„Fie ca inima ta sa nu pizmuiasca pre cei pacatosi, mai bine fii mereu in frica Domnului.” (Pilde 23:17)

1. Esti om botezat, adica curatit de necuratia dintru inceput si plivit de buruiana cea straveche. Necuratia cea dintru inceput si buruiana cea straveche au izvorat din pacatul cel dintru inceput si stravechi al stramosilor. Oare pretuiesti cum se cuvine mila si prea-marele dar ce ti s-a dat prin botez?

2. Dintr-o cocina murdara, botezul a facut din tine Biserica. Asadar, ce invidie poti avea oare in inima fata de cei ce preschimba iarasi o dumnezeiasca Biserica in cocina murdara? Inima ta sa nu invidieze pe cei pacatosi.

3. Sau daca cuiva i se curata, lumineaza, tamaiaza si impodobeste casa; si acesta, in loc sa tina casa sa in astfel de randuiala, ia lopata si arunca peste usi si ferestre toata necuratia – il vei invidia, oare, sau il vei plange?

continuare »

M-am intrebat si eu, ca multi altii, de ce n-au fost canonizati inca sfintii romani din prigoanele comuniste. Dincolo de teoriile lumesti care ar explica acest lucru, ramane totusi o realitate duhovniceasca, superioara. Iar aceasta cuprinde si faptul ca sfintii martiri din vremea prigoanelor comuniste sunt sfinti mari, foarte mari, care au facut si fac minuni uimitoare. Unii dintre ei au moaste intregi, altii au oase care imprastie mireasma placuta si/sau picura mir, si unii si altii savarsesc vindecari si alte minunate semne… Aceste lucruri, si altele asemenea, sunt dovezi de nebiruit ale puterii duhovnicesti a sfintilor marturisitori din prigoanele comuniste. Putere care, dupa cum arata istoria Bisericii, este mai mult decat indestulatoare pentru a birui ceea ce teoriile lumesti gasesc drept explicatie pentru intarzierea canonizarii.

Si atunci?

Dupa „ceva vreme” de intrebare si rugaciune, am inteles, cred eu, cine intarzie canonizarea sfintilor inchisorilor[1].

De pe pamant – pentru ca de aici izvoraste, de fapt, oprelistea – mirenii si preotii care-i cinstesc pe sfintii din prigoanele comuniste. Pare absurd, nu?

De dincolo, chiar sfintii inchisorilor. Si mai aburd, nu-i asa?

De fapt, nu, nu-i absurd. Ci chiar firesc: cei care opresc, in primul rand, canonizarile, sunt sfintii din prigoanele comuniste. Si o fac din multa dragoste de Adevar si din Dragostea cea adevarata ce impodobeste pe toti sfintii.

continuare »

[vimeo=https://vimeo.com/21257589]

Ascultati si: Predica Pr. Mihai Andrei Aldea – Despre sfintii ierarhi martirizati in perioada comunista- 20 martie 2011

[vimeo=https://vimeo.com/21400946]

“… dar nu e acum Venirea [A doua venire a lui Hristos, n.n]. Cine stie cand o fi. O fi ca sa ne pregateasca pe noi, nevrednicii, robii Sai, ca noi stam si adormim asa, la fiecare pas. Dar, uite, sunt zilele astea asa frumoase, cu slujbe la biserica, cu pregatirea noastra, din zi in zi asa, dar nu numai ca nu vin credinciosii, nici calugarii nu vin. Cu atat mai rau, cu cat moleseala iti iese din casa, plecand din viata noastra. Credinciosii, si ei, mai fumeaza, mai beau, mai fac un dans, mai o petrecere, dar raul este dincoace, ca noi, ca sa-i trezim pe ei sau sa-i facem sa vina la biserica, sa se pregateasca, noi… nimica. Intr-o biserica ca la noi, plina cu 120 de maici, ar trebui sa fie acolo negru, sa nu incapa credinciosul in biserica de maici. Da de unde, ca ele, ba ca-i bolnava, ba ca nu poate, ba ca e oprita de zile, si asa mai departe… Nu merge, nu e ravna, nu e dragostea…

Cu postul… (…) credinciosii ce sa mai vorbim, saracii, ca ei n-au antrenamentul si n-au ravna pe care ar trebui s-o aiba… Barbatul ii spune femeii, cand [ea] il cheama la biserica: ia hai sa te spovedesti, ia hai sa te impartasesti: “Dar ce vrei tu, sa ma faci pe mine calugar? Eu am randuielile mele, aia e pentru calugari”… Iata ca omul nostru indata se strica, calugarul si el la fel, nu face nimic, si ne gasim in fata primejdiei, in fata mortii cu totul nepregatiti. Nu numai ca nu incercam sa facem…, dar nici sa potrivim (?). Ei, si atunci Dumnezeu se supara mai mult pe noi. Suntem atat de indaratnici, de rataciti, cu mintea, si cu sufletu,l si cu trupul si cu toate pornirile noastre. Nu vrem nimic, catusi de putin asa, sa ne apropiem de Dumnezeu. Ne uitam la televizor, vedem prapadul Japoniei, vedem cutremurele, vedem toate incercarile astea, cutremure mai mici sau mai mari, dar sunt niste semne care dovedesc o apropiere a noastra [de sfarsit]. Acum apropierea sfarsitului, cand va fi, Dumnezeu o stie, ca noi le intuim asa dupa toate probabilitatile, dar faptul este ca nu ne miscam deloc, ramanem in amortire, ramanem in moarte, ramanem in pieire, si nu avem, asa, cutezanta sa ne ridicam putin, sa ne antrenam putin sa facem ceva. continuare »

Intr-adevar, putem zice si noi pacatosii ca minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai. Dupa ce va relatam aseara minunea intamplata la Iasi, astazi am aflat de la fratele Danion ca minunea s-a repetat si la Manastirea Petru Voda, iar cei prezenti vedeau cum iese pur si simplu mir din sfintele moaste. Chiar daca moastele erau sterse din cand in cand cu vata, mici broboane de mir izvorau din nou, emanand un miros puternic. Un frate prezent in acea chilie avusese indoieli la inceput fata de provenienta mirului, dar acum minunea se petrecea chiar sub ochii sai si acesta nu a fost decat un motiv pentru si mai multa credinta fata de Sfintii Inchisorilor. Chiar Parintele Justin ii prorocise cum ca necredinta sa fata de aceasta minune va fi prilej de si mai multa credinta. Dupa 10 ore mainile lui inca mai miroseau a mir, doar pentru ca a tinut raclita cu sfintele moaste in mana. Ceea ce nu se intampla cu un mir obisnuit.

Slava lui Dumnezeu pentru toate. Revenim cu inregistrarea predicii lui Danion Vasile, tinuta azi – Duminica Sf. Grigore Palama, la manastirea Paltin – Petru Voda.

Frati si surori in Domnul, cu bucurie mare va marturisesc ca am foast martor al minunii de la Iasi din acest an, care a avut loc la sfarsitul conferintei “Minunile Sfintilor inchisorilor”, in timp ce participantii la conferinta se inchinau sfintelor moaste, iar parintele Ioan Sismanian de la manastirea Petru Voda ii miruia. De data aceasta au fost prezente doua raclite cu sfinte moaste, una fiind cea din anii trecuti, iar cealalta de la manastirea Paltin, Petru Voda, ce continea tot sfinte moaste de la Aiud care cu putine zile inainte de Duminica Ortodoxiei izvorasera mir cu un miros foarte puternic. continuare »

„Nu va ramane Duhul Meu pururea in oamenii acestia, pentru ca sunt numai trup” (Fac. 6, 3).

In om exista doua tendinte contrarii, insa constiinta este una singura. Caracterul oricarei personalitati umane este definit prin partea spre care ea inclina. Daca inclina spre partea duhului, omul va fi duhovnicesc; daca inclina spre partea trupului, omul va fi trupesc. Duhul nu piere nici in cel trupesc, insa e inrobit si nu are nici un cuvant de spus. El e subjugat si inrobit trupului ca un rob stapanului sau, nascocind pentru el toate desfatarile cu putinta. Nici in omul duhovnicesc trupul nu piere, dar se supune duhului si lucreaza pentru el, pierzandu-si dreptul la hrana – prin postire, la somn – prin priveghere, la odihna – prin necontenita truda si istovire, la desfatarea simturilor – prin insingurare si tacere. Dumnezeu nu ramane acolo unde imparateste trupul, fiindca organul comuniunii Sale cu omul este duhul, care nu este intr-o astfel de situatie la locul ce i se cuvine. Prima oara, se simte apropierea lui Dumnezeu atunci cand duhul incepe sa-si ceara drepturile prin miscarile fricii de Dumnezeu si ale constiintei; iar atunci cand si constiinta impreuna cu libertatea inclina in aceasta parte, Dumnezeu intra in comuniune cu omul si incepe sa locuiasca in el. Din acel minut vor incepe sa se induhovniceasca si sufletul si trupul, si omul launtric si cel vazut, pana ce Dumnezeu va deveni totul in toate in acel om, si el, induhovnicindu-se, se va indumnezei. Ce minunata imbunatatire si cat de putin si-o amintesc, o pretuiesc si o cauta oamenii!

„Sa nu dai somn ochilor tai, nici genelor tale dormitare, ca sa te mantuiesti ca o caprioara din cursa si ca o pasare din lat” (Pilde 6, 4-5).

Dupa aceasta regula trebuie sa se calauzeasca oricine a hotarat in inima sa, inaintea fetei Domnului, sa traiasca de-acum incolo dupa poruncile Lui. El nu trebuie sa dea somn ochilor sai, nu celor din afara, ci ochilor launtrici ai mintii, ca ei sa priveasca in inima cu staruinta si sa bage de seama bine tot ce se petrece acolo si astfel sa dea celui ravnitor putinta de a cunoaste cursele vrajmasului si de acolo primejdiile pe care le aduc acestea. Inima a devenit acum arena luptei cu vrajmasul. Aici seamana el necontenit samanta sa, ce se rasfrange in ganduri, care nu sunt intotdeauna rele in chip vadit, ci se prefac, de cele mai multe ori, ca sunt bune si drepte, inlantuirea tuturor gandurilor nu e decat un lat impletit cu viclenie! Cel ce s-a aruncat in urma lor fara sa ia aminte nu va scapa de ratacire si, prin urmare, de primejdia caderii. Iata de ce, frate, e nevoie sa-ti ascuti privirea mintii, luand aminte bine la tot ce se intampla inlauntrul si imprejurul tau. Ia seama la ce te imbie sa faci nelipsitul tau sfatuitor din partea stanga; cerceteaza pentru ce te imbie cu acel lucru, unde duce acesta si niciodata nu vei cadea in cursa lui.

Un lucru sa nu uiti: singura luarea-aminte n-are putere, ci numai cand e infratita cu trezvia, duhul priveghetor si cu neincetata  rugaciune catre Domnul, imbina toate acestea si vrajmasului ii va fi peste putinta sa te prinda in cursa.

Imi cant bucuria implinita-a durerii…

Sageti de lumina imi sfasie beznele…

Osanda, mi-o fac ispasiri “primaverii” ,

Butucul-rabdarii imi sangera gleznele !…

Intai am intins doar o mana in Cruce …

si jocul imi place … si totusi ma doare !…

Eli…, nu Te duce !

Sub hula multimii simt spinii ninsoare !…

Eli…, Eli…,

lama sabahtani !…

Eli, Tu…

sau…

eu…

Cine moare ?!…

(A accepta si a te bucura in suferinta insemneaza a iubi si a ierta pe cei ce oferindu-ti cununa de spini te incununeaza cu lumina binecuvantarii ceresti, adaugandu-te ca parte constienta la jertfa trupului (mistic) al lui Hristos, la Biserica lui Dumnezeu).

Fara aceasta acceptare constienta a suferintei in viata aceasta, in numele lui Hristos, intrarea in Viata-Vesnica nu este posibila. Fiindca neacceptarea constienta a suferintei insemneaza protest sau revolta impotriva Dumnezeirii, Proniei, care prin pedagogia Sa, cauta intrarea ta in raporturi normale (curate, sfinte) cu Sine, raporturi de la Creator la creat, de la Tata la fiu, si nu de la Tiran la rob sau de la Stapan la sluga.

“Iata nu va mai numesc slugi (robi) ci prieteni”.

“Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ce v2 poruncesc Eu”. continuare »

In cea dintai Duminica a Marelui Post, care se numeste Duminica Triumfului Ortodoxiei, Sfanta Biserica praznuieste intarirea si intemeinicirea credintei ortodoxe, biruinta asupra numerosilor eretici osanditi de cele sapte Sinoade Ecumenice.
Stiti ca inca din vremurile apostolice au aparut o multime de dascali mincinosi, al caror numar a tot crescut o data cu scurgerea veacurilor. S-au ridicat eretici care au strambat sfanta credinta ortodoxa, invatand mincinos despre Dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos – si multi au urmat paganatatii lor, multi au pierit cu moarte vesnica. Toate acestea au fost prezise de catre sfintii apostoli. Iata ce spune Sfantul Apostol Petru in cea de-a doua Epistola soborniceasca a sa: Dar au fost in popor si proroci mincinosi,a dupa cum si intre voi vor fi invatatori mincinosi, care vor strecura eresuri pierzatoare si, tagaduind chiar pe Stapanul Ce i-a rascumparat, isi vor aduce siesi grabnica pieire; si multi se vor lua dupa invataturile lor ratacite, si din pricina lor calea adevarului va fi hulita (2 Pt. 2, 1-2). Si sfantul apostol Pavel ii prevenea pe crestinii din Efes: Stiu ca dupa plecarea mea vor intra intre voi lupi ingrozitori, care nu vor cruta turma, si dintre voi insiva se vor ridica barbati graind invataturi rastalmacite, ca sa traga pe ucenici dupa ei (Fapte 20, 29-30).
Inca de atunci, din vremurile apostolice, au inceput despartirile de Biserica lui Hristos – iar Domnul nostru Iisus Hristos a spus cu gura Sa ca Biserica trebuie sa fie una: Si va fi o turma si un pastor (v. In. 10, 14-16). Si in rugaciunea Sa arhiereasca El a strigat catre Tatal Sau: Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine, si Eu intru Tine, asa si acestia in Noi sa fie una (In. 17, 10-21). continuare »

MESAJ AL MITROPOLITULUI SERAFIM DE PIREU LA DUMINICA ORTODOXIEI

Parinti si frati, copii intru Domnul cu chipuri luminoase ai Sfintei Biserici Universale Ortodoxe, in acest ceas, in care numaram 2011 ani de istorie dupa Hristos, raspunsul sigur la intrebarea despre Hristos, nu se afla in cautarile religiei, ci in experienta credintei. Hristos este sfarsitul religiei, al punctelor de vedere omenesti despre Dumnezeu. Si este insasi credinta, Descoperirea lui Dumnezeu facuta omului si in istorie. De atunci, nu mai exista o religie, ci Biserica, spatiul vital al omului; si este credinta sau necredinta, cea care il judeca corespunzator pe om, ca si intreaga istorie. Hristos este insasi credinta, deplinatatea unei relatii noi intre Dumnezeu si om, exact ceea ce recomanda taina bisericeasca, asumarea trupeasca a omului si, prin el, a istoriei lui. Hristos n-a venit ca sa faca Istorie, ci ca sa mantuiasca Istoria. Hristos nu este o personalitate istorica seducatoare, care mai creeaza o religie, si chiar mai desavarsita, care la randul ei promite o morala mai desavarsita.

Cand Iisus a intrebat despre El insusi – Ce zic oamenii despre El? -, a vrut sa conduca raspunsul dincolo de ceea ce sesizeaza oamenii. Pentru ca oamenii, care idolatrizeaza istoria si-L subordoneaza acesteia pe Hristos, de obicei Il considera ca pe un mistic sau profet, ca pe un ideolog sau revolutionar, care a imbogatit ideile religioase si mai ales punctele lor de vedere sociale, care promoveaza schimbarile exterioare si infrumuseteaza conditiile exterioare. Hristos nu S-a limitat la raspunsurile oamenilor si a cerut raspunsul ucenicilor Sai; pentru ca este Dumnezeu, Care S-a facut Om si S-a aplecat spre noi si este Insasi minunea, intreaga taina a credintei si marturia fiintiala a credintei. Hristos este Fiul lui Dumnezeu, este Dumnezeu, si „decat Dumnezeu nimeni nu este mai adevarat”, Dumnezeu Creator si Mantuitor. Respingerea Dumnezeirii lui Hristos Il face mai mult necunoscut si enigmatic in relatie cu istoria si pentru istorie. Pentru ca sminteala nu este Hristos, ci ceea ce istoria a numit religie crestina, in cazul diferitelor erezii – monofizismul, romano-catolicismul si protestantismul -, razboaielor religioase, Sfintei Inchizitii, denaturarii Adevarului Dumnezeiesc. Unicul raspuns este rodul unei relatii de iubire si de inchinare mai presus de minte si de cuvant dintre credincios si Hristos. Taina lui Hristos se pastreaza ascunsa in credinciosii sau sfintii Lui, care traiesc ca cei mai mici oameni in Istorie, dar poarta taina eliberarii lor. continuare »

[vimeo=https://vimeo.com/21010268]

„Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima, caci din ea izvoraste viata.” (Pilde 4:23)

1. Gospodarul isi pazeste de pasari tarina insamantata, si de omizi livada si isi pazeste de fiare stana, dar nimic altceva nu isi pazeste gospodarul precum casa de talhari, de foc, de ape, de fulgere, si de toata necuratia. Ce e casa pentru gospodarie, este inima pentru om. Pentru acesta s-a zis: „Mai inainte de toate cele ce se pazesc, pazeste-ti inima.”

2. Din inima izvoraste sange, iar in sange e sufletul. Precum e sufletul in inima, asa e in tot omul. Daca apa in izvor este sarata, este sarata si in rau; daca e dulce in izvor, va fi dulce si in rau. Cum e izvorul, asa-i si varsarea raului.

3. Daca sarpele te musca de deget, otrava lui n-ar lucra, daca sangele n-ar duce-o la inima. Cand doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta daca sangele nu l-ar duce la inima. La inima ajunge si otrava, si leacul. Tot ce otraveste viata si tot ce lecuieste viata trebuie sa ajunga la inima si sa treaca prin inima.

4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este si centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupeasca este organ al inimii duhovnicesti. Si chiar daca asta este realitatea, totusi si aceasta realitate e o mare taina.

5. Cu adevarat de nepatruns este aceasta taina pentru mintea noastra, pentru ca mintea este mai mica decat inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu intelege intregul si nici cele mai de jos nu inteleg cele inalte. Dumnezeu asa a vrut si asa a randuit. Fericit este cel ce mai putin cerceteaza tainele fiintei lui Dumnezeu si mai mult asculta de poruncile lui Dumnezeu si mai mult simte iubirea lui Dumnezeu in inima lui!

6. Sufletul este invesmantat in porfira sangelui; iar cand vesmantul este asa de simtitor, cu atat mai mult este ceea ce acopera vesmantul! Precum un pai poate molipsi si strica sangele, asa si un singur cuvant, o singura privire, un singur gand poate molipsi si strica sufletul.
continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=A9UBRA_HrKg] [youtube=https://www.youtube.com/watch?v=k7slA9Ct2dE] continuare »

Duminica Ortodoxiei, prima din Postul Sfintelor Pasti, a fost instituita de catre Sinodul de la Constantinopol (843) ca sarbatoare ce subliniaza biruinta dreptei credinte asupra iconoclasmului si, in general, asupra tuturor ereziilor.

Iubiti frati! Cuvantul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie sa inceapa, in chip firesc, cu intrebarea: Ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevarata cunoastere a lui Dumnezeu si cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este inchinarea la Dumnezeu in Duh si Adevar; Ortodoxia este proslavirea lui Dumnezeu prin adevarata Lui cunoastere si inchinare la El; Ortodoxia este proslavirea de catre Dumnezeu, prin daruirea harului Atotsfantului Duh, a omului care slujeste Lui cu adevarat. Duhul este slava crestinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie.

Nu este Ortodoxie in invataturile si filosofarile omenesti: in ele domneste stiinta cu nume mincinos, care e roada a caderii. Ortodoxia este invatatura Sfantului Duh, data de
Dumnezeu oamenilor spre mantuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mantuire. „Cine voieste sa se mantuiasca, mai inainte de toate se cade lui sa tina credinta soborniceasca, pe care daca nu o va pazi omul intreaga si fara de prihana, fara nici o indoiala, va pieri pe veci”.

Comoara de mult pret este invatatura Sfantului Duh! Ea e predanisita in Sfanta Scriptura si in sfanta Predanie a Bisericii Ortodoxe. Comoara de mult pret este invatatura
Sfantului Duh! In ea e chezasia mantuirii noastre. De mult pret, cu neputinta de inlocuit, neasemuita pentru fiecare dintre noi e fericirea sortii noastre vesnice: tot atat de pretioasa, mai presus de orice pret, este si chezasia fericirii noastre vesnice – invatatura Sfantului Duh. Spre a pastra in noi aceasta chezasie, Sfanta Biserica insira astazi, in auzul tuturor, invataturile nascute si raspandite de satana, prin care se vadeste vrajmasia fata de Dumnezeu, care se impotrivesc mantuirii noastre si cauta sa ne-o rapeasca. Ca pe niste lupi rapitori, ca pe niste serpi aducatori de moarte, ca pe niste hoti si ucigasi, Biserica infiereaza aceste invataturi; pazindu-ne de ele si chemandu-i sa iasa din taramul pierzaniei pe cei amagiti de ele, ea da anatemei aceste invataturi si pe cei ce se tin de ele cu indaratnicie.

Cuvantul anatema inseamna indepartare, lepadare. Cand Biserica da anatemei o invatatura, asta inseamna ca invatatura cu pricina cuprinde hula asupra Sfantului Duh, si pentru mantuire este de trebuinta ca ea sa fie lepadata si indepartata cum este indepartata otrava de mancare. Cand este dat anatemei un om asta inseamna ca omul cu pricina si-a insusit cu hotarare invatatura hulitoare, lipsindu-se prin ea de mantuire pe sine si pe semenii sai, carora le impartaseste felul sau de a gandi. Cand cineva se hotaraste sa paraseasca invatatura hulitoare si sa primeasca invatatura pe care o tine Biserica Ortodoxa, el e indatorat, dupa randuielile Bisericii Ortodoxe, sa dea anatemei invatatura mincinoasa pe care o tinea pana atunci si care il tinea in pierzare, instrainandu-l de Dumnezeu, facandu-l sa ramana vrajmas lui Dumnezeu, hulitor al Sfantului Duh, partas al satanei. Insemnatatea anatemei este de doctorie duhovniceasca a Bisericii impotriva unei boli a duhului omenesc, boala care pricinuieste moarte vesnica. Pricinuiesc moarte vesnica toate invataturile omenesti care vara in credinta filosofarea proprie, scoasa din stiinta cu nume mincinos, din cugetarea trupeasca – aceasta mostenire de obste a duhurilor cazute si a oamenilor, in invatatura de Dumnezeu descoperita despre Dumnezeu. Filosofarea omeneasca amestecata in invatatura credintei crestinesti se numeste erezie, iar urmarea acestei invataturi – rea credinta. continuare »

Minunea Sf. Teodor Tiron

Istoria bisericeasca arata ca, la 50 de ani dupa moartea Sfantului Teodor Tiron, imparatul Iulian Apostatul (361-363), dorind sa-i batjocoreasca pe crestini, a dat ordin guvernatorului orasului Constantinopol sa stropeasca toate proviziile din pietele de alimente cu sangele jertfit idolilor, in prima saptamana a Postului Mare.

Crestinii nu cunosteau nicidecum gandul cel rau al paganului imparat. Dar Domnul, Cel cu ochiul Sau atotvazator, a stricat mestesugul cel tainuit si inselator al calcatorului de lege, pentru ca a trimis, (aievea sau in vis), la Arhiepiscopul Evdoxie, care era pe atunci patriarh al Constantinopolului, pe rabdatorul Sau de chinuri, sfantul marele mucenic Teodor, care era din randuiala tironilor. Acesta, venind la arhiereu, i-a zis astfel: „Degrab sculandu-te, sa aduni turma lui Hristos si sa poruncesti cu tarie ca nimeni sa nu manance bucatele si bauturile cele ce se vand in targ, caci toate sant intinate cu sange din jertfele idolesti, dupa porunca paganului imparat“. Arhiereul intreba: „Cum s-ar putea ca cei saraci sa nu cumpere bucate din targ?“ Atunci i-a grait sfantul: „Sa li se dea coliva si se va mangaia neajungerea lor“.

Nepricepandu-se arhiereul ce este coliva, sfantul l-a luminat: „Coliva este facuta din grau fiert si asa ne-am obisnuit noi a numi graul fiert in Evhaita“. Dupa ce a aflat numele Sfantului care apoi s-a facut nevazut, patriarhul indata a adunat toata lumea crestinilor si le-a spus ceea ce a vazut si a auzit. Deci, facand crestinii coliva, s-au ferit neantinati de mestesugul vrajmasului. Nimeni n-a cumparat din bucatele imparatesti, incat toate s-au stricat in saptamana aceea si le-au aruncat in mare. Nelegiuitul imparat, vazand ca tainuita lui cursa s-a vadit si nimic n-a sporit, foarte tare s-a rusinat. El a poruncit ca iarasi sa se vanda in targ obisnuitele bucate.

Nu mult dupa aceasta, sarbatoarea Sf. Mare Mucenic Teodor in prima sambata a Postului Mare a fost randuita in calendar, pe vremea Patriarhul Nectarie al Constantinopolului (381-397). Vineri seara, la Sfanta Liturghie a Darurilor inainte Sfintite, dupa rugaciunea amvonului, se canta Canonul Sfantului Mare Mucenic Teodor, compus de Sf. Ioan Damaschin, dupa care se sfinteste coliva si se imparte credinciosilor. continuare »

Fratilor si parintilor, vreau sa indemn dragostea voastra spre fapte bune cu o istorioara folositoare. Povestirea este aceasta: in tara Bulgariei s-a dat porunca aspra de la domnul locului, precum ne-am incredintat de la multi, pentru crestinii si fratii nostri ce sunt robiti, ca de vor vrea sa manance carne in sfantul si marele post, isi castiga viata, iar de nu vor vrea, pe toti o sa-i treaca prin sabie. Deci acel pagan a pus toata puterea ca sa se plineasca cuvantul lui. Atunci s-au adunat la un loc multimea robilor, copiii si femeile. Si mare jale era intre ei, caci pe de o parte socotind cum sa calce legea crestineasca si sa manance carne, se intristau si plangeau, iar pe de alta parte vedeau primejdia mortii si se tanguiau cu amar. In scurt timp s-au supus si au hotarat cei mai multi sa se supuna poruncii tiranului. Dar dintre ei s-au osebit patrusprezece familii, zicand ca nicidecum nu vor face porunca paganului, ca sa manance carne in sfantul post. Ceilalti crestini se rugau de ei si-i indemnau sa nu piara pentru atata greseala, ci deocamdata sa faca voia tiranului si pe urma se vor indrepta prin spovedanie si pocainta, insa acestia nicidecum n-au vrut, ci nadajduiau la Dumnezeu si la castigul bunatatilor vesnice. continuare »

Predica in vinerea primei saptamani a Postului Mare

Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfant Ce locuieste intru voi (I Cor. 6, 19).

Iubiti frati! In vremea de acum, cand ne pregatim sa ne facem partasi atotsfantului Trup si atotsfantului Sange al Dumnezeu-Omului, se cade noua sa purcedem la cercetarea insemnatatii pe care o are propriul nostru trup. Insemnatatea lui e neobisnuit de mare, si Sfantul Apostol Pavel a infatisat-o precum urmeaza: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfant ce locuieste intru voi.

Fratilor! Oare am luat aminte asa cum trebuie la insemnatatea trupului nostru? Nu cumva l-am privit superficial si cu usuratate, ca pe un lucru ce nu are nevoie de nici o cercetare? Si totusi, Dumnezeu ne vesteste prin gura Apostolului: Trupurile voastre sunt biserici Duhului Sfant ce locuieste intru voi.

Din pamant a fost luat trupul omenesc, insa n-a fost facut pentru pamant. El a cazut in stricaciune – dar nu a fost facut pentru stricaciune. Zidit, impodobit de Facator pentru vesnicie si ceea ce este vesnic, el, indata dupa zidirea sa, a fost inviat cu suflet nemuritor si sfant, impreuna cu acesta a fost rapit de pe pamant in raiul luminos pentru a petrece in el, pentru a lucra duhovniceste, pentru a se desfata duhovniceste; el nu era in stare de placeri trupesti. El nu putea iesi din mainile Atotsfantului Facator decat pe de-a-ntregul curat si sfant; mai apoi l-a schimonosit pacatul. Ochiul lui era atat de neprihanit ca nu vedea goliciunea celorlalte madulare, care, la randul lor, nu infatisau nimic care sa trebuiasca acoperit. Sufletul nu era inviforat si tulburat de patimi; nu era tulburat de ele nici trupul. Sangele nu fierbea de manie si nici nu se racea de intristare si trandavie. Moartea nu era in firea acestui trup; nu erau in firea lui bolile; el nu avea nevoie sa se apere de inraurirea stihiilor; nu era lant si temnita pentru suflet: el era pentru acesta o haina minunata, vesnic noua. Omul a cazut. Pacatul a lovit cu moartea atat sufletul, cat si trupul lui. Stapanirea mortii asupra omenirii este atat de atotcuprinzatoare si atat de puternica incat nimeni din numerosul neam omenesc n-a scapat de ea; fiecare om se naste avand in sine temeiul mortii, poate sa fie ajuns de ea in orice clipa a vietii sale pamantesti – si negresit va fi, la ceasul cuvenit. Fara a gresi putem sa-i socotim niste morti ce umbla pe toti cei surghiuniti pe pamant! Ce este viata noastra pe pamant, daca nu o necontenita lupta cu moartea? Din aceasta stare nu putem nicicum sa tragem concluzii asupra starii care era fireasca omului inainte de caderea sa; pornind de la trupul nostru nu putem judeca deloc cu privire la trupul celor intaiziditi. continuare »

In toate posturile sa tinem minte ca Biserica nu omoara oameni, ci pacate!

Sf. Ioan Hrisostom – Facere, Omilia 10: „Daca tu din cauza slabiciunii trupesti, nici o zi nu poti petrece fara hrana, nimeni, fiind om intelept, nu’ti va reprosa pentru aceasta, caci noi avem pe Dumnezeu bun si iubitor de oameni, care nu cere de la noi nimic care intrece puterile noastre. El nu cere de la noi numai infranare de la mancare si post, ci El vrea sa renuntam la ocupatiile lumesti si sa ne indeletnicim cu cele duhovnicesti… Daca noi am manca numai cat ne trebuie pentru intretinerea noastra si ne’am feri de cele rele, n’am mai avea nevoie de post… Cel ce mananca si nu poate posti, cu atat mai mult sa faca milostenie, sa se roage cu mai multa ravna si sa asculte invatatura Domnului de la care slabiciunea trupeasca nu’l impiedica sa se impace cu cei certati si sa alunge din suflet duhul razbunarii”.

Canonul 69 Apostolic: “Daca vreun episcop, prezbiter, diacon, citet sau cantaret nu posteste Sfantul si Marele Post al Pastilor sau miercurea si vinerea, sa se cateriseasca, afara de cazul cand este impiedicat de slabiciunea trupeasca, iar de va fi laic, sa se afuriseasca”.

Tipicul Mare, p. 42: “Intru Sfanta Patruzecime, in ziua dintai a saptamanii cei dintai, adica luni, nicidecum nu se cade a manca. Asijderea si marti. Iar miercuri dupa savarsirea dumnezeiestii Liturghii celei mai ’nainte sfintite, se pune pe masa si mancam paine calda si mancare calda din seminte si se da si apa calda cu miez (zeama de fructe). Iar cei bolnavi, care nu pot sa pazeasca cu post negru cele doua zile dintai si batranii, mananca paine si beau apa dupa vecernie, marti… Iar in sambete si duminici dezlegam numai la untdelemn si vin iar intru celelalte cinci zile ale saptamanii postim pana seara si mancam mancare uscata afara de sambata si duminica. Iar peste intru Sfanta Patruzecime nicidecum nu indraznim sa mancam, afara de praznuirea Bunei Vestiri si de Duminica Stalparilor” continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=OnzKyYIw8Tk]