Sub ocupaţie
Februarie, 2014. După o jumătate de oră de mers de la Vaslui, se zăresc deja primele case din Pungeşti. Ninge frumos şi totul e alb, ca într-o poveste. Acolo, aproape de intrarea în comună, văd staţionând pe marginea drumului o maşină a poliţiei rutiere. La plecarea din Bucureşti, un coleg de breaslă m-a sfătuit să am grijă, pentru că de vreo trei luni, de când cei de la Chevron s-au instalat aici, Pungeştiul e sub asediul poliţiei şi al jandarmilor şi că sunt zile în care nici un “musafir” nu e lăsat să intre în comună. Am zis că e o exagerare, că după 24 de ani de democraţie, într-o Românie europeană, aşa ceva nu-i posibil. Şi totuşi, acum, când văd maşina poliţiei la intrarea în comună, încep să fiu puţin îngrijorat. Să fi bătut degeaba atâta drum? Merg încet, apropiindu-mă de primele case. Poliţistul mă vede, coboară hotărât din maşină şi-mi face semn să opresc. “Actele la control, vă rog! Doar permisul şi buletinul”. Îi întind documentele. Le studiază atent, cu privirea încruntată, fără să scoată o vorbă. Deschide apoi o agendă, transcrie meticulos datele din actele mele, face câţiva paşi în faţa maşinii, notează numărul de înmatriculare şi se întoarce lângă mine, zicându-mi cu glas tăios: “Luaţi actele. Cu ce treabă pe-aici?” Îl privesc uluit, străduindu-mă totuşi să rămân calm şi să îi răspund politicos cine sunt şi ce vreau. Mă ascultă plictisit, cu privirea opacă şi aspră. “Ce s-a întâmplat?”, îl întreb indignat, fiind aproape sigur că mă va întoarce din drum. “Nimic. Doar nişte măsuri speciale. Puteţi merge”. Îmi întoarce enervat spatele şi pleacă, zbârlit de frig, către maşina lui. Răsuflu uşurat şi pornesc către Siliştea, primul sat din comuna Pungeşti. Pe drum, nici ţipenie, nici o urmă de picior prin zăpada proaspăt aşternută. Curţile sunt pustii, doar ici, colo, mai latră nişte câini hămesiţi. Înaintez încet şi parcă alunec tot mai mult într-o poveste de-acum o sută de ani. Peste tot, doar case din lut, pricăjite şi strâmbe, gârbovite de veacuri şi vopsite în culori ţipătoare. Văd câteva coşuri fumegânde, singurul semn că satul e locuit. 
Într-una din curţi stă agăţat de creanga unui copac un steag tricolor. Lângă el, flutură o pânză albă pe care stă scris cu vopsea “Stop Chevron!”. La câteva case mai încolo, un alt tricolor atârnă chiar deasupra porţii, iar lângă el, aceeaşi lozincă scrisă pe o bucată de pânză. Peste drum, la fel, un steag şi o pancartă cu “Stop Chevron”, agăţate de streaşina casei. Pe măsură ce înaintez, văd tot mai multe curţi cu stindarde. Flutură agăţate pe garduri, în copaci sau pe acoperişuri. Opresc maşina în faţa unei curţi cu steagul la poartă. Nu apuc să cobor, că deja văd ieşind din casă o femeie vânjoasă şi rumenă în obraji. Deschide poarta şi mă întâmpină zâmbitoare, ghicind parcă cine sunt şi ce vreau de la ea. Deodată, o huruială asurzitoare ne acoperă vorbele. Un camion uriaş trece pe lângă noi în viteză, spulberând toată zăpada din drum. “Cară balast la Chevron”, îmi spune femeia cu năduf. “Trec zeci de camioane d-astea pe zi, până târziu, la miezul nopţii, de se cutremură tot satul. Să mergeţi prin sat să vedeţi case crăpate, cu pereţii gata să cadă. Cine plăteşte toate astea? Chevron? Ponta? Nimeni nu vine să ne asculte şi pe noi…” Vorbele îi vin de-a valma, cu o furie grea. Cade o clipă pe gânduri, apoi îmi zâmbeşte din nou. Mă invită în casă, că tocmai a pus pe cuptor nişte turtă. “Scuzaţi deranjul, aşa-i la noi, viaţa mai aspră.” O cheamă Maria Dediu şi are 40 de ani. Trăieşte în casa asta împreună cu soţul şi fata ei de opt ani, Miruna. “Îmi zice mereu: «Mamă, iar am visat cum îl bat jandarmii pe tata». Are zile când pur şi simplu îi e frică să meargă singură la şcoală, că se întâlneşte cu jandarmii pe drum. E plină comuna. Bântuie toată ziua de colo până colo, se fâţâie cu dubele lor şi filmează tot ce mişcă. Noi n-avem voie să umblăm în grupuri mai mari de trei, patru persoane, că imediat vin şi ne iau la întrebări. Dacă apare vreun străin, îl urmăresc peste tot. Asta, dacă reuşeşte să intre în sat. Ce să vă zic, trăim într-o adevărată teroare. Suntem, cum s-ar spune, sub ocupaţie. Că nici tătarii, nici turcii, nici ruşii nu ne-au făcut aşa rău cum ne fac nemernicii ăştia. Cum vine asta, domnule, că vă văd om cu carte, unde-aţi mai pomenit jandarmi români să apere o firmă străină şi să ne terorizeze pe noi, români de-ai lor?”
Răscoala
Intrăm direct în bucătărie, unde e cald şi miroase a plăcintă. Mă invită să iau loc şi-mi promite o porţie mare de turtă cu dovleac, imediat cum e gata. Zâmbeşte mereu, se bucură sincer de vizita mea. Ziarişti n-au venit decât atunci când se organiza vreun miting, când era rost de scandal. E bine şi aşa, dar nimeni n-a venit până acum să-i întrebe şi de viaţa lor de acum, de prigoana în care trăiesc, să afle cu adevărat de ce nu vor ei să vină Chevron-ul aici. Sunt mulţumiţi aşa, cu traiul ăsta amărât, n-au nevoie de sondele lor, de gazele lor de şist. Ştiu şi ei ce înseamnă “extracţie prin fracturare hidraulică”, s-au informat, au cerut părerea specialiştilor, au văzut pe internet ce-au păţit alţii de la gazele astea, prin alte ţări, cum le-au otrăvit apa şi le-au stârpit pământul, că nu mai ieşea nici fir de buruiană din el. Aici, în Pungeşti, e apă din belşug, din trei în trei case vezi o fântână. Oamenii au, slavă Domnului, pământul mănos şi animale multe în bătătură, că doar din asta trăiesc. Cum să vină cineva aşa, nitam-nisam, să pună stăpânire peste destinele lor şi să le otrăvească apa? Cum să stea ei şi să aştepte liniştiţi o nenorocire ca asta? “Ce-or fi zis ei? «Ia mai dă-i încolo de amărâţi, că-s proşti grămadă şi îi păcălim noi repede.» Chiar îmi zicea într-o zi un jandarm: «Bă, pentru ce vă luptaţi voi atâta? Nu vedeţi că sunteţi vai de capu’ vostru de sărăntoci?» Nu-i adevărat. I-am zis să vină să vadă ce avem noi în cămară. Că noi mâncăm numai ce-i sănătos, lapte, brânză, ouă, carne, totul proaspăt şi natural, în timp ce el mănâncă numai plastic şi otrăvuri de la supermarket. N-a mai zis nimic, rânjea aşa, ca prostu’. E adevărat, noi nu ne permitem vile sau excursii prin nu ştiu ce ţări. Dar avem şi noi bucuriile noastre şi ne place să trăim aşa. Uite, chiar ieri a fătat vaca noastră un viţel de toată frumuseţea. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar asta înseamnă o mare bucurie în viaţa noastră”.
Calvarul din Siliştea a început astă-toamnă, când Chevron a adus primele utilaje pentru instalarea sondei de explorare. Sătenii auziseră că va începe cândva daravera, dar nu ştiau exact când. Încă din august umbla zvonul că cei de la firma americană Chevron ar fi bătut palma cu Mircia Vlasă, primarul comunei. Ba chiar că ar fi cumpărat un teren de-al lui pentru instalarea sondei, lucru confirmat mai târziu. Tot atunci au început să apară prin sat nişte oameni ciudaţi, care umblau din poartă în poartă şi împărţeau tot felul de lucruri. Şepci, tricouri, pixuri, abonamente la nu ştiu ce ziare, ori chiar sarmale şi cutii cu iaurt. “Păi iaurt ne trebuie nouă?”, sare plină de furie Maria. “Când aproape la fiecare casă oamenii au cel puţin o vacă în ogradă? Normal, aşa ceva ne-a enervat foarte tare, mai ales când am văzut că după ce îţi dădeau toate cadourile astea, te puneau să semnezi într-un tabel că eşti de acord cu explorarea gazelor de şist, în comună. Ăi mai bătrâni şi fără carte au semnat. Au mai semnat şi alţii, care habar n-aveau ce-s alea gaze de şist. Dar cei mai mulţi s-au oţărât tare la domnii ăia, că au fugit mâncând pământul, nu alta. Şi nici că s-au mai întors”.
Şi totuşi, pe 16 octombrie dimineaţa, pe strada principală a comunei au început să apară câteva camioane uriaşe, care cărau tot felul de monştri din fier. Oamenii s-au alarmat imediat. S-au adunat chiar acolo, la marginea câmpului, şi s-au aşezat în genunchi pe şosea, blocând trecerea camioanelor. În nici jumătate de oră, au apărut, ca din pământ, sute de jandarmi înarmaţi până în dinţi. “Nu ştiu de unde au adus aşa repede atâta oaste. Le-au trebuit şase ore ca să-i salveze pe oamenii ăia căzuţi cu avionul în Apuseni, şi la noi au venit imediat. Sute de jandarmi, pentru câţiva amărâţi care stăteau în genunchi şi se rugau să fie lăsaţi în pace, să nu îi otrăvească cu porcăriile lor”. Maria era acolo. Îşi aminteşte că simţea un curaj cum n-a mai avut niciodată. Nu a ştiut până atunci cât de uniţi şi puternici pot fi nişte ţărani amărâţi ca ei şi cât de mici pot deveni în faţa lor ditamai guvernanţii, care le chinuie zi de zi viaţa. Imensa ei bucurie n-avea să dureze însă prea mult. Jandarmii au reuşit să încercuiască grupul de protestatari şi să-l împingă pe marginea drumului, eliberând accesul camioanelor. În urma îmbrâncelilor, au fost răniţi şapte oameni, doi dintre ei, mai bătrâni, foarte grav. Aşa s-a încheiat primul episod al unei răscoale care avea să transforme în scurt timp comuna Pungeşti într-o zonă de război. “De-atunci, noi nu mai avem deloc linişte. Suntem trataţi ca ultimii infractori, păziţi zi şi noapte de zeci de jandarmi. Vă rog să mă credeţi, la Pungeşti, adică acasă la noi, ne simţim de la o vreme ca într-un lagăr de concentrare”.
Înăbuşirea răscoalei
Pe soacra ei o cheamă la fel, Maria Dediu. Are 70 de ani, e scundă şi slabă ca un ţâr şi trăieşte singură într-o casă veche de-un secol, cu prispa într-o rână şi acoperişul gata parcă să cadă. În odaia ei, toţi pereţii sunt plini de icoane. Se roagă dimineaţa şi seara, câte o jumătate de ceas, şi citeşte mereu, înainte de culcare, câteva versete din Noul Testament. Noaptea, când trece pe drum vreun camion spre Chevron, sare ca arsă din pat şi îşi aruncă privirea din nou la icoane. Casa se zguduie din toate colţurile, fereastra tremură gata să se spargă, dulapul o ia parcă din loc şi ea stă aşa, cu ochii la Maica Domnului, şi se roagă în şoaptă, cu disperare, ca şi cum atunci ar trăi ultima clipă a vieţii ei. “Domnule, noi ne simţim foarte rău. Aşa, deodată. Nu ne mai putem odihni nici noaptea ca lumea, de când stăm cu atâta grijă şi frică în spinare. Că am şi eu nişte ani şi am trecut prin multe, dar aşa ceva n-am pomenit nici în poveştile moşilor mei. Au venit vrăjmaşi mulţi, de ne-au luat tribut, ne-au chinuit în toate felurile, doar că nimeni n-a îndrăznit să ne ia şi pământul ori să ne otrăvească apa. La noi, chiar primarul a vândut pământul străinilor ca să scoată gazele astea din el. Şi treaba asta nu-i aşa, un fleac, cum ţi-ai vinde vaca din bătătură. Ăsta e necaz mare, că ne-a vândut tot satul, cu tot cu oamenii ăştia amărâţi care l-am votat. Cu Ponta la fel e socoteala, că şi pe-ai lui tot noi i-am votat, după ce ne-au amăgit că ei nu vor gaze de şist. Iaca, acum şi-au schimbat gândul şi ne-au vândut şi ei ca pe nişte dobitoace la iarmaroc”. Oamenii din sat îi spun bătrânei “terorista”, pentru că aşa mică şi slabă cum e, stă mereu în linia întâi a baricadei, în luptele lor cu scutierii, ocărându-i neîncetat pentru toate relele pe care le fac. A rămas viu în memoria oamenilor un anume moment, în care ea l-a întrebat pe unul dintre jandarmii mai înfocaţi dacă îşi mai aduce aminte pentru cine a depus jurământul. “Zi, măi, băiete, când ai îmbrăcat uniforma asta, pentru cine ai depus jurământul? Pentru România? Sau pentru americani? Şi-atunci, de ce ne baţi pe noi, românii?” Mai povesteşte lumea că în vreme ce ea îl muştruluia de zor, jandarmul acela fioros ar fi rămas smirnă, fără să clipească măcar, şi parcă deodată ar fi lăcrimat puţin. Maria nu a lipsit de la nici un protest, a fost acolo şi atunci când era cel mai greu, în ploaie sau ger, ori când jandarmii snopeau cu bătaia. A rămas uneori chiar şi noaptea, adăpostindu-se alături de ceilalţi oameni într-un cort uriaş, pe care l-au întins chiar în faţa Chevron-ului. Acolo era tabăra lor, a ţăranilor răsculaţi care au înfiinţat ad-hoc aşa-numita “Mişcare de rezistenţă de la Pungeşti”. Stăteau zi şi noapte acolo, încercând să atragă atenţia lumii întregi că în satul lor se petrec abuzuri greu de imaginat. Iar Maria cea scundă şi slabă, terorista comunei, era parcă îngerul lor păzitor. Le ducea zi de zi de-ale gurii, pături sau haine mai groase, ceaiuri şi leacuri celor care dădeau semne de slăbiciune ori osteneală prea mare. Îmi povesteşte toate astea cu smerenie în glas şi cu o anume tristeţe. Pentru că, din păcate, tabăra lor nu mai este. Într-o noapte geroasă, pe 2 decembrie anul trecut, scutierii au năvălit peste ei pe neaşteptate şi i-au călcat în picioare. Era vreo patru dimineaţa. Maria dormea liniştită, în vreme ce satul era invadat de jandarmi, peste o mie la număr, aduşi într-o misiune fulger, din mai multe oraşe din ţară. Deodată, casa ei hodorogită s-a zguduit iar. Nu, nu mai erau camioane. Era un vuiet sinistru, de parcă luase foc tot satul. De undeva, de departe, se auzeau ţipete şi un tropot greu, ca de copite de cai, iar aici, în faţa casei, era agitaţie mare. A pus numaidecât o haină pe ea şi a ieşit afară. Drumul era plin de scutieri, zeci, poate sute. Stăteau încolonaţi de-a curmezişul drumului, cu căştile pe cap şi cu bastoanele pregătite, gata oricând de atac. În faţa lor, la vreo doi paşi, câţiva oameni cu feţele năucite de furie ţipau şi huiduiau din toţi rărunchii. “Jandarmeria apără hoţia!” Nimeni însă n-avea îndrăzneala să facă un pas înainte. Scutierii împânziseră satul. Au blocat toate drumurile şi toate văile dimprejur, pentru ca acolo, la tabăra lor din faţa Chevron-ului, să nu mai poată ajunge nimeni.
În timpul ăsta, alţi jandarmi s-au ocupat doar de cei rămaşi peste noapte la cort. În doar câteva minute, au distrus totul, fără nici o împotrivire. De cum a ieşit în stradă, Maria a înţeles care era planul lor. S-a apropiat de cordonul de scutieri, încercând cu mare curaj să treacă printre ei. “Lăsaţi-ne, maică, să ajungem la ai noştri! De ce ne ţineţi aici? Ca să nu vadă nimeni cum îi căsăpiţi voi cu bătaia?”. Nici n-a ajuns bine lângă ei, că au îmbrâncit-o ca pe o păpuşă de paie. Femeia asta mărunţică şi slabă ca un ţâr zăcea lată pe drum, la picioarele scutierilor. Nu s-a lovit ea prea tare, dar gestul ăsta a necăjit-o cumplit. Cum s-o azvârle ca pe o stârpitură, chiar aici, acasă la ea? Mă priveşte în ochi şi-mi zâmbeşte amar. “Aşa a fost, batjocură mare. Îmi pare rău de ochelari, că de la smucitura aia mi-au căzut şi s-au făcut ţăndări. Şi iaca, acum văd aşa, ca prin ceaţă, că n-am avut bani să-mi iau alţii. Şi braţul ăsta mă mai doare oleacă de la umăr, că am căzut pe el. Ei, dar astea-s nimicuri, durerea cea mare a rămas aici, la suflet. Că abia după ce ne-au năbuşit ei răscoala a pornit adevărata prigoană. Trăim astăzi, în satul nostru, ca nişte prizonieri de război, la fel cum trăiau oamenii ăia amărâţi din Siberia. Poliţia şi jandarmii fac legea aici. Cum ieşi din ogradă, gata, te controlează la acte, te iau la întrebări, unde mergi, ce faci. Ne filmează tot timpul, ca pe hoţi, au umplut satul cu amenzi şi dosare penale, cred că sunt o sută de oameni cu necazul ăsta pe cap. Şi băiatul meu are vreo trei amenzi. Una că a stârnit lumea la răscoală, alta că a tulburat liniştea publică şi încă una, că n-avea număr de înmatriculare la căruţă. Fac orice ăştia, doar ca să sperie lumea, să nu mai iasă nimeni în stradă. De la primărie au ameninţat că le iau ajutoarele sociale dacă mai protestează. Păi cum să trăieşti aşa, cu spaima asta pe spinare?”. Oftează greu, lăsând privirea resemnată în jos. Pentru ea, nu mai e poate aşa necaz mare, dar pentru tinerii satului, viitorul e ca un coşmar. “Dacă nu se schimbă nimic, peste câţiva ani, comuna asta o să dispară. O să rămână numai deşert”.
Prigoana
Constantin Spiridon are o mică fermă cocoţată pe un deal, la nici un kilometru distanţă de terenul pe care va fi instalată sonda. Acum câţiva ani, a obţinut prin agenţia SAPARD vreo opt miliarde de lei vechi, a mai împrumutat de la bancă încă cinci miliarde, şi a pornit investiţia. Astăzi e aproape convins că au fost bani aruncaţi. De când a aflat că la Pungeşti va fi amplasată o sondă pentru gaze de şist, toate proiectele lui s-au năruit. “Eu am, cu tot cu viţei, vreo 50 de animale. Zilnic produc aproape 600 de litri de lapte. Consum două tone de apă în fiecare zi. Păi ce fac eu cu toată munca mea, dacă se otrăveşte apa, mai ales că am ferma aşa aproape de sondă? Nimeni n-a venit să ne explice, să ne dea o garanţie, o asigurare, ca în caz de vreo nenorocire, să ştim că cineva ne va despăgubi cumva. Nu, au venit hoţeşte, fără să ne spună nimic, tratându-ne ca pe nişte dobitoace”. Anul trecut, pe 16 octombrie, s-a alăturat şi el celor care au blocat în genunchi calea de acces a camioanelor cu utilaje. A stat faţă în faţă cu jandarmii, sperând că până la urmă măcar se va găsi cineva să stea de vorbă cu ei. Nici pomeneală. Au fost îmbrânciţi cu sălbăticie şi aruncaţi pe marginea drumului. “În toată îmbulzeala aia, unul dintre jandarmi m-a lovit cu pumnul în piept. A dat tare, ca într-un sac de box. Am căzut pe spate şi n-am mai ştiut nimic, până când m-am trezit la spital. Eram cu toţii şapte oameni răniţi. A doua zi, se zvonea că prefectul ar fi dat ordin să fim cu toţii externaţi, pentru că ieşise vâlvă mare, că la Pungeşti oamenii sunt omorâţi în bătaie. Dar eu nu eram bine deloc şi m-au transferat la un spital din Iaşi”. Astăzi, face un tratament special, cu un medicament scump, pentru subţierea sângelui. Din cauza loviturii, s-a ales cu nişte cheaguri de sânge în zona inimii. În fiecare dimineaţă se trezeşte transpirat fleaşcă, respirând greu şi cu dureri mari care pornesc din piept şi se întind pe tot braţul stâng. “Asta e democraţia în România. Acum trăim sub ocupaţia jandarmilor, ca după un război în care am fost înfrânţi. Peste tot controale, peste tot poliţie, iar acolo, la poarta Chevron-ului, permanent stă o «regină», adică maşina aia mare şi blindată a jandarmeriei, în timp ce dincolo de gard se lucrează de zor, se pregăteşte terenul pentru instalarea sondei. De când are voie Jandarmeria Română să păzească o firmă străină? Sau să-l apere pe primar de cetăţenii care l-au votat? Fata mea a primit două amenzi şi-au ameninţat-o la Vaslui cu puşcăria, pentru că instigă lumea la răscoală. Sunt zeci de dosare penale şi amenzi. Dacă ne adunăm cinci oameni pe stradă, imediat suntem luaţi la întrebări. La magazinele din Siliştea sau Pungeşti, ăia de-au participat mai des la proteste nu pot să cumpere nimic, nu le dă nici cu bani. Spuneţi-mi şi mie, ce fel de Românie e asta?”.
Trupele lui Satana
Îl cheamă Gheorghe Munteanu şi are 80 de ani. “Astăzi se împlinesc 29.322 de zile de când m-am născut chiar aici, în casa asta din Pungeşti”. Râde ghiduş, spunându-mi că aşa îi place lui de la o vreme, să-şi numere zilele. A trăit vremuri grele, războiul, foametea din ’46, colectivizarea, dictatura lui Ceauşescu. Dar niciodată n-a fost mai rău ca acum, când ştie că peste câţiva ani, satul ar putea să dispară. Pe 16 octombrie a fost şi el lovit în îmbulzeala aia cu jandarmii. După ce au fost încercuiţi şi împinşi pe marginea străzii, a încercat să iasă de-acolo, strecurându-se printre picioarele lor. “Eu sunt cardiac din 2007. Dacă mă supăr oleacă sau mă apucă vreo teamă, inima mi-o ia la fugă, se duce cu 170 de bătăi pe minut. În ziua aia, când m-am văzut prins în lanţul ăla de jandarmi, m-a luat deodată o ameţeală mare şi am dat să ies. M-am târât printre picioarele lor şi i-am rugat să mă lase, că nu mă simt prea bine. Unul din ei mi-a zis «Stai moşule, aici!» şi mi-a izbit un genunchi chiar în capul pieptului, că nu mai puteam deloc să respir. Atâta mai ţin minte, că pe urmă nu m-am trezit decât la spital, când aveam nişte tuburi pe mine. Îmi aduc aminte că a venit o asistentă mai voinică şi mi-a zis aşa: «Era să mori, tataie!». Că mai bine muream decât să trăiesc calvarul ăsta care a venit peste noi”. De atunci, îi e frică să mai iasă pe stradă. Cum vede un jandarm, inima lui o ia din nou razna. Şi sunt mulţi, foarte mulţi, e imposibil să ieşi pe drum şi să nu-ţi iasă măcar unul în cale. “Trupele lui Satana”, zice cu lacrimi în glas. “Aşa am ajuns. Să ne lovească cei ce ar trebui să ne apere”. Aşa că stă numai aici, în ograda asta sărăcăcioasă, cu grijile şi amintirile lui. De cinci ani, are femeia bolnavă de alzheimer şi el o îngrijeşte ca pe un copil. O schimbă de haine, o spală, îi dă să mănânce. “Ne-am luat acum 61 de ani. Am trăit frumos împreună, era o mândreţe de femeie. Acu, dacă-i aşa bolnavă, nici măcar n-am cu cine să mai împart gândurile”. Întoarce privirea la ea şi zâmbeşte amar. Îmi arată apoi nişte fotografii vechi, să văd cum era ea în tinereţe sau cum arăta satul lor atunci când trăiau liniştiţi. “Domnule, să ştiţi de la mine, satul ăsta nu mai are viaţă lungă. Şi aud că-s mai multe aici, în Vaslui, unde vor să scoată gazele astea. Şi când o să înceapă, atunci să vezi, c-o să ne otrăvească pământul şi toate văile astea o să fie un pustiu. Eu poate n-o să apuc nenorocirea asta, dar tinerii o să rămână ca nişte orfani. Toţi domnitorii pe care i-am avut au căutat să apere Moldova noastră. Numai ăştia de-acum au pus-o pe tavă străinilor şi-au învrăjbit românii între ei. Să le fie ruşine, că n-au nici un Dumnezeu!”
Uneori, noaptea, casa lui hodorogită se zguduie din toate încheieturile, şi-atunci sare din pat îngrozit, crezând că-i cutremur. Nu, nu e decât un alt camion care aduce material pentru sondă. Pe urmă, o vreme, nu mai poate să doarmă. Stă întins în pat şi îşi numără iar zilele de când s-a născut, ca şi cum ar vrea să afle cât i-a mai rămas de îndurat.
Epilog
Încă mai ningea când am pornit spre ieşirea din Pungeşti. Drumul era la fel de alb, neatins de nici o urmă de om. Doar o maşină de patrulare a jandarmilor mai trecea încolo şi încoace, lăsând dâre negre în urmă. Mergea încet, chiar foarte încet, atât cât era nevoie pentru ca jandarmul din dreapta şoferului să poată filma nestingherit tot ce-i iese în cale. Nu m-au cruţat nici pe mine, m-au filmat tottimpul, de când am venit în Pungeşti. Mă filmează şi acum, la plecare. Trec pe lângă mine, în sens opus, apoi se întorc şi parcă ar vrea să mă însoţească din urmă, până la ieşirea din ultimul sat al comunei. În jur, nici ţipenie, curţile oamenilor sunt pustii, totul e alb şi încremenit. O nelinişte stranie îmi dă parcă ghes să mă grăbesc, să ies cât mai iute din decorul ăsta apăsător. În urmă, ceva mai departe, văd din nou maşina jandarmilor. De data asta, încep să mă tem. E o teamă pe care parcă am mai simţit-o, care vine din amintirea unui coşmar pe care-l credeam dispărut. Da, ştiu acum, e aceeaşi teamă şi apăsare grea pe care le simţeam cândva, zi de zi, când toată România trăia sub teroarea feroce a Securităţii.
| formula as
† APOLOGETICUM: Ortodoxie, neam şi ţară Sfinte Părinte Justin roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi!
„Trezeşte-te, popor român, trezeşte-te român adormit şi nu lăsa să se şteargă dintr-o trăsătură de condei, tot ce ţi-au lăsat părinţii, nu îţi lăsa copiii pe drumuri, sclavi ai celor ce nici nu existau pe când tu ştiai să scrii.”
În primăvara lui 1965 am auzit din întâmplare (şi aceasta o socotesc lucrare rânduită de Dumnezeu) despre o fată, dintr-o comună vecină, Grădiştea, la 6 kilometri de Sălciile, în vârstă de 35 de ani, care lucrează croitoria şi aşteaptă un bărbat, care nu bea, nu fumează, nu bate nevasta şi nu înjură. Am zis în sine: “Fata asta, pe mine mă aşteaptă”. Era fiica dascălului din comună şi avusese destui peţitori, dar toţi plecaseră aşa cum veniseră. Dascălul avea cinci fete şi trei băieţi. Aceasta, cea mai mică, şi încă un băiat, erau necăsătoriţi. Rudele ei erau alarmate şi o mătuşă îi spunea:
Această știre poate însemna începutul sfârșitului, pentru ca în State, cam totul merge in functie de semnalele de pe Burse. Daca in “piete” se transmite semnalul ca e “naspa”, fug toti investitorii ca sobolanii. Ceea ce s-ar putea sa fie pozitiv pentru noi in acest moment, dar poate si negativ, in sensul ca presiunea celor delocalizati din SUA, unde au fost deconspirati, va fi mult mai mare in restul lumii. Oricum, cred ca astazi e o zi… ciudata pentru Wall Street. Trebuie sa urmarim fenomenul si evoultia burselor.
Patriotismul este un sentiment de dragoste şi devotament faţă de ţara şi poporul din care facem parte. Fiecare cetăţean este conştient de apartenenţa sa la o naţiune, aşa cum aparţine unei familii, tot aşa aparţine unei naţiuni distincte, determinată prin limbă, credinţă, istorie şi alte însuşiri specifice. Aceste noţiuni se reflectă ca însuşiri sufleteşti şi le putem observa prin comportamentul şi convingerea fiecărui om, fiind expresia unor sentimente. În cele ce urmează, pr. dr. Bogdan Racu, inspector în cadrul Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor şi profesor de istorie la Seminarul Teologic Ortodox Liceal „Sfântul Vasile cel Mare” din Iaşi, ne va vorbi despre implicaţiile acestui sentiment de apartenenţă naţională şi legătura dintre patriotism şi Biserica Ortodoxă.
Fuga deputatului Mihail Boldea a reuşit, cel puţin pentru o perioadă, să acopere mediatic ” scoaterea la mezat” a gazelor de şist din România şi protestele de la Bârlad. Exploatarea acestor gaze prin fracturare a fost interzisă în mai multe ţări civilizate ale lumii. Specialiştii atrag atenţia că după un asemenea tip de exploatare urmează cutremure, deşertificare şi contaminarea chimică a zonelor respective pentru perioade îndelungate. Mai grav este că ni se ascunde faptul că explorările şi exploatările din zona Vasluiului reprezintă doar începutul. Urmează Bacău, Covasna, Năvodari, Costineşti, Timişoara şi Craiova. Doctorul în geologie, Gabriel Milan Sava, unul dintre cei care a nu acceptat să fie redus la tăcere prin “mici atenţii” de tip Roşia Montană, dezvăluie adevăratele pericole ce pândesc România în cazul demarării acestor exploatări .– Cine cu cine se luptă la Bârlad?
Când mă aflam în închisoare, mă îmbolnăvisem foarte tare. Aveam tuberculoză la amândoi plămânii, de asemenea patru vertebre erau atinse de tuberculoză. Aveam de asemenea tuberculoză intestinală, diabet, insuficienţă cardiacă, hepatită şi alte boli pe care nici nu mi le mai amintesc. Eram aproape de moarte. La dreapta mea se afla un preot pe numele său Gherasim Iscu.