Acum 166 de ani, în ziua de 15 ianuarie 1850, se năștea românul absolut Mihai Eminescu, „cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc”. Fără Eminescu, am fi fost mai săraci, mai goi, mai puţin români. Şi-a închiat viaţa slujirii neamului său, pe care l-a iubit ca nimeni altul, arzând ca o flacără pentru idealul libertăţii şi unităţii naţionale.

S-a spus despre el că a fost ultranaţionalist, xenofob, reacţionar, extremist, antisemit. Unii l-au descris drept degenerat, sifilitic, alcoolic şi afemeiat. El se aştepta la această formă de „recunoştinţă” a posterităţii, o anticipase cu amărăciune în Scrisoarea I: „…vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale -/ Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.

Ştia ce va urma, ce soartă îl aşteaptă. Dar nu a depus armele. În consecinţă, într-un moment în care guvernul României urmărea să încheie un pact umilitor cu Austro-Ungaria, prin care renunţa la pretenţiile asupra Ardealului, angajându-se să îi lichideze pe naţionalişti, Eminescu a fost catalogat drept nebun, discreditat, internat abuziv în diferite sanatorii de boli psihice, unde i-au fost administrate cantităţi enorme de mercur şi unde a fost „tratat” prin bătăi cu funia udă, până la leşin. De ce? Pentru că milita pentru unitatea tuturor românilor, pentru că scria aprig împotriva duşmanilor ţării, pentru că demasca în articolele sale corupţia politicienilor români, dar, mai ales, pentru că plănuia să pună bazele unei organizaţii independente, aflate în afara controlului francmasoneriei, de trezire şi promovare a spiritului românesc şi de refacere a Daciei mari.

„Cine combate Ortodoxia numai român nu e…” continuare »

Ministerul Culturii cere RETRAGEREA IMEDIATĂ a imaginii lui EMINESCU din campania contra bolilor venerice

Ministerul Culturii solicită renunţarea la folosirea în scop comercial a portretului lui Mihai Eminescu dintr-o campanie publicitară online ce promovează un test pentru depistarea bolilor venerice, considerând că “acest gen de acţiune este revoltătoare”, informează un comunicat remis Mediafax.

“Ministerul Culturii a constatat cu stupoare că portretul marelui poet român Mihai Eminescu este folosit abuziv în contextul unei campanii publicitare de promovare a unor teste pentru depistarea bolilor venerice. Ministerul consideră că acest gen de acţiune este revoltătoare şi nu se află în conformitate cu bunele uzanţe şi exploatarea normală a operei artistice”, se arată în comunicat.

Astfel, Ministerul Culturii îşi “exprimă profunda indignare cu privire la folosirea imaginii celui mai important poet român în scop pur comercial, asociat unui produs sau unui serviciu de tipul celui la care se face referire. Există o serie de utilizări ale unei opere aduse anterior la cunoştinţă publică care pot fi permise, fără consimţământul autorului şi fără plata vreunei remuneraţii, dacă respectă anumite condiţii impuse de Legea nr. 8 /1996 privind drepturile de autor şi conexe, detaliate în cuprinsul art. 33. Două dintre aceste condiţii ar fi ca aceste utilizări să fie conforme bunelor uzanţe şi să nu contravină exploatării normale a operei”, se arată mai în comunicatul de presă citat.

Totodată, Ministerul Culturii precizează că “articolul 30, alin (6) din Constituţia României prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.

Ministerul Culturii solicită firmei care derulează această campanie publicitară să respecte prevederile legale cu privire la bunele uzanţe ale operei lui Mihai Eminescu, iar, pentru a nu contraveni exploatării normale a operei, să renunţe imediat la folosirea în scop comercial a imaginii poetului.

Citiți și răspândiți adevărul despre asasinarea poetului Mihai Eminescu: EMINESCU – jurnalist politic, omorat la comanda

15 iunie 1889 – 15 iunie 2014

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie”. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche… Totodată, unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale. Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii.

Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

“Sunt un om urât şi temut”

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi chestiunea spinoasă a invaziei evreieşti în Moldova. Iată de ce poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară. continuare »

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. continuare »

Despre poetul, prozatorul si publicistul Mihai Eminescu in viziunea Bisericii, despre raportarea sa la invatatura crestina, precum si abordarea vietii si operei sale din perspectiva credintei crestine…

Studiul operei eminesciene, si cand spunem asta nu ne gandim numai la poezie, ci la intreaga productie literara pe care o gasim consemnata in manuscrisele sale, in articolele aparute in presa timpului, ne descopera o personalitate cu o neostoita sete de cunoastere, dornica de a-si insusi tot ceea ce oferea gandirea omeneasca in cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. “Nu e ramura de stiinta, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o “particulara slabiciune”, si cand se infigea odata in vreo chestiune, citea un intreg sir de carti privitoare la ea…” Ar fi interesant un scurt voiaj prin gandirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra crestinismului si pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena si Berlin sunt dovada unei preocupari pentru dobandirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politica, stiinte financiare, filologie, istorie moderna si geografie, fizica, medicina si filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica il prezenta pe cel nascut la Ipotesti ca “omul deplin al culturii romanesti”. continuare »

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Peste noapte şi prin surprindere”, „am admis legiuiri străine”, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”. continuare »

162 de ani de la nasterea marelui poet

Eminescu nu a fost nebun. Nu a avut sifilis. Eminescu a fost ucis. Devenise incomod pentru clasa politică a vremii. Publicistica sa este cauza reală a morţii. Politicienii nu i-au iertat verbul necruţător şi justiţiar. A.C. Cuza, cunoscător profund al operei eminesciene scria: „Roşii (liberalii) au ucis mişeleşte pe cel mai mare poet al neamului”. Ionel C. Brătianu iritat de cele ce scria Eminescu în ziarul „Timpul”, pune problema în Parlament, cerând să se ia măsuri drastice împotriva „instigatorilor din presă”. Lui Eminescu nu i se ierta faptul că el era „unul din cei mai nobili fii ai Ţării”.
Această frază memorabilă a fost scrisă de A.D. Xenopol în „Amintiri despre Eminescu”. Relaţiile lui Eminescu cu clasa politică au fost mereu tensionate. Eminescu a fost victima conjuraţiei tribale în fruntea căreia se afla Titu Maiorescu, care au făcut din poet un renegat. Detractorii din timpul vieţii lui Eminescu l-au atacat virulent. Ion Luca Caragiale, şi el victimă, scrie că: „Eminescu a murit cu zile”.
Un adevăr zguduitor este şi faptul că poetul a murit fără lumânare la căpătâi şi a fost „înmormântat în grabă ca un păgân, deşi lui ar fi trebuit să i se facă funeralii naţionale”. Aşa zisa nebunie a lui Eminescu a fost o pură invenţie. Pentru aceştia, Eminescu trebuia să dispară din viaţa civilă şi publicistică. Scrisul său din ziarele timpului, cu deosebire din „Timpul” l-a costat propria viaţă.
Se ştie că Mihai Eminescu s-a aflat sub permanenta supraveghere al serviciilor secrete ale Imperiului Austro-Ungar, a celor din Imperiul German şi a Rusiei Ţariste. Cancelarul german Otto von Bismarck, trimite o telegramă regelui Carol I, prin care i se cerea: „liniştiţi-l pe Eminescu”. Aici, trebuie menţionat şi faptul că pe peronul Gării de Nord din Bucureşti, Titu Maiorescu s-a întâlnit cu şeful Serviciului Secret al Imperiului Austro-Ungar, unde a fost pusă în discuţie persoana lui Eminescu. Se cunoaşte faptul că în Primul Război Mondial, în anul 1916, când Bucureştiul a fost ocupat de trupele germane care invadaseră ţara, Titu Maiorescu s-a pus în slujba lor. continuare »

Cine citeste critica si istorie literara eminesciana ramane surprins de cel putin doua tendinte, explicabile, la urma urmei, fiecare in felul ei, ori prin neintelegerea locului special pe care il are preocuparea pentru cele ale credintei in opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte in dauna altora. Este totusi o distanta prea mare intre a-l crede pe Eminescu ateu si a-l propune pentru… trecerea in randul sfintilor (este si o asemenea opinie, sa nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafarul), ponderat sau poate doar prudent (in epoca  se inregistreaza o carte care il contrazice categoric), afirma: „Poate ca daca elanul catre Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiintei sale, o ultima caldura binefacatoare ar fi transformat pesimismul sau in speranta si gandul catre imobilitatea lumii in nazuinta catre perfectiunea ei”, insa, asa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilitatii sale, uneori vulcanice, alteori molcome si dulci, simtim adancul unei mari raceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartita a lumii”, vizibila in Luceafarul (om, stea, Dumnezeu), dar, in loc sa adanceasca ideea pe linia unei apropieri de viziunea crestina asupra existentei, ramane la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubiland ceea ce ar fi izvor crestin la Eminescu, Vianu creioneaza un portret interior al poetului din care elimina tocmai substanta care deschide orizonturile metafizice.

Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai putin, „poet pagan” (V. Conferinta la Radio Bucuresti Eminescu – poet pagan, din 14 oct. 1945, reluata apoi in diferite volume), dar „un poet al pamantului nostru, legat de matca traditiei prin atatea fire”; nu este un poet crestin, ortodox, „totusi este al nostru, este cel mai cuprinzator geniu individual de geniu colectiv, fara sa fie mistic crestin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi crestin, ci pagan, fiindca nu cunoaste nici un pacat, care este o frana in scrutarea Existentei” (!) continuare »

Mihai Eminescu – 161 de ani de la nastere

Aducem un prinos de recunostiinta marelui poet national, care si-a iubit indeosebi credinta stramoseasca, dar si tara sa frumoasa. Iata ce spunea marele roman despre Biserica neamului in lupta cu apostaziile straine de aceste taramuri, dar straine si de Dumnezeu:

Biserica ortodoxa a Rasaritului a luat la romani o forma deosebita de aceea a altor Biserici; ea nu e numai o comunitate religioasa, ci totodata nationala. Bizantul a avut veleitati de papism, Biserica ruseasca are veleitati periculoase de cezaro-papism, de intindere a legii prin mijlocul sabiei pentru augmentarea puterii statului; la romani ea a fost din capul locului o comunitate religioasa care imblanzea prin iubire inegalitatile sociale si care facea pentru oameni o datorie din ceea ce, in lumea moderna e un drept. Liniamentele organizarii democratice a Bisericii romane se arata ab antiquo inca. Stand cu alte Biserici in legaturi formale, nu de subordinatie, ea a inlocuit la romani, in timpii cei rai, organizatia politica si economica. Astfel intampinam in orasele mari biserici cari apartineau fiecare la cate o breasla, iar in Ardeal vedem ca ea a devenit totul pentru romani: ea organizeaza si intretine invatamantul primar, cel secundar clasic, ba chiar si cel real al poporului. Preotul de acolo n-a invatat numai canoanele, ci si disciplinele economiei de camp; el e invatator si sfatuitor in interesele morale si materiale, ba chiar in cele juridice, ale poporenilor sai. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=tiOSa2T4mks]

Cei care vor să sprijine refacerea casei lui Eminescu de la Văratec îşi pot face cunoscută intenţia, transmiţând prietenilor, rudelor, cunoscuţilor, persoanelor publice, posturilor de televiziune, publicaţiilor, instituţiilor etc link-ul articolului de faţă, însoţit de mesajul ”Susţin restaurarea casei lui Eminescu din Văratec””.

Evident, exista deja o mana destul de viguroasa de sustinatori locali si la nivel national, intre care se numara si autorii site-ului Mihai Eminescu.ro, condusi de o profesoara energica si plina de evlavie, Doina Ciobanu, de la Scoala cu clasele I-VIII Nr 3 din Suceava, avand in invatamant o vechime de peste 35 de ani si care, de 14 ani, sustine rubrica unei emisiuni religioase -TREPTE SPRE LUMINA – la actualul post de televiziune Intermedia Suceava. Exista si banii, exista si dorinta. Mai lipseste vointa celor care trebuie sa aprobe restaurarea casei. Tocmai de aceea reinoim Apelul Salvati casa lui Eminescu de la Varatec! si va rugam sa il retransmiteti urmatorilor:

Patriarhului Bisericii Ortodoxe Romane, PF Daniel – [email protected]

Mitropolitului Moldovei si Bucovinei, IPS Teofan – https://www.mmb.ro/ro/contact.html

Ministrului Culturii si Patrimoniului National, Kelemen Hunor – [email protected]

Institutul National al Monumentelor Istorice – [email protected]

Academia Romana – Presedinte Ionel Haiduc – [email protected]

Sectia de Filologie si Literatura – Acad Eugen Simion, Secretar stiintific: [email protected]

Sectia de Filosofie, Teologie, Psihologie si Pedagogie – Acad Alexandru Surdu, Secretar stiintific – [email protected]

Fundatia “Credinta si Creatie. Acad. Zoe Dumitrescu-Busulenga – Maica Benedicta” – [email protected]

Scrieti, preluati bannerul campaniei si difuzati aceaste informatii mai departe pana la restaurarea casei Eminescu de la Varatec si redarea ei publicului larg

UPDATE: Apelul Civic Media

Rusia nu se multumeste de a fi luat o parte mare si frumoasa din vatra Moldovei, nu se multumeste de a fi calcat peste granita fireasca a pamantului romanesc, ci voieste sa-si ia si sufletele ce se afla pe acest pamant si sa mistuiasca o parte din poporul roman.

Rusia nu a luat aceasta parte din Moldova pentru ca sa-si asigure granitele, ci pentru ca sa inainteze cu ele, si nu voieste sa inainteze decat spre a putea stapani mai multe suflete.

Tocmai pusi fata in fata cu viata ruseasca romanii au inceput a fi cu atat mai vartos patrunsi de farmecul vietii lor proprii, de bogatia si superioritatea individualitatii lor nationale; tocmai fiind pusi in contact cu rusii, romanii erau mandri de romanitatea lor.

E nobil rasadul din care s-a prasit acest mic popor romanesc, si, desi planta nu e mare, rodul e frumos si imbelsugat; cele doua milioane de romani au adunat in curgerea veacurilor mai multe si mai frumoase comori decit nouazeci de milioane de rusi vor putea sa adune candva.

Nu! Inraurirea fireasca a Rusiei ne este stricacioasa, dar ea nu ne poate nimici. Pentru ca sa ne ia individualitatea, Rusia ar trebui sa ne dea alta in schimb, si, cel putin deocamdata, nu suntem copti pentru o asemenea degenerare.

De cate ori rusii se vor pune in atingere cu noi, vor trebui sa simta superioritatea individualitatii noastre, sa fie suparati de acest simtamant si sa ne urasca mai mult si tot mai mult.

Fara indoiala aceasta ura a fost intemeiata pe timpul cand intre Moldova si asa-numita Basarabia comunicatia era libera. Rusii s-au incredintat ca aceasta libertate este primejdioasa numai pentru dansii si pentru aceasta au inchis granitele ermeticeste si au curmat atingerea intre romanii de peste Prut si restul poporului roman.

De atunci si pana acum masurile silnice pentru starpirea romanismului se iau fara de curmare. Administratia, biserica si scoala sunt cu desavarsire rusesti, incat este oprit a canta in ziua de Pasti “Hristos a inviat” in romaneste.

Nimic in limba romaneasca nu se poate scrie; nimic ce e scris in limba romaneasca, nu poate sa treaca granita fara de a da loc la presupusuri si persecutiuni; ba oamenii de conditie se feresc de a vorbi in casa romaneste, pentru ca nu cumva o sluga sa-i denunte; intr-un cuvant, orice manifestatie de viata romaneasca e oprita, rau privita si chiar pedepsita.

Sute de ani, romanii au fost cel putin indirect stapaniti de turci: niciodata insa in curgerea veacurilor, turcii nu au pus in discutie limba si nationalitatea romana. Oriunde insa romanii au cazut sub stapanirea directa ori indirecta a slavilor, dezvoltarea lor fireasca s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat roman inconjurat de state slave poate sa fie pentru vrajmasii poporului roman o iluziune placuta; pentru romani insa el este o nenorocire, care ne prevesteste un nou sir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mangaie decat constiinta trainiciei poporului roman si nadejdea de izbanda.

extrase din: Mihai Eminescu, Romania in lupta cu panslavismul,
Timpul, iunie 1878

Institutul de Sociologie, Academia Romana, Centrul de Geopolitica si Antropologie Vizuala, Universitatea Bucuresti, si Fundatia Pentru România va invita vineri, 15 ianuarie 2010, ora 13.00, la Conferinta Publica „PENTRU EMINESCU”, care se va desfasura la Casa Academiei Romane, Str 13 Septembrie nr.13.

Participa: Prof Dr Nae Georgescu, Prof Dr Theodor Codreanu, Prof Dr Ilie Badescu, Corneliu Basarab Vlad. Invitat special: Grigore Lese.

La 160 de ani de la nasterea Românului Absolut se relanseaza, dupa 100 de ani de la tiparire, “Omagiu lui Mihail Eminescu”, de Corneliu Botez, republicat in facsimil de Editura Semne, la 120 de ani de la asasinarea militantului pentru Romania Unita. Parteneri media: Revistele Veghea si Atitudini si ziarul Curentul.

Cititi si: Razboiul nevazut al lui Eminescu

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=n9cI05BbYdE]

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. 

“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi ­gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România. continuare »