Când se seamana samânta, puterea caldurii si a luminii trebuie sa patrunda înauntru ca s-o faca  creasca.
Când se planteaza pomul, puterea vântului trebuie sa vina ca sa-l faca puternic si sa-si întareasca radacina.
Când gospodarul îsi construieste casa, el cauta puterea rugaciunii, ca sa-i sfinteasca casa.
Domnul nostru Iisus Hristos a semanat samânta de cel mai mare pret în câmpul lumii acesteia. Trebuia sa vina puterea Sfântului Duh, ca sa-i dea caldura si lumina, si sa o faca sa creasca.
Dumnezeu Fiul a semanat Pomul Vietii în câmpurile deserte si necultivate ale mortii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului sa respire în el, ca sa întemeieze Pomul Vietii.
Întelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea vesniciei se facuse salasuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea si întelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia sa pogoare în acest salas si sa-l sfinteasca.

Mirele Dumnezeiesc Îsi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, si Duhul bucuriei vesnice trebuia sa pogoare ca sa uneasca cerul si pamântul cu un inel, si sa învesmânteze Mireasa în haina de nunta.

Toate urmau sa se întâmple asa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost fagaduit si Duhul Sfânt a venit. Cine putea sa fagaduiasca venirea pe pamânt a Duhului Atotputernic afara numai de Cel care stia ca Duhul va face ascultare si va veni? Si cui va putea sa dea asemenea ascultare grabnica daca nu Celui Unuia fata de care El are iubire desavârsita? continuare »

Pe data de 1 iunie 2012, orele 18:00 va avea loc sfinţirea locului unde va fi construită mănăstirea închinată celor ce şi-au jertfit viaţa întru Hristos, fiind supusi la chinuri şi munci inumane de către regimul comunist. Slujba va fi oficiată de arhiepiscopul Tomisului Teodosie, iar la eveniment va lua parte şi Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, jud. Neamţ. Sunt asteptaţi să mai participe foşti deţinuţi politici care au suferit la Canal, precum şi rude ale acestora.

Tot pe 1 iunie, Biserica noastră pomeneşte pe Sfântul Martir si filozof Justin, ocazie cu care urăm Părintelui Stareţ Justin multă, multă sănătate şi putere de la Domnul, Cel în Treime slăvit, să păstorească turma ce i-a fost incredinţată. Întru mulţi ani, Părinte Stareţ Justin!

HRISTOS S-A ÎNĂLȚAT!
,,Sus să avem inimile!”

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoare. Fiecare sărbătoare aşezată de Sfânta noastră Biserică are scopul ei. Aşa cum un călător păşeşte vara pe sub razele arzătoare, şi când întâlneşte un copac se opreşte şi se odihneşte sub umbra lui, aşa şi noi în viaţa aceasta. Trăim într-o lume pustie de simţăminte mari şi înalte. Suferim din cauza multor necazuri. Şi fiecare sărbătoare este un copac plin de rouă şi bună mireasmă, care ne odihneşte duhovniceşte şi ne dă puteri ca să ne continuăm călătoria grea a vieţii.

Sărbătoarea de astăzi este un praznic împărătesc. Este coroana sărbătorilor Domnului. Dacă Naşterea lui Hristos este începutul şi rădăcina, sărbătoarea de astăzi este sfârşitul şi culmea. Să aruncăm o privire asupra acestui fapt minunat pe care îl sărbătorim astăzi.

***

continuare »

Constantin cel Mare, Sfantul Constantin cel Mare, a fost si ramane una dintre cele mai mari personalitati ale Istoriei. Etnic si spiritual a fost straroman in cel mai clasic sens al cuvantului. Sau, cu alte cuvinte, el este primul – si probabil cel mai mare – domnitor roman (1).

Crescut pentru a sluji si – posibilitatea nu se excludea niciodata in marile familii – pentru a conduce Imperiul Roman, cu multiple legaturi tracice (numerosi istorici printre care si Nicolae Iorga afrima ca romanii sunt urmasii traco-iliri romanizati) – atat de sange cat si spirituale -, convertit la Ortodoxie dar pastrand in permanenta o linie diplomatica necesara, totusi fara a se departa de Dumnezeu, sinteza a geniului diplomatic si organizatoric roman si a entuziasmului si misticismului traco-ilir, Sfantul Constantin cel Mare ramane o pilda de neegalat in toata istoria Imperiului Roman si a celui Bizantin de limba greaca.

El s-a nascut la Nis (oras din provincia romana Moesia(2) si a crescut in complexul mediu al traco-romanilor si protoromanilor aflati la putere in Imperiu. Ca sugestiv exemplu al sus-amintitei complexitati este faptul ca a trebuit, atunci cand tatal avid de putere si-a abandonat sotia – pe Sfanta Elena – sa se obisnuiasca a trai între mama vitrega, fiica a lui Maximianus Hercules (deci tot traco-romana) si mama sa adevarata. Este de mirare cum, in aceste conditii vitrege, a izbutit sa devina crestin, si inca unul de asemenea impresionanta dimensiune spirituala.
continuare »

M‑am întors de curând de la Mă­năs­tirea Că­şiel, o oa­­ză de linişte şi bu­cu­rie întru Dom­nul. Mergeam pentru pri­­ma da­tă şi am avut bu­curia să stau două zile a­colo. Aşa cum se în­tâm­plă de multe ori, bu­curia se face tot mai ma­re şi mai mare. A­colo, în a doua zi, a venit o doam­nă în­so­ţită de o prie­tenă. Doamna s‑a a­şe­zat a­lă­turi de noi şi a început şi dân­sa să a­ju­te la bucătărie, că e toamnă deja şi se pregă­tesc le­gumele pentru iarnă. Eram acolo cam de toa­te vârs­te­le, tinere şi mai puţin ti­nere. Se vorbea des­pre mă­năs­tiri, des­pre viaţa în mănăstire, des­pre cum se face dul­­cea­ţa de struguri, despre ser­viciu, des­pre neputinţe omeneşti, des­­pre cărţi du­hov­niceşti, despre boli, despre sfinte moaş­te… Aşa am ajuns să vorbim despre sfin­ţii în­chisorilor şi des­pre Aiud.

Doamna, mică de statură, cu ochii lu­mi­noşi şi faţa zâm­bitoare, stătea în dreap­ta mea. Îmi arată braţele şi îmi spu­ne că erau negre şi cu găuri, iar acum nu mai sunt aşa, îmi arată un picior şi îmi spu­ne că şi acolo e vindecată, că i‑au rămas doar urme. Braţele, picioarele şi ju­mătate din corp, până la torace îi fusese în­ne­grit şi plin de găuri, de răni sân­ge­rân­de, răni des­chise… Medicii nu ştiau ce ar fi pu­tut de­clan­şa o astfel de boală. Me­di­cul ei, o doamnă, i‑a in­dicat o mulţime de medicamente. Lumea o ocolea, fugea din calea ei, deşi boala nu era mo­lip­si­toa­re. Avea doar o mâ­nă de prieteni ca­re nu se temeau de ea şi cu care mer­gea la mă­năs­tiri prin ţară… Boala i se declanşase în ur­mă cu trei ani. O priveam cu uimire. Era îm­pă­cată cu sine, plină de nă­dejde şi de bucurie. Re­pe­ta mereu că pentru pă­ca­te­le ei e­ra aşa, că a­ce­lea erau păcatele ei ca­re din interior au ieşit la suprafaţă. Nu în­vinovăţea pe nimeni şi nu vor­bea de rău pe nimeni. „Pentru păcatele me­le”, repeta me­reu. continuare »

Vedeti si:

• Parintele Justin despre noaptea in care au inceput patimirile neamului romanesc din perioada comunista
• Sfintii Inchisorilor – Sinaxar 14 mai
• Slujba Sfintilor Romani din temnitele comuniste
• 14 Mai – Pomenirea Sfintilor Marturisitori Romani din temnitele comuniste – Sfintii Inchisorilor ce isi asteapta canonizarea
• Acatistul Sfintilor Inchisorilor : Varianta DOC

Părintele Dionisie Ignat (1909-2004)

Unul dintre cei mai mari si mai iubiti duhovnici athoniti, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.
Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste

Părintele Ilarion Argatu (1913-1999)

Avea o adâncă experienţă duhovnicească şi de viaţă, pustnicise ascuns într-un pod ani de zile, se deprinse cu postul aspru, privegherea şi rugăciunea, dormea câteva ore în scaun, era mereu zâmbitor şi binevoitor. A contribuit decisiv la restaurarea şi pictura multor biserici, a dăruit sume mari mănăstirii Cernica şi chiar Patriarhiei. A trecut la cele veşnice în 11 mai 1999. A cerut să fie înmormântat la Boroaia, alături de soţia sa. Ultimele  cuvinte i-au fost: Rugaţi-vă la Maica Domnului!.

Părintele Ilie Cleopa a mărturisit despre părintele Argatu că a fost unul din cei mai mari exorcişti ai Bisericii Ortodoxe Române, care cu puterea moliftelor Sfântului Vasile cel Mare, cu puterea şi harul primit de la Dumnezeu, cu dragostea pentru cei în suferinţă, a vindecat pe cei posedat de duhuri rele, având şi harisma înainte-vederii şi a deosebirii duhurilor. Tot părintele Cleopa spunea despre el: „mai rar un preot de mir să ajungă aşa de sus, întrecând pe mult călugări îmbunătăţiţi” (cf. Permanenţe, mai, sept 2006).

Cititi si:

• Parintele Dionisie Ignat despre Uniunea europeana
• Parintele Dionisie de la Colciu (Sfantul Munte Athos) : Este imparatia lui antihrist … ceva greu
• parinteleilarionargatu.ro

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=T97i-C92g48]

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=GDeCcUk-xeQ]

Vedeti si: PILDE 1

Sunt creştini ortodocşi care nu mărturisesc şi nu apără Ortodoxia, temându-se că vor avea necazuri, că vor fi daţi afară de la serviciu,  că işi vor pierde averea şi libertatea. Dar Domnul Hristos ne spune că pentru Adevăr trebuie să te jertfeşti şi la nevoie să şi mori.

Dacă nu mărturisim, ne aşteaptă o veşnicie îngrozitoare, chinuitoare în focul cel veşnic. Pentru că de moartea trupească, de Judecată şi veşnicie nu putem scăpa. Teama de această moarte trupească este o mare greşeală. Murim în câteva clipe, dar ce urmează este mai important. Cum ne ia moartea? Unde ne duce?

Iar dacă pentru orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult pentru orice cuvânt ruşinos şi „cu atât mai mult pentru orice cuvânt ucigător de suflet”, spune părintele Arsenie Papacioc.

Dacă mărturisim, suntem vii duhovniceşte şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică. Iar dacă nu mărturisim, este o suferinţă teribilă, se îndepărtează harul Duhului Sfânt de la noi şi suntem morţi duhovniceşte în această viaţă, iar după Judecata Înfricoşată, vom merge în chinurile cele veşnice[1].

Cine va putea să spună la Înfricoşata Judecată că n-a ştiut? Dacă n-a ştiut de ce n-a întrebat, de ce nu s-a informat? Cât timp am pierdut şi câte lucruri deşarte am căutat, am citit şi am aflat în această viaţă? Hristos ne-a spus tot ce ne este necesar pentru mântuire. continuare »

Adevărul este singurul lucru care odihneşte şi bucură duhovniceşte. Dumnezeu ne învredniceşte să cunoaştem bucuria duhovnicească atunci când mărturisim Adevărul. Aceasta este o bucurie care ne renaşte duhovniceşte, ne înviază, ne curăţă de păcate. Este un Singur Dumnezeu, un Singur Adevăr şi o singură credinţă adevărată – Ortodoxă. Prin mărturisire, suntem aleşi să ajungem la fericirea cea veşnică şi plină de slavă dumnezeiască. Dar, având frică de oameni şi de moarte, renunţăm. Să nu ne amăgim: adevărata viaţă nu este aceasta pământească. Prin această viaţă trebuie să câştigăm fericita viaţă veşnică. Iar dacă nu suntem în Adevăr, nu mărturisim, nu suntem în Dumnezeu.

Viaţa aceasta este o moarte continuă. Dacă mărturisim, avem pace cu Dumnezeu şi ne mutăm la viaţa cea veşnică cu conştiinţa împăcată. Noi suntem cei care trebuie să mărturisim Adevărul. Dacă vrem să fim fericiţi, şi-n această viaţă şi în viaţa cea veşnică, să murim apărând Adevărul prin faptă şi prin cuvânt.

Frumuseţea Învierii este Dumnezeiască. Toată Creaţia Dumnezeiască a trăit momentul Învierii. Dar nu ar fi fost posibilă Învierea, dacă n-ar fi fost mai înainte Jertfa, Crucea.

Trebuie să ştim să murim în fiecare zi pentru credinţă, ca să putem să înviem duhovniceşte. Bucuria mărturisirii, când apărăm Adevărul, este dumnezeiască, odihnitoare, cerească, veşnică. Dar pentru aceasta trebuie să biruim cu ajutorul Harului Dumnezeiesc inerţia omului trupesc, căruia îi este frică de moarte şi de ispite. Aoleu! Să nu mă lovească, să nu sufăr, să nu mă chinuiască, să nu mor! continuare »

Astăzi este sărbătoarea unuia din cei mai mari mucenici ai credinţei noastre, a Sfântului Gheorghe, Purtătorul de biruinţă. Sărbătoarea aceasta coincide cu cel mai frumos anotimp. Şi precum cântă Biserica noastră, să alergăm astăzi pe câmpuri să culegem flori şi să împletim cununi pentru a încununa pe eroul credinţei noastre creştine.
Dar să culegem flori este cel mai uşor lucru. Altceva însă se cuvine să facem astăzi, ceva mult mai înalt. Ce anume? Să cunoaştem cine este Sfântul Gheorghe. Şi la aceasta voi încerca să vă dau un scurt răspuns.

* * *

Patria Sfântului Gheorghe este Asia Mică. S-a născut în părţile Cezareei şi a fost compatriot cu Sfântul Vasile cel Mare. Părinţii lui erau bogaţi şi nobili. Tatăl lui a fost martirizat pentu Hristos atunci când Sfântul Gheorghe era mic, în leagăn. Mama lui, doar de 20 de ani, era dintre acele mame care cred în Dumnezeu. De aceea nu s-a recăsătorit cum fac astăzi multe, care deşi trupul bărbatului lor nu a putrezit încă în mormânt, ele îşi caută un alt bărbat! În Asia Mică, o singură Cununie exista, una, nu mai multe. Ca şi turturelele: dacă una este omorâtă, perechea ei, nu se înjugă cu altcineva, rămâne singură până la sfârşit şi plânge pe ramuri. Aşa şi atunci. Nu zic că cei care vin la a doua Nuntă păcătuiesc, dar îndeosebi nunta este una, cea pe care o binecuvintează Dumnezeu, Sfânta Treime şi Prea Sfântul Duh. continuare »

[youtube=https://youtu.be/PGRzu78FVgE]

1 TV Bacău vă propune un interviu cu arhimandritul Justin Pârvu, Staretul mănăstirii Petru Vodă. Un dialog despre fiinţa românească, trecut, prezent şi viitor, din perspectiva  călugărului care a împlinit recent 93 de ani şi care este considerat ultimul duhovnic al neamului dintr-o generaţie de excepţie a monahismului românesc. Părintele Justin Pârvu a răspuns la întrebări diverse, legate atât de relaţia cu Dumnezeu într-o lume secularizată, despre misiunea politicianului, cât şi de cea a ziaristului, a vorbit fără echivoc despre Biserica zilelor noastre în raport cu nevoile oamenilor simpli şi, nu în ultimul rând, şi-a amintit de perioada celor 16 ani petrecuţi în închisorile din Aiud, Jilava sau în subterana de la Baia Sprie, pentru “păcatul” de a crede în Dumnezeu şi în misiunea neamului românesc.

| 1TV Bacau

Părintele Atanasie Ştefănescu: Oameni şi fapte din vatra Aiudului

Sunt Alexandru Ştefănescu, actualmente monahul Atanasie de la mănăstirea Petru Vodă. Numele meu de „copertă” este Sandu Lăutaru, „Corăbieru”, pentru că sunt din Corabia. Vreau să consemnăm nişte elemente despre care n-au vorbit alţii. Avem cel puţin 250 de titluri de carte despre viaţa concentraţionară, cel puţin câteva zeci de periodice în care se descriu aceste lucruri. Aproape toţi fac sociologie: date, evenimente, activitate; nu descriu procese interioare. Eu vreau să spun de aceste procese interioare. N-am talent, n-am stil, n-am nimic – dar am o infor­maţie bogată şi vorbesc de lucruri despre care n-au vorbit alţii. Ofer acum o câtime din ceea ce am de spus. Dar aceste câtimi, legate, pot să formeze un tot, să exprime ideea despre care vorbesc. continuare »

Au început de la animale – cipuri în urechi, le-au pus peceţile acestea, nişte clame agăţate de urechea animalului. M-am gândit îndată: dacă cipul acesta e aşezat la vaca asta care dă laptele din care mâine se hrănesc copiii de toate vârstele, bătrânii, oamenii, nu cumva drăcovenia asta are efect şi asupra hranei, a circulaţiei sângelui, prin laptele, pe care apoi îl mănâncă omul? Apoi au evoluat cu cipul la om şi au zis că trebuie să aibă copilul mic cip ca nu cumva să fie furat… Aşa că îi pui cip acolo şi îl găseşti îndată. Şi astfel, ani la rândul, obişnuiesc poporul cu aceste cipuri care au, chipurile, efecte benefice. Ei bine, toate drăcoveniile acestea au cu totul un alt scop. În niciun caz unul bun. Pentru că noi am trăit de atâtea amar de veacuri pe aici şi n-am avut nevoie de cipuri. A trebuit să apară aceşti tovarăşi gentili care au grijă să nu ne pierdem şi să ne ofere ei această pază. De ce păzesc populaţia prin cipuri şi nu vin să vadă unde sunt tinerii noştri care au plecat de la casele lor din ţară şi s-au dus argaţi în Occident? Unde sunt aceşti tovarăşi care să poarte de grijă de nenorociţii copii care sunt aruncaţi pe străzile oraşului şi stau în tuneluri şi sub poduri şi dorm acolo, săracii, fără adăpost? Iar ca să înfiezi un copil din acesta amărât, e atâta lege şi atâtea rânduieli încât trebuie să faci un proces de trei, patru ani să-l poţi avea în braţele tale. continuare »

Cuvânt al Sfântului Justin Popovici la ultimul Paști pe acest pământ
(Paștile anului 1979, Mănăstirea Celie, Valievo)

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Și ne aduce nouă toate veșnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste și dreptate, despre păcat și moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului și asupra iadului, despre timp și despre veșnicie, despre Mântuitorul și mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenţei omenești, pentru viaţa cea veșnică în lumea lui Dumnezeu, văzută și nevăzută.

Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că aceasta este biruinţa asupra păcatului, asupra morţii și asupra diavolului, dar în același timp și certitudinea fiinţei omenești prin Aceasta despre viaţa veșnică. De aceea și Învierea Dumnezeului-Om Hristos, în realitate cuprinde în fiinţa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea și întreaga viaţă a fiecărui creștin. Acesta este motivul că Învierea este unica biruinţă împotriva morţii, a păcatului și a diavolului. Numai cu Aceasta s-au înfăptuit toate, s-au arătat toate și s-au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar și Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este și motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere și întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînţelege că Învierea presupune în mod natural Crucea și moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie și îl predă ca Evanghelie. continuare »

Notițe pentru predică
Pr. Arhim. Marcu  Manolis

 Astăzi sărbătorim dătătoarea de viață  Înviere a Domnului și Mântuitorului  nostru Iisus Hristos. Învierea Domnului este Sărbătoarea Sărbătorilor  și  încununarea mântuirii noastre întru Hristos. Este  completa dispariție a păcatului și întoarcerea omului la condiția primordială de fericire. Reprezintă revenirea noastră la starea în care ne aflam înainte de neascultare, prin participarea din nou la viața veșnică și intrarea în Împărăția Cerurilor. Este adevăratul Paște. Așa cum sclavii israeliți au părăsit robia lui Faraon, așa și pe noi, acum, Învierea Domnului ne-a eliberat de sub captivitatea  Diavolului, ca să putem pleca din Egiptul patimilor către pământul promis și către adevărata viața întru Hristos. Prin aceasta, de la moartea pricinuită de păcat ne-am reîntors la viața adevărată și de la adâncul iadului ne-am urcat la cerul nemuririi și al libertății întru Hristos. Înainte eram copiii păcatului, pruncii diavolului, fiii întunericului și ai pierzării, iar El ne-a dat puterea să devenim fiii lui Dumnezeu. Izbăvirea noastră din păcat și înfierea ca fii ai lui Dumnezeu ne dau siguranța fermă că vom trăi și ne vom bucura de plinătatea harului și al adevărului, dăruite nouă de către Domnul, căci noi am văzut și am cunoscut pe Hristos Înviat, învingător al morții, ca rezultat al păcatului săvârșit de noi. Așa cum Adam, spune Apostolul Pavel, când a păcătuit, prin el a păcătuit  întreaga omenire, fiind condamnată la moarte, așa și Hristos când a înviat, învingând păcatul, cu el a înviat întreaga omenire.   Căci precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia ( I Corinteni 15,22 ). Deci văzând noi că Învierea Domnului reprezintă victoria împotriva păcatului, suntem datori să o sărbătorim ca fiind și ziua propriei noastre victorii asupra păcatului, deci ca pe ziua propriei noastre învieri. continuare »

Aşa au lucrat totul ca şi cum s-ar fi străduit să-şi coasă propriile lor guri

Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat arhiereii şi fariseii la Pilat, zicând: „Doamne, ne-am adus aminte că amăgitorul acela a zis, încă fiind viu: «După trei zile Mă voi scula». Porunceşte, dar, să se întărească mormântul până a treia zi, ca nu cumva venind ucenicii Lui să-L fure şi să spună norodului că a înviat din morţi. Şi va fi rătăcirea cea de pe urmă mai mare decât cea dintâi ^{Matei 27, 62-64}.

Totdeauna înşelăciunea se prinde în propriile ei lanţuri şi fără să vrea dă mână de ajutor adevărului. Uită-te! Trebuia să se creadă că Hristos a murit, că a fost îngropat şi că a înviat. Şi despre toate acestea duşmanii Lui ne fac dovada. Uită-te că înseşi cuvintele lor ne dau mărturie de toate acestea. Ei spun: „Ne-am adus aminte că amăgitorul acela, încă fiind viu”; deci a murit; „După trei zile Mă voi scula”. Porunceşte, dar, să se întărească mormântul”; deci a fost înmormântat; „Ca nu cumva să vină ucenicii Lui să-L fure”; deci, dacă va fi întărit mormântul, nu se va putea face nici o viclenie. Nici una. Prin urmare dovada învierii a ajuns de necontestat tocmai prin cele propuse de voi, nu s-a făcut nici o viclenie, pentru că mormântul a fost pecetluit. Iar dacă nu s-a făcut nici o viclenie şi s-a găsit mormântul gol, atunci negreşit a înviat. Ai văzut cum arhiereii şi bătrânii poporului, chiar fără voia lor, au luptat pentru dovedirea adevărului?

Tu însă uită-mi-te la dragostea de adevăr a ucenicilor! Nu ascund nimic din cele spuse de duşmani, chiar dacă spun lucruri de ocară. Iată îl numesc pe Hristos „amăgitor” şi nu o trec sub tăcere. continuare »