de Saccsiv

Foto: https://www.iellada.gr/thriskeia/min-zitame-na-doume-ton-theo-aproetoimastoi

Ce ramane in urma unui om trecator pe acest pamant? Amintirea faptelor sale, al spuselor sale sau daca a scris ceva. Copii, nepoti, urmasi. Ce-a construit. Pentru ce a luptat.

Ce e important din toate acestea? Faptele cele bune, lupta cea buna, marturisirea, stradania de a urca neincetat pe scara care conteaza. Copii crescuti in duhul Ortodoxiei. Toti cei treziti si indrumati spre Calea cea dreapta. continuare »

Opera vastă a Cuviosului Serafim Rose – Un maret condei a fost oprit, de Pr. Alexie Young

Atunci când trăia, ieromonahul Serafim Rose nu a fost cunoscut în mod personal decât de câteva sute de persoane – cei care l-au cunoscut în San Francisco înainte de mutarea Frăţiei Sfântul Herman pe îndepărtatul şi împăduritul vârf de munte al schitului, cei care au făcut lungul şi uneori dificilul pelerinaj la Mănăstire precum şi alţii care au slujit pe teritoriul nostru misionar. Totuşi, mai multe mii de oameni l-au cunoscut prin cărţile şi articolele sale – un torent care, în ultimii săi nouăsprezece ani, se revărsa atât în limba engleză cât şi în limba rusă.

Aceste scrieri pot fi împărţite în două categorii majore: traduceri şi comentarii teologice. Dar înainte să le discutăm, este necesar să înţelegem câte ceva din duhul care le-a inspirat.

Deşi părintele Serafim şi-a pus mintea, sufletul şi inima în tot ce a scris, într-o o prelegere ţinută la Pelerinajul de iarnă Sfântul Herman de la Mănăstirea Sfânta Treime din New York în 1979 (publicată sub titlul “Ortodoxia în USA” în The OrthodoxWord, nr. 91, 1980) am găsit exprimată grija lui de căpetenie din toate cărţile sale: “Cum mai putem rămâne ortodocşi, dezvoltându-ne Ortodoxia împotriva duhului acestei lumi care ne atacă din toate părţile?” El se temea că “Ortodoxia din America, dacă e lăsată în voia ei, s-ar transforma pur şi simplu într-un «protestantism de rit răsăritean» – cu alte cuvinte ar păstra câte ceva din aspectele exterioare ale Ortodoxiei, dar lăuntric nu ar fi foarte diferită de lumescul protestantism.”

 Cum putem contracara influenţa lumescului în încercarea noastră de a-I urma lui Hristos? “Ducând o luptă duhovnicească interioară împotriva lumescului. (…) [Ortodoxia] este în primul rând a inimii, nu numai a minţii, ceva viu şi cald, nu abstract şi rece. (…) O persoană care ia în serios Ortodoxia, care începe cu adevărat să lucreze cu inima la înţelegerea ei, încercând să afle un nou de mod viaţă, dobândeşte cel puţin o parte din calitatea a ceea ce am putea numi mireasma adevăratului creştinism. (…) Acest tip de Ortodoxie nu poate fi dobândit peste noapte; e nevoie de suferinţă, experienţă, cercare. Dar înainte de toate, necesită hotărâre.”

El însuşi a recunoscut acest tip de “hotărâre” în vieţile sfinţilor; el credea că “dragostea pentru sfinţii lui Hristos e unul din criteriile adevăratei Ortodoxii” şi, din această pricină, a început să traducă numeroase astfel de vieţi de la care cititorii vorbitori de limba engleză să se inspire la fel ca şi el. În acest sens, printre eforturile sale e de remarcat Tebaida Nordului – o colecţie impresionantă de vieţi de sfinţi ai nordului Rusiei. A tradus de asemenea şi Vita Patrum de Sfântul Grigorie de Tours, făcând accesibilă pentru prima dată în limba engleză puţin cunoscutele vieţi de sfinţi din Galia secolelor V şi VI. Multe dintre acestea au apărut deja în The Orthodox Word şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întreaga colecţie va fi curând gata de publicare în volum. continuare »

Carmen Paduraru si Revisa Valea Muntelui din Bicaz au placerea de a va invita sa cautam impreuna solutii reale pentru iesirile din bolgiile iadului existential in care omul contemporan se scufunda din cauza pierderii reperelor morale, culturale si spirituale si a adoptarii unui stil de viata superficial si puternic ancorat intr-o realitate hedonista.

Invitati:

• Parintii Spiridon, Xenofont, Stefan, Ioan de la Manastirea Petru Voda.
•  Mihai-Silviu Chirila, redactor-sef RVM.

Cuvant introductiv–Stelian Grigore, directorul Casei de Cultura a Sindicatelor Piatra Neamt.

Conferinta se va desfasura in ziua de miercuri, 15 iunie 2011, la Casa de Cultura a Sindicatelor Piatra Neamt, incepand de la orele 18:00. In continuarea acesteia, la initiativa Casei de Cultura, se va face o comemorare a trecerii la Domnul a poetului national Mihai Eminescu printr-o manifestare culturala intitulata Rugaciune pentru Eminescu: Sara pe deal.

INTRAREA LIBERA!

“Ai grija sa nu fii fundamentalist!” Asa se formuleaza sau se defineste unul dintre cei mai nocivi virusi mentali care au infestat vreodata popoarele lumii. Astazi nu ti se mai zice: „ai grija sa nu privesti cu pofta la femeie straina”, „sa nu minti”, „sa nu judeci sau sa mahnesti pe aproapele”; nici macar „sa nu desfranezi”, „sa nu furi” si „sa nu ucizi” nu ti se mai spune. Dimpotriva: „Baga de seama sa nu fii extremist!”.

Ai dreptul „sa iubesti” si „sa-ti refaci viata” (ori de cate ori se intampla), ai „dreptul asupra propriului corp”, adica esti libera sa faci avort, ba chiar ti se recomanda pentru o multime de motive. La fel, ti se cere sa cunosti cat mai multe religii si sa fii deschis la inchinarea la cat mai multi dumnezei, ca doar „Dumnezeu e acelasi”. Altfel, te numesti fundamentalist.

Nu se scapa nici o ocazie in spatiul public pentru a se face rechizitoriul fundamentalismului. Eventual, se manipuleaza in asa fel faptele si sensurile incat extremismul musulmanilor sa se extinda si asupra imaginii crestinilor. Si de atatea ori ni se repeta aceste lucruri incat pana la urma, ajungem si noi sa credem in ele — sau, cel putin, sa ne autocenzuram in marturisirea adevarului, in manifestarea ca si crestini. Nu cumva sa zica lumea ca suntem fundamentalisti!

Ba, mai mult, se naste un fel de crestinism relativist, al jumatatilor de masura, al sferturilor si zecimilor de masura. Adica, ceva de genul: „Auzi draga, asta tine tot postul – credinciosi suntem si noi, dar nici chiar asa!”. Sau: „Astia sunt extremisti rau de tot, cica nici la televizor nu se uita!”. Intotdeauna exista o stacheta si mai jos, care indica ceea ce este de bon ton, pentru ca „o face toata lumea”. Dar oare crestinismul inteles si trait astfel ne mai poate mangaia si odihni sufleteste? Ne mai poate lumina mintea cu intelesuri dumnezeiesti? Acest fel de cres­tinism ne mai poate oare mantui?

Ati constientizat oare vreodata ca virusul autocenzurii, de teama sa nu fim luati drept fundamentalisti, ne impune tot timpul sa traim si sa gandim intr-un duh complet strain Evangheliei? V-ati gandit vreodata ca atunci cand lumea se va afla intr-un stadiu avansat al patologiei obsesiei de a nu fi extremist ni se va impune sa ne lepadam de Sfanta Scriptura, ca fiind o carte extremista, homofoba si incorecta politic? In unele parti ale lumii occidentale, lucrul acesta a inceput sa fie afirmat deja pe fata. Si, in contextul credintei in corectitudinea politica, cei ce o fac sunt consecventi cu ei insisi, caci Biblia este o carte prin excelenta fundamentalista, dupa cum este definit astazi acest virus. Ca doar Dumnezeu spune: „Eu sunt Cel ce sunt; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine!” (Ies 20:3), iar in Cartea Psalmilor se precizeaza clar: „Toti dumnezeii neamurilor sunt draci” (Ps. 95:5).  Mantuitorul nu lasa loc de confuzii, spunand: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata; nimeni nu vine la Tatal meu decat prin Mine” (Ioan 14:6) – deci nu prin Buddha, Brahma, Mahomed sau prin altcineva. continuare »

In fiecare an, pe 10 februarie, credinciosii ortodocsi sarbatoresc ziua Sfantului Haralambie, mucenic care a trait in perioada imparatului roman Sever (193 – 211 d.Hr.), martir care a devenit vestit prin puterea credintei sale si prin convingerea cu care propovaduia numele lui Iisus Hristos.

Sfantul Haralambie a fost episcop al cetatii Magnezia, din Asia Mica, acolo unde guvernator al provinciei era Lucian dregatorul. Acesta nu suporta harul dumnezeiesc al batranului episcop, mergand pana la a le porunci intr-o zi ostasilor sa il aresteze pe Haralambie si sa il aduca in fata sa, pentru a-l judeca.

Sfantul Haralambie nu s-a aratat deloc infricosat de persecutiile cu care il ameninta dregatorul, ba chiar a repetat cu mai multa convingere credinta sa in Hristos. Atunci, Lucian a dat ordin ca episcopul sa fie dezbracat de hainele preotesti si sa fie brazdat – pe tot trupul – cu unghii de fier, pentru ca la sfarsit sa i se taie fasii de piele de pe corp.

Groaznic ranit, Sfantul Haralambie a tinut sa mai spuna doar atat: “Multumesc voua, fratilor, ca – jupuind trupul meu cel vechi si batran – m-ati innoit, imbracandu-mi sufletul cu haina cea noua a suferintelor pentru Hristos”. Efectul a fost exact invers decat cel la care se astepta crudul Lucian: numerosii oameni adusi sa vada torturarea lui Haralambie au fost impresionati de rabdarea si curajul cu care mucenicul a indurat atatea chinuri, dar si de neincetatele sale rugaciuni pentru toti cei de fata.

Si, in loc sa renunte Sfantul Haralambie la credinta sa, i-a convins pe toti cei care au vazut tortura sa se lepede de idoli si sa creada in Hristos. Vazand acestea, dregatorul a poruncit sa le fie taiate capetele tuturor. Se spune ca pana si fata imparatului, Galina, a fost convinsa de martirajul cu care Sfantul Haralambie a rabdat cele mai grele chinuri, l-a acceptat pe Hristos si s-a botezat. continuare »

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).

Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.

„Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul. continuare »

Un articol prevestitor fata de ce avea sa se intample la Iasi, o suprimare a marturisirii credintei, articol postat chiar pe site-ul doxologia.ro al Mitropoliei Moldovei si Bucovinei. Sa luam aminte:

Incepand cu seara zilei de 9 octombrie 2010, noi, iesenii, il vom avea in mijlocul nostru, in chip vazut, pe Sfantul Maxim Marturisitorul. Un barbat brav care a suferit multe prigoniri din cauza faptului ca marturisea credinta ortodoxa, un om care a suferit din mana propriilor frati bizantini, intr-o vreme in care singura Biserica ortodoxa din Pentarhie era Biserica Romei.
Vom avea binecuvantarea sa atingem trupeste un sfant care a iubit Ortodoxia cu pretul vietii. Sfantul Maxim a murit pentru marturisirea dreapta a dogmei despre Fiul, Cel in care sunt „doua firi, doua vointe si doua lucrari“. Nu a facut nici un compromis cu Biserica Constantinopolului care, pe atunci, se afla in erezie ci a cautat ajutor la Roma, singura Biserica care mai pastra, pe atunci, dreapta credinta. Atunci cand a cazut si Roma, Sfantul Maxim a rupt comuniunea si cu ea. Si era un simplu calugar. Putea sa taca, putea sa-si vada de cartile si de biblioteca sa, de ascultarea manastireasca. Dar a stiut ca este o vreme sa taci si o vreme sa vorbesti, o vreme sa mustri cu asprime si o vreme sa indrepti.

El a avut intelepciunea de a sti cand trebuie sa loveasca in cei care imprastiasera molima ereziei in Biserica. A stiut cand trebuie sa faca ceea ce trebuie sa faca un teolog pus in fata celei mai cumplite caderi in care un frate al sau, un om al Bisericii poate cadea – erezia. Nu i-a fost rusine de autoritatea lumeasca, nu a invocat scuza ascultarii fata de ierarhul devenit ereziarh, nu a facut decat un singur lucru: a ramas in credinta in care a fost botezat. Si a vorbit celorlalti despre fumusetea ei.

Noua de ce ne este asa de greu sa ramanem ortodocsi, adica sa traim credinta Sfintilor Parinti? De ce ne rusinam de credinta in care am fost botezati? Fiindca nu ne convin toate canoanele Sfintilor Parinti si nu le putem ajusta patimilor noastre, fiindca plecam urechea la hula si batjocura lumii, fiindca suntem mai mari traitori si dogmatisti decat Sfintii Parinti. Ma intreb ce ar fi raspuns adeptii teologiei comuniunii ecleziale la cele invocate de eretici impotriva Sfantului Maxim:
„Si ce vei face daca romanii se vor unii cu bizantinii? Caci iata ca ieri au sosit emisarii Romei si maine se vor impartasi cu patriarhul; si va fi limpede pentru toti ca tu i-ai intors de la credinta pe romani… Daca romanii se impaca cu bizantinii, ce vei face?“.
Probabil ca ei ar fi zis ca de vreme ce bazele eclesiologice au fost puse, chestiunile dogmatice sunt de importanta secundara iar unirea este posibila si „legitima“… Dar iata ce a raspuns Sfantul Maxim:
„Duhul Sfant ii anatemizeaza prin Apostolul Pavel chiar si pe ingerii care ar inova ceva pe langa ceea ce s-a propovaduit [Gal. 1, 18]“. continuare »

Marcel Bouros

„De sub tavalug” e un titlu optimist!

Domnule, a fost groaznic, dar a trecut! In realitate am iesit de sub tavalug asemeni firului de iarba prin asfalt, dar datorita pacatelor noastre nu am iesit la lumina soarelui, ci in mlastina disperarii, in mlastina placerilor ieftine si a sangelui copiilor omorati in pantece.

In vremurile crancene de ieri, Nichifor Crainic a propus solutia statului etnocratic, astazi in pragul disolutiei statului national roman si in furtuna antihristica mai avem o singura solutie- singura valabila ieri, astazi si maine- intoarcerea la Hristos!

O vom face sau vom pieri!

Solutia statului etnocratic este astazi utopica.

Daca tot trebuie sa existe un stat, propunem statul hristocratic propus de profeti.

Cine-i profetul? Asta ne va arata Dumnezeu, dar numai dupa ce noi vom fi ascultat de porunca Sa: „Fiti desavarsiti precum Tatal vostru din ceruri desavarsit este.”

Am mostenit o lume rea a carei hidosenie a fost vadita de marturisitorii Adevarului. Deoarece nu vrem sa ne sfintim, nu vom reusi prin puterile noastre sa schimbam lumea, vom lasa copiilor nostri o lume si mai rea! Avem insa la randul nostru datoria marturisirii astfel incat copiii nostri sa nu confunde Lumina cu intunericul.

In zadar cautam solutii orizontale, nu exista! Exista o singura salvare: verticala crucii, sa zburam pe cruce!

In marea Sa dragoste, Dumnezeu aproape ca vrea sa-si calce cuvantul, sa ne anuleze liberul arbitru si sa ne mantuiasca cu forta, sa ne determine sa tasnim pe cruce! Si, cu toate acestea, noi ramanem lipiti pe orizontala mortii!

Saracul Dumnezeu! Saracul tata care-si vede fiul prins in ghearele mortii. Mai de plans e Dumnezeu- Tatal decat omul- tata, deoarece Dumnezeu n-a gresit cu nimic, pe cand noi singuri ne aruncam fiii in ghearele mortii.

In fata atator agresiuni si minciuni- criza, buletinul, creditul, incalzirea globala, drogurile etc, etc, etc, omul contemporan pare a nu mai avea nicio solutie! Nimic mai fals! A murit oare Dumnezeu? continuare »

A aparut numarul 10 al revistei Atitudini, in care veti gasi publicat si urmatorul interviu cu Parintele Arhimadrit Justin Parvu, staretul manastirii Petru Voda. Noul numar se bucura si de o schimbare in ceea ce priveste hartia si culorile folosite, textul este mai mare si se spera ca sa fie bine  primite aceste schimbari de catre cititorii revistei.

Asa tre­buie sa mar­tur­isim: indrep­tand dege­tul spre noi, nu spre celalalt

Par­inte, am dori sa ne spuneti un cuvant despre modul in care sa putem dis­tinge invata­turile bune de invata­turile min­ci­noase in aceste vre­muri inse­la­toare de azi. Au mai fost asa inse­lari si rataciri?

Cand a intrat in Europa diho­nia asta rasariteana, comu­nis­mul, terenul era foarte prop­ice pen­tru intro­duc­erea gre­selilor si erezi­ilor si rat­acir­ilor. Pen­tru ca peste Nistru si peste Prut au tre­cut mereu, val dupa val, vesti despre toata „feri­cirea” asta bol­se­vica. La noi in tara a prins foarte putin, pen­tru ca noi nu am avut oameni care sa cul­tive comu­nis­mul, care nu au avut ori­en­tari spre ast­fel de lucruri. Noi eram deja ori­en­tati spre ce avem de facut, pen­tru ca ime­diat dupa primul razboi mon­dial am avut oameni care au con­sol­i­dat cul­tura si viata bis­ericeasca. Apoi a venit curen­tul acesta al Occi­den­tu­lui – hit­leris­mul, si din Italia Mus­solini, ast­fel incat s-a for­mat unghiul acesta al mor­tii: Tokyo-Roma-Berlin, un unghi tot la fel de pagan ca si comu­nis­mul. Hit­leris­mul nu era altceva decat un comu­nism nation­al­ist in favoarea Ger­maniei. Noi stim ca Ger­ma­nia avea planul sa se extinda in Bal­cani cu toata forta lor polit­ica si eco­nom­ica; tan­jeau dupa petrolul si graul din Bal­cani. In aceste momente grele pen­tru noi de a ne pas­tra echili­brul a avut un rol impor­tant curen­tul reli­gios, care a inceput prin man­a­s­tirea Vladimiresti si a con­tin­uat cu Rugul Aprins si a avut un efect foarte poz­i­tiv asupra cresti­natatii noas­tre. In pofida tuturor con­tro­ver­selor, inceputul maicii Veron­ica a fost bun si prin ea s-a dus mai departe o lucrare; e altceva cum a dep­a­sit ea ispitele si greu­tatile de mai tarziu. Apoi a venit vre­mea lui Petra­che Lupu care a fost com­pro­mis de Carol al II-lea, si care mai mult a com­pro­mis decat sa ajute viata Bis­ericii. L-a luat Antonescu pe front si asta a derutat mai mult tara, Roma­nia noas­tra. In tim­pul acesta la noi in tara s-au facut lucruri fru­moase prin orga­ni­za­ti­ile oame­nilor int­elec­tu­ali si mist­ici, cum a fost Rugul Aprins care a dat oameni mari, de mare folos vietii bis­ericesti. Si asa, in fiecare perioada istor­ica a poporu­lui roman, au fost per­soane care sa mentina un echili­bru duhovnicesc. Dar de data aceasta a patruns diho­nia mon­di­al­ista, care vine cu inselaciunea unei paci false, in care sa nu mai poti spune ade­varul, sa ne faca jus­ti­fi­ca­bila tac­erea. Preo­tul din fata altaru­lui nu vorbeste nimic; tal­maceste acolo un frag­ment evanghelic si incolo nimic, la cat ar fi nevoie, cu cate ne con­frun­tam cu greu­tatile si cu cate necazuri care vin asupra noas­tra; cred­in­cio­su­lui i se explica prea putin cum sa se lupte in lumea de azi si ast­fel intra in deruta. Toc­mai asta este esen­tial in taina duhovni­ciei, ca omu­lui sa ii spui atunci cand are nevoie, sa raspunzi la nevoile lui, nu numai asa sa dai niste sfa­turi reci din carti. Daca ii oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poti sa il tii legat de Bis­er­ica, dar daca mai mult ii tul­buri intelegerea, atunci el se inde­parteaza. Oricum la noi, la romani, tac­erea este o cal­i­tate veche in ran­dul cleru­lui; daca mai vorbesc asa spo­radic, pe ici colo. Mai sunt vreo doi trei preoti care vorbesc azi – un par­inte Mihai de la Bucuresti, unul de la Vatra Dornei si in rest mai putin – tot Arhanghelul Mihail vad ca ii ocroteste; eu ma rog pen­tru aces­tia sa le dea Dum­nezeu put­erea ca pana la sfar­sit sa se mentina pe pozi­tia aceasta mar­tur­isi­toare, ca nu e usor. Daca inainte era ateis­mul comu­nist, sa nu cre­dem ca acum nu mai este ace­lasi ateism; ateis­mul acum este man­i­fe­s­tat prin frica de a nu mar­tur­isi, prin tacere. Acum acest curent te invata o falsa iubire si prin asta ei urmaresc nu numai sa te dez­moste­neasca de orto­doxie, dar sa schimbe si struc­tura Orto­dox­iei. Asta urmaresc ei acum – sa schimbe struc­tura Orto­dox­iei, si struc­tura firii umane. Orto­doxia inseamna traire, inseamna viata, inseamna lucrare prac­tica. Dar acum incearca sa te dez­moste­neasca, sa iti schimbe radacina, un fel de mutatie genet­ica, ca tot e la moda vad. Ast­fel incat in mintile unora vor reusi sa dea o alta intor­satura bazelor cres­tin­is­mu­lui si le va per­verti si trairea, ast­fel incat vor simti sub spec­trul inse­larii, si tot asa, prin iubire, prin dragoste, prin bunatate. Noi tre­buie sa fim cu ure­chile ciulite acum si sa nu primim usor orice invatatura, tre­buie sa vedem de unde vine acea invatatura si incotro bate, de la cine si din ce impre­ju­rari vine. In curand nu vom mai avea la cine sa ne spovedim, foarte putini preoti daca vom gasi si comu­ni­carea va fi anevoioasa. Dragostea care nu e in ade­var deruteaza sufle­tul si nu este rod­nica si oricum, deo­cam­data se mai vede ca nu este in ade­var, pen­tru ca cler­icul nos­tru de azi una spune la Petru Voda, una spune la Putna, una spune la Secu si tot asa. Dar acesta este si copul lor, de alt­fel, ca sa ne deruteze, sa nu mai stim ce sa cre­dem; ei vor sa intro­d­uca aceasta stare de neincredere.

Si tinerii de azi care fac ascultare de ast­fel de duhovnici si nu au sim­tul dis­cernerii ascu­tit cum sa procedeze?

De jumatate de an incoace eu am remar­cat o sporire a cred­in­tei in ran­dul tinere­tu­lui. Sa stii ca imi place tinere­tul nos­tru. In ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Si nu numai ca se indreapta spre Bis­er­ica si alearga la Dum­nezeu, dar sunt mai vii decat cei invarsta. Acum hai ca vin pen­tru bacalau­reat, pen­tru admitere sau pen­tru alt exa­men in viata, dar totusi nu se duc in alta parte sa ceara aju­tor, tot la bis­er­ica alearga; asta e prima lor scapare. Si Dum­nezeu, vazand cred­inta lor, ii ajuta, ii calauzeste, le da indru­mare si in felul acesta se infiri­peaza viata crestin orto­doxa. Cred ca tinere­tul va dis­tinge, mai greu e cu cei de la teolo­gie, ca acolo sunt indoctrinati.

Si cum sa te fer­esti de invata­turile strambe din Bis­er­ica si din societate?

Pai tre­buie sa le cura­tim pe cat e posi­bil, sa le putem prezenta cat mai clare, dar fara prea multa rautate. Adica sa atragem aten­tia asupra rat­acir­ilor unora sau altora dar fara sa invinuiesti; sa nu arati cu dege­tul. Asa tre­buie sa mar­tur­isim: indrep­tand dege­tul spre noi, nu spre celalalt. Pen­tru ca, sa stiti, nu sun­tem fara de vina. Cu totii raspun­dem pen­tru rat­acir­ile din Biserica si din soci­etate – ori ca nu am actionat la timp, ori ca nu ne-am rugat cu duh de pocainta, cu totii pur­tam vina caderii celuilalt, chiar daca, intr-un anu­mit fel, el sin­gur se exclude din Trupul lui Hris­tos. Atunci cand vom reusi sa intoarcem dege­tul spre noi, atunci vom reusi sa facem orto­doxie curata si sa cura­tim invatatura Bis­ericii de zgura ratacir­ilor. Deci nu zic sa taci, caci este ateism, dar vezi in ce duh mar­turis­esti, caci daca nu stii sa intorci dege­tul spre tine, te pozi­tionezi tot in afara orto­dox­iei, care este traire.

Da, de pilda acum sunt multi cres­tini derutati de rat­acirea unui preot foarte bun mar­tur­isi­tor pana de curand, si care mai nou mar­turis­este ca Sfin­tele Taine, Sfanta Impar­tasanie, tre­buie data cu lin­gu­rite sep­a­rate, pen­tru fiecare cred­in­cios in parte, ca i se pare, chipurile, ca intineaza Tainele si mai poate fi si molipsitor?

Asta e o aber­atie mare, mai. O aber­atie enorm de mare. De parca a fost vre­o­data alt­fel de cand este Bis­er­ica. De unde vine par­in­tele asta si unde a trait pana acum? Dar se poate sa fie o manevra, adica toc­mai asta sa urmar­easca – sa poata anula sacrul Sfin­telor Taine si sa le red­uca la ome­nesc. Poate veni cu teo­ria asta la catolici, ca la ei nu este sfanta taina, acolo nu mai lucreaza Duhul si e posi­bila con­t­a­m­inarea. Dar sa spui asta in Orto­doxie – arata multa necred­inta si pro­duce multa sminteala, ca vine din partea unui preot. Pai eu am fost cinci ani de zile preot in Bis­er­i­cani, unde este spi­talul de tebecisti si in fiecare z i impar­taseam cate cinci, sase bol­navi, din care unii mureau peste doua, trei z ile. Si s-a con­t­a­m­i­nat cineva? Fer­easca Dum­nezeu! Acolo m-am impar­t­a­sit cu bol­navii impre­una, dar nu am avut nimic. Nu putem aduce suprafires­cul la firea noas­tra. Par­in­tele acesta folos­este o log­ica ome­neasca – o mare neputinta.

Cum sa primeasca oamenii criza finan­ciara in care se gas­este intreaga soci­etate, mai cu seama cei aflati in somaj si fara posi­bil­i­tati de subzistenta?

Toate aceste crize sunt provo­cate de ei – criza eco­nom­ica, criza finan­ciara, criza reli­gioasa, criza morala, criza polit­ica – nu sunt altceva decat un pre­text sa ne oboseasca, sa ne stre­seze cu griji mate­ri­ale si sa ne dis­traga aten­tia de la cele sufletesti. Ei incearca de fapt sa afecteze orig­inea noas­tra div­ina. Ma doare sufle­tul cand vad oamenii cum se plang ca sunt dati afara de la ser­vi­ciu si nu mai au cu ce sa isi hraneasca copiii. Ce pot sa le fac? Ce pot sa le z ic? Cuvan­tul meu e prea putin ca sa ii poata ajuta. Ar tre­bui ca noi, man­a­s­tir­ile, sa ne adunam aver­ile si sa hranim acesti oameni, sau sa putem crea diverse cen­tre care sa le ofere un loc de munca. Vor veni vre­muri si mai grele, ce se petrece acum nu e nimic. Man­a­s­tir­ile au aceasta dato­rie fata de Dum­nezeu si de soci­etate, sa acorde ast­fel de aju­tor mate­r­ial, si cat vom trai, vom trai impre­una. Cum poate o obste de calu­gari, care si-a ago­nisit din timp rez­erve poate de hrana, sa stea indiferenta fata de sufer­in­tele oame­nilor? Toate aver­ile man­a­s­tir­ilor sa se aso­cieze intr-o forma de a putea men­tine viata poporu­lui. Tot ce au primit man­a­s­tir­ile de la Dum­nezeu pana acum, sa ofere poporu­lui neca­jit. Ca daca nu vom face asa, nici Dum­nezeu nu ne va acoperi si se vor napusti paganii peste noi. Si rat­acirea de acum va fi mai mare ca cea din­tai. Daca noi nu ii aju­tam la timp, nu potolim sara­cia lor si nu le aratam dragostea noas­tra, sun­tem pier­duti. O sa ne rezu­mam la niste fasole si un cartof acolo si nimic mai mult. Oricum ali­men­ta­tia de azi mai mult ne omoara decat ne hraneste. Dar poate ca si asta este o pedeapsa de la Dum­nezeu si sa nu ne ingri­jim ca sa traim cat mai mult, ci cat o da Dum­nezeu; binein­te­les ca nici sa te sin­u­cizi, adica sa te fer­esti pe cat poti de ceea ce stii ca este dau­na­tor. Noi tre­buie sa primim toate cate vin asupra noas­tra ca pen­tru pacatele noas­tre, pen­tru ca, chiar daca nu am gre­sit noi, au gre­sit par­in­tii nos­tri, bunicii nos­tri, si cu 5 0 de ani in urma. Pen­tru pacatele de atunci pla­tim noi astazi. Caci avem put­ere sa pre­lungim sau sa scur­tam aceste vre­muri de manie a lui Dum­nezeu. Dar numai sa stim sa ne rugam. De pilda acum vine Sap­ta­mana Patim­ilor, cand toata lumea tre­buie sa fie acolo la bis­er­ica sa asculte cuvan­tul Evanghe­liei, tes­ta­men­tul Dom­nu­lui si ar tre­bui sa asculte tot poporul de la mic la mare. Dar se duce cineva? Foarte putini. De-abia joi incep sa apara la Denia celor 12 evanghe­lii. Pe femei le intere­seaza mai mult pre­gatirea de sar­ba­toare, cozonacii si frip­tura, hrana tru­peasca decat cea sufleteasca.

Pai se intam­pla asta si in man­a­s­tiri, nu doar in lume. Maicile sau calu­garii sunt trim­isi sa faca pra­ji­turi in loc sa stea in biserica?

Pai da, de unde pleaca? Noi dam tonul, man­a­s­tir­ile. Dupa cum e lumina noas­tra, asa e si vie­tuirea mirenilor.

Ce le trans­miteti romanilor de praznicul acesta mare al Invierii?

Sa dea Dum­nezeu ca Patim­ile Dom­nu­lui si sufer­in­tele si per­se­cu­ti­ile nea­mu­lui nos­tru sa ne dea taria sa infrun­tam necazurile aces­tor vre­muri, ca sa putem ramane asa cum ne-am nascut in Tra­di­tia noas­tra orto­doxa si sa nu ne rat­aceasca nimeni cu invata­turi straine de duhul evanghelic. Sa ne invred­niceasca Dom­nul de bucu­ria aceasta a mar­tur­isirii, asa cum au mar­tur­isit Pitestiul, Gherla, Aiudul, toti mar­tirii nea­mu­lui nos­tru. Vedeti totusi, pe noi, in inchisoare, comu­nis­mul ne-a invatat smere­nia, sa fim cres­tini, sa ne daruim. Ne-a invatat smere­nia, scoala cea mai inalta. Ast­fel de vre­muri grele or sa ne aduca smere­nia, care este invierea noas­tra sufleteasca. Prin man­dria satan­ica a comu­nis­tilor, noi de fapt am cas­ti­gat daruri duhovnicesti de la Hris­tos. Asa sa aveti si voi parte de Invierea lui Hris­tos in inim­ile voastre.

(Revista ATITUDINI nr. 10, inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini, 24 mar­tie, 2010)

Parintele Nicolae Tanase

[vodpod id=ExternalVideo.921758&w=425&h=350&fv=]

Danion Vasile, teolog, scriitor si publicist ortodox din Romania

„Apologetii tolerantei sunt apologetii apostaziei”

„Daca tema noastra este „marturisirea credintei, intre dragoste si toleranta”, am sa arat pana unde merge adevarata dragoste crestina. Fiind in inchisoare, Valeriu Gafencu s-a imbolnavit de plamani, a facut tuberculoza si fiind foarte bolnav, a reusit sa faca rost de medicamente, de streptomicina, fiind medicamente care ajungeau foarte greu in inchisoare.

Numai ca in loc sa ia medicamente si sa supravietuiasca, Valeriu Gafencu a preferat sa dea medicamentele unui pastor evreu, Richard Wurbrand. Cel care dupa ce a iesit din inchisoare a plecat in Occident si a scris, si a vorbit mult despre prigoana din Romania secolului XX. Si Gafencu a murit, iar pastorul evreu a supravietuit zeci de ani si in Romania exista voci, chiar in randul clerului, care se opun canonizarii acestui nou mucenic, spunand ca a fost antisemit, ca nu i-a iubit pe evrei. I-a iubit atat de mult, in cat si-a dat viata pentru ca Richard Wurbrand sa traiasca. Aceasta, iubitilor, este masura dragostei la care ne cheama Hristos. Suntem noi in stare sa murim in locul mamei noastre? Fiti sinceri, cei care sunteti casatoriti, sunteti gata sa muriti pentru sotia voastra sau pentru sotul vostru, sau pentru copiii vostri? Sa recunoastem ca inimile noastre sunt pustii, ca nu stim sa iubim. Tocmai de aceea este foarte important sa ne rugam acestor noi marturisitori sa ne invete sa mergem pe urmele lor, sa avem iubire jertfelnica, pentru ca adevarul poate fi un cutit, poate fi o sabie rece, putem sa sufocam si pe ceilalti cu „adevarul” nostru si sa ii ducem si pe ceilalti in iad. Trebuie ca in inimile noastre sa fie iubire. […]

Traim intr-o lume care si-a facut din toleranta un idol

Traim intr-o lume care si-a facut din toleranta un idol. Traim intr-o lume care a facut din toleranta un zeu. […] In Noul Testament, in Sfanta Scriptura nu gasim cuvantul „toleranta”.

Sensul vechi al cuvantului „toleranta”, facea referinta la purtarea celuilalt. In dictionarul limbi romane editat de Academia Romana in 1983, definitia cuvantului toleranta este urmatoarea: „a ingadui, a permite un lucru, o situatie, un fapt nepermis, a trece cu vederea, a admite, a arata”. Adica, sensul era de a rabda ceva nepermis. Numai ca in zilele noastre, termenul „toleranta” a fost denaturat. Dusmanii adevarului schimba sensul termenilor si in declaratia principiilor tolerantei din 16 noiembrie 1965, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO), spune asa la paragraful 1.3: „toleranta implica respingerea dogmatismului si absolutismului”. Si cum talcuiesc doi comentatori, doi teoreticieni ai tolerantei, practic, orice convingere religioasa, politica sau culturala poate conduce la intoleranta in cazul in care ea, convingerea, nu lasa loc pentru nici o indoiala de eroarea ideilor in care credem si falsitatea ideilor pe care le tagaduim. Adica, daca noi credem in Dumnezeu fara sa lasam in sufletele noastre o urma de indoiala, dupa aceasta noua definitie, suntem intoleranti. Parintele Gherghe Florovski spunea ca „intoleranta” este doar o denumire defaimatoare a „convingerii”.

Daca il iubim pe Hristos, suntem denumiti „fanatici”, „intoleranti”, „retrograzi”, „habotnici”

Societatea de astazi vrea sa lasam loc indoielii in sufletele noastre. Adica, sa fim apostati. Apologetii tolerantei sunt apologetii apostaziei si incearca sa ne convinga sa amestecam adevarul cu minciuna. Un intelectual roman, Cosmin Nicolescu spunea asa: „in mod evident, sunt lucruri de care spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele. Binele nu poate tolera raul, adevarul nu poate tolera minciuna, dreptatea nu poate tolera nedreptatea, frumosul nu poate tolera uratul, valoarea nu poate tolera nonvaloarea”. Cu toate acestea, in ziua de azi, este din ce in ce mai accentuata invatatura masonica stabilita in „declaratia de principii masonice” din 1921, potrivit carora: „crestinismul a dominat lumea prin intoleranta sa”. Daca il iubim pe Hristos, suntem denumiti „fanatici”, „intoleranti”, „retrograzi”, „habotnici”. Iubitilor, in ziua de azi sa ni se spuna „retrograzi” este un nume de cinste, e un cuvant pe care trebuie sa-l purtam cu bucurie in sufletele noastre. Ar trebui sa ne bucuram ca pastram adevarul Mantuitorului Hristos si al Sfintilor Parinti si ar trebui sa ne intristam daca am primi minciuna. […] continuare »

Daca nu vom marturisi Ortodoxia, nu vom dobandi nimic. In zadar vor fi toate slujbele, maslurile…

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=L0eA4YrIyM4]

(cuvant tinut la Savinesti, pe data de 07.12.2009)

Ieri, 13 decembrie 2009, in ziua praznuirii Sfantului Apostol Andrei (stil vechi) – crestinatorului pamanturilor noastre, peste 200 de enoriasi ai bisericii Sf. Cuvioasa Parascheva si a altor sfinte lacase din capitala Moldovei, au mers in centrul Chisinaului, in Scuarul Europei pentru a inalta o Cruce in locul menorahului pus acolo vineri de catre iudei.

In prezenta unor inalti demnitari moldoveni si a catorva diplomati straini, obiectul a fost instalat la picioarele drapelului Uniunii Europene, pentru opt zile, cu ocazia sarbatoririi de catre confesiunea iudaica a asa-zisei „Hanuca”. De altfel, autorizarea de catre primarie a acestei actiuni cu caracter religios, evident sfidatoare la adresa majoritatii crestinesti a Republicii Moldova, este cel putinprovocatoare.

In acelasi timp, e de mentionat faptul ca astazi nu a avut loc un miting antisemit, cum s-au grabit deja sa eticheteze inaltarea Sf. Cruci in centrul capitalei unei tari ortodoxe mass-media liberala, ci un act de marturisire de catre crestini a credintei si a dreptului lor primar in viata statului al carui element constituant primordial sunt.

Fiind contactate de catre grupul de initiativa, organizatiile iudaice au refuzat sa ia asupra sa raspunderea pentru instalarea obiectului si au respins cererea de a-l evacua. In consecinta menorahul a fost, in mod organizat, scos de la locul de cinste si transportat la monumenul Sfantului Stefan cel Mare, unde a fost demontat si pus la picioarele Domnitorului.

„Noi suntem o tara ortodoxa si Stefan cel Mare a aparat-o de tot soiul de jidovi, dar ei au venit si au pus menora. Este o faradelege, o ingaduinta a puterii de stat de astazi, care a permis asa ceva intr-o tara ortodoxa. Eu fac apel, daca sunteti ortodocsi, sculati-va si spuneti cuvantul vostru” – a spus parintele protoiereu Anatolie Cibric.

sursa si mai multe fotografii la toaca.md

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=DrAIPutThDM]

Scrisoarea Mitropolitului Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa către Arhiepiscopul Atenei despre dialogul cu catolicii

Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa a trimis o scrisoare către PF Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, cu pretextul întâlnirii Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici din octombrie, în Cipru.

În scrisoarea sa Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa exprimă către Arhiepiscopul Ieronim câteva nelinişti în legătură cu dialogul şi insistă asupra faptului că respectabila Ierarhie trebuie să fie informată cât mai curând asupra acestei întâlniri.

Scrisoarea:

„Preafericite Sfinte Preşedinte,

Dintr-o sursă autorizată am fost informat că la întrunirea Comisiilor „Dialogului” dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care va avea loc în Cipru în apropiata lună octombrie, se va dezbate tema primatului şi a infailibilităţii papei. În mod deosebit, în ceea ce priveşte primatul, voci insistente spun că ortodocşii trebuie să accepte primatul papei ca „primat de onoare”, precum şi era în realitate înainte ca romano-catolicii să se despartă de Biserică.

Însă, cu toate acestea, papa va continua să îl considere ca „primat de autoritate (jurisdicţional)”. Atunci ce se va întâmpla? Va exista oare vreun inadmisibil compromis? Personal îmi este cu totul imposibil să accept aşa ceva.

Şi cu vestita „infailibilitate” ce se va întâmpla? În legătura cu aceasta, Preafericite, eu aşa cuget:

a) Aduceţi la cunoştinţă respectabilei Ierarhii persoanele care vor alcătui Comisia ortodoxă de „Dialog”, ca nu cumva să păţim vreo nouă umilinţă ca cea pe care am suferit-o cu câţiva ani în urmă la Balamand(n.n. cand s-au recunoscut “tainele” catolicilor).

b) Aduceţi la cunoştinţă dacă membrilor Comisiei s-a trasat linia directoare corect-ortodoxă, asupra căreia trebuie să rămână neclintiţi.

Informarea respectabilei Ierarhii trebuie să se facă fără întârziere, cel mai rapid posibil şi odată cu începerea lucrărilor Sfântului Sinod.

Evenimentele se derulează cu rapiditate. Neliniştea clerului şi a poporului creşte pe zi ce trece. Vă rog călduros să nu rămânem inactivi. „Vremurile nu stau pe loc”. Avem o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Sfintei noastre Biserici.

Închei cu acestea, cel mai mic frate în Hristos,
Andrei, Mitropolit de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa”

(traducere din neogreacă: ieromonahul Fotie; sursa: romfea.gr)

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=sAd7GtfDsJo]

preot Mihai-Andrei Aldea (parohia Cuviosul Daniil Sihastrul, Bucureşti)

la emisiunea “Flori de pateric” (TV Eveniment, Sibiu) din 16.11.2008