Slujba cunoscuta sub numele de Liturghia darurilor mai inainte sfintite este de fapt un ritual de impartasanie dezvoltat prin imbinarea vecerniei cu unele elemente ale Sfintei Liturghii. Cu toate ca nu se aduce jertfa cea fara de sange si nu se sfintesc darurile de paine si vin, ea poarta denumirea de Liturghie deoarece in cadrul ei are loc impartasirea cu Sfintele Taine.

Slujba specifica Postului Mare

In prezent Liturghia darurilor mai inainte sfintite este o slujba specifica Postului Mare putandu-se savarsi in zilele de peste saptamana (de luni pana vineri) cu exceptia zilelor aliturgice, a sarbatorii Buneivestiri si a Joii si Sambetei Mari.

Aparitia si dezvoltarea acestei slujbe a avut loc in contextul interzicerii de catre Biserica a savarsirii Liturghiei propriu-zise in zilele de rand din Postul Mare. Aceasta interdictie vine sa exprime incompatibilitatea dintre atmosfera de tristete, de absenta a Mirelui, specifica zilelor de rand din Postul Mare si caracterul festiv si luminos al Sfintei Liturghii, ca sarbatoare a venirii Mirelui Hristos in mijlocul Bisericii Sale.

Ritual de impartasire cu Sfintele Taine

Sfanta Liturghie este centrul vietii noastre in Hristos avand ca punct culminant unirea cu Hristos prin impartasirea cu Sfintele Taine. Dar impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului nu este numai plinirea ostenelilor si tinta spre care nazuim ci este si ajutorul divin pe care il primim in nevointa noastra duhovniceasca si care ne ajuta sa aspiram catre o comuniune desavarsita in ziua cea neinserata a Impara tiei lui Dumnezeu. De aceea Biserica a randuit un ritual de impartasire si in zilele de rand din Postul Mare. continuare »

„De vei chema intelepciunea si spre cunostinta vei indrepta glasul tau, si de o vei cauta pe dansa ca pe argint si de o vei sapa ca pe o comoara, atunci vei afla frica Domnului si cunostinta lui Dumnezeu o vei afla” (Pilde 2, 3-5). Radacina vietii placute lui Dumnezeu este frica de Domnul, indata ce aceasta va veni, puterea ziditoare va reorandui totul in tine si va reface in tine minunata randuiala – cosmosul duhovnicesc. Cum poate fi dobandita frica de Dumnezeu? Ea e in tine, atata doar ca e inabusita: trebuie sa o invii. Pentru aceasta, da glas ratiunii tale si deschide-ti inima pentru a primi insuflarile adevarului.

Pana acum, ratiunii nu i s-a dat cuvantul: a fost in robie si nu indraznea sa rosteasca invataturi sanatoase: ei bine, acum sa vorbeasca. Ea va incepe sa graiasca despre faptul ca Dumnezeu este Atottiitor, ca El te tine si te poate arunca in orice clipa; despre faptul ca Dumnezeu este pretutindeni si stie toate, vede totul in tine si se manie asupra ta pentru tot ce e rau in tine; despre faptul ca El este Drept Judecator, gata sa te pedepseasca chiar acum, dar cu milostivire isi infraneaza mania pana la o vreme; despre moarte, care e gata in orice clipa sa te insface si sa te predea judecatii si razbunarii. Asculta si patrunde-ti inima de simtirea acestor adevaruri. De vei trezi acest simtamant, impreuna cu el va veni si frica de Dumnezeu. Acestia sunt zorii vietii.

In ziua de marti se citeste despre zidire, despre starea cea dintai de cadere si despre fagaduinta mantuirii in Domnul nostru Iisus Hristos. Ia aminte si invata! Cazi la Domnul – si El iti va da lumina care va lumina intunericul pacatelor tale, asezand pe reazem trainic gandurile tale care se inviforeaza si dorintele inimii tale iubitoare de pacat – hotararea cea buna de a lucra pentru El neclintit si neabatut, va intocmi uscatul si marea, va aseza fiecare lucru la locul sau. Atunci, vei incepe sa odraslesti mai intai verdeata, ierburi si copaci – inceputul virtutilor, iar apoi si fapturi cu viata – fapte cu desavarsire duhovnicesti si placute lui Dumnezeu, pana ce, in cele din urma, vor fi refacute in tine chipul si asemanarea lui Dumnezeu, asa cum ai fost zidit intru inceput. Toate acestea ti le va face tie Domnul in aceste sase zile ale zidirii duhovnicesti, ale postirii.

1) Avand sa vorbim despre pantece, ne-am hotarat sa vorbim intelepteste (sa filozofam) impotriva noastra ca in toate celelalte[1]. Caci m-as minuna sa se poata elibera cineva de el, inainte de a se salaslui in mormant.

2) Lacomia stomacului este fatarnicia pantecelui. Saturat, striga ca e lipsit; si ghiftuit si plesnit de satul, tipa ca ii e foame. Lacomia pantecelui e bucatar iscusit, nascocind tot felul de mancari gustoase. Astupandu-se un canal, se deschide altul. Inchizandu-l pe acesta, se casca un altul. Lacomia pantecelui este o amagire a ochilor, care inghitind putine, doreste sa le inghita pe toate.

3) Saturarea de bucate este maica curviei[2], iar necajirea pantecelui e pricinuitoare de curatie. Cel ce mangaie pe leu il domesticeste adeseori, dar cel ce mangaie trupul il salbataceste si mai mult[3].

4) Se bucura iudeul de sambata si de sarbatoare si monahul lacom, de sambata si de Duminica. Se gan­deste cu mult timp inainte de Pasti si pregateste mancarurile cu zile inainte. Robul stomacului face planuri cu ce mancari va tine praznicul[4], pe cand robul lui Dumnezeu, cu ce daruri duhovnicesti se va imbogati. Sosind un strain, lacomul se porneste spre agapa din lacomia pantecelui si dezlegarea pentru sine o soco­teste drept mangaierea fratelui[5]. Se gandeste sa dez­lege la vin pentru venirea unor oaspeti si, socotind ca ascunde virtutea, se face robul patimii[6].

5) Slava desarta dusmaneste adeseori lacomia pan­tecelui si intre ele se isca o lupta pentru nenorocitul calugar, ca pentru un rob cumparat. Lacomia pante­celui se sileste sa-i slabeasca franele, dar slava desarta il sfatuieste sa duca virtutea la biruinta. Iar calugarul intelept fuge de amandoua, scuturandu-se la vreme po­trivita de una prin cealalta.

6) Cand trupul ne este in plina vigoare, sa tinem infranarea in toata vremea si in tot locul. Iar cand acesta se imblanzeste (ceea ce nu cred ca se intampla inainte de moarte), sa ascundem lucrarea noastra.

7) Am vazut preoti batrani batjocoriti de draci, dezlegand cu binecuvantare si pe tinerii nesupusi lor, la ospete, de vin si de celelalte[7]. De sunt marturisiti (ca buni), sa-i dezlegam cu masura. Dar de sunt nepasatori, sa nu ne ingrijim de binecuvantarea lor[8], si mai ales cand sunt razboiti de foc[9].

8) Urgisitul de Dumnezeu Evagrie a socotit ca este mai intelept decat cei intelepti si in rostire si in inte­legere. Dar a fost dat de gol, nenorocitul, aratandu-se mai fara de minte decat cei fara de minte, nu numai in multe altele, ci si in aceasta. Caci zice : cand sufletul pofteste mancarea felurita, sa se stramtoreze cu paine si apa. El a poruncit ceva asemanator celui ce ar spune copilului sa urce toata scara dintr-un singur pas[10].

Noi, respingand porunca lui, zicem: cand sufletul pofteste mancari felurite, cere ceva propriu firii. De aceea ne vom folosi de un mestesug impotriva acestei mult mestesugite patimi. Si daca nu ne aflam sub un razboi foarte greu, sau nu ne ameninta primejdia unor caderi, sa taiem intai mancarile care ingrasa, pe urma pe cele care ne aprind, apoi pe cele ce ne fac placere.

9) De e cu putinta, da pantecelui hrana care-l umple si e usor de mistuit, ca prin saturare sa saturam pofta lui, iar prin mistuirea grabnica sa ne izbavim de aprindere ca de un bici[11]. Sa cercetam si mancarurile care fac vanturi si vom afla ca ele misca si poftele.

10) Razi de dracul care te sfatuieste sa prelungesti cina. Caci sosind ceasul al noualea al zilei urmatoare, ai calcat invoiala celei dinainte. continuare »

Intrucat Parintele Arsenie este inca in spital si are nevoie de ingrijirile medicilor, venim cu propunerea sa facem fiecare dupa cum poate o rugaciune pentru insanatosirea sfintiei sale. Asa cum si pentru Parintele Justin multa lume se roaga, mai jos aveti o scurta rugaciune, pe care nadajduim ca Domnul ne-o va asculta si bunul Parinte Arsenie se va intoarce cu bine la chilia sa.

Doamne Iis­use Hris­toase, Fiul lui Dum­nezeu, Tu ai spus cu preacin­sti­tele Tale buze: Daca doi din­tre voi se vor invoi pe pamant in priv­inta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu, Care este in ceruri. Ca unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor. Neschim­bate sunt cuvin­tele Tale, Doamne, fara de mar­gini esti in iubirea Ta fata de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfarsit. Pen­tru rugaci­u­nile Preacu­ratei Maicii Tale si ale tuturor Sfin­tilor, Bunule, nu trece cu ved­erea rugaci­u­nile robilor Tai, pe care dupa porunca Ta le facem pen­tru Par­in­tele Arsenie, ci le plineste pe ele, daruindu-i sanatate, man­tuire si indelun­gare de zile. Amin

Canonul cel Mare este un canon de pocainta, un imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, compuse la randul lor din stihiri scurte de pocainta, ritmate de imnul „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”.
Canonul liturgic are 9 cantari mai lungi format din multe stihiri scurte, iar aceste 9 intercalau la inceput 9 cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Exod 15, 1-19)
2. Noua Cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43)
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (I Regi 2, 1-10)
4. Rugaciunea profetului Avacum (Avacum 3, 2-19)
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20)
6. Rugaciunea lui Iona (Iona, 2, 3-10)
7. Rugaciunea celor 3 tineri
8. Cantarea celor 3 tineri (pentru 7-8, Sfanta Scriptura, Editia Sfantului Sinod, 1998, p. 950-951)
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si rugaciunea lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79)

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa ce da tonul), se continua cu stihuri mai scurte si se incheie cu lauda de preamarire adresata Sf. Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion). Acest bogat si frumos canon este totodata meditatie biblica si rugaciunea de pocainta. Este un dialog al omului pacatos cu propria constiinta. Sufletul care se pocaieste plange pentru pacatele savarsite. Rugaciunea vamesului „Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul” devine in „Canonul Sf. Andrei Criteanul” ritmul si respectul pocaintei. Pocainta-rugaciune a fiului risipitor ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului: „Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul (Cantarea a II-a, 2). Pacatul este legatura puternica a sufletului cu cele materiale. Prin pacat ne indepartam de Dumnezeu, sufletul se pustieste. Pacatul descris in Canon este pacatul intregii firi omenesti, incepand cu Adam si Eva. De aceea Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia privind caderea in pacat sau biruinta asupra lui. Marii pacatosi care s-au indreptat devin dascali ai Bisericii si rugatori pentru cei aflati in pacat. Astfel este pomenita Cuvioasa Maria Egipteanca.
Rugaciunea din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului si Sf. Apostoli arata legatura dintre pocainta si inviere. Acestia devin pregatire si dor de inviere, comoara a vietii vesnice ca legatura e iubire a omului cu Dumnezeu. Marturisirea si preamarirea Sf. Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sf. Treime. Botezati in numele Sf. Treimi crestinii reinnoiesc Sfanta Taina a Botezului prin lacrimile pocaintei, mor pentru pacat si invie sufleteste pentru Hristos. Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sf. celei de O Fiinta, de Viata Facatoarei si Nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca „usile pocaintei sa devina cale catre portile Imparatiei Cerurilor.”
Canonul ce mare se citeste in Biserica in postul Pastelui, dar poate fi citit de orice crestin, care doreste sa-si ceara iertare Tatalui Ceresc pentru pacatele savarsite.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=zeYQe9VrUZQ]inregistrare din 2010 continuare »

Iubiti frati! Am intrat in limanul Postului Mare. Sa ne facem acum vreme pentru a ne cerceta pe noi insine cu luare-aminte si in amanuntime: usile pocaintei se deschid pentru noi mai larg! Locuitori ai sfintei manastiri! Ucenici indeaproape ai lui Hristos! Fii iubiti ai Bisericii, ce va aflati neincetat la sanii ei duhovnicesti! Ar fi trebuit ca noi sa nu avem nevoie de o vreme aparte pentru a lua aminte la noi insine, pentru a ne curati petele pacatelor prin marturisire si pocainta: ar fi trebuit ca toata viata noastra sa fie alcatuita din neincetata luare-aminte, din neincetata pocainta – daca viata noastra ar fi fost pe masura numelui nostru. Acel chip al curatiei la care noi trebuie sa ajungem este desavarsit. El este Domnul nostru Iisus Hristos. Dupa Sfantul Care v-a chemat pe voi, spune Apostolul, si voi fiti sfinti in toata petrecerea, caci scris este: Fiti sfinti, ca Eu Sfant sunt (I Petru l, 15-16). Nesfarsita fiind desavarsirea pildei de curatie pe care o avem inainte, alergarea pocaintei si curatiei e si ea nesfarsita. Chiar daca cineva a strabatut-o cu toata osardia si silinta de care poate da dovada omul, nici acela nu va putea ajunge la curatia desavarsita. Chiar daca ar trai mii de ani in pocainta necurmata, nici atunci nu ar ajunge la curatia desavarsita. Cei mai mari dintre sfintii monahi au recunoscut in pragul mortii ca pocainta lor era nu numai nedesavarsita, dar nici macar inceputa13. Iar noi, dupa neputintele noastre, care cresc si se inmultesc fara incetare, vom fi in ziua plecarii noastre din viata pamanteasca foarte departe si de acea sfintenie cu care ieseau din trupurile lor cuviosii nostri Parinti, vasele alese ale lui Dumnezeu, locuitorii pustiei – acum locuitori ai cerului pentru osardnica lor statornicie in pocainta din vremea calatoriei prin pustia vietii pamantesti.

Asa este! Cei care isi petrec viata in luarea-minte necurmata, care iau mereu seama la sufletul lor, care baga de seama in el lucrarea cea de multe feluri a pacatului, care se lecuiesc mereu de aceasta otrava prin pocainta, nu ajung la plinatatea vietii duhovnicesti. Ce sa mai spunem atunci de cei care traiesc in nepasare, care se afla in necurmata imprastiere, care nicicand nu se gandesc – sau se gandesc foarte rar, parca in treacat – la lucrul la care este cea mai mare nevoie sa se gandeasca: la mantuirea lor? continuare »

Vino, ticalosul meu suflet, de plangi astazi,
de cele ce s’au facut cu tine, aducandu-ti
aminte de goliciunea cea dintai din Eden,
prin care ai fost scos din desfatare si din
bucuria cea neincetata.”

(Slujba Utreniei din Duminica Lasatului sec de branza, Cantarea 1-a, Imnul 1)

Iata-ne ajunsi in pragul marelui post: este ultima duminica care ne pregateste pentru nevointa postului, numita a izgonirii lui Adam si a Evei din rai. Dar pentru ce ni se aminteste tocmai astazi de izgonirea lui Adam din rai? Pentru ca sa ne arate noua cat de rea este neanfranarea de la mancare si ce urmari grozave are pacatul lacomiei. Dar izgonirea lui Adam din rai mai are si alt inteles. Sfintii nostri parinti ne spun ca, dupa ce au fost scosi afara din rai, Adam si Eva au plans 40 de zile la poarta raiului cu multa cainta, batandu-si pieptul si facand rugaciuni cu multa jale, ca sa li se ierte pacatul si sa fie iarasi primiti inauntru. Am auzit si din cantarile de la strana cum Adam se jeluia la poarta raiului si cu lacrimi amare zicea: ,,Vai mie, ca femeia si sarpele m-au amagit, facandu-ma sa pierd fericirea raiului; Vai mie ce voi face, cu ce lacrimi voi plange inaintea Ta, Ziditorule, ca sa-mi daruiesti mie fericirea cea dintai?!”
De maine intram in postul cel mare al sfintelor patimi. Departe, departe incepe sa se zareasca Crucea rastignirii. Fiul lui Dumnezeu, Mieluselul cel nevinovat, voieste sa se rastigneasca, din dragoste mare pentru salvarea noastra. De acum, Biserica, mireasa lui Hristos, isi dezbraca astazi podoabele si vesmintele stralucitoare, indemnand pe toti fiii sai si aducandu-le aminte ca au sosit zilele infranarii, ale innoirii sufletesti ale pocaintei, asa cum striga proorocul Ioil: “Intoarceti-va la Mine cu toata inima, cu post, lacrimi si cu tanguiri!“

Plangerea lui Adam – de Sfantul Siluan Athonitul – fragment

“Adam, parintele intregii lumi, a cunoscut in rai dulceata iubirii lui Dumnezeu si de aceea, atunci cand pentru pacat a fost izgonit din rai si a pierdut iubirea lui Dumnezeu, a suferit amarnic si cu geamat mare suspina in toata pustia. Sufletul lui era chinuit de un gand: “Am intristat pe Dumnezeu pe Care Il iubesc“. Nu-i parea rau atat de rai si de frumusetea lui, cat de faptul de a fi pierdut iubirea lui Dumnezeu, care in fiece clipa si nesaturat atrage sufletul spre Dumnezeu.

Asa tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu prin Duhul Sfant, dar mai apoi a pierdut harul, face experienta chinului lui Adam. Sufletul e bolnav si ii pare tare rau atunci cand intristeaza pe Domnul Cel Preaiubit. continuare »

Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti (I Corinteni 10,31). Orice ati face, lucrati din toata inima, ca pentru Domnul si nu ca pentru oameni, bine stiind ca de la Domnul veti primi rasplata mostenirii; caci Domnului Hristos slujiti.(Coloseni 3,23-24).

In seara aceasta se lasa sec, iar de maine intram cu ajutorul lui Dumnezeu in perioada postului dinaintea sfintei Invieri. Cand cineva pleaca la drum lung se aprovizioneaza cu toate cele necesare, ca sa fie asigurat pe timpul calatoriei lui si sa nu aiba piedici sau neajunsuri in ceea ce are de gand sa savarseasca. Asa si noi, facem o lunga calatorie, desi ni se pare ca stam pe loc, fizic, insa facem o calatorie in duh, pe un drum care merge la deal, un drum obositor… Dealul catre care mergem este Golgota, acolo ne vom intalni cu Domnul Iisus – Iisus care merge cu crucea in spate, plin de rani, plin de sange, mereu blestemat si injurat, El, care dezleaga si ridica pacatele lumii. Catre acest deal, catre aceasta culme a nevointelor incepem sa urcam, de maine dimineata, pe calea sfantului si marelui Post.

Ce este postul? Postul inseamna in primul rand infranare. Va atrag atentia asupra acestui lucru: daca mananci o mancare foarte buna de post si mananci bine, ai incalcat postul. De exemplu, o mancare de cartofi, dar bine unsa cu ulei de cel bun si gatita cu gust, face ca postul sa fie zadarnic.

De asemenea, va atag atentia ca cel ce posteste de bucate, posteste zadarnic daca postul lui nu este insotit si de postul celalalt, sufletesc: postul de rele. Postul de rele, postul de pacate este obligatoriu, mai ales postul gurii. De pilda, daca barfesti, chiar daca nu mananci nimic, tot in iad te duci. Cine osandeste pe altul, acela e mai vinovat decat cel care nu posteste, pentru ca intra in drepturile lui Dumnezeu. De aceea Parintii ne indeamna mai ales la acest post al gurii, cum spune psalmistul: “Pune, Doamne, paza gurii mele” (Ps. 140, 3). O vorba odata spusa, nu mai poti fi stapan pe ea. Zboara de la tine si este mereu comentata si rastalmacita in toate chipurile. De aceea, tine-ti-o in loc, mai ales cand e vorba de un cuvant rau. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca de asta snt dintii si buzele in fata limbii, ca doar-doar vom putea infrana aceasta limba si Doamne, Doamne, cat venin si cat viclesug stie ea sa verse de multe ori. Citit in seara asta epistola sfantului Iacov, sa vedeti ce ne indeamna el sa facem ca sa ne tinem in frau limba plina de rautate. Limba clevetitoare pe multi a lipsit de plata ostenelilor lor – e bine sa nu uitati asta.

Tot asa gandurile, imaginile, aducerile aminte de pacat, toate acestea ataca postul si-l strica. Asa ca va indemn sa fiti foarte atenti si la postul simturilor, adica sa inchidem toate usile prin care poate intra pacatul in noi, pentru ca acesta este rostul postului, frati crestini: sa inchidem usile prin care intra pacatul, sa starpim adica tot raul din noi. continuare »

Astazi este Duminica iertarii. Sfintii Parinti i-au dat acestei duminici si acest nume, pentru a ne arata ca nimeni nu poate intra in post daca nu este in pace cu semenii.
Dumnezeu nu poate fi trait de cel ce este in cearta cu aproapele. Caci El fiind iubire, este si iertare. Asa ca numai cel ce iarta se poate impartasi de aceasta iubire dumnezeiasca. Si pe cat de mult iarta, pe atat de mult se impartaseste de Dumnezeu.
Este un aspect pe care noi il neglijam de multe ori atunci cand vine vorba de iertare. Daca am facut cuiva rau, ne spunem ca este de ajuns sa-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta savarsita. Insa, Dumnezeu ne cere mai mult. Doreste sa mergem sa ne cerem iertare de la cei pe care i-am ranit prin cuvintele si faptele noastre si sa dam iertare tuturor celor ce o cer de la noi. Si ne cheama spre acest lucru, pentru ca ne vrea sa fim iubiti si de semeni.
Nu-i deloc usor sa renunti la dispretul fata de altii, acordand iertare, dar mai greu e sa te dai jos de pe aparenta superioritate si sa ceri iertare. Cel care a indeplinit aceste cereri, si-a pregatit inima sa-L primeasca pe Hristos.

Randuiala practicii liturgice a iertarii

In aceasta duminica exista o slujba unica, care din nefericire lipseste din multe biserici, ea fiind intalnita mai mult in manastiri.
La aceasta slujba, slujitorii sunt imbracati in vesminte luminoase, dar dupa oficierea Vecerniei, aceste vesminte nu vor mai fi imbracate pe toata durata postului.
In parohii, dupa oficierea Vecerniei, preotii, cu epitrahilul pus si sfanta cruce in mana, se pleaca in fata credinciosilor, cerandu-si iertare. Credinciosii se pleaca in fata preotilor, isi cer si ei iertare, apoi saruta crucea si mana dreapta a preotului. Dupa aceea se imbratiseaza intre ei, cerandu-si unul altuia iertare. In acesta vreme, se canta la strana Canonul Sfintelor Pasti.[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=0sjHyLPWj5g] In Muntele Athos, dupa Vecernie se intra in trapeza in procesiune, si se lasa sec de branza si oua, alimente care nu se vor mai consuma in vremea postului. In timpul mesei, se citeste un cuvant despre izgonirea lui Adam din rai sau un cuvant de indemn la post. La finalul mesei, monahii canta catavasiile canonului Acatistului, troparele hramului, incheind cu condacul Acatistului. Dupa rugaciunile de multumire, ramane o singura lumanare aprinsa pentru a se citi Pavecernita Mica. La sfarsitul ei, obstea ingenuncheaza si staretul citeste o rugaciune de dezlegare. Staretul, purtand epitrahilul si Evanghelia in mana dreapta, se opreste la usa spre a-si cere iertare de la ceilalti frati. Monahii fac o metanie inaintea lui, saruta Evanghelia si mana dreapta a acestuia, apoi fac unii catre altii metanii, cerandu-si iertare si isi ureaza “Post bun”. Dupa ce si-au daruit unii altora iertare, se sting candelele si fiecare merge la chilia sa.

De asemenea, crestinii merg si acasa la cei care nu au putut veni la Sfinta Liturghie si isi cer iertare. De aceea, pentru a reinvia aceasta traditie si printre noi, va cer sa ma iertati fratilor si o rog pe Sfanta Treime sa ne daruiasca un post bun, cu folos duhovnicesc!
Sa luam aminte neincetat in acest post la cuvintele Mantuitorului: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal Cel ceresc; Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” (Matei 6, 14-15).

Mai jos aveti inregistrare cu Parintele Justin citind rugaciunea de dezlegare din Duminica iertarii:

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=ezKOQXXawRA]

“Fiule, da-mi inima ta! zis-a Domnul” (Pilde 23:26)

1. Mai presus de toate gandeste-te la Dumnezeu caci si Dumnezeu se gandeste la tine mai inainte de toate. Precum pastorul se gandeste la oaia cea ratacita mai mult decat la intreaga turma, asa si Dumnezeul tau, se gandeste la tine, care te pierzi in pacat, mai mult decat la toti ingerii din ceruri.

2. A cugeta la Dumnezeu nu inseamna a cerceta fiinta Lui Dumnezeu, ci inseamna a cerceta si a afla ce vrea Dumnezeu de la om.

3. Cel ce cumpara nu cauta la coaja, ci la miez. La fel si cel ce cumpara oua. Si asijderea cu nenumarate lucruri din lume, oamenii le cauta pe cele nevazute si nu pe cele vazute. Si Dumnezeul tau cauta la tine dupa inima. Prin coaja cea trupeasca, El priveste in miezul tau, in inima ta, si cauta la inima ta. Fiul meu, da-i inima ta!

4. In inima Ziditorul a pus temelia vietii. In temelie viata se zamisleste, purcede, creste, si se indreapta spre mormant si dincolo de mormant. Oare cat pretuieste omul despre care toti spun: e destept dar nu are inima? Dumnezeu nu va cere de la el desteptaciune, ci inima. Caci s-a zis “ce este nebun al Lui Dumnezeu, mai intelept decat oamenii este.” (ICor.1:25)

5. Sau cat pretuieste omul despre care se spune: e bogat dar nu are inima? Oare isi va duce bogatia in cealalta lume si o va darui Celui a carui vistierie sunt pamantul si cerul, si soarele si stelele si toate si toate imparatiile stiute si nestiute?

6. Sau ce-i ajuta omului puterea si frumusetea cea trupeasca? Oare nu intalnim zilnic pe cei ce in tinereti erau puternici si frumosi, iar acum, garboviti si trasi, se sprijina ori in baston, ori de mana cuiva? Multora, puterea si frumusetea trupeasca le-a slujit, din nefericire, la putrezirea inimii inainte de putrezirea pielii si oaselor.

7. Fericiti sunt cei ce din tinerete nu s-au indragostit de nicio frumusete trecatoare si muritoare, ci de Ziditorul lor, a carui putere nu slabeste si a carui frumusete nu piere! La Dragostea lor, Dumnezeu va raspunde cu dragoste insutita si inima lor Dumnezeu o va randui langa Inima Sa.

8. Postul inseamna slabirea legaturii inimii cu lumea si intarirea legaturii inimii cu Dumnezeu. Aminteste-ti si cugeta la aceasta in ca dintai saptamana a Marelui Post.

9. Intarirea legaturii cu Dumnezeu aduce bucurie in inima. De aceea se citeste la inceputul Postului din cartile bisericesti: „Iata, a venit veselitoarea vreme a postului!” continuare »

Sa ne cunoastem intre noi?

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=4dJTlDz-EWU]

Crestinul si revolutiile

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=aIlDLMx1a1o]

Crestinul si partidele politice

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=pBXkl3hlujs]

interviu realizat de Apologeticum & Saccsiv, 02 martie 2011

Spre intarirea  binecredinciosilor si a tuturor romanilor patrioti, cunoscatori ai istoriei scrise cu sange de Marii Voievozi ai Neamului Romanesc si de Sfintii Inchisorilor, iar nu de “istoricii” si “ziaristii”, ce folosesc cerneala bolsevica, va rugam sa puneti la inima si in cuget aceste cuvinte ale Parintelui Justin, cuvinte pe care le sustine cu toata taria si in ziua de azi.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=atkYwFzOGnY]

„Antisemit nu a fost Hristos, ci Iuda, Ana, Caiafa si poporul care a cerut rastignirea. Antisemiti nu sunt crestinii…” [34; 169].[1]

„Sa invieze Dumnezeu, si sa se risipeasca vrajmasii sai”

Sangele Mucenicilor este Samanta Bisericii

Pe 16/29 noiembrie 1979, au navalit in manastire si l-au macelarit pe arhimandritul Filumen cu un topor, inchipuind o cruce: cu o lovitura de-a lungul, i-au despicat chipul, cu alta lovitura de-a latul i-au taiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au taiat in bucati degetele mainii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o data. Erau degetele cu care facea semnul Crucii.

Troparul, glasul al treilea:

Biruitor al diavolilor,
izgonitor al puterilor intunericului,
cu blandetea ta ai mostenit pamantul
si imparatia din Ceruri;
mijloceste, astfel, la Milostivul Dumnezeu,
ca sa mantuiasca sufletele noastre.

 

Viata

Sfantul neomartir Filumen s-a nascut in 1913, ca fiu al lui George ai al Magdalenei Hasapi si frate geaman al Arhimandritului Elpidios.

Chiar daca parintii sai proveneau din Orounta, din Mitropolia Morphou, ei traiau in parohia Sfantul Sava din Nicosia, de vreme ce tatal sau avea propriul han si o brutarie in acest oras. Impreuna cu fratele sau Elpidios, aveau multa ravna pentru rugaciune ai citirea vietilor sfintilor, in special ii impresiona viata Sfantului Ioan Calivitul/ Colibasul, care a avut un asemenea impact asupra vietii lor, incat au ajuns sa-ai doreasca viata monahala. De asemenea, pe langa mama lor, bunica Loxantra i-a influentat spre invatarea cailor Bisericii si spre formarea unei constiinte cu adevarat crestine, ortodoxe.

La varsta de 14 ani, cei doi frati au plecat spre M-rea Stavrovouni, apoi spre Ierusalim, unde au urmat liceul. Dupa terminarea liceului in 1939, Elpidios a slujit ca preot in diverse locuri si a trecut la Domnul pe 29 noiembrie 1983.

Filumen a ramas la Ierusalim, iar in 1979 a fost numit purtator de grija al Manastirii Fantana Sfantului Iacob. Pe cand traia acolo, pe 29 noiembrie 1979, Sfantul slujea Vecernia si a fost ucis cu un topor de evrei sionisti.

Mucenicia

Pe 16/29 noiembrie 1979 (ziua Sfantului Apostol Matei), in timpul unei ploi torentiale, ucigasii au navalit in manastire si l-au macelarit pe Arhimandritul Filumen cu un topor, inchipuind o cruce. Cu o lovitura de-a lungul, i-au despicat chipul, cu alta lovitura de-a latul i-au taiat obrazul, de la o ureche la alta. I-au scos ochii. I-au taiat in bucati degetele mainii sale drepte, iar pe cel mare l-au retezat dintr-o data. Erau degetele cu care facea semnul Crucii.

Ucigasii nu s-au multumit sa-l macelareasca pe monahul cel fara de vina, ci au continuat apoi sa profaneze si biserica. A fost distrusa o troita, au fost imprastiate si murdarite vasele sfintite, si intreaga biserica a fost pangarita intr-un chip inspaimantator.

Autoritatile israeliene au declarat pe moment ca poarta o investigatie, pentru a-i identifica pe cei vinovati, dar nici pana astazi nu a fost anuntat vreun rezultat.

Cand Alexandra, sora dupa trup a parintelui Filumen, si copiii ei au aflat, la Atena, despre moartea infricosatoare a fratelui si unchiului lor iubit, au reusit sa vorbeasca la telefon cu parintele Elpidie, un alt frate al parintelui, aflat in Sfantul Munte Athos. Insa, inainte ca ei sa apuce a-i da de veste despre tragicul eveniment, acesta le-a spus: „Stiu totul. Mi-a vorbit fratele meu, spunandu-mi: «Frate, ma omoara, ma omoara! Dar sa nu te revolti, caci mor pentru Hristos!»”.

Marturia monahului Yeghia Yenovkian de la Man. Paradise, Ellisville, Mississippi:

„…In saptamana de dinainte, un grup de sionisti fanatici venise la manastire, la Fantana lui Iacov, pretinzand ca este un loc sfant al iudeilor si cerand sa fie inlaturate toate crucile si icoanele… Grupul a plecat proferand amenintari, jigniri si obscenitati pe care crestinii din zona le aud in mod regulat.

Dupa cateva zile, pe 16/29 noiembrie, in timpul unei ploi torentiale, un grup a navalit in manastire; [Parintele Filumen] isi pusese deja epitrahilul pentru vecernie. Taierea in bucatele a celor trei degete cu care facea Semnul Crucii arata faptul ca a fost chinuit, pentru a-l face sa se lepede de credinta sa crestin-ortodoxa. Chipul ii era despicat in forma de Cruce. Biserica si cele sfinte au fost pangarite. Nimeni n-a fost arestat pentru aceasta, niciodata.

fragmente dintr-un interviu aparut in Orthodox America

Canonizarea la numai 5 ani de la martirizarea sa

Pe 8 ianuarie 1985, Preafericitul Patriarh Diodor al Ierusalimului, care se gasea in cimitirul Sfantului Sion pentru inmormantarea pururea-pomenitului Arhiepiscop Clavdie al Perlei, a dispus deschiderea mormantului parintelui Filumen. Un fior de emotie i-a strabatut pe cei adunati, clerici si mireni, cand sicriul a fost scos si deschis. Toti au vazut intreg, dupa cinci ani de la infricoaata mucenicie, trupul parintelui Filumen. Ramasitele pamantesti nu aveau obisnuitul miros greu. Se distingeau si acum urmele loviturilor prin care fata ii fusese zdrobita. Preafericitul Patriarh a randuit ca Sfintele Moaste sa fie mutate in Biserica Sfantului Sion. El a declarat ca problema recunoasterii oficiale a sfinteniei parintelui Filumen revine Sfantului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului.

29 noiembrie 2009 a fost o zi istorica in orasul palestinian Nablus: la biserica ortodoxa a Fantanii lui Iacov a avut loc proslavirea intre sfinti a noului-mucenic Filumen, egumenul Manastirii „Putul lui Iacov”, proclamandu-se asezarea numelui sau in Sinaxarul Bisericii Dreptslavitoare. Preafericirea sa Patriarhul Theofil al III-lea al Ierusalimului a slujit Dumnezeiasca Liturghie, impreuna cu episcopii Bisericii Ierusalimului, cativa arhierei din Biserica Ciprului si o delegatie a Bisericii Ruse. Au luat parte mii de pelerini si inchinatori. Moastele sfantului se pastreaza in biserica in care a marturisit pentru Hristos. Data sa de praznuire este 29 noiembrie, ziua cand a mucenicit.

Marturii despre sfintenia sa

In acele zile de dupa mucenicie, s-a imbolnavit Arhiepiscopul Iordanului, Paladie. A suferit un accident vascular cerebral si i-a paralizat partea dreapta. A stat in spital o saptamana. Intr-o seara, parintelui Sofronie i s-a aratat in vis mucenicul Filumen si i-a spus: «Sa te duci la Vladica si sa-i spui ca sunt si eu pe aici». Parintele Sofronie s-a sculat a doua zi ai, convins fiind ca a primit o porunca, a luat degetul parintelui sau si a plecat la spital. In timp ce episcopul dormea, l-a insemnat cu degetul, in chipul crucii, pe partea dreapta, de la cap pana la picior. Apoi, episcopul s-a trezit si era bine… Cand am aflat minunea, l-am cautat pe episcopul Paladie si l-am intrebat daca este adevarat. Mi-a raspuns: «Eu nu stiu, dormeam. Am adormit suferind din cauza acestui accident cerebral, si m-am trezit sanatos. Mi-au spus ca, in timp ce dormeam, a venit parintele Sofronie si m-a inchinat cu degetul sfintitului mucenic Filumen»”, istoriseste Arhiepiscopul Paladie.

Parintele Iustin, care i-a urmat Sfantului Filumen la biserica de la Fantana lui Iacov, a fost izbavit, dimpreuna cu sfanta biserica, tot printr-o minune a inaintasului sau. Iata cum s-a intamplat: in timp ce dormea, parintele Iustin l-a visat pe parintele Filumen: „Scoala-te repede – i-a spus acesta – este ora slujbei!” S-a trezit si a vazut ca era inca devreme pentru slujba, dar nu s-a mai culcat la loc. In timp ce statea pe pat si isi punea ciorapii, dintr-o data l-a impins de la spate parintele Filumen, spunandu-i: „Coboara in biserica! Dar pe usa din stanga, nu pe cea din dreapta”. Parintele Iustin s-a insemnat cu semnul crucii ai a inceput sa se roage, fara sa priceapa ce se intampla. Noul mucenic al lui Hristos i s-a aratat din nou. De aceasta data, parintele Iustin i-a vazut culoarea anteriului; era cel pe care-l purta cand traia. „Nu te indoi, sunt Filumen. Numai du-te repede!”, i-a spus. Parintele Iustin a chemat indata cainii, pe care ii avea ca paznici, a aprins reflectoarele si s-a grabit catre biserica. Deodata a vazut larg deschise cele doua usi ale bisericii. Inspaimantat si rugandu-se cu cutremur – cumplita clipa! – coborand pe usa din dreapta, a auzit un mic zgomot, ca al unui ceas. Privind cu atentie, a ajuns la proscomidiar si in dulapul micut a zarit o bomba cu ceas! A alergat la telefon si a chemat politia. In scurt timp a ajuns si un echipaj al armatei din Nablus, oras aflat in apropiere. Imediat a intrat in biserica un specialist pirotehnist, care i-a zis parintelui: ,,Nu vad nici o fereastra! Trebuie sa aruncam bomba, pentru ca peste putin timp va exploda!” Luminat de Domnul, parintele Iustin s-a repezit la ferestruica din absida altarului, de deasupra Sfintei Mese. A dat la o parte obiectele sfinte si s-a urcat pe Sfanta Masa. Soldatul i-a dat repede bomba si parintele a aruncat-o afara. S-au trantit apoi la pamant si peste putin timp a avut loc explozia.

Arhimandritul Filumen a fost pazitorul Manastirii Ortodoxe grecesti de la Fantana lui Iacov, din orasul Nablus, in Cisiordania (West Bank). A vietuit in sfintenie si a slujit ca un iconom credincios al lui Iisus Hristos, insufletit de o ravna arzatoare pentru Ortodoxie.

Virtutea sa il scotea in evidenta printre monahii ai preotii Tarii Sfinte. Se cunoaste ca cu putina vreme inainte de mucenicia sa, arhimandritul Filumen a fost abordat de un grup de militanti iudei fanatici (sionisti), care i-au cerut sa inlature Crucea ai icoanele din preajma Fantanii lui Iacov, deoarece este un loc sfant al religiei lor, iar ei nu primesc sa se roage in prezenta unor astfel de simboluri ale crestinismului. Parintele a refuzat sa faca asa ceva, sustinand ca Fantana lui Iacov este de secole a crestinilor. Atunci, a fost amenintat ai i s-a spus sa paraseasca acel loc sfant sau va suporta urmarile.

monahul Yeghia Yenovkian de la Man. Paradise, Mississippi: “As vrea sa afirm ca daca nu l-as fi cunoscut pe noul sfintit mucenic Filumen, poate mi-as fi pierdut credinta. Eram necajit, precum multi altii, pentru ca Adevarul este slujit atat de rau. Propasesc tot felul de greseli. Noi, clerul, suntem rareori pastori buni, si cei ce-l cauta pe Dumnezeu nu sunt multi, in vreme ce ereticii si sectarii atrag la ei multimi, fara a conta cat de rele sunt invataturile si vietuirea lor. Reusesc sa merg mai departe doar tinand inaintea ochilor mei chipul Parintelui Filumen.”

Sa-l cinstim cum se cuvine

Parintele Filumen a fost jelit de toti cei care l-au cunoscut, deoarece era un duhovnic bun si sfant. Patriarhul l-a numit „inainte-mergatorul saracilor”. Si asa si era. Sfintele sale moaste sunt izvor de har si binecuvantari, si au tamaduit pe multi de bolile lor. Trupul sau izvoraste mir si cei ce intra in biserica simt buna-mireasma raspandita de sfantul mucenic.

Cei desavarsiti mostenesc Imparatia Cerurilor. A indurat pentru putina vreme martiriul si se afla acum intre sfintitii si cuviosii mucenici. Cu ale lui sfinte rugaciuni, sa ne invrednicim si noi de Imparatia cea cereasca! Sfinte al lui Dumnezeu Filumen, roaga-te pentru noi!

Troparul, glas 5

Vietii Samarinencei urmand, parinte, lui Hristos Datatorul de viata ai urmat bucurandu-te si Fantana lui Iacov pazindu-o, ai castigat desfatarea raiului in chip luminat, in zilele din urma, prin luptele muceniciei, sfintite Filumene, lauda cea noua a dreptslavitorilor.

Fie ca Dumnezeu, pentru rugaciunile Noului Sfintit Mucenic Filumen, sa ne invredniceasca pe noi si pe ortodocsii prigoniti ai Tarii Sfinte, ca sa rezistam valului de violenta impotriva crestinilor, ce se ridica, amenintand sa ne copleaeasca, si fie ca El sa ne daruiasca taria si harul de a marturisi Credinta cu barbatie si ravna fierbinte.

surse:

• Buletinul informativ nr. 46, al Departamentului de relatii externe al Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, aparut in Orthodox America, aprilie-mai 1984;
• revista Familia Ortodoxa
• (Povestirea muceniciei si a minunilor a fost preluata din cartea „Noul Sfintit Mucenic Filumen”, Editura Egumenita)

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; caci limba omeneasca nicicand n-a putut cuprinde in mai putine cuvinte, mai simplu si mai profund toata tragedia omului, peste care El revarsa un ocean de iubire si intelepciune. Toti ne recunoastem in acest fiu risipitor, cazut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, pana la „rangul” unui porcar decazut si cu sufletul in zdrente.

Tatal i-a respectat partea de avere, desi o avea in dar. I-a respectat darul libertatii, in baza caruia omul poate sui nebanuitele trepte ale desavarsirii, dar poate cobori si pana la cea mai grozava desfigurare morala.

„Cina cea de taina” – cel mai cunoscut tablou din Renastere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci in vreme de 12 ani. A cautat mult un model pentru Iisus. In sfarsit l-a gasit intr-un tanar, frumos la chip, bun, bland, cu suflet mare si radiind de dragoste, un vrednic urmas al lui Iisus. L-a zugravit deci la locul de cinste. Pe ceilalti apostoli i-a gasit mai usor afara de Iuda. Acesta trebuia sa exprime – daca nu chiar sa fie – modelul neincrederii, veninul invidiei, incremenirea ingustimii, rautatea si tradarea.

Aproape se implineau cei 12 ani de cand incepuse tabloul, cand iata ca gaseste la Milano un om, care corespundea intocmai vederilor lui Leonardo. Il plateste ca model si-l aduce in trapeza manastirii, unde zugravea „Cina cea de taina”. Era model de Iuda: intunecat la chip, deci si la suflet, brazdat de patimi, vulcan de ura si de necredinta. Pictura se apropia de sfarsit. In sufletul lui „Iuda” se petrecea o framantare cumplita; cand, deodata, opreste pictorul si-i spune: „Tot eu am fost model si acum 12 ani, cand zugraveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, esti acelasi?!” continuare »

De la inceput, Miscarea Legionara s-a asezat sub semnul transcendentului divin. In jurul unei icoane, purtata in temnite si constituind mereu prilej de inaltare si intarire sufleteasca, s-au inchegat primele legaminte si primele increderi in rodnicia actiunii incepute. Loviti din toate partile, neintelesi nici de fratii lor, izolati, acesti ctitori ai luptei nationale au avut intotdeauna un punct de sprijin neclintit in credinta lor. Atunci cand erau mai persecutati, cand viata lor era pusa la grea incercare, ei au ingenuncheat si s-au rugat in fata altarului.

Cum s-ar putea explica neinteleasa, sublima lor intransigenta, perseverenta lor, drumul lor luminos, implacabil, niciodata cu meandre, daca nu prin gratia cereasca pe care au invocat-o intotdeauna? Prin increderea lor nezdruncinata, nepusa la indoiala niciodata, ei exprima prima miscare politica romaneasca contemporana autentica. Pentru ca actiunea legionara isi are radacinile adanc infipte in sufletul autohton, in credinta stramoseasca, in traditia si trairea adevarat romaneasca. Asa se explica jertfa lui Mota si Marin, asa se explica faptul ca Legiunea este singura organizatie politica romana care a putut produce eroi si martiri…

Spiritul legionar este diametral opus aceluia care intelege totul, dar nu poate adera la nimic; care stie totul, dar nu poate infaptui nimic. Spiritul legionar este opus aceluia care vorbeste facand apologia moralei si traieste imoral care se exprima in numele unor sentimente pe care nu le cunoaste, in numele unor idei care nu au nici o aderenta cu sufletul sau. Spiritul legionar este, intr-un fel o reflectarea in realitatea sociala a cuvantului „Ortodoxia nu se invata, ci se traieste”.

In pasajele citate din cartea Sefului Legiunii revine ca un laitmotiv cuvantul “traire”. Cultura si transfigurarea interioara sunt singurele care pretuiesc… Legiunea vrea o schimbare a omului in sensul revenirii la om. Alungand pozitivismul, scientismul dezolant, materialismul ateu, spiritul legionar vrea intoarcerea la credinta, la divinitate. Un stat care sa se desavarseasca sub semnul crestin, prin suflet crestin, iata revolutia legionara.

„Telul final nu este viata, ci Invierea”. Dar invierea este posibila si in viata aceasta, invierea intru spirit. Destinul specific al omului este traire pe plan divin si spiritual. Omul nu poate gasi un sens vietii si existentei, decat realizand gandul lui Dumnezeu in lume. continuare »

Valeriu alaturi de Ion Ianolide au elaborat niste principii de traire crestina, urmand a fi dezvoltate in libertate. Planul este acesta [pentru viata in lume, nu in manastire]:

1. Trairea in lume, fara a fi din lume.
2. Respectarea primelor doua voturi monahale: ascultarea si saracia de bunavoie.
3. Inlocuirea celui de al treilea vot, al fecioriei, cu votul „servirii” sau „slujirii” lui Hristos. Trairea in lume face deosebit de dificila, uneori imposibila, pastrarea puritatii trupesti si sufletesti.

Scopurile principale ale acestui ordin:

a. Activitatea de apostolat, de raspandire intensa a invataturii crestine.
b. Ridicarea membrilor ordinului si a celor ce se afla in sfera sa de influenta, la o traire crestina adevarata, in continut, nu in forma.
c. Conferirea unei expresii crestine tuturor activitatilor publice, obstesti, sociale, culturale, juridice, medicale, economice etc., prin membrii ordinului care fac parte din aceste corpuri profesionale.
d. Exercitarea unei actiuni binefacatoare, pentru marirea independentei Bisericii Ortodoxe fata de Stat si restituirea tuturor bunurilor bisericesti confiscate de comunism.
e. Reconsiderarea imaginii obisnuite a „tipului de crestin”, in care el e socotit numai un om bland, milostiv, iertator, tolerant, supus, naiv, usor de pacalit de oricine. Aceasta imagine trebuie completata cu calitatile de indrazneala intru Hristos, intelepciune, darzenie in apararea credintei si participarea la evenimentele istorice actuale, (la Fior Strejnicu, Crestinismul Miscarii Legionare, p.50-51)

Alte invataturi:

• Rugati-va lui Dumnezeu si credeti nelimitat. Eu sunt multumit sufleteste si impacat cu mine insumi. Nu va mint. E realitatea sufletului meu, care si-a gasit pacea in intelepciunea si ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Cred ca numai in adevarul evanghelic isi poate gasi omul linistea de suflet. Dragile mele surori, va rog paziti-va de pacat, traindu-va viata in curatenie! Numai asa veti birui in viata. (Aiud, 3 iulie 1942)

Va doresc din suflet tot binele si fericirea! Fiti cuminti si pastrati-va cat mai curate, caci curatenia sufleteasca e cea mai scumpa comoara. Apropiati-va cat mai mult inimile de Dumnezeu, de cuvantul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, caci de la El si numai de la El, ne vine tuturor mantuirea. (Aiud, 1 sept. 1942)

• Singur Dumnezeu ma intelege pe deplin si pe El, spre marea mea multumire sufleteasca, il simt vesnic langa mine, ocrotindu-ma si luminandu-mi Calea. Cat sunt de fericit cand simt vibrand spiritul crestin, voi poate niciodata nu veti putea intelege.

continuare »

Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa: ”Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

Ioan Ianolide: Astazi se implinesc 31 de ani de cand a murit Valeriu. M-am dus la Biserica sa ma spovedesc. Duminica ma voi impartasi. In ziua aceasta am aflat zidita in fiinta mea sfintenia, asa fe1 incat nimic sa nu ma mai poata desparti de ea. Este cea mai fericita zi din viata mea, desi in ziua aceasta a murit cel mai de pret om pe care l-am cunoscut vreodata. El este cel care, in ziua aceasta, mi-a transmis fericita si binecuvantata stare care m-a insotit intreaga viata. Am fost atat de fericit, incat am dorit viata vesnica mai mult decat plinatatea spirituala pe care am simtit-o atunci, in ziua aceea. Am fost, si fireste, si Valeriu a fost, perfect lucid, normal si constient de toate cele ce se petreceau. El era plin de Har. In el se afla Hristos si am putut sa fiu si eu partas la starea lui binecuvantata de sfintenie. Il umplea desavarsit o stare de intensitale spirituala. Vesnicia se facea vazuta in timp, in clipa. Fericirea izvora din insasi suferinta. Totul era scaldat intr-o lumina nepamanteasca. Sufletul imi era plin de pace. Trupul era lumina. Sub picioare simteam ceva ca un camp energetic, un fel de vibratie care ma tinea legat de pamant. De fericire – am plans. Am putut vedea in duh: am vazut cerurile deschizandu-se in adancimea de nemasurat a ochilor lui Valeriu. Am simtit Duhul Sfant care lucra si vorbea prin el. In slabiciunea si epuizarea lui fizica am simtit Puterea Dumnezeiasca a unui alt plan al existentei. M-am gandit ca sunt in ,,cer”. Ma gandeam si la faptul ca sunt aproape de Iisus Hristos, pentru ca Iisus Hristos se afla in Valeriu. Credinta lui Valeriu imi dadea si mie tarie. Chemarea mantuitoare a omului care murise a dat aripi spovedaniei mele. Iubirea lui Valeriu m-a supus desavarsit iubirii lui Hristos. Stiu si simt ca Valeriu ma insoteste si ma ajuta in toata lucrarea de a discerne cele doua „lumi” in care traim si care, in planul divin, se afla intr-o perfecta unitate. Viata mea este Hristos. (The Orthodox Word, Nr. 224-225/2002)

„Valeriu s-a regasit in suferintele Mantuitorului, a urcat piatra cu piatra muntele suferintei, s-a inaltat din suplicii mai luminos, mai Biruitor pana ce transfigurat de iubire a trecut “dincolo” incununat cu coronita de martir.” (Aspazia Otel Petrescu, Permanente, aprilie 2002). Valeriu, „unul din sfintii inchisorilor” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, editia 2005,p. 142)

Traian Popescu despre Valeriu: „inalt, putin adus de spate, caci povara anilor petrecuti in inchisoare isi pusese amprenta, purta pe cap o caciulita crosetata, care semana cu o armura medievala, tesita, ce-i acoperea fruntea. Figura ascetica, de mucenic bizantin, dar avand o fata luminoasa, surazatoare, care usor trecea din zambet intr-un ras tonic, neostentativ, dar puternic, reconfortant. Parea coborat dintr-o pictura medievala, pentru a raspandi injur tihna… Am vazut cum la acest om, pe masura ce puterile fizice il paraseau, cele spirituale deveneau tot mai puternice. Devenise un schelet, care abia se mai ridica de pe pat, dar care nu inceta sa ne talmaceasca din talcurile evanghelice. Se eteriza pur si simplu, sleindu-se in acelasi timp fizic”, (la N. Trifoiu, Studentul Valeriu Gafencu, 2003, p. 150)

Marin Naidim, condamnat in acelasi lot cu Virgil Maxim, ajunge la Aiud in 1942. Cu o structura sufleteasca apropiata de a lui Valeriu, se apropie mult de acesta si spune: „Valeriu era o fire entuziasta. Facea parte dintre aceia despre care frecvent se spune ca umbla cu capul in nori… Valeriu ne-a aratat calea ce duce la mantuire: iubirea crestina. Iubirea era un cuvant de ordine, il spunea in toate imprejurarile, si-n scris si verbal, era in loc de salut, de la revedere si de orice”, (ibid., p. 82).

IPS Bartolomeu Anania: „intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul Valeriu Gafencu”.

Virgil Maxim, Ploiesti: „Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele: Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic. Moral, nu i se putea reprosa ceva, smerenia imbinandu-se cu tenacitatea hotararilor. Spiritual, era transfigurat tot timpul, intr-o stare extatica aproape permanenta; nu puteai sa-ti dai seama daca ceea ce spune vede in duh sau daca Duhul vorbeste prin el. Viata lui era zbor spre inaltimi, pe care cu greu il puteai urmari. Cand eram impreuna cu parintele Serghie Vasile, sub a carui indrumare ne insuseam rugaciunea isihasta, Valeriu iradia, la nivelul perceptiilor senzoriale, o caldura interioara de o intensitate greu de inteles si de exprimat, cuvantul ramanand dator in actul cuprinderii” (Imn pentru crucea purtata). continuare »

Valeriu Gafencu – 59 de ani de la trecerea la Domnul

Printre ultimele cuvinte ale Mucenicului Valeriu au fost: „Nu uitati sa va rugati la Dumnezeu sa ne intalnim acolo cu totii. Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea ce-mi robeste sufletul“. Valeriu incheia aceasta viata purificat prin rugaciune, traire spirituala inalta, depasind toate suferintele fizice fara nici o revolta.

Valeriu Gafencu s-a nascut in Basarabia la 24 ianuarie 1921 in comuna Sangerei, jud. Balti. Tatal sau, Vasile Gafencu, a facut parte din Sfatul Tarii din Chisinau care la 27 martie 1918 a votat pentru unirea cu patria mama. In 1940, cand a fost cedata Basarabia, conducerea URSS a dispus deportarea lui Vasile Gafencu si a tuturor celor ce au militat pentru Unire, in Siberia – unde a si decedat. Lui Valeriu ii revine sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori. Urmeaza Liceul Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facultatii de Drept din Iasi, unde se refugiase cu familia.

Valeriu – seful Fratiilor de Cruce din Miscarea Legionara

A frecventat Dreptul si Filosofia pana in 1941, cand este arestat si condamnat la 25 ani munca silnica pentru activitate in Fratiile de Cruce, de catre regimul antonescian, si trimis la inchisoarea Aiud. Valeriu intrase ca frate de cruce in Miscarea Legionara in anul 1937. In 1940/1941 era seful Fratiilor de Cruce Iasi.

In toamna lui 1941, cand a fost arestat, avea 20 de ani si era student in anul II. “Am fost, sunt si voi fi legionar” au fost cuvintele rostite de el la proces. Reputatul profesor de drept civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice”. Pledoaria a fost inutila.

La inchisoare

A trecut prin inchisoarea Galata in anul 1941, apoi la Aiud intre anii 1941-1946 (intai sub Antonescu, apoi preluat de comunisti), colonia de munca fortata Galda de Jos, 1946- 1948, reintors la Aiud si trecut prin Pitesti. Dupa trierea celor bolnavi de TBC si escala de la Vacaresti (spital-penitenciar), Valeriu a ajuns la spitalul penitenciar din Targu Ocna in 1950. Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, a ajuns la sanatoriul – inchisoare Targu Ocna intr-o stare atat de grava, incat supravietuirea timp de doi ani (pana la 18 februarie 1952) este o minune. Pretul rezistentei sale moral-spirituale in fata lui Turcanu la Pitesti a fost ruinarea definitiva a sanatatii: TBC pulmonar, osos si ganglionar, reumatism, lipsa hranei.

Chipul sau era scaldat intr-o lumina cereasca, fapt marturisit de toti care au fost in preajma sa. Se ruga mereu. In ultimul an, scuipa mereu sange (hemoptizie). Lumina sfinteniei trecea dincolo de el si ii atingea si pe ceilalti detinuti.

In toamna lui 1943 comandantul inchisorii Aiud, maiorul Alexandru Munteanu, a cerut detinutilor legionari sa dea declaratii de desolidarizare fata de Miscarea Legionara si aderare la politica lui Antonescu – cu perspectiva plecarii pe front pentru reabilitare. Cei care au refuzat sa dea declaratiile au fost izolati in celulele din Zarca veche, cu regim sever, fara legatura cu exteriorul si cu ratie de mancare redusa. In perioada 1941-1944, Gafencu alaturi de alti traitori legionari – Traian Trifan, Traian Marian, Anghel Papacioc, pr. Vasile Serghie, Virgil Maxim, Constantin Pascu si altii – au trasat o linie de conduita crestina si romaneasca pentru toti detinutii politici, linie ramasa valabila si in timpul comunismului: neacceptarea concilierii intre asupriti si asupritori.

continuare »