O nouă rugăciune pentru sănătatea Părintelui Stareț Justin

Păzește-l Doamne pe duhovnicescul Părintele nostru Justin, fără durere, bun la suflet, sănătos, întru îndelungată bătrânețe. Prelungește-i viața întru folosul multor suflete și întru cea din totdeauna învățătură a dumnezeieștilor lui cuvinte.

Întărește-l pe el, ca după voința și din bunătatea Ta să ocârmuiască turma încredințată lui. Învrednicește-l cu bucurie duhovnicească să se veselească și luminat să prăznuiască a Ta, cea mai presus de fire și neînchipuită înomenire. Întru aceasta, Doamne Iisuse Hristoase păzește-l pe el întreg, nevătămat și întru toate veghează-l de sus până la adânci și slăvite bătrâneți.

În cele din urmă învrednicește-l și de Împărăția Cerurilor, cu toată turma deasupra să stărețească și cu toți sfinții cei din veac împreună să ne bucurăm de acele nepieritoare și veșnice bunătăți pe care le-ai pregătit celor ce Te iubesc pe Tine întru nesfârșite veacuri. Amin.

Textul de mai jos este alcătuit de părinţii din mănăstire pentru credincioşii care întreabă ce poate face fiecare dintre noi pentru sănătatea Părintelui Justin.

Iubiţi ucenici ai Părintelui Justin Pârvu,

Cu toţii suntem îngrijoraţi de starea sănătăţii Părintelui nostru iubit. Ştim că sunt multe persoane în întreaga ţară sau în afara graniţelor care ar vrea să facă ceva să-l ajute. S-ar cuveni deci să facem şi noi o mică jertfă pentru dânsul aşa cum şi el o viaţă întreagă s-a jertfit pentru neamul nostru românesc şi pentru fiecare dintre noi în parte.

Credem cu toată convingerea în cuvintele Mântuitorului redate de Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei în cap. 18: Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de la Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 19–20).

Pentru aceea să ne învoim şi noi să facem o mică rugăciune cu toţii pentru sănătatea sufletească şi trupească a Părintelui nostru Justin. Să ne întâlnim cu toţii în rugăciune, indiferent de locul unde ne aflăm şi să cerem mila lui Dumnezeu. Întâlnirea aceasta, în duh, ne-am gândit să o facem în fiecare zi la ora 2100(ora Bucureştiului), citind primul Paraclis al Maicii Domnului, iar la sfârşit să adăugăm şi rugăciunea de înţelegere de mai jos:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu ai spus cu preacinstitele Tale buze: Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Neschimbate sunt cuvintele Tale, Doamne, fără de margini eşti în iubirea Ta faţă de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfârşit.

Pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor Sfinţilor, Bunule, nu trece cu vederea rugăciunile robilor Tăi, pe care după porunca Ta le facem pentru Părintele Justin, ci le plineşte pe ele, dăruindu-i sănătate, mântuire şi indelungare de zile.

Iar cine vrea să mai adauge şi alte rugăciuni să nu pregete. Fiecare să se roage după puterea şi dragostea sa, şi după timpul ce-l are la dispoziţie: unul 5 minute, altul 15, altul o oră, iar altul chiar şi un minut.

Obştea Mănăstirii Petru Vodă, Miercurea Luminată, 7 aprilie 2010

Despre rugăciune

Toate cuvintele Sfintei Scripturi sunt pătrunzătoare în suflet, dar cu deosebită simţire eu înţeleg cuvintele spuse de Mântuitorul: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20).

Există o frumoasă rugăciune, o rugăciune adânc pătrunzătoare, apărută după cât se pare în secolul XVI, dar care nu este introdusă în nici un Ceaslov, în popor se mai numeşte Rugăciune de înţelegere.

Există mai multe predanii despre alcătuirea acestei rugăciuni, dar eu cred că această rugăciune se afla în sufletele multor dreptcredincioşi creştini.

Cuvintele esenţiale sunt luate din Sfânta Evanghelie.

De regulă, la vreme de necazuri, mai mulţi drept credincioşi se înţeleg să citească în acelaşi timp această rugăciune către Domnul pentru vindecarea unui bolnav, ca să Se milostivească de cel căzut în păcat, pentru scăparea ostaşilor care luptă sau pentru slobozirea celor întemniţaţi.

Cei care s-au învoit să se roage astfel se pot afla în diferite oraşe sau case, dar rugăciunea o citesc toţi în acelaşi timp, dimineaţa, ziua sau seară.

Mulţi ştiu această rugăciune, dar eu o voi citi:

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Tu ai spus cu preacinstitele Tale buze: Dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor. Neschimbate sunt cuvintele Tale, Doamne, fără de margini eşti în iubirea Ta faţă de oameni, iar milostivirea Ta nu are sfârşit.

Noi, robii Tăi (numele celor care se roagă), conform înţelegerii ne rugăm pentru robii Tăi (numele celor din suferinţa, sau pentru înlăturarea unei nenorociri) pe care ajută-i, Doamne.

Părintele Arsenie, Acuzatul «ZEK-18376», Un Sfanţ în lagărele comuniste, Ed. Egumenita, 2009, pp. 430–431

CANONUL 7 Apostolic

Daca vreun episcop ori prezbiter, ori diacon, Sfanta zi a Pastilor mai-nainte de primavareasca isimerie cu iudeii o va savarsi, sa se cateriseasca. [Apostolic, can. 70, 71; Sinod 6 can. 11; Antiohia, can. 1; Laodiceea, can. 37, 38; Cartagina, can. 60, 81, 117]

TALCUIRE Pentru aflarea Pastilor, indreptare prea aleasa si care nu se putea a se face mai bine, zice Matei Vlastar, au asezat si au dat Sfantul si de toata lumea soborul 1, dupa canonul 1, al soborului din Antiohia, care in canoanele soborului 1 nu se afla. Dar precum zice Valsamon, se afla in practicalele aceluia. Dar se afla si acum si la Matei Vlastar, si in Sfintele Evanghelii tiparite, si in alte carti multe. Deci pe amanuntita cunostinta a pascaliei aceasta, noi lasand a o invata deosebit si chiar pascaliocuvantatorii nostri, atata numai zicem la aceasta subinsemnare, cum ca patru oarecare de nevoie se cauta pentru pasca noastra:
1. Ca pasca trebuie a se face totdeauna dupa izmeria(echinoctiul) primaverii.
2. Ca nu se cade a se face intru aceeasi zi cu legiuita pasca a iudeilor. (care amandoua acestea ce hotarasc de acest al 7 -lea apostolesc canon.)
3. Ca sa nu se faca chiar si nehotarat dupa izmerie, ci dupa cea intru luna plina a lui martie, care se va intampla dupa izmerie.
4. Ca sa se faca in intaia duminica ce se va intampla dupa luna plina (iar aceste doua din predanie le avem, si nu din canon). Drept aceea ca sa se pazeasca cate patru randuielile acestea de o potriva in toata lumea, si sa praznuiasca crestinii intru aceasta vreme, si intru aceasta zi Sfintele Pasti, si sa nu aiba trebuinta in fiecare an de astronomi, si de soboare, au intocmit de Dumnezeu inteleptitii Parinti dreptarul cel pentru Pasti. Dar insemneaza ca, pentru neranduiala miscarii lunii (in greceste, anomalia) nu se pazeste a patra randuire totdeauna, ci cate o data se calca. Fiind ca dupa acestasi Vlastar, dupa 300 de ani, cu doua zile dupa intaia plina luna, urmeaza a se face legiuita Pasca in zi de duminica. Iar aceste doua zile, care prisosesc din neranduiala aceasta adaugandu-se, trec uneori peste duminica a I-a care se intampla dupa luna plina a lui martie, in care duminica aceea noi praznuim Stalparile, si in cea viitoare facem Pastile. Iar din aceasta putina calcare, nici o abatere din blagocestie, nici ceva necuviincios, ori primejdie sufleteasca nu urmeaza. Pentru aceasta si dumnezeiescul Hrisostom, (in cuvantul catre cei ce postesc la Pastile cele dintai) zice: scumpatatea timpului, si pandire a zilelor, Biserica lui Hristos nu stie. Fiindca de cate ori mancam painea aceasta de viata facatoare, si paharul acesta, vestiti moartea Domnului, si Pasti savarseste. Ci fiindca la soborul 1 sau adunat Parintii si au randuit cand sa se faca Pastile, cinstind Biserica pretutindenea invoirea si unirea, au primit randuiala pe care ei au facut. Deci trebuia dupa Hrisostom, si latinii mai mult sa cinsteasca invoirea si unirea Bisericii decat pe pandirea vremilor (adica pe a ismeriei, care s-au pogorat acum la 11 martie, fiind in vremea soborului 1 la 21 martie). Si sa praznuiasca Pastile cu noi, si sa nu necinsteasca pe acei 318 de Dumnezeu purtatori Parinti, care o au legiuit aceasta dupa dumnezeiasca luminare, socotindu-i pe acestia ca pe niste fara de minte, si ocarand Biserica, pe maica noastra a tuturor. Ca, (zice dupa urmare Hrisostom) de ar fi si gresit Biserica, negresit nu s-ar fi pricinuit atata mare vina, din amarunta paza aceasta a vremii, cat de mare rau s-a pricinuit din osandirea aceasta, si din dezbinarea cea din soborniceasca Biserica. Fiindca zice „nu poarta grija Dumnezeu si Biserica pentru acest fel de pandire a vremilor si a zilelor, de cat pentru singura unirea si Pasti. Si vezi iubitule, cum dumnezeiescul Hrisostom numeste schismatici pe latini, pentru ca din nou au izvodit pascalia lor si calendarul, nu pentru ca nu este aceasta dupa ismeria dreapta. Pentru ca si noi vedem ca ismeria au ramas cu adevarat 11 zile inapoi, ci pentru ca acestia s-au deosebit de noi, care este o vinovatie neiertata, dupa acest Sfant. Ca zice intru acelasi cuvant: a posti cineva si a face Pastile in aceasta vreme, ori in aceeasi dupa 21 a lui martie sa zicem precum facem noi, ori dupa 11 a lui martie, precum fac latinii, aceasta nu este vinovatie. Iar a dezbina cineva Biserica, si a se impotrivi cu prigonire si a face imperechieri si desperechieri, si a deosebii pre sinesi pururea de obstescul soborul Bisericii, aceasta este pacat neiertat, si de prihana vrednic, si are multa munca si pedeapsa. Ca trebuie sa stie ei ca si soboarele cele de toata lumea, care s-au facut dupa cel intai, si ceilalti Parinti, vedea cu adevarat si ei, ca nici inteleptii ce erau, ca mult sau pogorat ismeria. Dar insa n-a voit a o stramuta din 21 martie, unde o au gasit soborul 1. Cinstind mai mult pre invoirea si unirea Bisericii, decat pre amaruntimea ismeriei, care nu pricinuieste, nici la aflarea Pastilor noastre vreo tulburare, nici vatamare la blagocestie. Iar mai ales ca, amaruntimea aceasta pricinuieste latinilor doua necuviinte mari, adica, a praznui ei Pastile, ori cu iudeii, care este impotriva apostolescului canonului acestuia, ori mai inainte de iudei. Si cum ca mai mult place lui Dumnezeu randuiala Pastilor, si in scurt a zice, a calendarului nostru, decat randuiala Pastilor si calendarul latinilor, este vazut din minunile ce au aratat si arata pana acum pentru aceasta. Ca si in partile Iliupolei cei din Egipet (Egipt), unde sunt piramidele cele doua mari, in fiecare an lucreaza Dumnezeu o minune ca aceasta: Adica in seara joii celei mari a noastre (nu a latinilor) pamantul varsa moaste si oase vechi de oameni. De care sa umple un camp lat, care stau pana in joia Inaltarii, si atunci sa ascund si nicidecum se vad, pana iarasi la joia cea mare. Aceasta nu este vre-un basm ci adevarat lucru, si marturisit de istoricii vechi si noi, iar mai ales de Gheorghie Coresie Hiotul, si de pururi pomenitul Nectarie patriarhul Ierusalimului, care in Hronograful arabesc il povesteste in foaia 266 si cu ochii sai l-au vazut, precum din cele ce zice mai jos se vede. (iar oasele aceste omenesti mai inainte vestesc invierea mortilor ce va sa fie, precum le-au vazut si proorocul Iezechia). Dar scrie si pomenitul Coresie, ca Pashasin scria catre papa Leon (precum s-a aratat in epistola 63 a lui Leon), cum ca praznuind oarecand Pastile rasaritenesti adica in 22 a lui martie, iar apusenii in 25 a lui martie, un izvor de apa fiind uscat mai inainte, s-a umplut de apa in 22 a lui martie la Pasti noaptea, adica si nu la Pastile latinilor. Vezi pe Dositei cartea pentru patriarhii Ierusalimului care povesteste de o minune ce s-au facut la Veligrad, adeveritoare calendarului nostru, si surpatoare calendarului latin, pe care o au vazut un Paisie patriarh al Ierusalimului adica, un aluat ce s-a plamadit de o latina in ziua proorocului Ilie, s-au prefacut in piatra usoara numita chisira.

Marele Constantin cel intocmai cu Apostolii, pe langa alte bunatati ce a facut a adaos si aceasta, sa roage pe intaiul sobor a toata lumea sa randuiasca ca sa se praznuiasca Sfintele Pasti in toata lumea intru una si aceeasi zi. Ca nu au suferit fericitul sa vada pentru praznicul acesta despartita Biserica lui Hristos, si ca se fac multe soboare in osebite parti si ca apusenilor li se sta impotriva pentru aceasta despre cei din Asia. Apusenii urmand obiceiul batranilor celor mai inainte de ei, iar cei din Asia urmand lui Ioan Evanghelistul, si celorlalti Apostoli, precum scrie Policarp al Smirnei catre Victor al Romei dupa Eusebie cartea 5 cap 13. Vezi si cuvintele lui Hrisostom cele pentru Pasti, in care minunat aligoriseste pe cele ale Pastilor vechi in Hristos.

(extras din Pidalion – 1844)

 

Cu ceva saptamani in urma, postul tv realitatea prezenta pe site sau un articol defaimator la adresa Mantuitorului, punand la indoiala existenta sa istorica. In plus, articolul a fost incadrat la categoria “conspiratii celebre”  alaturi de teorii considerate ridicole precum: pamantul este totusi plat, falsa aselenizare etc. Se observa ca in fiecare an, in perioada Postului Mare sau a Nasterii Domnului, jidovii hulitori de Dumnezeu lanseaza in media fel de fel de blasfemii, tulburand viata crestinului. Mai jos redam un articol aparut in numarul 10 al revistei ATITUDINI, redactata de manastirea Petru Voda, in care Parintele Ilarion Felea vorbeste despre ce a insemnat si cum a fost integrata in istorie persoana lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

«… Iisus Hris­tos – ieri si azi si in veci este ace­lasi» (Evr. 13:8)

S-a spus, s-a scris si asa se invata cu destula staru­inta ca Iisus Hris­tos nici nu a exi­s­tat ca om, ca per­soana istor­ica; ca Iisus Hris­tos este „inte­mei­etorul leg­en­dar al religiei cres­tine” , un nume scos din povesti, ca Mos Craciun, Fat-Frumos, Ger­ila, Sfarma-Piatra si Stramba-Lemne sau alte nume care preinchipuie o idee oare­care, ca dar­ni­cia, bunatatea, vite­jia, frigul, put­erea si altele. Usor a spune, dar greu a dovedi.

Este Iisus Hris­tos un nume de leg­enda, sau o per­soana istorica?

Pen­tru ca sa poti dovedi ca Iisus Hris­tos este un nume de leg­enda, tre­buie mai intai sa dis­trugi mar­turi­ile care striga si ne arata ca Iisus Hris­tos este o per­soana istor­ica. Intai de toate tre­buie sa dis­trugi Vechiul Tes­ta­ment si un popor intreg, care doua mii de ani inainte de era noas­tra a trait in asteptarea Mesiei. Impre­una cu acest popor si cu isto­ria lui, mar­turie a exis­ten­tei lui, tre­buie sa dis­trugi si pro­fetii lui, oamenii cei mai de seama pe care i-a dat acest popor inainte de Hris­tos. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos nu este o per­soana istor­ica tre­buie sa dis­trugi o tara intreaga, Palestina, cu intreaga isto­ria si geografia ei (pre­cum si o parte din Tal­mud): sa dis­trugi Nazare­tul, unde a trait Maica Dom­nu­lui, sa dis­trugi Vifleemul unde S-a nascut Man­tu­itorul, sa dis­trugi Ior­danul in care S-a botezat, sa dis­trugi lacul Ghenizaret, cu local­i­tatile din jurul lui, pe unde a pred­i­cat Iisus Evanghe­lia; sa dis­trugi Ierusal­imul, unde a murit si a inviat; sa dis­trugi Muntele Taboru­lui si Muntele Maslin­ilor pe care S-a urcat cu ucenicii Sai, care toate sunt mar­turii istorice si geografice despre exis­tenta Lui, pana in ziua de astazi. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana leg­en­dara, tre­buie sa dis­trugi numele si opera celor 12 apos­toli, pe Petru, pe Andrei, pe Ioan si Iacob din Bet­saida – de pe malul Ghenizare­tu­lui; sa dis­trugi numele si opera Apos­tolu­lui Pavel care a pred­i­cat Evanghe­lia din Ierusalim pana in Spania, in cap­i­tale si in sfa­turi de-ale intelep­tilor, ca Atena, Cor­in­tul, Efe­sul si Roma; sa dis­trugi numele de per­soana si mar­turia istor­ica a tuturor apos­to­lilor care, atunci cand erau prigo­niti si batuti pen­tru Hris­tos, raspun­deau: «Noi nu putem sa nu graim cele ce am vazut si am auzit» (FA 4 :20); fata si faptele Lui pe care le-am vazut cu ochii nos­tri; cuvin­tele Evanghe­liei Lui pe care le-am auzit cu ure­chile noas­tre. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana de leg­enda, tre­buie sa dis­trugi Evanghe­lia, cartea despre viata si lucrarea Lui istor­ica, pana astazi nein­tre­rupta; cartea cu cele doua insir­ari ale gen­er­ati­ilor dinainte de Iisus Hris­tos, una cob­o­ra­toare de la Avraam pana la Iisus Hris­tos (Mt. 1:1–17) si a doua suitoare de la Iisus Hris­tos pana la Adam (Lc. 3 :23 –38 ); care toc­mai aceasta vor sa ne arate ca: Iisus Hris­tos a fost si om, om ade­varat si Dum­nezeu ade­varat; cartea din care, spre deose­bire de toate cele­lalte carti de temelie ale religi­ilor, leg­enda este cu grija si cu totul inlat­u­rata inca de la inceput. «Fereste-te de bas­mele cele lumesti si babesti» scrie Pavel lui Tim­o­tei (1 Tim. 4 :7), iar lui Tit ii scrie ace­lasi Apos­tol sa spuna cre­tanilor «sa nu ia aminte la bas­mele jidovesti si la porun­cile unor oameni care se abat de la ade­var» (Tit 1:14). «Caci va veni o vreme, se vede ca a si venit – cand (oamenii) nu vor mai suferi invatatura sana­toasa, ci – dor­nici sa-si gadile auzul – isi vor gra­madi invata­tori dupa poftele lor, si-si vor intoarce ure­chile de la ade­var si se vor abate spre basme» (2 Tim. 4:3–4). Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este o per­soana de leg­enda, tre­buie sa dis­trugi pe toti mucenicii cresti­natatii, intreg cal­en­darul crestin si sa arati ca nu au exi­s­tat acei oameni care veacuri intregi au primit mar­tir­iul ca dovada a dragostei si a cred­in­tei lor in Iisus Hris­tos. Ca sa arati ca Iisus Hris­tos este un nume de poveste, tre­buie sa dis­trugi isto­ria Bis­ericii cu o parte din isto­ria celor mai cul­tur­ale popoare care au exi­s­tat in vechime: isto­ria iudeilor, care ne-au dat Apos­tolii si isto­ria gre­cilor si a romanilor, care ne-au dat Sfin­tii Par­inti ai Bis­ericii pre­cum si o buna parte din isto­ria popoarelor europene, intre care ne numaram si noi, care si-au inceput cul­tura lor cu slu­ji­torii lui Hris­tos si cu car­tile Bis­ericii Lui…Sa dis­trugi isto­ria si isto­ri­ografii lor; sa dis­trugi geografia si arhe­olo­gia lor; sa dis­trugi o buna parte din cul­tura lor. In sfar­sit, tre­buie sa dis­trugi toate sufletele cres­tine si sar­ba­to­rile cres­tine, care an de an dau mar­turie, lumii intregi, de numele, de viata, si lucrarea Man­tu­itoru­lui – nu in tim­puri mito­log­ice sau preis­torice, nici in locuri necunos­cute, ci in plina des­fa­sur­are a isto­riei si a cul­turii omenirii celei mai civ­i­lizate. Iata ce opera de dis­trugere tre­buie sa faci, omule, ca sa scoti pe Iisus Hris­tos din isto­rie, sa dis­trugi toate mar­turi­ile isto­riei Lui, sa dis­trugi cat­e­dralele, sa dis­trugi bis­eri­cile, sa dis­trugi Bib­lia, sa dis­trugi muzeele, sa dis­trugi bib­liote­cile, sa dis­trugi toate sufletele si sar­ba­to­rile cres­tinilor de pe toata fata paman­tu­lui – lucru cu neputinta de implinit. A scoate pe Iisus Hris­tos din isto­ria si din viata omenirii, cand e plina isto­ria de mar­tirii si de cred­in­ciosii Lui, de Evanghe­li­ile si bis­eri­cile Lui, de cul­tul Lui, si de o cul­tura nascuta din reli­gia Lui, nu inseamna numai a goli bis­eri­cile de cred­in­ciosi, casele si muzeele de opere de arta, bib­liote­cile de carti, lumea de sco­l­ile inte­meiate de Bis­er­ica lui Hris­tos, sufletele de man­gaierea si de lumina Evanghe­liei lui Hris­tos, ci mai inseamna a saraci sufle­tul omu­lui de cele mai alese val­ori morale si spir­i­tuale; inseamna a intoarce isto­ria inapoi cu doua mii de ani, inseamna a lipsi omul de reli­gia desavar­sirii depline, a bunatatii si a iubirii, a pacii si a ier­tarii, a fratiei si a ome­niei, a lib­er­tatii si a cul­turii, a man­tuirii si a fericirii.

Daca n-a exi­s­tat Iisus Hris­tos, de la Care se numara anii, „era noas­tra” care este „era crestina”, atunci cine a mai exi­s­tat? Sau, cine s-a gan­dit vre­o­data sa numere anii isto­riei de la data nas­terii unui nume de leg­enda?!… Daca tagaduim pe Iisus Hris­tos, care, ca nimeni altul ocupa in isto­rie un loc cen­tral, nu mar­ginal, atunci tre­buie sa tagaduim Bib­lia si Bis­er­ica, proorocii si apos­tolii; atunci tre­buie sa tagaduim Ierusal­imul si Roma; pe Irod, pe Nero si pe Dio­clet­ian, care L-au prigo­nit; pe Con­stan­tin cel Mare si pe Ius­tin­ian, pe Ste­fan cel Mare si pe Con­stan­tin Bran­cov­eanu, care L-au ascul­tat, L-au iubit si L-au urmat pana la moarte; atunci putem inchide ochii si in fata soare­lui, sa-l tagaduim si pe el si sa z icem cu ochii inchisi: nu exista soarele, ca nimeni nu s-a dus la el acasa sa-l vada. Incer­carea de a scoate pe Iisus Hris­tos din isto­ria si din viata omenirii incepe a se invechi, si a imbat­rani, ca si atatea alte incer­cari potrivnice lui Hris­tos si Evanghe­liei, si tot ce imbat­raneste moare. Au slabit echipele, s-au sfar­mat cio­canele de atatea lovi­turi si s-au inlocuit cu altele, numai ade­varul Dom­nu­lui ramane, in veac. Nu este usor sa intri cu inima, cu fata si cu mainile curate, in viata oame­nilor si in isto­ria lumii, adica sa faci isto­rie, dar si mai greu este sa scoti din isto­rie pe cine a umplut douazeci de veacuri de isto­rie. Iisus Hris­tos a intrat in isto­ria si in viata omenirii ca un aluat care dospeste toate sufletele, cele peste opt sute de mil­ioane de ucenici ai Sai, ca sa faca din ele suflete bune ca painea calda. Iisus Hris­tos, cu apos­tolii Sai, a facut si con­tinua sa faca isto­rie ca nimeni altul. El «ieri si azi si in veci este ace­lasi» (Evr. 13:8). Ca sa-L poti scoate din isto­rie, tre­buie sa– L inlocuiesti cu ceva mai bun. Sau cel putin sa te ridici pana la inal­timea Lui cu bunatatea, cu iubirea, cu sfin­te­nia, cu ade­varul… Pana atunci noi, cres­tinii, ramanem cu El, cu isto­ria Lui, cu Bis­er­ica Lui, cu Evanghe­lia Lui, cu sar­ba­to­rile Lui, cu viata Lui, cu reli­gia Lui mantuitoare.

Arti­col aparut in Revista Ati­tu­dini Nr. 10,
extras din opera Spre Tabor, vol. IV, Fun­da­tia Justin Parvu

Aceasta este semnificatia Invierii: constientizarea omului ca Sfintele Pasti sunt mult mai mult decat aducerea aminte despre un eveniment trecut. Invierea lui Hristos nu este numai ceva petrecut in istorie; este ceva actual si esential ce se petrece cu noi, in situatia noastra concreta, Hristos este incepatura invierii noastre din moartea tristetii, a singuratatii, a confuziei launtrice. Cel patruns de taina Invierii in fibra cea mai adanca a sufletului nu poate fi nici trist, nici singur, nici cuprins de deznadejde. Acum toate s-au umplut de lumina, rostim in noaptea de Pasti, si cerul, si pamantul, si cele de dedesubt. In sufletul omului cuprins de lumina Invierii lui Hristos are loc omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura unei alte vieti, vesnice. Este viata cea noua, care cu aproape doua mii de ani in urma a rasarit din mormant, ne-a fost daruita noua, tuturor celor ce credem in Hristos.
Viata lui Hristos Cel mort si inviat curge prin venele crestinului altoit pe trupul Bisericii. Chiar daca traieste in lume, fiind adesea cuprins de nelinistea care defineste lumea, crestinul nu se lasa doborat. El il are pe Hristos in Care traieste, se misca si exista. Cand vad ca Hristos a biruit moartea, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu ma mai tem, nu-mi mai este frica de razboi, nu mai privesc catre neputinta mea, ci iau in minte nebiruita putere a Celui ce-mi va ajuta.

Iubitii mei,
Cuvantul „Pasti”, tradus in limba romana, inseamna „trecere”; trecere de la intuneric la lumina, trecere de la moarte la viata, trecere de la singuratate la comuniune, trecere de la tristete la bucurie, trecere de la deznadajduire la nadejdea cea mantuitoare, trecere de la razboiul si nelinistea launtrica la pacea si odihna sufleteasca. Pastile, adica trecerea noastra de la moartea prezenta in sufletele noastre sub diferite chipuri la viata in Hristos, este cel mai greu, cel mai necesar si cel mai frumos lucru sub soare. Da, este greu, dar, cum spune Sfantul Pavel toate le pot intru Hristos, Cel care ma intareste.
Puterea Invierii lui Hristos este calea prin care omul dobandeste raspuns la toate nelinistile sale. Cunoscandu-L pe Hristos, dobandindu-L pe Hristos, facandu-se asemenea lui Hristos, omul devine, dupa cuvantul Sfantului Macarie Egipteanul, tot lumina, tot ochi, tot duh, tot odihna, tot veselie, tot milostivire, tot bunatate, tot blandete.
Toate acestea, adica descoperirea sensului vietii, odihna sufleteasca, bucuria launtrica, constituie adevarata comoara dupa care omul tanjeste cu toata puterea fiintei sale. Ea nu poate fi gasita decat in Biserica, unde omul afla ca adevarata realitate a lumii este in Hristos Cel Inviat. In Biserica, omul descopera rabdarea si mangaierea care vin din Scripturi, iar prin Liturghie, isi regaseste echilibrul launtric si linistea necesara. Credinta cea adevarata, pentru a carei marturisire si aparare crestinii vremurilor de pe urma vor fi mai slaviti decat cei ce invie mortii, este suportul oricarei vieti implinite, profunde, adevarate. Rugaciunea pentru ca lumea sa-L cunoasca pe Hristos in Duhul Sfant constituie izvor inepuizabil de bucurie, pace si bogatie nesfarsita de har. Smerenia, ca singura cale prin care omul devine cu adevarat puternic, si iubirea vrajmasilor, ca dovada a aflarii in adevar, deschid omului usa catre echilibrul sufletesc si linistirea launtrica. Toate se implinesc prin dragostea cea atotcuprinzatoare. Caci dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata.
In ambianta celui mai frumos poem dedicat vreodata dragostei, va imbratisez pe toti in Hristos Domnul, in aceasta sfanta noapte de Pasti.
Rog pe Hristos, Stapanul vietii si al mortii, sa va aiba pe fiecare in ocrotirea harului, iertarii si iubirii Sale. Sa aveti cu totii parte de lumina tamaduitoare a Invierii. Biruinta lui Hristos asupra mortii sa fie biruinta tuturor asupra intunericului din suflete, asupra nelinistilor launtrice, asupra greutatilor care impovareaza sarmana fiinta umana.
Bucuria Invierii sa va cuprinda sufletele si cu aceasta bucurie, intens traita, sa vestiti tuturor ca

HRISTOS A INVIAT!

Al vostru parinte si frate in Hristos Cel Inviat,
† Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

(extras din Pastorala IPS Teofan)

Cu bucurie va anuntam ca si in acest an, Domnul ne-a trimis Sfanta Lumina din ceruri, la ora 14:06. HRISTOS A INVIAT!

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=0ZoiOEJrTfk] [youtube=https://www.youtube.com/watch?v=txBj0vBoMrc]

Marturii despre Sfanta Lumina:

[vodpod id=ExternalVideo.932844&w=425&h=350&fv=clip_id%3D10017958%26server%3Dvimeo.com%26autoplay%3D0%26fullscreen%3D1%26md5%3D0%26show_portrait%3D0%26show_title%3D0%26show_byline%3D0%26context%3Duser%3A2379595%26context_id%3D%26force_embed%3D0%26multimoog%3D%26color%3D00ADEF%26force_info%3Dundefined]

sursa: Popas alternativ

Dragi cititori si frati intru Hristos,

In ultimele zile ne-am confruntat cu tulburari in sanul Bisericii, in randul credinciosilor, referitoare la eventuale scindari in Biserica pe tema calendarului. De la aceste probleme de ordin calendaristic s-a ajuns pana la a pune sub semnul intrebarii lucrarea harului in Biserica noastra romaneasca oficiala, s-a ajuns pana la a pune sub semnul intrebarii sfintenia si autenticitatea ultimilor mari duhovnici ai neamului nostru. Aceste probleme au iscat controverse grele si nu putine tulburari.

De aceea venim catre fratiile voastre cu rugamintea sa nu uitam ca ne aflam in Saptamana Patimilor Mantuitorului nostru Iisus Hristos si sa lasam pentru cateva zile comentariile, internetul si chiar calculatorul, atat pe cat e posibil, si sa ne indreptam cu ochii mintii spre Jertfa Mantuitorului pe Cruce. Sa plangem si noi impreuna cu Maica Domnului la piciorul Sfintei Cruci pentru ca nu putine pacate ni s-au spalat prin Jertfa Fiului ei si Dumnezeului nostru. Sa priveghem si noi alaturi de Mantuitorul in gradina Ghetsimani, intr-un moment crucial pentru mantuirea neamului omenesc. Acolo, in gradina Ghetsimani Mantuitorul se roaga pentru pacea si unitatea noastra, a ucenicilor Sai. Cu atat mai mult se cade sa fim uniti in rugaciune si in lacrimi de pocainta in aceste zile si sa lasam galceava si tulburarile.

Iar asa prin rugaciunea si pocainta noastra, poate Domnul se va milostivi spre noi si ne va da raspuns la aceste vremuri tulburi. Sa ne rugam ca Dumnezeu sa ii dea zile cu sanatate Parintelui Justin si prin gura sfintiei sale sa ne graiasca adevarul. Pana atunci sa luam aminte la cuvintele sfintiei sale din ultimul interviu : Sa marturisim intorcand degetul spre noi insine. Macar in aceste zile sa ne silim sa nu il indreptam spre altii.

A aparut numarul 10 al revistei Atitudini, in care veti gasi publicat si urmatorul interviu cu Parintele Arhimadrit Justin Parvu, staretul manastirii Petru Voda. Noul numar se bucura si de o schimbare in ceea ce priveste hartia si culorile folosite, textul este mai mare si se spera ca sa fie bine  primite aceste schimbari de catre cititorii revistei.

Asa tre­buie sa mar­tur­isim: indrep­tand dege­tul spre noi, nu spre celalalt

Par­inte, am dori sa ne spuneti un cuvant despre modul in care sa putem dis­tinge invata­turile bune de invata­turile min­ci­noase in aceste vre­muri inse­la­toare de azi. Au mai fost asa inse­lari si rataciri?

Cand a intrat in Europa diho­nia asta rasariteana, comu­nis­mul, terenul era foarte prop­ice pen­tru intro­duc­erea gre­selilor si erezi­ilor si rat­acir­ilor. Pen­tru ca peste Nistru si peste Prut au tre­cut mereu, val dupa val, vesti despre toata „feri­cirea” asta bol­se­vica. La noi in tara a prins foarte putin, pen­tru ca noi nu am avut oameni care sa cul­tive comu­nis­mul, care nu au avut ori­en­tari spre ast­fel de lucruri. Noi eram deja ori­en­tati spre ce avem de facut, pen­tru ca ime­diat dupa primul razboi mon­dial am avut oameni care au con­sol­i­dat cul­tura si viata bis­ericeasca. Apoi a venit curen­tul acesta al Occi­den­tu­lui – hit­leris­mul, si din Italia Mus­solini, ast­fel incat s-a for­mat unghiul acesta al mor­tii: Tokyo-Roma-Berlin, un unghi tot la fel de pagan ca si comu­nis­mul. Hit­leris­mul nu era altceva decat un comu­nism nation­al­ist in favoarea Ger­maniei. Noi stim ca Ger­ma­nia avea planul sa se extinda in Bal­cani cu toata forta lor polit­ica si eco­nom­ica; tan­jeau dupa petrolul si graul din Bal­cani. In aceste momente grele pen­tru noi de a ne pas­tra echili­brul a avut un rol impor­tant curen­tul reli­gios, care a inceput prin man­a­s­tirea Vladimiresti si a con­tin­uat cu Rugul Aprins si a avut un efect foarte poz­i­tiv asupra cresti­natatii noas­tre. In pofida tuturor con­tro­ver­selor, inceputul maicii Veron­ica a fost bun si prin ea s-a dus mai departe o lucrare; e altceva cum a dep­a­sit ea ispitele si greu­tatile de mai tarziu. Apoi a venit vre­mea lui Petra­che Lupu care a fost com­pro­mis de Carol al II-lea, si care mai mult a com­pro­mis decat sa ajute viata Bis­ericii. L-a luat Antonescu pe front si asta a derutat mai mult tara, Roma­nia noas­tra. In tim­pul acesta la noi in tara s-au facut lucruri fru­moase prin orga­ni­za­ti­ile oame­nilor int­elec­tu­ali si mist­ici, cum a fost Rugul Aprins care a dat oameni mari, de mare folos vietii bis­ericesti. Si asa, in fiecare perioada istor­ica a poporu­lui roman, au fost per­soane care sa mentina un echili­bru duhovnicesc. Dar de data aceasta a patruns diho­nia mon­di­al­ista, care vine cu inselaciunea unei paci false, in care sa nu mai poti spune ade­varul, sa ne faca jus­ti­fi­ca­bila tac­erea. Preo­tul din fata altaru­lui nu vorbeste nimic; tal­maceste acolo un frag­ment evanghelic si incolo nimic, la cat ar fi nevoie, cu cate ne con­frun­tam cu greu­tatile si cu cate necazuri care vin asupra noas­tra; cred­in­cio­su­lui i se explica prea putin cum sa se lupte in lumea de azi si ast­fel intra in deruta. Toc­mai asta este esen­tial in taina duhovni­ciei, ca omu­lui sa ii spui atunci cand are nevoie, sa raspunzi la nevoile lui, nu numai asa sa dai niste sfa­turi reci din carti. Daca ii oferi o limpezire a lucrurilor, atunci poti sa il tii legat de Bis­er­ica, dar daca mai mult ii tul­buri intelegerea, atunci el se inde­parteaza. Oricum la noi, la romani, tac­erea este o cal­i­tate veche in ran­dul cleru­lui; daca mai vorbesc asa spo­radic, pe ici colo. Mai sunt vreo doi trei preoti care vorbesc azi – un par­inte Mihai de la Bucuresti, unul de la Vatra Dornei si in rest mai putin – tot Arhanghelul Mihail vad ca ii ocroteste; eu ma rog pen­tru aces­tia sa le dea Dum­nezeu put­erea ca pana la sfar­sit sa se mentina pe pozi­tia aceasta mar­tur­isi­toare, ca nu e usor. Daca inainte era ateis­mul comu­nist, sa nu cre­dem ca acum nu mai este ace­lasi ateism; ateis­mul acum este man­i­fe­s­tat prin frica de a nu mar­tur­isi, prin tacere. Acum acest curent te invata o falsa iubire si prin asta ei urmaresc nu numai sa te dez­moste­neasca de orto­doxie, dar sa schimbe si struc­tura Orto­dox­iei. Asta urmaresc ei acum – sa schimbe struc­tura Orto­dox­iei, si struc­tura firii umane. Orto­doxia inseamna traire, inseamna viata, inseamna lucrare prac­tica. Dar acum incearca sa te dez­moste­neasca, sa iti schimbe radacina, un fel de mutatie genet­ica, ca tot e la moda vad. Ast­fel incat in mintile unora vor reusi sa dea o alta intor­satura bazelor cres­tin­is­mu­lui si le va per­verti si trairea, ast­fel incat vor simti sub spec­trul inse­larii, si tot asa, prin iubire, prin dragoste, prin bunatate. Noi tre­buie sa fim cu ure­chile ciulite acum si sa nu primim usor orice invatatura, tre­buie sa vedem de unde vine acea invatatura si incotro bate, de la cine si din ce impre­ju­rari vine. In curand nu vom mai avea la cine sa ne spovedim, foarte putini preoti daca vom gasi si comu­ni­carea va fi anevoioasa. Dragostea care nu e in ade­var deruteaza sufle­tul si nu este rod­nica si oricum, deo­cam­data se mai vede ca nu este in ade­var, pen­tru ca cler­icul nos­tru de azi una spune la Petru Voda, una spune la Putna, una spune la Secu si tot asa. Dar acesta este si copul lor, de alt­fel, ca sa ne deruteze, sa nu mai stim ce sa cre­dem; ei vor sa intro­d­uca aceasta stare de neincredere.

Si tinerii de azi care fac ascultare de ast­fel de duhovnici si nu au sim­tul dis­cernerii ascu­tit cum sa procedeze?

De jumatate de an incoace eu am remar­cat o sporire a cred­in­tei in ran­dul tinere­tu­lui. Sa stii ca imi place tinere­tul nos­tru. In ultima vreme am de-a face cu mai mult tineret. Si nu numai ca se indreapta spre Bis­er­ica si alearga la Dum­nezeu, dar sunt mai vii decat cei invarsta. Acum hai ca vin pen­tru bacalau­reat, pen­tru admitere sau pen­tru alt exa­men in viata, dar totusi nu se duc in alta parte sa ceara aju­tor, tot la bis­er­ica alearga; asta e prima lor scapare. Si Dum­nezeu, vazand cred­inta lor, ii ajuta, ii calauzeste, le da indru­mare si in felul acesta se infiri­peaza viata crestin orto­doxa. Cred ca tinere­tul va dis­tinge, mai greu e cu cei de la teolo­gie, ca acolo sunt indoctrinati.

Si cum sa te fer­esti de invata­turile strambe din Bis­er­ica si din societate?

Pai tre­buie sa le cura­tim pe cat e posi­bil, sa le putem prezenta cat mai clare, dar fara prea multa rautate. Adica sa atragem aten­tia asupra rat­acir­ilor unora sau altora dar fara sa invinuiesti; sa nu arati cu dege­tul. Asa tre­buie sa mar­tur­isim: indrep­tand dege­tul spre noi, nu spre celalalt. Pen­tru ca, sa stiti, nu sun­tem fara de vina. Cu totii raspun­dem pen­tru rat­acir­ile din Biserica si din soci­etate – ori ca nu am actionat la timp, ori ca nu ne-am rugat cu duh de pocainta, cu totii pur­tam vina caderii celuilalt, chiar daca, intr-un anu­mit fel, el sin­gur se exclude din Trupul lui Hris­tos. Atunci cand vom reusi sa intoarcem dege­tul spre noi, atunci vom reusi sa facem orto­doxie curata si sa cura­tim invatatura Bis­ericii de zgura ratacir­ilor. Deci nu zic sa taci, caci este ateism, dar vezi in ce duh mar­turis­esti, caci daca nu stii sa intorci dege­tul spre tine, te pozi­tionezi tot in afara orto­dox­iei, care este traire.

Da, de pilda acum sunt multi cres­tini derutati de rat­acirea unui preot foarte bun mar­tur­isi­tor pana de curand, si care mai nou mar­turis­este ca Sfin­tele Taine, Sfanta Impar­tasanie, tre­buie data cu lin­gu­rite sep­a­rate, pen­tru fiecare cred­in­cios in parte, ca i se pare, chipurile, ca intineaza Tainele si mai poate fi si molipsitor?

Asta e o aber­atie mare, mai. O aber­atie enorm de mare. De parca a fost vre­o­data alt­fel de cand este Bis­er­ica. De unde vine par­in­tele asta si unde a trait pana acum? Dar se poate sa fie o manevra, adica toc­mai asta sa urmar­easca – sa poata anula sacrul Sfin­telor Taine si sa le red­uca la ome­nesc. Poate veni cu teo­ria asta la catolici, ca la ei nu este sfanta taina, acolo nu mai lucreaza Duhul si e posi­bila con­t­a­m­inarea. Dar sa spui asta in Orto­doxie – arata multa necred­inta si pro­duce multa sminteala, ca vine din partea unui preot. Pai eu am fost cinci ani de zile preot in Bis­er­i­cani, unde este spi­talul de tebecisti si in fiecare z i impar­taseam cate cinci, sase bol­navi, din care unii mureau peste doua, trei z ile. Si s-a con­t­a­m­i­nat cineva? Fer­easca Dum­nezeu! Acolo m-am impar­t­a­sit cu bol­navii impre­una, dar nu am avut nimic. Nu putem aduce suprafires­cul la firea noas­tra. Par­in­tele acesta folos­este o log­ica ome­neasca – o mare neputinta.

Cum sa primeasca oamenii criza finan­ciara in care se gas­este intreaga soci­etate, mai cu seama cei aflati in somaj si fara posi­bil­i­tati de subzistenta?

Toate aceste crize sunt provo­cate de ei – criza eco­nom­ica, criza finan­ciara, criza reli­gioasa, criza morala, criza polit­ica – nu sunt altceva decat un pre­text sa ne oboseasca, sa ne stre­seze cu griji mate­ri­ale si sa ne dis­traga aten­tia de la cele sufletesti. Ei incearca de fapt sa afecteze orig­inea noas­tra div­ina. Ma doare sufle­tul cand vad oamenii cum se plang ca sunt dati afara de la ser­vi­ciu si nu mai au cu ce sa isi hraneasca copiii. Ce pot sa le fac? Ce pot sa le z ic? Cuvan­tul meu e prea putin ca sa ii poata ajuta. Ar tre­bui ca noi, man­a­s­tir­ile, sa ne adunam aver­ile si sa hranim acesti oameni, sau sa putem crea diverse cen­tre care sa le ofere un loc de munca. Vor veni vre­muri si mai grele, ce se petrece acum nu e nimic. Man­a­s­tir­ile au aceasta dato­rie fata de Dum­nezeu si de soci­etate, sa acorde ast­fel de aju­tor mate­r­ial, si cat vom trai, vom trai impre­una. Cum poate o obste de calu­gari, care si-a ago­nisit din timp rez­erve poate de hrana, sa stea indiferenta fata de sufer­in­tele oame­nilor? Toate aver­ile man­a­s­tir­ilor sa se aso­cieze intr-o forma de a putea men­tine viata poporu­lui. Tot ce au primit man­a­s­tir­ile de la Dum­nezeu pana acum, sa ofere poporu­lui neca­jit. Ca daca nu vom face asa, nici Dum­nezeu nu ne va acoperi si se vor napusti paganii peste noi. Si rat­acirea de acum va fi mai mare ca cea din­tai. Daca noi nu ii aju­tam la timp, nu potolim sara­cia lor si nu le aratam dragostea noas­tra, sun­tem pier­duti. O sa ne rezu­mam la niste fasole si un cartof acolo si nimic mai mult. Oricum ali­men­ta­tia de azi mai mult ne omoara decat ne hraneste. Dar poate ca si asta este o pedeapsa de la Dum­nezeu si sa nu ne ingri­jim ca sa traim cat mai mult, ci cat o da Dum­nezeu; binein­te­les ca nici sa te sin­u­cizi, adica sa te fer­esti pe cat poti de ceea ce stii ca este dau­na­tor. Noi tre­buie sa primim toate cate vin asupra noas­tra ca pen­tru pacatele noas­tre, pen­tru ca, chiar daca nu am gre­sit noi, au gre­sit par­in­tii nos­tri, bunicii nos­tri, si cu 5 0 de ani in urma. Pen­tru pacatele de atunci pla­tim noi astazi. Caci avem put­ere sa pre­lungim sau sa scur­tam aceste vre­muri de manie a lui Dum­nezeu. Dar numai sa stim sa ne rugam. De pilda acum vine Sap­ta­mana Patim­ilor, cand toata lumea tre­buie sa fie acolo la bis­er­ica sa asculte cuvan­tul Evanghe­liei, tes­ta­men­tul Dom­nu­lui si ar tre­bui sa asculte tot poporul de la mic la mare. Dar se duce cineva? Foarte putini. De-abia joi incep sa apara la Denia celor 12 evanghe­lii. Pe femei le intere­seaza mai mult pre­gatirea de sar­ba­toare, cozonacii si frip­tura, hrana tru­peasca decat cea sufleteasca.

Pai se intam­pla asta si in man­a­s­tiri, nu doar in lume. Maicile sau calu­garii sunt trim­isi sa faca pra­ji­turi in loc sa stea in biserica?

Pai da, de unde pleaca? Noi dam tonul, man­a­s­tir­ile. Dupa cum e lumina noas­tra, asa e si vie­tuirea mirenilor.

Ce le trans­miteti romanilor de praznicul acesta mare al Invierii?

Sa dea Dum­nezeu ca Patim­ile Dom­nu­lui si sufer­in­tele si per­se­cu­ti­ile nea­mu­lui nos­tru sa ne dea taria sa infrun­tam necazurile aces­tor vre­muri, ca sa putem ramane asa cum ne-am nascut in Tra­di­tia noas­tra orto­doxa si sa nu ne rat­aceasca nimeni cu invata­turi straine de duhul evanghelic. Sa ne invred­niceasca Dom­nul de bucu­ria aceasta a mar­tur­isirii, asa cum au mar­tur­isit Pitestiul, Gherla, Aiudul, toti mar­tirii nea­mu­lui nos­tru. Vedeti totusi, pe noi, in inchisoare, comu­nis­mul ne-a invatat smere­nia, sa fim cres­tini, sa ne daruim. Ne-a invatat smere­nia, scoala cea mai inalta. Ast­fel de vre­muri grele or sa ne aduca smere­nia, care este invierea noas­tra sufleteasca. Prin man­dria satan­ica a comu­nis­tilor, noi de fapt am cas­ti­gat daruri duhovnicesti de la Hris­tos. Asa sa aveti si voi parte de Invierea lui Hris­tos in inim­ile voastre.

(Revista ATITUDINI nr. 10, inter­viu real­izat de mon­ahia Fotini, 24 mar­tie, 2010)

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=3m7EwuXuTPw]

(extras din conferinta “Tineri si Ortodoxia”, din 23 martie de la Timisoara)

Marturia consemnata in scris aici.

Minunea s-a repetat din nou la Manastirea Petru Voda. Fratele Danion a ajuns cu moastele la manastire si ne-a dat sa ne inchinam si sa ne bucuram sufletele cu mireasma dumnezeiasca a mirului. In timp ce tineam raclita in mana am observat ceva stralucitor si umed pe suprafata sfintelor moaste; mireasma devenise mai puternica. Toti cei de fata am vazut ca sfintele moaste izvorasc din nou mir, apoi am sters mirul cu o panza curata, daruita tot de fratele Danion. Slava lui Dumnezeu si sa fie spre intarirea sufleteasca a tuturor pentru vremurile ce or sa vina.

SLAVA LUI DUMNEZEU!

Va anuntam cu bucurie ca in cadrul conferintei tinuta de fratele nostru Danion Vasile, azi 19 martie la Iasi, in care au fost prezente si sfintele moaste ale Sfintilor Inchisorilor de la Aiud, a izvorat din nou mir cu buna mireasma din sfintele moaste. La aceasta ora(22:45) are loc citirea Acatistul Sfintilor Inchisorilor.

Parintele Justin afland despre aceasta minune a zis ca Sfanta Parascheva este cea care vrea sa confirme sfintenia mucenicilor de la Aiud.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=S5kkbXII-gY]

Descarcati conferinta in format audio :

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=zeYQe9VrUZQ]

Stiinta ne lasa inchisi in descrierea legilor diferitelor existente, dar nu vrea sa stie ca aceste legi trebuie sa fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explica nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. In secolul XIX se credea ca poate sa cunoasca si cele spirituale, dar nu le poate cunoaste. Psihologia este cea mai slaba dintre stiinte pentru ca vrea sa reduca la cateva legi viata spirituala a omului; omul este o mare taina.

Eu sunt o mare taina fata de celalalt, desi ma deosebesc de altii si fiecare se deosebeste de altii; fiecare este o taina de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taina, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decat altul, asa ca nu poti sa reduci viata persoanei la o stiinta precisa, asa cum pretinde stiinta. Persoana e o mare taina, dealtfel si lucrurile, fiecare sunt taine…   Ce insemneaza acest „este”, „a fi”… cine poate sa spuna?… Cioran nu-si pune nici o problema, desi e laudat – vad – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispretuit, nici macar nu-si pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred ca omul a iesit din maimuta: cu cat ma duc mai in trecut cu atat vad un om mai superior; mai superior decat omul de astazi. Avea o intelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai intelepti decat cei de astazi; sunt in stare oamenii de astazi sa scrie asa ceva?… Cine poate intrece pe cei care au scris cartile Bibliei?… Cu cat te duci mai in urma, cu atata dai de oameni mai intelepti. Ce-a ajuns stiinta asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practica a asa-zisei tehnici a civilizatiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…

Am fost astazi la Cernica si am trecut pe la marginea orasului; sunt niste blocuri cu totul lipsite de simtul esteticului, de simtul spiritualului, sunt niste mormane asa in care nu mai este omul, a disparut omul. Si cum te simti cand te duci in natura, ce gandire se dezvolta in tine… Ce gandire are Occidentul fata de gandirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gandire are?… catolicismul sustine ca in taina nu e energia necreata ci ca e o gratie creata; atunci Hristos nu este in taina si ca urmare au venit sectele si au spus: „ce ne mai trebuie taine” si au ramas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe cand tainele te unesc, sunt aceleasi, si noi suntem o unitate pentru ca avem tainele si pentru ca le cunoastem: poporul cunoaste tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taina, parca stiu tot: nu stiu nimic. Trebuie sa recunosti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taina, cu atat mai mult o persoana este o taina… De aceea Ortodoxia a pastrat crestinismul de la inceput, mai vechi decat catolicismul, si a pastrat sentimentul acesta al tainei; si ce superficialitate traiesti cand mergi prin orasele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, si ce sentiment avea in suflet taranul cand facea o fantana… caci el stia ca dincolo de astea toate sunt o taina mare… Pe cand astia cred ca nu mai e nimic decat atata; tehnica aceasta. Si ce prost te simti, ce stramtorat te simti in mijlocul lor… Nici nu-si pun intrebarea despre sensul lucrurilor; daca nu-i decat lumea aceasta, cu dependentele ei, cu legile ei, totul e fara sens. Daca oamenii mor rand pe rand definitiv, apar alte generatii si mor definitiv, ce sens mai vad ei: nici unul. Nu-i nici un sens in alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexa, cine-o patrunde?… Si chiar daca o patrunzi nu te satisface daca nu recunosti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu ma mantuieste lumea aceasta.

Persoana e o mare taina, o taina care ma inalta, imi da o bucurie… de-as avea toata lumea, daca n-ar fi o persoana atenta fata de mine as fi cel mai nenorocit om. Numai daca am o persoana care-i atenta fata de mine, numai atunci ma simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… stiinta nu cred ca mai poate pretinde astazi ca poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o intelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau alta intelegere.

Cred ca e veche omenirea, mult mai veche dar nu iesita din maimuta: nu stiu cine spunea de niste gene care au aparut deodata intr-un ins avand 47 de gene in loc de 46, si acela a fost omul, dar cum a aparut?… Sigur ca nu L-a vazut nimeni pe Dumnezeu cum face pe om: cum aduna pamant si ii face trupul si ii sufla suflare de viata si asa mai departe. Dar e o taina aparitia omului: omul nu a putut aparea asa, din animal, din maimuta. Este cu totul altceva: e ratiunea asta prin care judeca toate, prin care este constient de toate. Au si animalele o ratiune, dar e o ratiune obiect; omul e o ratiune subiect. Este adevarat ca sunt si animale care parca au afectiune, sunt caini, pisici, chiar in flori, in plante e ceva care parca e un fel de simtire, dar o simtire inconstienta; e altceva. Are si cainele o afectiune fata de stapanul sau, dar nu e totusi ratiunea care gandeste la viitor, care vede pe toate in armonia lor.

Eu cred ca aparitia omului este o taina si in taina aceasta e o taina suprema – spune Sfantul Grigorie de Nyssa: „Nu se poate sa fi fost candva cand n-a fost nimic.” Nu se poate… Unii oameni de stiinta spun ca n-a fost nimic si a aparut din nimic; nu se poate sa fi fost candva cand n-a fost nimic; ori Acest care a fost totdeauna, care a fost fara inceput, n-are cauza. Toate au o cauza: de la Acela sunt; in Acela sunt cauzele tuturor, deci trebuie sa fie perfect, trebuie sa fie desavarsit, trebuie sa fie constient, trebuie sa fie deasupra legilor, trebuie sa fie Absolutul, de nesupus legilor. Acesta este Dumnezeu, care are puterea sa faca din nimic, nu din sine, ca daca ar fi din sine ar fi toate perfecte, ori nu pot fi din El; nu pot fi nici dintr-o materie preexistenta pentru ca in acest caz n-ar fi perfect El; trebuie sa fie cineva din veci perfect si absolut, desavarsit, iar datorita complexitatii Lui, El trebuie sa aiba caracter de persoana, nu se poate sa nu aiba caracter de persoana. Si nu poti sa gandesti persoana fara persoana; deci iata Treimea… Trebuie sa fie o persoana care iubeste. Nu se poate sa ai alta persoana pe care sa nu o iubesti, sau una de care sa nu vrei sa fii iubit; nu poti… Totdeauna vrei sa ai o persoana care sa te iubeasca si tu o iubesti pe ea; si ce iubire mai inalta si mai curata este decat cea intre Tata si Fiu, si daca sunt numai doi care se iubesc in veci, iubirea lor e perfecta cand impreuna iubesc pe al treilea; nu se pot margini; si fiecare din ei are o bucurie mult mai mare cand are si pe altul care se bucura de celalalt. Tatal are pe Duhul care se bucura impreuna cu El de Fiul, Fiul are pe Duhul care se bucura impreuna cu El de Tatal. Asa ca invatatura despre Treime apare inevitabil. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=XdMvsGZZzaQ] [youtube=https://www.youtube.com/watch?v=4eWYz1oYxCA] [youtube=https://www.youtube.com/watch?v=SJDQKYhGqCU]

Cititi si: Satanismul din muzica rock

„Nu regret că am îmbrăcat cămaşa legionară. Regret că nu am îmbrăcat mai devreme cămaşa lui Hristos”

Valeriu Gafencu

Acum traim intr-o epoca in care crestinii descopera o alta cale de marturisire: a nebuniei crucii, a jertfei pentru Adevar. Vrajmasii lui Hristos au dezlantuit cea mai mare si mai cruda prigoana asupra crestinilor. Acum cine crede trebuie sa stea gata de moarte: calea asta e un privilegiu spiritual de o mare frumusete, din care insusi monahismul apare cu valori si semnificatii noi.

Am considerat deci necesar sa fac fagaduinta calugareasca, chiar daca ne aflam pe calea martiriului. Cand esti pus in situatia de a-ti da viata, fagaduintele aspre ale monahului raman departe, dar au valoare, caci dovedesc ravna pentru cele sfinte; cand credinta se marturiseste cu pretul umilintei si al torturilor, toate nevointele ascetice par usoare, dar primirea lor dovedeste totusi, sensul duhovnicesc al jertfei. Deci acum, cand sunt pus in situatia de a-mi da viata pentru credinta, fagaduinta mea monahala, desi nedepusa practic, e o mangaiere a sufletului meu.

Monahismul a aparut in istoria crestinismului atunci cand Biserica a devenit oficiala si credinciosii plini de ravna, nemultumiti de modul de viata al societatii crestine de atunci, s-au retras sa traiasca autentic Evanghelia.

Ei au constituit adevarate focare de inalta spiritualitate crestina si au inraurit mult lumea crestina medievala si pe cea moderna. E stiut ca manastirile au jucat un rol cultural major, ca au avut rol educativ stralucit, rol social de caritate si rol de propovaduire a crestinismului. Prin barbatii purtatori de Duh, ele au inraurit adesea politica si istoria, desi n-au reusit totdeauna sa le ridice nivelul constiintei crestine.

Astazi insa satana se teme sa nu piarda puterea asupra lumii, de aceea este in plina ofensiva impotriva crestinilor, atat monahi cat si laici. Monahismul este discreditat prin sloganuri false si rau intentionate. Diavolul ii ispiteste pe crestinii de azi, ca pe Domnul in munte, sa fie asemenea lui, iar cand ei refuza, trece la metoda exterminarii lor prin toate mijloacele. Unii vin cu aur sa ne cumpere, altii vin cu sabia sa ne taie, noi insa ne adancim in duhul evanghelic.

Avem nevoie de marturisitori si traitori crestini, monahi si laici. Nu ne retragem din batalia istoriei, ci ne formam si ne otelim in indarjita ei tensiune. Lui Hristos i-a fost incredintata toata puterea in cer si pe pamant. Torturile la care suntem supusi sunt usi prin care Hristos reimprospateaza si ridica mai sus biserica si lumea.

*

Cum era Valeriu

Valeriu nu era insa un om fericit decat printr-un mare efort launtric si mai ales prin darul lui Dumnezeu, care era deplin si puternic in el, intarindu-l sa biruiasca suferinta prin trairea in duh. Atat temnicerii si reeducatii, cat si prietenii erau impresionati de „ceva” din Valeriu, dar putini au stiut ca acel „ceva” era Hristos.

Pe chipul lui slab se descifrau lumini ce acopereau umbrele suferintei. Fruntea ii era inalta, alba, senina, brazdata cateodata de o suvita de par neastamparata. Nimic insa nu impresiona mai profund ca cerurile ce se succedau tot mai adanci si mai luminate in ochii lui albastri, patrunzatori. Era in ei ceva statornic si cald, care vibra si ii dadea o expresie vie, inteligenta, activa (Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos).

Valeriu, ardere de tot

Ardea…ardere de tot, la propriu, in fata tuturor ca o faclie de lumina spre care si de la care fiecare lua putere sufleteasca si trupeasca. Cuvintele erau purtatoare de duh. Gesturile erau binecuvantari si imbratisari. Faptele, arareori sau tarziu sesizate si descoperite, erau daruri integrale ale fiintei lui.

Valeriu nu daruia, se daruia. Capacitatea de jertfa concretizata in cuvintele Mantuitorului: „Daca iti da cineva o palma pe obrazul drept, intoarce-l si pe cel stang”, „Daca iti ia haina, da-i si camasa”, „Daca te sileste cineva sa mergi cu el o mila pe jos, mergi cu el doua”, „Iubiti pe vrajmasii vostri” si „Nu este mai mare dragoste decat sa-si puna cineva viata pentru prietenii sai”, la Valeriu era asa de fireasca, incat daca n-ar fi facut-o in ascuns (tainic) pe multi i-ar fi tulburat sau i-ar fi smintit chiar.

La inceputul prieteniei noastre, voind sa ma spovedesc pentru a ma putea impartasi, cercetandu-mi cugetul, am gasit o stare de indoiala pe care o aveam asupra sinceritatii manifestarilor duhovnicesti ale lui Valeriu. Mi se parea ca unele din formele pe care le imbraca viata lui duhovniceasca au uneori ceva artificial si chiar ostentativ. I-am descoperit vinovatia gandurilor mele. M-a ascultat cu atentie; la sfarsit, plangand, m-a imbratisat si, rugandu-ne amandoi, a luat asupra lui toata tulburarea pe care mi-o provocase. „Sunt vinovat in fata lui Dumnezeu pentru tulburarea pe care ti-am provocat-o: iti multumesc ca mi-ai sesizat o lacuna de care nu eram constient cu adevarat, caci nu numai prin pacatul propriu-zis poti sminti pe cineva, nu numai cu cele de stanga, ci si cu cele de dreapta, cu virtutile, cand nu sunt facute cu tact duhovnicesc, spre ferirea cugetului fratelui care se poate sminti din pricina libertatii tale, tu fiind incredintat ca faci binele”

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata).

DESCARCATI SI DATI MAI DEPARTE:  ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR

Nu se cuvine a vorbi despre Sfintii Inchisorilor, fara a pomeni Miscarea Legionara sau cuvantul legionar. Cei ce fac aceasta se aseamana jidovilor sionisti si tortionarilor.

In ziua de 8 noiembrie, Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, discutam ce nume sa dam acestei organizatii tineresti. Eu am spus:
– Arhanghelul Mihail.
Tatal meu spune:
– Este in biserica o icoana a Sfantului Mihail, pe usa din stanga a altarului.
– Sa mergem sa vedem. M-am dus cu Mota, Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici si Tudose. Ne uitam si intr-adevar ramanem uimiti. Icoana ni s-a aratat de o frumuseste neasemuita. Eu niciodata nu fusesem atras de frumusetea unei icoane. Acum insa ma simteam legat de aceasta cu tot sufletul si-mi facea impresia ca Sf. Arhanghel e viu. De atunci am inceput sa iubesc icoana.
De cate ori gaseam biserica deschisa, intram si ne inchinam la icoana. Ni se umplea sufletul de liniste si de bucurie.

extras din Cartea Capitanului

Părintele Justin Pârvu

Despre Corneliu Zelea Codreanu si Legiunea Arhanghelului Mihail, istoricii nostri mai vechi sau unii mai noi au avut grija sa denatureze adevarul. Au facut-o cu un scop: generatiile care le-au urmat(sau vor urma) sa nu stie adevarata istorie a romanilor. Nu s-a scris “fara ura si partinire”, asa cum ar trebui sa o faca adevaratii istorici.

Corneliu Zelea Codreanu a fost inca din timpul vietii sale o legenda, iar moartea sa, care a fost o jertfa – “cea mai scumpa dintre nunti”, cum spunea cantecul legionar, a facut ca proiectarea sa mitica sa capete o deosebita profunzime. Corneliu Zelea Codreanu si Miscarea Legionara au fost insa si o realitate care apartine istoriei romanilor. N-o putem neglija si trebuie sa o intelegem. Mai mult, Corneliu Zelea Codreanu a intrat intr-un panteon al mitologiei romanesti, unde trebuia demult sa-si afle locul.

Ma bucura faptul ca se studiaza acest fenomen si marturiile noastre, ale celor care mai traiesc, putini intr-adevar, pot ajuta la descrierea unei istorii care n-a beneficiat pana nu demult decat de un singur fel de prezentare, bineinteles, negativa. Caci cei care au scris erau dusmanii miscarii, cei carora le era frica de ea si ma mira faptul ca inca le mai este, astazi cand tinerii din “Fratiile de Cruce” de la sfarsitul anilor ’30 sunt octogenari sau nanogenari. Sunt tot mai putini astazi dintre cei care au trait acele vremuri si au crezut in biruinta legionara si marturia lor nu trebuie sa se piarda.

Tinerii legionari erau credinciosi si au crezut in rolul crestin al Miscarii. Dupa ani sau chiar zeci de ani de temnita grea, multi dintre supravietuitori s-au indreptat catre manastiri. Aici si-au aflat linistea, loc de rugaciune, nevointa si curatenie. Candva, Codreanu gandea ca ultim mijloc, retragerea in munti, caci de veacuri, romanul a primit lupta in munti si codri. Astazi, muntele si manastirile sale raman doar locurile unde romanul lucreaza pentru mantuire. Pentru mantuirea neamului nostru. Aceasta este lupta noastra.

Părintele Arsenie Papacioc

Nu putem gandi Miscarea Legionara fara voia lui Dumnezeu; deci a fost voia lui Dumnezeu chiar daca a plecat de la niste cauze materiale istorice.

Paăintele Gheorghe Calciu Dumitreasa

Tinand cont de cati martiri a dat, cred ca a fost de la Dumnezeu, dar oameni fiind, au facut si greseli.

Părintele Dumitru Stăniloae

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine… Am fost solicitat dupa ’90 de niste tineri sa scriu ceva despre Ion Mota: eu cred ca Mota care era baiatul protopopului din Orastie era foarte crestin; si el s-a dus intr-adevar ca sa apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revistaScara, nr.7).

Părintele Arsenie Boca despre sfințenia Mișcării și a lui Corneliu Codreanu

„Am fost tinut la securitate sase saptamani. Cu parintele Arsenie discutam numai cand ne gaseam singuri. Restul timpului fie ca ascultam discutiile din camera, fie ca ma duceam cu gandul departe.

Intr-o zi se intampla sa ramanem amandoi in camera. Parintele Arsenie atunci imi spune: „Daca ar fi trait Capitanul ce lucruri frumoase am fi facut noi…”. Altadata imi spune: „Sa stii ca Legiunea nu va invinge pana nu se va completa numarul de legionari in cer”. Asta ar insemna sa moara toate generatiile din 1927 pana in 2000. Ar trebui sa treaca 60-80 de ani. Ar insemna sa nu mai traiasca nici un legionar din zilele noastre.

„Dumnezeu va avea grija sa ramana si samanta pe pamant”, imi raspunde parintele Arsenie. A fost ultima discutie cu parintele Arsenie. Pe mine m-au luat si m-au dus la Penitenciar. M-au bagat singur intr-o celula la etajul trei, complet izolat de ceilalti legionari. (Fragment din manuscrisul lui Mircea Puscasu, fost detinut politic, legionar).

Ion Gavrila Ogoranu in „Brazii se frang, dar nu se indoiesc”, vol. 3, reda marturisirea facuta de mitropolitul Antonie Plamadeala chiar langa crucea de la manastirea Sambata:

„Marturisesc acum, lucru ce nu l-am facut niciodata, urmatoarea intamplare: eram prin 1947 in chilia parintelui Arsenie, care se dezbracase pana la brau sa se spele; pe pieptul parintelui atarna o cruce care avea si o garda legionara pe ea. M-am speriat si l-am intrebat:

– Parinte, nu ti-e teama sa porti un asemenea obiect primejdios?
– O am de la Corneliu Codreanu, el mi-a daruit-o”.

Parintele Ilarion Felea

Nu am facut politica si nu sunt legionar, dar vorbesc ca preot: Miscarea legionara va birui sigur, caci:

1. a cucerit tinerimea tarii
2. are un cap care stie ce vrea si e ascultat
3. are la temelia ei adevarul, credinta si dragostea crestina si impotriva acestora nu avem nicio putere.

Monahul Athanasie Stefanescu spunea despre idealurile si “omul nou” pe care il dorea Corneliu Codreanu ca baza a “Romaniei legionare”:

Telul final nu este viata, ci Invierea. Invierea neamurilor in numele Mantui-torului nostru Iisus Hristos. Neamul este, deci, o entitate care-si prelungeste viata si dincolo de pamant. Neamurile sunt realitati si in lumea cealalta, nu numai in lumea aceasta. Acest student(Corneliu Zelea Codreanu) a indrumat generatia lui avand ca arhetip pe Hristos. Lupta a fost grea, acerba, cerand sacrificii pentru credinta lor in Dumnezeu si neamul romanesc, tineretul a fost supus la un experiment unic in lume, cunoscut sub numele de experimentul Pitesti, unde toti au fost prabusiti ca asa era reteta. Dar in fata lui Dumnezeu nu conteaza caderile, ci ridicarile. Preotul Calciu a fost unul dintre acestia. Generatia acestui student, in verde imbracata si la icoane inchinata, a fost martirizata cum n-au fost decat crestinii din primele secole. Din randurile ei ridicandu-se pe treptele cele mai inalte ale eroismului si chiar sfinteniei. Daca in iuresul luptei au fost si greseli, sa nu se uite ca una este individul cu instincte morbide, care ucide dragul de a ucide si alta  este individul care lupta in numele cetatii si al tarii, care a fost dintodeauna declarat erou.

extras din cartea Realitatea unui mit: Corneliu Zelea Codreanu

IPS Bartolomeu Anania

Marturisesc insa ca in “Fratia de Cruce” din Seminar nu se facea politica, nici antisemitism, ci doar educatie, si ca nu am avut de invatat decat lucruri bune: iubire de Dumnezeu, de neam si de patrie, corectitudine, disciplina in munca, cultivarea adevarului, respect pentru avutul public, spirit de sacrificiu.

Corneliu Codreanu era si el o figura foarte interesanta; si atragea ca si Arsenie Boca: avea ceva atractiv, ceva puternic asa; acelasi spirit hotarat si sigur; alegea o cale si gata; mergea pe ea. Impresionau amandoi prin forma lor hotarata de a fi. Era un dar al lor. Cred ca e o oarecare asemanare intre ei, parca erau o piatra, o stanca. Eu n-am avut aceasta exactitate de a defini lucrurile, m-am leganat asa, in cunoasterea adevarului. Eu am pus foarte mult pret pe iubire, pe blandete, pe bunatate, pe valorile Treimii; scrisul meu a atras – e adevarat, dar ca persoana n-am exercitat aceasta atractie pe care o exercitau Codreanu sau Arsenie Boca, si nu stiu cum e mai bine… Am fost solicitat dupa ’90 de niste tineri sa scriu ceva despre Ion Mota: eu cred ca Mota care era baiatul protopopului din Orastie era foarte crestin; si el s-a dus intr-adevar ca sa apere Occidentul de comunism. Pe Marin nu l-am cunoscut. (interviu, revistaScara, nr.7).

Nicolae Steinhardt despre legionari:

“N-a fost cameră în care tinerii – şi mai ales legionarii – să nu-mi vie în ajutor”

“Mult, mult, mult mai buni au fost tinerii prin închisori decât bătrânii. Pentru că mai uşor renunţi la viaţă când ai timp îndelungat de trăit! Pentru că la tinereţe patimile sunt mai aprinse, dar şi vigoarea spirituală mai neîntinată! Pentru că n-au cunoscut ranchiunele, prejudecăţile şi duşmăniile generaţiei mai vechi! Pentru că erau mai puţin obsedaţi cu acreli şi răbufniri, mai puţin încărcaţi de anexele trecerii timpului: sluţenii, eşecuri, dezamăgiri, confirmând astfel teoria lui Robert Brasilach după care e bine să mori înainte de a te fi pângărit mersul înnoroiat al anilor! Nu ştiu. Au fost mai buni.

Parintele Nicolae Tanase

[vodpod id=ExternalVideo.921758&w=425&h=350&fv=]

Danion Vasile, teolog, scriitor si publicist ortodox din Romania

„Apologetii tolerantei sunt apologetii apostaziei”

„Daca tema noastra este „marturisirea credintei, intre dragoste si toleranta”, am sa arat pana unde merge adevarata dragoste crestina. Fiind in inchisoare, Valeriu Gafencu s-a imbolnavit de plamani, a facut tuberculoza si fiind foarte bolnav, a reusit sa faca rost de medicamente, de streptomicina, fiind medicamente care ajungeau foarte greu in inchisoare.

Numai ca in loc sa ia medicamente si sa supravietuiasca, Valeriu Gafencu a preferat sa dea medicamentele unui pastor evreu, Richard Wurbrand. Cel care dupa ce a iesit din inchisoare a plecat in Occident si a scris, si a vorbit mult despre prigoana din Romania secolului XX. Si Gafencu a murit, iar pastorul evreu a supravietuit zeci de ani si in Romania exista voci, chiar in randul clerului, care se opun canonizarii acestui nou mucenic, spunand ca a fost antisemit, ca nu i-a iubit pe evrei. I-a iubit atat de mult, in cat si-a dat viata pentru ca Richard Wurbrand sa traiasca. Aceasta, iubitilor, este masura dragostei la care ne cheama Hristos. Suntem noi in stare sa murim in locul mamei noastre? Fiti sinceri, cei care sunteti casatoriti, sunteti gata sa muriti pentru sotia voastra sau pentru sotul vostru, sau pentru copiii vostri? Sa recunoastem ca inimile noastre sunt pustii, ca nu stim sa iubim. Tocmai de aceea este foarte important sa ne rugam acestor noi marturisitori sa ne invete sa mergem pe urmele lor, sa avem iubire jertfelnica, pentru ca adevarul poate fi un cutit, poate fi o sabie rece, putem sa sufocam si pe ceilalti cu „adevarul” nostru si sa ii ducem si pe ceilalti in iad. Trebuie ca in inimile noastre sa fie iubire. […]

Traim intr-o lume care si-a facut din toleranta un idol

Traim intr-o lume care si-a facut din toleranta un idol. Traim intr-o lume care a facut din toleranta un zeu. […] In Noul Testament, in Sfanta Scriptura nu gasim cuvantul „toleranta”.

Sensul vechi al cuvantului „toleranta”, facea referinta la purtarea celuilalt. In dictionarul limbi romane editat de Academia Romana in 1983, definitia cuvantului toleranta este urmatoarea: „a ingadui, a permite un lucru, o situatie, un fapt nepermis, a trece cu vederea, a admite, a arata”. Adica, sensul era de a rabda ceva nepermis. Numai ca in zilele noastre, termenul „toleranta” a fost denaturat. Dusmanii adevarului schimba sensul termenilor si in declaratia principiilor tolerantei din 16 noiembrie 1965, Organizatia Natiunilor Unite pentru Educatie, Stiinta si Cultura (UNESCO), spune asa la paragraful 1.3: „toleranta implica respingerea dogmatismului si absolutismului”. Si cum talcuiesc doi comentatori, doi teoreticieni ai tolerantei, practic, orice convingere religioasa, politica sau culturala poate conduce la intoleranta in cazul in care ea, convingerea, nu lasa loc pentru nici o indoiala de eroarea ideilor in care credem si falsitatea ideilor pe care le tagaduim. Adica, daca noi credem in Dumnezeu fara sa lasam in sufletele noastre o urma de indoiala, dupa aceasta noua definitie, suntem intoleranti. Parintele Gherghe Florovski spunea ca „intoleranta” este doar o denumire defaimatoare a „convingerii”.

Daca il iubim pe Hristos, suntem denumiti „fanatici”, „intoleranti”, „retrograzi”, „habotnici”

Societatea de astazi vrea sa lasam loc indoielii in sufletele noastre. Adica, sa fim apostati. Apologetii tolerantei sunt apologetii apostaziei si incearca sa ne convinga sa amestecam adevarul cu minciuna. Un intelectual roman, Cosmin Nicolescu spunea asa: „in mod evident, sunt lucruri de care spiritual vorbind, nu se pot tolera unele pe altele. Binele nu poate tolera raul, adevarul nu poate tolera minciuna, dreptatea nu poate tolera nedreptatea, frumosul nu poate tolera uratul, valoarea nu poate tolera nonvaloarea”. Cu toate acestea, in ziua de azi, este din ce in ce mai accentuata invatatura masonica stabilita in „declaratia de principii masonice” din 1921, potrivit carora: „crestinismul a dominat lumea prin intoleranta sa”. Daca il iubim pe Hristos, suntem denumiti „fanatici”, „intoleranti”, „retrograzi”, „habotnici”. Iubitilor, in ziua de azi sa ni se spuna „retrograzi” este un nume de cinste, e un cuvant pe care trebuie sa-l purtam cu bucurie in sufletele noastre. Ar trebui sa ne bucuram ca pastram adevarul Mantuitorului Hristos si al Sfintilor Parinti si ar trebui sa ne intristam daca am primi minciuna. […] continuare »

Pe 8 februarie 2010, imensa sala a Palatului National din Chisinau s-a dovedit a fi neincapatoare pentru cei aproape 3000 de crestini care au venit sa asculte participantii la Conferinta Teologica cu genericul „MARTURISIREA CREDINTEI: intre dragoste si toleranta” dedicata Zilei de Praznuire a Noilor Mucenici si Marturisitori, care s-a bucurat de prezenta mai multor teologi si duhovnici din Republica Moldova, Romania, Rusia si Ucraina, printre care: Prot. Mitr. Vasile Ciobanu, parohul Bisericii “Sf. Nicolae” din s. Costesti, r. Ialoveni,  Alexei Galit, decanul Facultatii de Teologie din Chisinau, Danion Vasile, teolog (Romania), Prot. Gheorghe Gorodentev, profesor la Seminarul Teologic din Odesa (Ucraina), cunoscutul aparator al drepturilor copiilor nenascuti Pr. Nicolae Tanase (Romania) si Pr. Petru Vlascenko (Federatia Rusa).

Lucrarile conferintei au inceput cu binecuvantarea si cuvantul de salut al Inalt Prea Sfintitului Mitropolit Vladimir: „„Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii”, zice Mantuitorul Hristos. Daca ar fi sa ne intrebe un aborigen de pe o insula ratacita in ocean sa-i spunem intr-un cuvant cei aceea Evanghelie, cred ca acel cuvant ar fi „dragoste”. Toata Sf. Evanghelie de la inceput pana la sfarsit este despre dragoste. Despre dragostea lui Dumnezeu pentru om si despre dragostea omului pentru Dumnezeu.

Tema a fost apoi dezvoltata de invitatii conferintei, in ordinea respectiva: cunoscutul teolog si scriitor roman Danion Vasile (Romania), parintele Vasile Ciobanu (Republica Moldova), protoiereul Gheorghe Gorodentev, profesor la Seminarul Teologic din Odesa (Ucraina), cunoscutul aparator al drepturilor copiilor nenascuti parintele Nicolae Tanase (Romania), parintele Petru Vlascenko (Federatia Rusa) si decanul Facultatii de Teologie din Republica Moldova Alexei Galit. De asemenea, au fost prezentate materiale video trimise de catre cei care, din pricini binecuvintate, n-au putut sa fie prezenti la conferinta, in sustinerea cauzei crestinilor: adresarea parintelui Petru (Kucer), staretul manastirii Bogoliubovo si a liderului asociatiei crestin-ortodoxe „Sveataia Rusi” Aleksei Dobacin (Federatia Rusa).

Catre sfirsitul conferintei, crestinilor adunati le-a fost reamintit textul declaratiei lansate joi, 4 februarie 2010, si li s-a cerut sa confirme, prin vot, sustinerea tezelor cuprinse in Declaratie. Dintre cei prezenti in sala, majoritatea absoluta a pledat intru sustinerea declaratiei, inregistrindu-se si citeva voturi contra, precum si abtineri.

Cuvant introductiv al IPS Vladimir, Mitropolit al Chisinaului si al intregii Moldove

[vodpod id=ExternalVideo.921484&w=425&h=28&fv=]

Danion Vasile

1.[vodpod id=ExternalVideo.921482&w=425&h=28&fv=]

2. [vodpod id=ExternalVideo.921483&w=425&h=28&fv=]

Parintele Nicolae Tanase

[vodpod id=ExternalVideo.921485&w=425&h=28&fv=]

IPS Vladimir raspunde la intrebarile

[vodpod id=ExternalVideo.921486&w=425&h=28&fv=]

Parintele Vasile Ciobanu

[vodpod id=ExternalVideo.921488&w=425&h=28&fv=]

Conferinta s-a incheiat cu cintarea de catre toata adunarea a imnului pascal „Hristos a inviat!”

In final s-au impartit, gratuit, peste 7000 de exemplare a trei carti cu tematica ortodoxa de importanta majora, una dintre ele avand drept titlu chiar genericul conferintei.

surse: MDN.md, Toaca.md

Un film despre ce se intampla cand incurci Imparatia lui Dumnezeu cu puterea seculara. Pavel Lunghin este regizorul filmului “Ostrov“, un fidel urmas al scolii de film a lui Tarkovski.

Anul 1565.   Intuneric. Este timpul domniei lui Ivan cel Groaznic. O Rusie sfasiata de foamete si de război.
Peste tot semne de trădare…  Si iar, trădare. Servitorii credinciosi si garzile umpland tara de sange. In fiecare om descopereau un  dusman. Legea pentru ei – Tarul.

[vimeo https://vimeo.com/8492641 width=640 height=480]

Singurul care s-a ridicat impotriva nelegiuirilor – Mitropolitul Filip, prieten din copilarie, loial, al lui Ivan cel Groaznic. Vocea lui s-a facut auzita si… s-a sacrificat pe el insusi. Un film care reda povestea unuia dintre cele mai dramatice episoade ale domniei Primului Tar Rus, Ivan al IV-lea. Doi ani din viata teribilului tar si relatia cu Mitropolitul Moscovei Filip (Colicevim).