Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !
La recomandarea unui drag parinte al nostru, publicam acest articol ce-i apartine filosofului român Mircea Vulcănescu, mucenic in temnitele comuniste. Articolul face referire la nevalabilitatea si nerespectarea hotararilor sinodale, ce nu au ca fundament invataturile Sfintilor Parinti.
Cu inima se crede spre dreptate,
iar cu gura se mărturiseşte
spre mântuire (Romani X, 10)
Din noianul de erori ce văzură lumina tiparului, cu prilejul scandalului provocat de fixarea sărbătoririi Sf. Paşti, este una care, atacând nodul problemei, ne oferă prilejul restabilirii unor principii esenţiale structurii ortodoxismului. S-a scris anume că trebuie să ne supunem hotărârii Sf. Sinod, oricare ar fi ea, deoarece Sf. Sinod este alcătuit din arhierei, care nici în materie de credinţă dogmatică, nici în legiferarea canonică nu sunt supuşi erorilor. Afirmaţie ce închide o masivă ignoranţă în materie de teologie ortodoxă; este vorba, aci, de principiul infailibilităţii hotărârilor sinodale…
Cu drept cuvânt, spune Homiakov că Biserica nu cunoaşte altă autoritate decât ,,autoritatea Duhului”. Dar, atunci, care este criteriul recunoaşterii infailibilităţii? Răspundem:
– ecumenicitatea.(n.n., nu ecumenismul)
Biserica nu recunoaşte hotărârea unei autorităţi ce ar putea să rupă ecumenicitatea ei.
Dar ce este, pentru Biserica Ortodoxă, această ecumenicitate ?
Chestiunea merită discuţie, cu atât mai mult cu cât unele manuale, inspirate de-a dreptul din cărţile catolice, cuprind, în această privinţă, erori incompatibile cu fiinţa Ortodoxiei. Într-adevăr, dacă biserica romano-catolică recunoaşte, în vicarul lui Iisus Hristos, pe deţinătorul infailibilităţii în materie de învăţătură, atunci când se rosteşte ex cathedra, o face întemeiată pe o concepţie despre biserică potrivit căreia fiinţa ei văzută, deşi de aceeaşi esenţă, este substanţial deosebită de cea nevăzută, fiecare necesitând o unitate proprie de conducere. În vreme ce dreapta credinţă, cunoscând în biserică două firi (văzută şi nevăzută), unite într-o singură fiinţă, nu cunoaşte decât unul singur şi acelaşi Cap nevăzut: Iisus Hristos; iar unitatea ei nu poate veni de la un organ văzut, ci numai de la legătura ei tainică în Duhul Sfânt, cu Ocârmuitorul ei, veşnic de faţă în viaţa tainică a Bisericii, cu Capul ei cel nevăzut, unitate care este însăşi unitatea Duhului, [din care] izvorăşte şi infailibilitatea în materie de învăţătură. Biserica, în întregul ei, este „stâlp neclintit şi îndreptar adevărului”. Rolul preoţiei, în ceea ce priveşte infailibilitatea în materie de învăţătură, nu poate fi, în nici un caz, asemuit cu cel izvorând din concepţia catolică. Scrisoarea patriarhilor se rosteşte, cum nu se poate mai limpede, în această privinţă:
„…iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în paza unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragostea unora faţă de alţii, care este, cu alt nume, însuşi trupul Domnului Hristos, adică Biserica credincioşilor.”
În lumina acestora, cum se lămureşte ideea ortodoxă a ecumenicităţii?
Ecumenicitatea nu poate fi o unitate politico-juridică formală, ci constatarea identităţii de fapt, a afirmaţiilor Bisericii întregi, în timp şi spaţiu.
Dar acesta nu este decât un alt fel de a exprima invariabilitatea învăţăturii — această invariabilitate rămânând, în ultimă analiză, singurul criteriu de recunoaştere a ecumenicităţii. Spre deosebire de catolici, la care papa şi sinodul se socotesc pe ei înşişi judecătorul şi măsurătorul adevărului cuprins în tradiţie, în ortodoxie, tradiţia este cea care mărturiseşte de ecumenicitatea unui sinod; Sf. Sinod însuşi nefiind decât mărturisitorul a ,,ceea ce pretutindenea s-a păzit, de toţi, totdeauna” (Sf. Vincent de Lerins, Canon 84, Sind. VI ecum.; Mărturisirea ortodoxă, Petru Movilă).
Prin urmare, pentru ca un Sinod general să se învrednicească de atributul ecumenicităţii, nu ajunge participarea la el a tuturor episcopilor ortodocşi în viaţă, ci mai trebuie ca mărturisirea acestui Sinod, în fapt, să nu fie întru nimic deosebită de ceea ce s-a mărturisit de către Biserică, totdeauna, de toţi şi pretutindenea…
Care este, acum, situaţia Sf. Sinod al Bisericii noastre?… Despre a cărui alcătuire, spune mitropolitul Gurie astfel:
,,nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”…
Întrebăm: în această situaţie, mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire”, de ,,conservatism idiot” din partea poporului şi de ameninţări din partea Sf. Sinod? Cine sunt nesocotitorii credinţei ortodoxe? Şi cine străjerii ei?…
Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea „comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!” (Galateni, I, 8).
de Mircea Vulcănescu
Referitor la aceste innoiri in randuiala Bisericii (Ortodoxe) va recomandam alte doua articole ce arata duhul neortodox al celor ce au indraznirea de a schimba cele ale Sfintilor Parinti :
1.Cenzurarea cultului – Despre Prohod şi Sinodiconul Ortodoxiei
2. RÎNDUIALA DUMINICII BIRUINŢEI ORTODOXIEI