe mar­gi­nea drumului o maşină a poliţiei rutiere. La plecarea din Bucureşti, un coleg de breaslă m-a sfătuit să am grijă, pentru că de vreo trei luni, de când cei de la Che­vron s-au instalat aici, Pungeştiul e sub asediul poliţiei şi al jandarmilor şi că sunt zile în care nici un “musa­fir” nu e lăsat să intre în comună. Am zis că e o exage­rare, că după 24 de ani de democraţie, într-o Românie europeană, aşa ceva nu-i posibil. Şi totuşi, acum, când văd maşina poliţiei la intrarea în comună, încep să fiu puţin îngrijorat. Să fi bătut degeaba atâta drum? Merg încet, apropiindu-mă de primele case. Poliţistul mă vede, coboară hotărât din maşină şi-mi face semn să opresc. “Actele la control, vă rog! Doar permisul şi bu­le­tinul”. Îi întind documentele. Le studiază atent, cu privirea încruntată, fără să scoată o vorbă. Deschide apoi o agendă, transcrie meticulos datele din actele mele, face câţiva paşi în faţa maşinii, notează numărul de înmatriculare şi se întoarce lângă mine, zicându-mi cu glas tăios: “Luaţi actele. Cu ce treabă pe-aici?” Îl privesc uluit, străduindu-mă totuşi să rămân calm şi să îi răspund politicos cine sunt şi ce vreau. Mă ascultă plic­tisit, cu privirea opacă şi aspră. “Ce s-a întâm­plat?”, îl întreb indignat, fiind aproape sigur că mă va în­toarce din drum. “Nimic. Doar nişte măsuri spe­ciale. Puteţi merge”. Îmi întoarce enervat spatele şi pleacă, zbârlit de frig, către maşina lui. Răsuflu uşurat şi pornesc către Siliş­tea, primul sat din co­muna Pungeşti. Pe drum, nici ţipenie, nici o urmă de picior prin zăpada proaspăt aşter­nută. Curţile sunt pus­tii, doar ici, colo, mai latră nişte câini hăme­siţi. Înaintez încet şi parcă alunec tot mai mult într-o poveste de-acum o sută de ani. Peste tot, doar case din lut, pricăjite şi strâmbe, gârbovite de veacuri şi vopsite în culori ţipătoare. Văd câteva coşuri fu­megânde, singurul semn că satul e lo­cuit. Într-una din curţi stă agăţat de crean­ga unui copac un steag tricolor. Lângă el, flutură o pânză albă pe care stă scris cu vopsea “Stop Chevron!”. La câteva case mai încolo, un alt tricolor atârnă chiar deasupra porţii, iar lângă el, aceeaşi lozincă scrisă pe o bucată de pân­ză. Peste drum, la fel, un steag şi o pancartă cu “Stop Chevron”, agăţate de streaşina casei. Pe măsură ce înaintez, văd tot mai multe curţi cu stindarde. Flu­tură agăţate pe garduri, în copaci sau pe acoperişuri. Opresc maşina în faţa unei curţi cu steagul la poartă. Nu apuc să cobor, că deja văd ieşind din casă o femeie vânjoasă şi rumenă în obraji. Des­chide poarta şi mă întâmpină zâmbi­toare, ghicind parcă cine sunt şi ce vreau de la ea. Deodată, o huruială asurzitoare ne acoperă vorbele. Un camion uriaş tre­ce pe lângă noi în viteză, spulberând toată zăpada din drum. “Cară balast la Chevron”, îmi spune femeia cu năduf. “Trec zeci de camioane d-astea pe zi, până târziu, la miezul nopţii, de se cu­tre­mură tot satul. Să mergeţi prin sat să vedeţi case crăpate, cu pereţii gata să cadă. Cine plăteşte toate astea? Che­vron? Ponta? Nimeni nu vine să ne as­culte şi pe noi…” Vorbele îi vin de-a valma, cu o furie grea. Cade o clipă pe gânduri, apoi îmi zâmbeşte din nou. Mă invită în casă, că tocmai a pus pe cuptor nişte turtă. “Scuzaţi deranjul, aşa-i la noi, viaţa mai aspră.” O cheamă Maria Dediu şi are 40 de ani. Trăieşte în casa asta împreună cu soţul şi fata ei de opt ani, Miruna. “Îmi zice mereu: «Mamă, iar am visat cum îl bat jandarmii pe tata». Are zile când pur şi simplu îi e frică să meargă singură la şcoală, că se întâlneşte cu jandarmii pe drum. E plină comuna. Bântuie toată ziua de colo până colo, se fâ­ţâie cu dubele lor şi filmează tot ce mişcă. Noi n-avem voie să umblăm în grupuri mai mari de trei, patru persoane, că imediat vin şi ne iau la întrebări. Dacă apare vreun străin, îl ur­măresc peste tot. As­ta, dacă reu­şeşte să in­tre în sat. Ce să vă zic, trăim într-o adevărată te­roare. Suntem, cum s-ar spune, sub ocu­pa­ţie. Că nici tă­tarii, nici turcii, nici ruşii nu ne-au făcut aşa rău cum ne fac nemernicii ăştia. Cum vine asta, dom­nule, că vă văd om cu carte, unde-aţi mai pomenit jan­darmi ro­mâni să apere o firmă străi­nă şi să ne terori­zeze pe noi, români de-ai lor?”

Răscoala

Intrăm direct în bucătărie, unde e cald şi miroase a plăcintă. Mă invită să iau loc şi-mi promite o porţie mare de turtă cu dovleac, imediat cum e gata. Zâm­beşte mereu, se bucură sincer de vizita mea. Ziarişti n-au venit decât atunci când se organiza vreun miting, când era rost de scandal. E bine şi aşa, dar nimeni n-a venit până acum să-i întrebe şi de viaţa lor de acum, de prigoana în care trăiesc, să afle cu adevărat de ce nu vor ei să vină Chevron-ul aici. Sunt mulţumiţi aşa, cu traiul ăsta amărât, n-au nevoie de sondele lor, de gaze­le lor de şist. Ştiu şi ei ce înseamnă “extracţie prin fracturare hidraulică”, s-au informat, au cerut părerea specialiştilor, au văzut pe internet ce-au păţit alţii de la gazele astea, prin alte ţări, cum le-au otrăvit apa şi le-au stârpit pământul, că nu mai ieşea nici fir de buru­iană din el. Aici, în Pungeşti, e apă din belşug, din trei în trei case vezi o fântână. Oamenii au, slavă Domnu­lui, pământul mănos şi animale multe în bătătură, că doar din asta trăiesc. Cum să vină cineva aşa, nitam-ni­sam, să pună stăpânire peste destinele lor şi să le otrăvească apa? Cum să stea ei şi să aştepte liniştiţi o nenorocire ca asta? “Ce-or fi zis ei? «Ia mai dă-i în­colo de amărâţi, că-s proşti grămadă şi îi păcălim noi repede.» Chiar îmi zicea într-o zi un jandarm: «Bă, pentru ce vă luptaţi voi atâta? Nu vedeţi că sunteţi vai de capu’ vostru de sărăntoci?» Nu-i adevărat. I-am zis să vină să vadă ce avem noi în cămară. Că noi mâncăm numai ce-i sănătos, lapte, brânză, ouă, car­ne, totul proaspăt şi natural, în timp ce el mănâncă numai plastic şi otrăvuri de la supermarket. N-a mai zis nimic, rânjea aşa, ca prostu’. E adevărat, noi nu ne permitem vile sau excursii prin nu ştiu ce ţări. Dar avem şi noi bucuriile noastre şi ne place să trăim aşa. Uite, chiar ieri a fătat vaca noastră un viţel de toată frumuseţea. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar asta înseamnă o mare bucurie în viaţa noastră”.

Calvarul din Siliştea a început astă-toamnă, când Chevron a adus primele utilaje pentru instalarea son­dei de explorare. Sătenii auziseră că va începe cândva daravera, dar nu ştiau exact când. Încă din august um­bla zvonul că cei de la firma americană Chevron ar fi bătut palma cu Mircia Vlasă, primarul comunei. Ba chiar că ar fi cumpărat un teren de-al lui pentru insta­larea sondei, lucru confirmat mai târziu. Tot atunci au început să apară prin sat nişte oameni ciudaţi, care umblau din poartă în poartă şi împărţeau tot felul de lucruri. Şepci, tricouri, pixuri, abonamente la nu ştiu ce ziare, ori chiar sarmale şi cutii cu iaurt. “Păi iaurt ne trebuie nouă?”, sare plină de furie Maria. “Când aproape la fiecare casă oamenii au cel puţin o vacă în ogradă? Normal, aşa ceva ne-a enervat foarte tare, mai ales când am văzut că după ce îţi dădeau toate cadourile astea, te puneau să semnezi într-un tabel că eşti de acord cu explorarea gazelor de şist, în comună. Ăi mai bătrâni şi fără carte au semnat. Au mai semnat şi alţii, care habar n-aveau ce-s alea gaze de şist. Dar cei mai mulţi s-au oţărât tare la domnii ăia, că au fugit mâncând pământul, nu alta. Şi nici că s-au mai în­tors”.
Şi totuşi, pe 16 octombrie dimineaţa, pe strada prin­cipală a comunei au început să apară câteva cami­oane uriaşe, care cărau tot felul de monştri din fier. Oa­menii s-au alarmat imediat. S-au adunat chiar aco­lo, la marginea câmpului, şi s-au aşezat în genunchi pe şosea, blocând trecerea camioanelor. În nici jumă­tate de oră, au apărut, ca din pământ, sute de jandarmi înarmaţi până în dinţi. “Nu ştiu de unde au adus aşa repede atâta oaste. Le-au trebuit şase ore ca să-i sal­veze pe oamenii ăia căzuţi cu avionul în Apuseni, şi la noi au venit imediat. Sute de jandarmi, pentru câţi­va amărâţi care stăteau în genunchi şi se rugau să fie lăsaţi în pace, să nu îi otrăvească cu porcăriile lor”. Maria era acolo. Îşi aminteşte că simţea un curaj cum n-a mai avut niciodată. Nu a ştiut până atunci cât de uniţi şi puternici pot fi nişte ţărani amărâţi ca ei şi cât de mici pot deveni în faţa lor ditamai guvernanţii, care le chinuie zi de zi viaţa. Imensa ei bucurie n-avea să dureze însă prea mult. Jandarmii au reuşit să încer­cu­iască grupul de protestatari şi să-l împingă pe margi­nea drumului, eliberând accesul camioanelor. În urma îmbrâncelilor, au fost răniţi şapte oameni, doi dintre ei, mai bătrâni, foarte grav. Aşa s-a încheiat primul epi­sod al unei răscoale care avea să transforme în scurt timp comuna Pungeşti într-o zonă de război. “De-atunci, noi nu mai avem deloc linişte. Suntem trataţi ca ultimii infractori, păziţi zi şi noapte de zeci de jandarmi. Vă rog să mă credeţi, la Pungeşti, adică acasă la noi, ne simţim de la o vreme ca într-un lagăr de concentrare”.

Înăbuşirea răscoalei

În timpul ăsta, alţi jandarmi s-au ocupat doar de cei rămaşi peste noapte la cort. În doar câteva minute, au distrus totul, fără nici o împotri­vire. De cum a ieşit în stradă, Maria a înţeles care era planul lor. S-a apropiat de cordonul de scutieri, încer­când cu ma­re curaj să treacă prin­tre ei. “Lăsa­ţi-ne, maică, să ajungem la ai noştri! De ce ne ţi­neţi aici? Ca să nu vadă ni­meni cum îi că­să­piţi voi cu bătaia?”. Nici n-a ajuns bine lângă ei, că au îmbrâncit-o ca pe o pă­puşă de paie. Femeia asta mărunţică şi slabă ca un ţâr zăcea lată pe drum, la picioarele scu­tie­rilor. Nu s-a lovit ea prea tare, dar gestul ăsta a necăjit-o cum­plit. Cum s-o azvârle ca pe o stâr­pi­tură, chiar aici, aca­să la ea? Mă priveşte în ochi şi-mi zâmbeşte amar. “Aşa a fost, batjo­cură mare. Îmi pare rău de ochelari, că de la smu­citura aia mi-au că­zut şi s-au făcut ţăndări. Şi iaca, acum văd aşa, ca prin ceaţă, că n-am avut bani să-mi iau alţii. Şi braţul ăsta mă mai doa­re oleacă de la umăr, că am căzut pe el. Ei, dar astea-s nimicuri, du­re­rea cea ma­re a rămas aici, la su­flet. Că abia după ce ne-au nă­buşit ei răscoala a por­nit adevă­rata prigoană. Trăim astăzi, în satul nos­tru, ca nişte prizonieri de război, la fel cum tră­iau oamenii ăia amărâţi din Siberia. Poliţia şi jan­dar­mii fac legea aici. Cum ieşi din ogradă, gata, te controlează la acte, te iau la întrebări, unde mergi, ce faci. Ne filmează tot tim­pul, ca pe hoţi, au umplut satul cu amenzi şi dosare penale, cred că sunt o sută de oameni cu necazul ăsta pe cap. Şi băiatul meu are vreo trei amenzi. Una că a stârnit lumea la răscoală, alta că a tulburat liniştea publică şi încă una, că n-avea număr de înmatricu­lare la căruţă. Fac orice ăştia, doar ca să sperie lu­mea, să nu mai iasă nimeni în stradă. De la primărie au ame­ninţat că le iau ajutoarele sociale dacă mai protes­tea­ză. Păi cum să trăieşti aşa, cu spaima asta pe spinare?”. Oftează greu, lăsând privirea resem­na­tă în jos. Pentru ea, nu mai e poate aşa necaz mare, dar pentru tinerii satului, viitorul e ca un coşmar. “Dacă nu se schimbă nimic, peste câţiva ani, comu­na asta o să dispară. O să ră­mână numai deşert”.

Prigoana

Constantin Spiridon are o mică fermă cocoţată pe un deal, la nici un kilometru distanţă de terenul pe care va fi instalată sonda. Acum câţiva ani, a obţinut prin agenţia SAPARD vreo opt miliarde de lei vechi, a mai împrumutat de la bancă încă cinci miliarde, şi a pornit investiţia. Astăzi e aproape convins că au fost bani aruncaţi. De când a aflat că la Pungeşti va fi am­plasată o sondă pentru gaze de şist, toate proiectele lui s-au năruit. “Eu am, cu tot cu viţei, vreo 50 de animale. Zilnic produc aproape 600 de litri de lapte. Consum două tone de apă în fiecare zi. Păi ce fac eu cu toată munca mea, dacă se otrăveşte apa, mai ales că am ferma aşa aproape de sondă? Nimeni n-a venit să ne explice, să ne dea o garanţie, o asigurare, ca în caz de vreo nenorocire, să ştim că cineva ne va des­păgubi cumva. Nu, au venit hoţeşte, fără să ne spună nimic, tratându-ne ca pe nişte dobitoace”. Anul tre­cut, pe 16 octombrie, s-a alăturat şi el celor care au blocat în genunchi calea de acces a camioanelor cu utilaje. A stat faţă în faţă cu jandarmii, sperând că până la urmă măcar se va găsi cineva să stea de vorbă cu ei. Nici pomeneală. Au fost îmbrânciţi cu sălbăti­cie şi aruncaţi pe marginea drumului. “În toată îm­bul­zeala aia, unul dintre jandarmi m-a lovit cu pum­nul în piept. A dat tare, ca într-un sac de box. Am că­zut pe spate şi n-am mai ştiut nimic, până când m-am trezit la spital. Eram cu toţii şapte oameni răniţi. A doua zi, se zvonea că prefectul ar fi dat ordin să fim cu toţii externaţi, pentru că ieşise vâlvă mare, că la Pungeşti oamenii sunt omorâţi în bătaie. Dar eu nu eram bine deloc şi m-au transferat la un spital din Iaşi”. Astăzi, face un tra­tament special, cu un medicament scump, pen­tru subţierea sânge­lui. Din cauza loviturii, s-a ales cu nişte chea­guri de sânge în zona ini­mii. În fiecare dimi­neaţă se trezeşte trans­pi­rat fleaşcă, respirând greu şi cu dureri mari care pornesc din piept şi se întind pe tot braţul stâng. “Asta e demo­cra­ţia în România. Acum trăim sub ocupaţia jan­darmilor, ca după un război în care am fost înfrânţi. Peste tot con­troale, peste tot poliţie, iar acolo, la poarta Chevron-ului, perma­nent stă o «regină», adică maşina aia mare şi blindată a jandar­me­riei, în timp ce dincolo de gard se lucrează de zor, se pregăteşte tere­nul pentru instalarea sondei. De când are voie Jandarmeria Ro­mână să păzească o fir­mă străină? Sau să-l apere pe primar de ce­tă­ţenii care l-au votat? Fata mea a primit două amenzi şi-au amenin­ţat-o la Vaslui cu puş­că­ria, pentru că instigă lumea la răscoală. Sunt zeci de dosare penale şi amenzi. Dacă ne adu­năm cinci oameni pe stradă, imediat suntem luaţi la întrebări. La ma­gazinele din Siliştea sau Pungeşti, ăia de-au participat mai des la proteste nu pot să cumpere nimic, nu le dă nici cu bani. Spu­neţi-mi şi mie, ce fel de Românie e asta?”.

Trupele lui Satana

Îl cheamă Gheorghe Muntea­nu şi are 80 de ani. “Astăzi se îm­plinesc 29.322 de zile de când m-am născut chiar aici, în casa asta din Pungeşti”. Râde ghiduş, spunându-mi că aşa îi place lui de la o vreme, să-şi numere zilele. A trăit vremuri grele, războiul, foa­me­tea din ’46, colectivizarea, dic­tatura lui Ceauşescu. Dar nicio­dată n-a fost mai rău ca acum, când ştie că peste câţiva ani, satul ar putea să dispară. Pe 16 octom­brie a fost şi el lovit în îmbulzeala aia cu jandarmii. După ce au fost încercuiţi şi împinşi pe marginea străzii, a încercat să iasă de-acolo, stre­curându-se printre picioarele lor. “Eu sunt cardiac din 2007. Dacă mă supăr oleacă sau mă apucă vreo teamă, inima mi-o ia la fugă, se duce cu 170 de bătăi pe minut. În ziua aia, când m-am văzut prins în lanţul ăla de jandarmi, m-a luat deodată o ameţeală mare şi am dat să ies. M-am târât printre picioarele lor şi i-am rugat să mă lase, că nu mă simt prea bine. Unul din ei mi-a zis «Stai moşule, aici!» şi mi-a izbit un genunchi chiar în capul pieptului, că nu mai puteam deloc să respir. Atâta mai ţin minte, că pe urmă nu m-am trezit decât la spital, când aveam nişte tuburi pe mine. Îmi aduc aminte că a venit o asistentă mai voinică şi mi-a zis aşa: «Era să mori, tataie!». Că mai bine muream decât să trăiesc calvarul ăsta care a venit peste noi”. De atunci, îi e frică să mai iasă pe stradă. Cum vede un jandarm, inima lui o ia din nou razna. Şi sunt mulţi, foarte mulţi, e imposibil să ieşi pe drum şi să nu-ţi iasă măcar unul în cale. “Trupele lui Satana”, zice cu lacrimi în glas. “Aşa am ajuns. Să ne lovească cei ce ar trebui să ne apere”. Aşa că stă numai aici, în ograda asta sărăcăcioasă, cu grijile şi amintirile lui. De cinci ani, are femeia bolnavă de alzheimer şi el o îngrijeşte ca pe un copil. O schimbă de haine, o spală, îi dă să mănânce. “Ne-am luat acum 61 de ani. Am trăit frumos împreună, era o mândreţe de femeie. Acu, dacă-i aşa bolnavă, nici măcar n-am cu cine să mai împart gândurile”. În­toarce privirea la ea şi zâmbeşte amar. Îmi arată apoi nişte fotografii vechi, să văd cum era ea în tinereţe sau cum arăta satul lor atunci când trăiau liniştiţi. “Domnule, să ştiţi de la mine, satul ăsta nu mai are viaţă lungă. Şi aud că-s mai multe aici, în Vaslui, unde vor să scoată gazele astea. Şi când o să încea­pă, atunci să vezi, c-o să ne otrăvească pământul şi toate văile astea o să fie un pustiu. Eu poate n-o să apuc nenorocirea asta, dar tinerii o să rămână ca nişte orfani. Toţi domnitorii pe care i-am avut au cău­tat să apere Moldova noastră. Numai ăştia de-acum au pus-o pe tavă străinilor şi-au învrăjbit românii între ei. Să le fie ruşine, că n-au nici un Dum­nezeu!”
Uneori, noaptea, casa lui hodorogită se zguduie din toate încheieturile, şi-atunci sare din pat îngrozit, crezând că-i cutremur. Nu, nu e decât un alt camion care aduce material pentru sondă. Pe urmă, o vreme, nu mai poate să doarmă. Stă întins în pat şi îşi numără iar zilele de când s-a născut, ca şi cum ar vrea să afle cât i-a mai rămas de îndurat.

Epilog

Încă mai ningea când am pornit spre ieşirea din Pungeşti. Drumul era la fel de alb, neatins de nici o urmă de om. Doar o maşină de patrulare a jandar­milor mai trecea încolo şi încoace, lăsând dâre negre în urmă. Mergea încet, chiar foarte încet, atât cât era nevoie pentru ca jandarmul din dreapta şoferului să poată filma nestingherit tot ce-i iese în cale. Nu m-au cruţat nici pe mine, m-au filmat tottimpul, de când am venit în Pungeşti. Mă filmează şi acum, la ple­care. Trec pe lângă mine, în sens opus, apoi se întorc şi parcă ar vrea să mă însoţească din urmă, până la ieşirea din ultimul sat al comunei. În jur, nici ţipenie, curţile oamenilor sunt pustii, totul e alb şi încremenit. O nelinişte stranie îmi dă parcă ghes să mă grăbesc, să ies cât mai iute din decorul ăsta apăsător. În urmă, ceva mai departe, văd din nou maşina jandarmilor. De data asta, încep să mă tem. E o teamă pe care par­că am mai simţit-o, care vine din amintirea unui coş­mar pe care-l credeam dispărut. Da, ştiu acum, e aceeaşi teamă şi apăsare grea pe care le simţeam când­va, zi de zi, când toată România trăia sub teroa­rea feroce a Securităţii.

| formula as

Felul în care a ajuns presa română să provoace isterii din nimic este un caz vrednic de tratatul de dezinformare a lui Vladimir Volkoff.

Ucraina arde, Belgia implementează eugenia nazistă, iar presa română vorbește de o săptămînă despre o fată dusă la spovedit.

Călătoria fetei cu trenul spre o mănăstire din Moldova este prezentată cu lux de detalii: un adevărat film american, cu polițiști care o caută și cu părinți care trec prin clipe chinuitoare din cauza pierderii fetiței. Fetița are 15 ani, ceva mai mare decît Scufița Roșie trimisă oarecînd de mama ei să traverseze codrul fioros. Din toată această poveste mai lipsește lupul, dacă lupul n-o fi, în varianta media românească, chiar părintele duhovnic, spintecat și jupuit fără cruțare de vînătorii mediatici.

În poveste există totuși un personaj pozitiv: Psihologul. Acesta se luptă din televizor cu nedreptatea socială, lovind cu mînuțele-i nedate cu munca în poarta rece a Bisericii Ortodoxe Române – un fel de palat care înghite fetele fugite de acasă. Doar Psihologul mai e capabil să ne salveze, par a zice crainicii de televiziune și autorii de editoriale.

Pînă la urmă totul s-a terminat cu bine. S-a dovedit că fata dusă la spovedit nu era Scufița Roșie, ci o fată ca toate fetele, iar părintele duhovnic nu era un lup, ci un om cu totul responsabil și de treabă. Că părinții au cam sărit calul cu sesizarea despre dispariția fetei, iar presa s-a mai ales cu un nou experiment.

Acum, că toate au fost puse de unde au fost luate, nu știm ce să facem cu Psihologul. Cu siguranță vor mai fi povești în care să fie nevoie iar de el.

| barikada.md

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=RfjAUMPFO9s]

ex-press.ro: Cu o nesimţire demnă de invidiat, şmecherii de la societatea Prospecţiuni SA (foto 1: masina Prospectiuni SA fotografiata de noi in apropiere de Schitul Sfanta Parascheva din localitatea Radeni) aparţinând magnatului mafiot Ovidiu Tender, pun în pericol aducţiunea de apa de la Timişeşti, judeţul Neamţ, atentând la viaţa şi sănătatea nu numai a celor 300.000 de locuitori din Municipiul Iaşi, adica a celor care beau apă de la robinet, ci a mai mult de jumătate din cei 800.000 de locuitori ai judeţului Iaşi conectaţi la sursa de apă de pe malul râului Moldova.

Se întâmplă asta, pentru că, angajaţii firmei mai sus amintite au început de câteva zile, în mod illegal şi fără a cere acordul locuitorilor din zonă, prospecţiunile lor explozive, detonând zeci de kilograme de dinamită, pentru a descoperi zăcămintele de gaze de şist din comuna Urecheni, judeţul Neamţ, aflată la doar câţiva kilometri în aval de puţurile de la Timişeşti.

Efectele nu au întârziat să apară, localnicii resimţind cutremure de mică intensitate, ceea ce înseamnă că nu va dura mult până se va deranja falia mare, lucru recunoscut chiar în documentele pe care cei de la Prospecţiuni le-au depus la Primăria Urecheni şi în care se recunoaște că sunt “zone <<geologice>> cu geologie complicata” asta ca să nu se scrie negru pe alb că faliile geologice sunt foarte sensibile în această zonă şi că oricând se pot repeta fenomenele catastrofale din localitatea Izvoarele judeţului Neamţ, unde casele unei întregi comunităţi obşteşti stau să se prăbuşească, iar apa din fântâni şi izvoare nu mai este potabilă!

Se mută Pungeştiul în Neamţ?

Zeci de maşini, inscripţionate Prospecţiuni SA, au fost văzute, prin Piatra Neamţ, seri la rând, pe parcursul săptămânii trecute, iar prezenţa lor a trezit spiritul civic al menţenilor care au început să-şi pună întrebări şi să caute singuri răspunsuri. De ce singuri? Pentru că autorităţile judeţene nu ştiu nimic despre subiect. Atât subprefectul Vlad Angheluţă, aflat la cârma instituţiei cât timp prefectul este în concediu medical, cât şi Emilia Arcan, vicepreşedintele CJ, au afirmat că nu au fost înştiinţaţi despre vreun fel de prospecţiuni care s-ar face în Neamţ. Emilia Arcan a văzut şi protestarii, vreo 20, care s-au adunat ieri în faţa Teatrului Tineretului, dar nestăpânind subiectul a preferat să nu-şi dea cu părerea.

În schimb, primarii din comunele în care se vor face prospecţiuni au fost înştiinţaţi direct de către Romgaz, încă de la sfârşitul anului trecut. Însă nici ei nu ştiu prea multe despre tehnologiile care se vor folosi şi dacă acestea vor afecta mediul în vreun fel. Ion Surdu, primarul de Mărgineni, s-a declarat încântat de ideea de a apărea din nou sonde în comuna sa: “Eu ştiu că este vorba despre gaze naturale, nu despre gaze de şist, aşa că nu cred că vor fi probleme din partea oamenilor. Noi am mai avut sonde şi ne-am bucura, pentru că acum 7 ani aduceau cam un miliard la bugetul local, ceea ce pentru comuna noastră era foarte bine. Eu cred că mai sunt zăcăminte de gaze în Mărgineni. Să vină să le descopere, să le exploateze, noi ne bucurăm!”.

 “ Lista localităţilor în care se vor face prospecţiuni

 “Romgaz este deţinător al Acordului de Concesiune aprobat prin H.G. 23/2000, în baza căruia desfăşoară activităţi de explorare pentru hidrocarburi acumulate în zăcăminte convenţionale în perimetre de lucru din Transilvaniei, Moldova, Muntenia şi Oltenia”, se arată în comunicatul Romgaz, postat pe site-ul instituţiei. “În scopul cercetării în detaliu a condiţiilor de acumulare şi localizare a zăcămintelor de hidrocarburi din Platforma Moldovenească, începând din luna noiembrie 2013 se derulează contractele de lucrări nr. 1667/13.08.2013 şi 1666/13.08.2013 încheiate în urma unei proceduri de licitaţie publică cu compania S.C. Prospecţiuni S.A. în baza căruia se înregistrează date seismice 2D şi 3D. continuare »

AU FOST IMFORMATI ROMANII ORTODOCSI DIN VIENA DESPRE PERICOLUL EXPLOATARII GAZELOR DE SIST PRIN FRACTURARE HIDRAULICA , care si-au exprimat dezacordul PRIN SEMNĂTURI.

Razboieni si Tupilati au castigat o noua lupta cu cei de la Prospectiuni SA care au venit prea tarziu sa explice oamenilor ce cauta. Desi cei de la Prospectiuni SA nu au venit singuri ci insotiti de prefect si autoritati, nu au reusit sa schimbe absolut cu nimic parerea localnicilor, ba cred ca mai rau au stricat lucrurile.
Situatia conflictuala creata in aceste comune este exclusiv rezultatul greselilor de imagine si comunicare a firmei Prospectiuni SA, care a crezut ca daca are “tot sprijinul si atentia cuvenita” de la tovarasul Culita Tarata este de ajuns. Consideram ca daca localnicii ar fi fost respectati si compania de prospectiuni se ingrijea putin de propria imagine, conflictul ar fi putut fi evitat cu eleganta deoarece nu e prima oara cand se fac astfel de activitati in Neamt.
Autoritatile au venit cu ideea de a aplana un conflict, dar vazand ce zic acei oameni simpli si sinceri au plecat dandu-le dreptate caci situatia nu era deloc cum au vrut sa o creioneze unii care ziceau ca totul e pus la cale de oameni rauvoitori, deoarece la aceasta intalnirea au vorbit oameni imposibil de manipulat incepand cu tarani simpli, o maicuta, un preot, chiar si o judecatoare, etc.Finalul discutiilor a culminat cu plecarea celor de la Propsectiuni SA in huiduielile prelungi ale localnicilor.
Ramane totusi intrebarea ce se intampla oare cu statul de drept, caci indiciile de comitere a faptelor cu caracter penal abunda incepand cu lasarea de substante explozibile nesupravegheate pe terenurile din comuna si pana la afectarea panzei freatice.
Lucrurul cel mai urat care a iesit la iveala cu ocazia acestor evenimente a fost acela ca parlamentarii, senatorii si alesii judeteni ce ar fi trebuit sa reprezinte aceasta zona nu au venit macar sa vada ce au de zis acei oamenii.
Multumim localnicilor care ne-au contactat si au tinut legatura cu noi in permanenta si ne-au sprijinit in relatarea cat mai complexa a evenimentelor din zona Razboieni si speram ca am reusit la randul nostru sa-i ajutam cu ceva.
Multumim de asemenea si entitatilor media din Neamt si reprezentantilor posturilor nationale care din motive doar de ei stiute au refuzat implicarea in acest subiect, ceea ce a facut  sa atingem strict pe aceste evenimente un numar atat de mare de cititori din toata tara si de peste hotare incat ne este frica sa il facem public sa nu fim luati de mincinosi.

OPINII LOCALNICI

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=ZzH33st_3Vo]

DESFASURAREA INTALNIRII

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=knmwHaI8hkQ]

Iosub Robert | Ziar Piatra Neamt