Ca român şi ca publicist cred că moartea în Afganistan a compatriotului şi olteanului meu de acasă, plutonierul-major Claudiu Vulpoiu, este o pe cât de absurdă, pe atât de inutilă jertfă de sânge consemnată la mii de kilometri de ţară, făcută pentru o cauză de care şi el şi noi nu suntem legaţi cu nimic, un tribut pe care bietul de el a fost adus în starea de a-l plăti fiind mânat din ţară de o situaţie economică precară, pentru a câştiga un ban pentru el, soţie, fiu sau părinţi. Sigur, nişte minţi răsucite mi-ar replica imediat că el a optat pentru această misiune, dar ele nu se gândesc ce l-a constrâns să facă aşa ceva şi nici nu se întreabă: la urma urmei, ce căutăm noi, românii, pe meleagurile afgane, cum „să pacificăm” noi o ţară cu un conflict dur, vechi de secole şi profund, cu altă religie, cutume şi obiective? Da, facem parte din N.A.T.O., dar, la urma urmei, la ce slujeşte în fond acest Pact: să bombardeze, în 2009, fosta Iugoslavie a lui Miloşevici, pentru că aşa a vrut belicoasa madam Madeleine Albright, care l-a îmbârligat pe fustangiul Bill Clinton să „protejeze” drepturile albanezilor din Kosovo, leagănul ortodoxismului sârbesc, acţiune militară punitivă aberantă, pe care Casa Albă nu a oprit-o temporar nici de Paşte, când miile de tancuri sârbeşti, exceptând unul avariat aiurea, au ieşit intacte din catacombele kosovare? În schimb, au rămas uriaşele pagube materiale şi morţii – mii şi mii de civili, bătrâni, femei şi copii, celebrele „victime colaterale”, ca să reiau expresia nefericită a la fel de nefericitului purtător de cuvânt al Alianţei, Jamie Shea. Şi au mai rămas urmările încă neevaluate ale experimentăriii, inclusiv aproape de malul românesc al Dunării, a unor noi arme americane, cărora le-a fost poligon acest teatru de război european – primul după 1945.
De fapt, dacă stăm să aruncăm o rapidă privire asupra implicării militare în lume a S.U.A. după Al Doilea Război Mondial, constatăm lucruri deloc plăcute pentru Washington. Criza din Peninsula Coreea, apărută în iunie 1950, nu a fost rezolvată, gravitatea ei l-a făcut să-şi piardă minţile şi postul pe generalul Douglas MacArthur, care a ajuns să ameninţe cu folosirea bombei nucleare. Conflictul militar s-a terminat în coadă de peşte, americanii au lăsat o criză la fel de gravă ca şi cea de la început; apoi tot ei s-au dus să elimine influenţa comunistă din Indochina. Rezultatul? Un conflict lung, greu şi plin de victime în Vietnam, soldat cu un uriaş memorial la Washington cu numele militarilor morţi aiurea într-un război care nu a fost al lor, şi cu înfrângerea S.U.A. pe câmpul de luptă. „Sindromul vietnamez” face şi azi ravagii în societatea americană, chiar dacă filmele cu Rambo mint de îngheaţă Potomacul. Şi aventura preşedinţilor George H.W. Bush şi Bill Clinton, care au vrut să pacifice săraca Somalie, a devenit penibilă şi ridicolă, soldaţii americani, dotaţi cu arme sofisticate, bine hrăniţi şi îmbrăcaţi, fiind umiliţi de nişte somalezi desculţi şi flămânzi, ce mânuiau, mai toţi, puşcoace vechi de un secol. Scenele violente, extrem de dure, la care infanteriştii americani au fost supuşi au zguduit şi revoltat America şi lumea civilizată. continuare »