Condamnarea papismului
Scurta referire la învăţăturile latine rătăcite duce în mod firesc la concluzia că Papismul nu este doar o simplă erezie a Creştinismului – căci erezie este considerată şi cea mai mică abatere de la adevărul Bisericii –, ci este panerezie şi desfiinţarea Creştinismului însuşi. Şi aceasta pentru că, aşa cum explică Sfântul Iustin Popovici, diferitele erezii au deformat numai câteva din însuşirile lui Hristos, în timp ce Papismul L-a îndepărtat în întregime pe Hristos, iar în locul Lui l-a pus omul infailibil[1]. „În cazul născocirilor «Bisericii» Apusene nu avem de-a face în mod simplu cu o «erezie» nouă a Creştinismului, ci cu o alienare radicală a nucleului însuşi al adevărului bisericesc. Nici o altă erezie anterioară nu a schimbat atât de radical modul vieţii creştine, nu a creat o cultură bazată pe principii răsturnate ale Evangheliei creştine”[2].
Conştiinţa bisericească despre starea de erezie în care se află Papismul a fost consemnată în repetate rânduri într-o mulţime de hotărâri sinodale.[3] Astfel, Sinoadele Ecumenice al III-lea şi al IV-lea (431 şi 451) îi condamnă ca eretici pe toţi cei care schimbă Credinţa expusă în Sfântul Crez. Sinodul de la Constantinopol din anii 879-880, considerat al VIII-lea Ecumenic, condamnă erezia Filioque. Sinodul de la Constantinopol din anul 1351, considerat al IX-lea Ecumenic, condamnă erezia despre harul creat. În vremurile mai noi, sinoadele antipapale care s-au întrunit la Constantinopol (1722, 1727, 1755, 1838, 1848, 1895), s-au înscris ca o pagină luminoasă în istoria noastră bisericească. În acestea, patriarhii Răsăritului şi ceilalţi arhierei ortodocşi, cu un înalt simţământ de responsabilitate pastorală şi în cuvinte clare, au înfierat papismul pentru contrafacerea credinţei creştine. continuare »