Atena:. Cu binecuvântarea papei Tawadros al II– lea o delegatie la nivel înalt a Bisericii Ortodoxe Copte din Alexandria și a toată Africa a făcut o vizită istorică în republica monahala a Sfântului Muntele Athos pe 25 mai 2014. Arhimandritul Efrem, stareţul mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos a primit delagaţia episcopilor ortodocși copți.
Delegația coptă a fost condusă de episcopul Anba Paulose de Atena și a toată Grecia și a inclus pe episcopul Julius al Egiptului Antic, episcopul Anba a sediului de Est, episcopul Makary de Sud Shubra și alți prelați.
Au avut loc discuții detaliate cu privire la monahismul copt și la tradițiile monahale ortodoxe orientale. De asemenea, a fost luată în discuţie situația actuală a vieții creștinilor copți din Egipt. Salutări speciale pentru Papa Tawadros au fost trimise de către stareții de la Muntele Athos.
Delegația s-a întâlnit și cu Arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei și a toată Grecia, care este primat al Bisericii Greciei. Delegația coptă a transmis salutări de dragoste de la Papa Tawadross pentru Biserica Greciei și, în schimb un mesaj special de salut a fost transmis de către Arhiepiscopul Ieronim, Papei Tawadros al II-lea.

| theorthodoxchurch.info

În atenția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel si a Sfantului Sinod al BOR, în problema acceptării oficiale de către BOR în 1994 a celor două texte de la Chambesy în dialogul cu necalcedonienii   (textul de la Chambesy adoptat in 1994 fiind public si scrisoarea aceasta ce critica cele scrise in siteul oficial al Patriarhiei Romane este publica, si are scopul indreptarii pozitiei BOR fata de monofiziti-miafiziti)

             Preafericite Părinte Patriarh Daniel,

Sfântul Apostol Pavel ne spune că fiecare dintre noi suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, de aceea atunci cand un mădular suferă sau este în oarece pericol, este normal ca celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos să reacționeze, ca într-un singur organism viu. Din același motiv, ca unul ce sunt mădular al Bisercii Ortodoxe îmi exprim îngrijorarea referitor la ceea ce a semnat Biserica Ortodoxă Română ca ipostas local al Bisericii Ortodoxe Sobornicești, în Sfântul Sinod din 8-9 decembrie 1994, prin care se recunosc “Bisericile necalcedoniene” ca Ortodoxe.
Cred că acest act adoptat în Sinod ar trebui reanalizat. In nici un caz nu sunt impotriva dialogului teolgic cu eterodocsii .
Am vazut publicate pe site-ul oficial al Patriarhiei Române declarațiile de mai jos și mă gandesc la faptul că poate nu au fost verificate de teologi avizați. De aceea, cu smerenie vă atrag atenția :
Conform site-ului oficial al Patriarhiei Române:
“Biserica Ortodoxa Romana a dovedit o mare deschidere fata de acest dialog. A fost prezenta la aproape toate intrunirile neoficiale si oficiale (fara a IV-a neoficiala si a II-a si a III-a oficiala), prin prof. dr. Nicolae Chitescu, pr.prof.dr. Dumitru Radu, I.P.S. dr. Antonie Plamadeala, pr. prof. dr. Dumitru Staniloae si pr. prof. dr. Nicolae Necula.
In sedinta Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, din 8-9 decembrie 1994, s-au acceptat in mod oficial textele celor doua declaratii comune. Astfel, Biserica Ortodoxa Romana a fost prima Biserica, care a aprobat oficial acest dialog dupa 1993.”
Se pare ca cei care au adoptat aceste concluzii ale dialogului cu necalcedonienii,  nu au fost deloc atenți la ceea ce au semnat:
„Atunci cand vorbim despre ipostasul unic si compus al Domnului nostru Iisus Hristos, nu vrem sa spunem ca in el se unesc un ipostas divin cu unul uman. Vrem sa spunem ca unul si vesnicul ipostas al celei de-a doua Persoane a Treimii si-a asumat omenitatea noastra, a naturii create, printr-un act care-l uneste cu propria sa natura dumnezeiasca necreata, pentru a forma o adevarata fiinta divino-umana, unita in mod nedespartit si neamestecat, naturile deosebindu-se una de alta, doar prin contemplare”. „Acest ipostas al Celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, nascut mai inainte de toti vecii, din Tatal, este acela care in zilele de pe urma a devenit o fiinta umana si s-a nascut din Prea Sfanta Fecioara Maria.” https://www.patriarhia.ro/ro/relatii_externe/dialog_intercrestin_1.htmlPrima formulare: “vorbim despre ipostasul unic si compus al Domnului nostru Iisus Hristos” nu este deloc clara, iar explicitatarea care urmeaza este si mai ambigua. continuare »

Sfantul Sinod Ecumenic al VI-lea, care a fost convocat in anul 680 d.H. (noiembrie) in Palatul Trulan din Constantinopol, a fost rezultatul a 50 de ani de divergente teologice si ecleziastice (secolul VII) asupra temei daca Dumnezeul-Om Hristos, desavarsit Dumnezeu si desavarsit Om, intr-un singur Ipostas (o singura Persoana), are doua lucrari si doua vointe sau doar o lucrare si o vointa.

Sinodul Sfintilor Parinti a condamnat hristologia monotelitilor, adica a celor care sustineau ca Hristos are doar o singura vointa si o singura lucrare, pentru ca aceasta hristologie nu era decat „o reinfatisare” mascata a ereziei monofizismului deja respins si condamnat (in cadrul Sfantului Sinod al IV-lea Ecumenic din anul 451 d.H.). Sinodul al VI-lea a indreptatit substantial teologia si stradaniile Sfintilor Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, si Maxim Marturisitorul impotriva ereziei monotelismului si a dogmatizat:

Sfantul Maxim Marturisitorul (580-662), mai intai egumen al Manastirii Hrisopolei de langa Constantinopol, s-a luptat pentru Ortodoxie vreme de multi ani fara vreun sprijin bisericesc „mai inalt”, in timp ce patriarhiile Rasaritului si Roma primisera erezia sub presiunea imparatului monotelit Constant al II-lea (641-668). Sfantul Maxim a strabatut pamantul si marea, de la Constantinopol pana la Roma, unde a avut o contributie decisiva in Sinodul din Lateran (649 d.H.) impotriva monotelismului, convocat de ortodoxul papa Martin (649-655). Sfantul Maxim a fost arestat si a murit in exil in Laziki. Cand era judecat, patriarhul eretic Petru al Constantinopolului i-a spus sa se uneasca cu Biserica Universala, care acceptase erezia, Sfantul Maxim i-a raspuns:

Dusmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir (638-641, 654), Pavel al II-lea (641-653) si Petru (654-666), patriarhii eretici Macarie al Antiohiei (650-685) si Chir al Alexandriei (630-642), ereticul papa al Romei Honorius (625-638) si Stefan, Polihronie si Constantin au fost anatematizati de catre Sfantul Sinod al VI-lea. Patriarhul Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioara, purtand icoana Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu pe zidurile Constantinopolului, salvase cetatea de arabi si de persi, pe cand imparatul Herakleios se afla intr-o campanie in Persia (626). Cu aceasta ocazie a fost alcatuit Imnul Acatist (Acatistul Buneivestiri) catre Nascatoarea de Dumnezeu.

Sfantul Maxim, singur impotriva intregii „biserici oficiale”, a fost conform marturiei istoricilor „prea mare teolog, care a pecetluit prin taria sa luptatoare si prin bogata sa contributie scriitoriceasca recursul teologic al ereziei monotelite”; de asemenea, „este greu sa se gaseasca un alt teolog care sa fi influentat mai mult mersul teologiei elin-ortodoxe in afara lui”.

Monotelismul si monergismul constituie componentele teologiei actualilor monofiziti „moderati” (severieni), adica a monofizitilor copti (din Egipt), a armenilor, etiopienilor, siro-iacobitilor si a indienilor din Malabar. Din nefericire, dialogul teologic contemporan din 1990 incoace, a ajuns la concluzia contrara Sinoadelor Ecumenice ca monofizitii mai sus mentionati sunt ortodocsi si ca Sfintii Parinti nu i-au inteles (i-au rastalmacit).

Proclamarea dogmei despre cele doua vointe si doua lucrari in Hristos de catre Sinodul al VI-lea Ecumenic, ii condamna de asemenea (implicit) si pe ereticii latini („biserica” romano-catolica papala), care cateva veacuri mai tarziu (secolul XIV), prin gura teologilor lor scolastici si ev-medievali si a filozofilor antipalamiti si anti-isihasti din Rasarit, aveau sa nege existenta lucrarii firesti in Dumnezeu, contrar Sfintilor Parinti de la Sinodul al VI-lea Ecumenic si intregii invataturi a Bisericii.

Condamnarea papei Honorius de catre un Sinod Ecumenic demonstreaza clar ca din punct de vedere ecleziologic este o minciuna inadmisibila mitul teologic al papilor despre „infailibilitatea” papei.

Opera legislativa (editarea Sfintelor Canoane) a Sinodului al VI-lea Ecumenic, precum si a celui de-al V-lea (553 d.H.) a completat-o Sinodul Ecumenic al cinci-saselea (Constantinopol, 691 d.H.).

traducere din neo-greacă de ieromonahul Fotie;

sursa: https://www.impantokratoros.gr

Inradacinat cu toata fiinta sa in pamantul bun al Evangheliei lui Hristos, Sfantul Maxim Marturisitorul (praznuit astazi, 21 ianuarie), acest „calugar contemplativ si vizionar teologic”, unul dintre cei mai mari Parinti ai Bisericii Rasaritene, unul dintre cei mai remarcabili ganditori crestini ai tuturor timpurilor, deschide un larg orizont de intelegere si patrundere a sensului vietii, in care Iubirea – agapica, duhovniceasca – detine locul primordial. Insasi calatoria lui prin vremelnicie reprezinta cea mai frumoasa si mai vie cuvantare despre aceasta regina a virtutilor, care „dupa calitatea ei este asemanare cu Dumnezeu pe cat cu putinta muritorilor; dupa lucrarea ei, betie a sufletului; dupa efectul ei, izvor al credintei, abis al indelungii rabdari, ocean al smereniei” (Sfantul Ioan Scararul).

Iubirea dumnezeiasca a Sfantului Maxim a coplesit cu entuziasmul ei judecata lumeasca si simtirea fireasca a trupului. Ea l-a transpus in alt plan al realitatii, in care mintea nu mai sufera nici o intrerupere in intelegerea celor ceresti, iar durerile si moartea sunt dorite si socotite adevarate bucurii. Astfel, in zguduirea credintei si amenintarea ei din toate partile, Sfantul Maxim devine sufletul miscarii care porneste din Africa pentru pastrarea nepatata a invataturii ortodoxe despre doua lucrari si doua vointe distincte in Hristos. Ca un mare aparator si traitor al iubirii, a inteles ca lui ii revine misiunea de a arata cu claritate cum ca in Hristos-Iubirea se descopera sensul si scopul creatiei: unirea marginitului cu nemarginitul, a firii umane cu cea divina intr-o depasire minunata si tainica ce nu transforma firea umana in fire divina, nici firea divina in fire umana, ci care reinnoieste firea umana, conferindu-i un mod dumnezeiesc de a fi. Aceasta depasire care duce firea umana la desavarsire poarta, pentru Sfantul Maxim, numele de IUBIRE, si nu orice iubire, ci iubirea care se smereste, singura in stare sa mentina pe crestini pe „calea imparateasca” si sa aduca cu sine adevarata pace a Bisericilor.

„Prefer mai degraba sa mor decat sa am constiinta tulburata ca am alunecat in vreun fel oarecare in ce priveste credinta”, declara cu tarie Sfantul Maxim, nevrand in nici un chip sa accepte solutia diplomatica a autoritatilor care urmareau prin formule de compromis si prin taceri echivoce salvarea unitatii Imperiului cu pretul ereziei. Imobilizat, impins, lovit cu pumnii si picioarele, acoperit de scuipari din crestet pana in varful unghiilor, ocarat si blestemat – dupa cum ne dovedesc actele martirice – el le opune solutia eshatologica si ascetica a marturisirii si martiriului. Indemnat sa rosteasca cu gura impotriva a ceea ce crede cu inima, Sfantul Maxim sustine ca orice om se sfinteste prin marturisirea exacta a credintei, pe fata si fara nici o reticenta, deoarece

Asadar, nu-i suficienta nici credinta launtrica, nici dragostea nemarturisita in afara, oricat de sincera si de fierbinte ar fi. Si pentru ca n-a voit nicidecum sa renunte la opozitia impotriva invataturii monotelite – o singura vointa in Hristos – i se taie limba si mana dreapta, „ca sa nu mai poata comunica adevarul nici cu graiul, nici in scris”. Insa nimeni si nimic nu il poate opri sa preaslaveasca Iubirea, nici chiar taierea limbii de catre uratorii de Dumnezeu, caci cu limba faptelor sale graieste mult mai multe decat cu cuvantul. continuare »

Zilele acestea a iesit de sub tipare o noua carte semnata de teologul Ioan Vladuca si editata de editura Fundatiei Justin Parvu. Aceasta lucrare vine sa lamureasca faptul ca monofizismul este o erezie, condamnata clar de catre Sfintii Parinti, iar cei care o imbratiseaza se fac partasi acestei erezii si cad sub anatema Sfintilor Parinti de la al 4-lea Sfant Sinod Ecumenic – Calcedon, 451. O puteti comanda de aici.

Semnalam totodata si aparitia unei lucrari deosebite, legata tot de subiectul monofizism, la editura Evanghelismos: Viata, acatistul si paraclisul Sfintei Mare Mucenite Eufimia. Pentru comenzi vizitati site-ul evanghelismos.ro

Mai departe va impartasim cuvantul de inceput al Parintelui Justin Parvu din cartea “despre MONOFIZISM”, la al carui indemn a fost scrisa de catre fratele Ioan Vladuca:

“In veacul acesta, cu atatea framantari politice, economice, materiale, nu este lipsita nici Biserica de aceste grele incercari si intrebari fara raspunsuri, incercari concretizate in erezii si fel si fel de rataciri. Erezia monofizismului este una din ereziile aspru combatute si condamnate de Sfinti mari ai Bisericii noastre, incepand de la Sfanta Eufimia, Sfantul Eftimie cel Mare, Sfantul Sava cel Sfintit, Sfantul Theodosie Chinoviarhul, Sfantul Ioan Damaschin, Sfantul Maxim Marturisitorul si multi alti Sfinti Parinti si teologi de renume. A spune ca monofizismul nu este erezie si ca armenii, coptii, iacobitii, care sustin in continuare erezia monofizita, impartasesc adevarul Bisericii Ortodoxe, inseamna a-i anula pe toti acesti Sfinti Parinti si a te impotrivi Duhului Sfant care a lucrat si a grait prin acestia. Intrebari nu se pun si raspunsuri nu se dau, iar lumea ia de bun tot ce se scrie, la nivel oficial. Dar prin nerezolvarea acestor probleme de ordin dogmatic se sedimenteaza incet, incet neadevarul in Biserica noastra crestin ortodoxa. continuare »

– Parinte Ioan, Sfintia Voastra cum vedeti problema aceasta a cipurilor? Cum afecteaza ele mantuirea si cum sa se raporteze credinciosii la ele, atata timp cat insisi episcopii si duhovnicii lor ii indeamna la aceasta pecetluire?

– Ce pot sa spun? Este limpede ca ni se pregateste o cumplita dictatura. Aceasta dictatura a cuprins si paturile bisericesti, din pacate si in curand sinodul se va transforma intr-o dictatura colectiva, incat nimeni sa nu se poata impotrivi. Se vorbeste mereu de Ortodoxie, suntem ortodocsi, dar ce fel de ortodoxie? Ecumenica? Satanica? Mantuirea vine numai prin doua lucruri: dreapta credinta si faptele. Fara dreapta credinta poti sa faci orice fapta buna, poti sa arzi si in foc pentru Hristos, dar daca nu ai dreapta credinta, degeaba… Daca nu mergi pe drumul cel drept cu masina, n-ajungi la destinatie. Asa cad bisericile toate. Apropo de antihrist, ati citit vedenia Sfantului Ioan de Kronstadt cu Sfantul Serafim de Sarov? O vedenie infricosatoare, ca intr-o noapte a aparut Sf. Serafim de Saraov la Sf. Ioan de Kronstadt si l-a luat intro rapire duhovniceasca prin vazduh si s-au aratat acolo munti de trupuri insangerate… Asta a fost cu vreo suta de ani in urma si s-a petrecut in Rusia, dar ce s-a intamplat acolo se intampla peste tot. „Pai, ce-s cu trupurile astea?” „Astia sunt mucenicii de pe timpul lui antihrist. Rau de sange”. „Ce-i cu asta?” „Asta e sangele varsat pentru Hristos de pe timpul lui antihrist”. Vede deodata norii si niste sfesnice albe frumoase ardeau sus, la Sfanta Treime. Si au inceput sa cada: unul, zece, o suta, trei sute, cu miile cadeau jos. Cand ajungeau jos, se stingeau, se sfarmau cu desavarsire, nu mai era nimic. „Ce inseamna asta”? „Asa vor cadea bisericile in erezie”. La urma au ramas numai sapte sfesnice arzand. Astea sunt cele sapte biserici, care au ramas in dreapta credinta. Trebuie sa va ganditi: Ce inseamna astfel de biserici? Vor fi biserici intregi sau biserici regionale sau biserici statale, cum va fi? Nimeni nu stie. Scris este: «Cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui». Niciodata nu trebuie sa te miri de cei ce cad. Sa te miri de cei ce stau. De cazut e usor. Cel ce iubeste viata aceasta, o pierde pe cea din vesnicie. Aceia sunt cei ce se leapada pentru interesele materiale de Iisus Hristos, de dreapta credinta. Il caut pe Dumnezeu cu adevarat, nu ma leaga nimic in lumea asta. Preotii de mir sunt o problema; ei sunt casatoriti, au o familie, si singura lor sursa de existenta este preotia. Si ca sa-si intretina familia, sa-si ia hrana la copii, se leapada de Hristos. Ei fac cica „sfanta ascultare”, asa i-a invatat comunistii pe preoti si pe ierarhi – „sfanta ascultare”. De cine sa asculti: de Dumnezeu sau de satana? Aici e intrebarea. Ascult de Dumnezeu, de satana n-avem nevoie.

– Parinte, si cui lasam turma? Oamenii nu stiu, sunt prost informati, preotii nu le spun nimic.

– Pai ce sa le spuna preotii? Nu prea ii intereseaza pe preoti. Preotul isi vede de familia lui, de spovedit, de impartasit, de inmormantat, de botezat, isi fac datoria.

– Multi isi pun problema: Ce fac daca nu iau actele acestea cu cip? Cum voi putea vietui?

– Depinde ce fel de trai vrea: trai in Hristos sau trai in lumea asta, ca sa traiesti bine pe pamant. Isav, pentru un blid de linte s-a lepadat de dreptul de intai nascut. Asa si noi de mantuire, pentru o paine, pentru un blid de linte. Cine are nevoie de cip sa-l ia, cine nu, nu. Am gasit scris in ziar ca guvernul englez acum a hotarat sa nu-i mai oblige pe oameni sa aiba buletinele de identitate, numai cine vrea. Au incredere in cetateni, au incredere. Celor care vin de pe alte continente, care au alt sistem de comert, de resurse economice, pentru aceia care lucreaza acolo, numai acelora sa le faca buletin cu cip. La cetatenii englezi, nu. Si buletinele astea cu cip costa enorm de mult. Acum vorbeau de cinci miliarde de euro. Daca va puteti inchipui cati bani se risipesc pe nimicuri!

– Asa-i, parinte, dar unii propovaduiesc ca daca ai credinta in suflet, poti sa primesti cipul si nu-i lepadare.

– Dar unde-i credinta daca primesti cipul? In numele cui crezi? Cipul pe cine reprezinta?

– Ei spun ca trebuie sa dai Cezarului ce-i al Cezarului, sa dam statului ce ne cere.

– Problema e ca cipurile nu cer cele ale Cezarului, ci pe cele ale lui Dumnezeu. E un buletin cu cip, nu? Ce inseamna buletin cu cip? Identitatea ta, nu? A cui? A lui 666, nu? Atunci, ce-am facut eu? M-am lepadat de Hristos.

– Am inteles ca vor incerca sa puna un cip chiar la nastere, noilor nascuti. Si atunci mama ce sa faca, in cazul in care va fi obligata sa-si lase copiii implantati de la nastere?

– Sa duca viata curata, ca si o fecioara. Sa nu mai fie mama, ca sa nu bage un suflet in iad si sa se duca si ea cu el cu tot in iad. continuare »

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

Danion Vasile

O alta provoacare pentru Ortodoxie este zilele acestea, Saptamana ecumenista de rugaciune “in comuniune” cu celelalte culte. Este de fapt cea mai GRAVA problema,  daca o sa asistam iarasi la incalcari ale sfintelor Canoane de catre clerul nostru.

Spre o informare asupra acestui fenomen, va invitam sa ascultati emisiunea difuzata de Radio Romania Actualitati. La emisiunea din seara de 18 dec. 2009 au participat pr. prof. universitar Daniel Benga – preot ortodox, Danion – teolog si pr. Vicentiu Balint – preot catolic. Ne bucuram ca fratele nostru Danion a participat la aceasta emisiune si cu aceasta ocazie il felicitam pentru marturia dreapta pe care a dat-o in fata celor doi invitati si nu numai.
Ideea principala desprinsa din aceasta emisiune este faptul ca nu poate fi unitate intre catolocism si ortodoxie pentru ca tot timpul fiecare tine la conceptele, canoanele propriei credinte si nu se ezita de a-l face pe celalalt eretic. Ori nu e posibil ca amandoi sa fie in adevar si e clar ca cineva greseste si ar trebui sa plece capul cel care greseste. Asta chiar daca ar trebui sa se intample  si din partea pr. Daniel Benga, preot ortodox care facea publicitate ecumenismului.
Concluzia ca ne pastram fiecare gandirea hotarata  ” credinta si gandirea mea e mai corecta” duce la intrebarea firesca care s-a pus si la care nu s-a dat raspuns : pentru ce sa ne intalnim, de ce sa pierdem vremea din moment ce celelalte confesiuni din lume nu vor cunoaste autenticitatea si unicitatea ortodoxiei?
Va invitam sa ascultati intreaga emisiune…

ASCULTA MP3

DOWNLOAD MP3

Apariţie septembrie 2008

Câteva fragmente revelatoare din cartea “ACCEPTĂM UNIREA CU MONOFIZIŢII ?” scrisă de Ioan Vlăduca , Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru, mentionând că ea se găseste deja de vânzare şi în librariile ortodoxe (cel puţin în Bucureşti, deocamdată, la librăriile Sophia, la editura Evanghelismos, la editura Egumeniţa şi la editura Predania) şi că poate fi comandată pe e-mail la adresa:

[email protected] sau la nr. de tel          0040747.499.930

Cuvânt introductiv

“Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de con­fuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos. Cu adevărat aşa este: important este să crezi în Hristos. Dar cine este Iisus Hristos? Orice în­chipuire umană numită cu acest nume? Aceasta este o pro­blemă esenţială în creştinism. (…)

Cercetând cu luare aminte învăţătura Bisericii des­cope­rită de Duhul Sfânt în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este evi­dent că cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dum­nezeu adevărat şi om adevărat se închină la un idol, un zeu pă­gân ce uzurpă numele şi identitatea Fiului lui Dumnezeu.

Cuvintele Scripturii, scrierile Părinţilor Bisericii, hotă­râ­rile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cele care zu­grăvesc, luând cuvântul drept penel, icoana Mântui­torului. Dacă se fac următori ai Tradiţiei sfinte, creştinii orto­docşi nu numai că se închină cu evlavie adevăratei icoane a lui Hristos, dar sunt şi capabili să vădească, luminaţi de Dumnezeu, ima­gi­nile false zugrăvite de cei rătăciţi de la adevăr. Dacă răs­punsul la întrebarea „în cine crezi?” nu con­cordă cu icoana Mântuito­rului pictată de Biserică şi descrisă amănunţit în Evanghelie, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile lor, înseamnă că acela nu este Hristos, ci o fantasmă. (…)

Sfinţii Părinţi vorbesc despre mândrie sau egoism ca primă cauză a întunecării minţii şi a căderii, urmând apoi în­crederea în logica omenească, în care toţi ereticii au încercat să închidă tainele de necuprins ale vederii şi descoperirii dumnezeieşti.

Plăsmuitorul ereziei însă, după sfântul Atanasie cel Mare, este în­suşi diavolul, care, după cuvântul sfântului, se află în spatele tuturor ereziilor. (Contra arienilor: I, 8 ) Vrăj­ma­şul lui Dumnezeu şi al omului lu­crează, bineînţeles, pe te­re­nul propice al mândriei şi al încrederii în propria minte, pe terenul tuturor patimilor, şi mai cu seamă pe cel al neascultă­rii.

În esenţă, majoritatea ereziilor hristologice contestă, într‑un fel sau altul, adevărul despre modul în care dumne­zeirea şi umanitatea sunt unite în persoana lui Iisus Hristos. Într‑o per­spectivă soteriologică, este de înţeles de ce diavolul face acest lucru prin cei care au ajuns să‑i slujească. Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a ră­mas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântui­rea omului nu mai este posibilă. Numai prin primi­rea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În­treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cu­prinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu – după cum propovăduia Arie – atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântu­iască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om – după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nă­dej­dii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.

Biserica dintotdeauna a luptat cu tărie pentru apărarea dreptei credinţe, având conştiinţa că de aceasta depinde în­săşi mântuirea oamenilor. Încă din primele veacuri ale creş­ti­nis­mului, un lucru era clar: numai dreapta credinţă, cea lă­sată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, poate să‑l mân­tuiască pe om, lucru mărturisit de Biserică în Duhul Sfânt prin gura apos­tolilor şi a sfinţilor.(…)

***

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat şi el împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea ome­nească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Noua erezie s‑a numit monofizi­tism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im­pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi­tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con­damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su­pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în­cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume­nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dum­nezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr­turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, În­suşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita­te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din su­flet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după ome­ni­tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta­tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Ace­laşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dum­nezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără ames­tecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deo­sebirea fi­rilor nefiind nicidecum stri­cată din pricina uni­mii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvân­tul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început prooro­cii, precum El însuşi ne‑a în­văţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Cre­zul Pă­rinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Din păcate însă, învăţătura monofizită se răspândise deja destul de mult în Egipt. Proterie, patriarhul Alexandriei, numit la al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, este mă­celărit în biserică în 457 de către adepţii monofizitului Timo­tei Elurul care îi va lua locul pe scaunul patriarhal. Acesta este practic primul patriarh monofizit, iar crima care s‑a făp­tuit poate fi considerată actul de constituire a Bisericii mono­fizite a cop­ţilor.

A urmat alungarea arhiereilor ortodocşi de pe scaunele episcopale din Egipt şi înlocuirea lor cu pseudo‑episcopi, adepţi ai monofizismului.

Aşadar, deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s‑au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe ne­drept biserici. Astfel de adunări eretice sunt numite necalce­do­nie­ne sau anticalcedo­nie­ne, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi or­todoxe şi se autointitulează mai nou „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Ori­entale Ortodoxe”. Este vorba des­pre biseri­cile: coptă (Egipt), etiopi­ană, siro‑iacobită (prezentă în Siria şi India) şi armeană. În fapt, ele nu acceptă nici pe cel de‑al cinci­lea, al şaselea şi al şaptelea Sinod Ecumenic, care con­firmă cu tărie învăţătura şi hotărârile Sino­dului al IV‑lea Ecumenic.

Un indiciu al rătăcirii lor îl constituie şi faptul că, la scurt timp după contestarea sinodului de la Calcedon, anticalce­donienii se pulverizează într‑o puzderie de grupări, fenomen specific sectar. Între aceste secte se iscă şi o serie de conflicte doctrinare, fiecare arogându‑şi titlul de adevă­raţi urmaşi ai căpeteniilor lor (…).

***

Învăţătura Bisericii a fost atât de bine clarificată în ca­drul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, încât, prin prisma hotărârilor lor, orice interpretare a credinţei creş­tine poate fi uşor de analizat şi de identificat dacă este orto­doxă sau nu, dacă este a Bisericii sau, dimpotrivă, aparţine unei cu­getări potrivnice lui Hristos. În acest fel, s‑a diminuat sau chiar eli­minat peri­colul ca minciuna să poată fi luată drept adevăr, iar credinci­oşii Bisericii noastre să ajungă să confunde păstorul cu năi­mitul, care, deşi zice că vine în Numele lui Hristos, mincinos şi viclean fiind, vrea să piardă turma.

Aşa ar trebui să fie, dar din cauza nestatorniciei noastre în păzirea adevărului Bisericii, din pricina unei vieţi creşti­neşti cel mult călduţe şi a unei culturi creştine pe măsură, lu­pii zilelor noastre fac ravagii în turma lui Hristos. Ar fi de ajuns să amin­tim mişcările sectare şi toate celelalte curente spiritualiste pen­tru a înţelege că, deşi învăţătura ortodoxă este atât de minunat lămurită prin descoperire dumneze­iască, mulţi din credincioşii noştri – din păcate, chiar şi unii dintre păstori – străini fiind de ea, pot fi cu uşurinţă seduşi şi rupţi de Biserică, lipsiţi de mântuire.

Scriem aceste rânduri pentru că într‑un chip cu totul de neînţeles în urma unor aşa‑zis dialoguri, desfăşurate pe pe­ri­oada ultimilor 50 de ani, aceia care în trecut erau consideraţi între cei mai mari duşmani ai Bisericii, monofiziţii, au ajuns să fie declaraţi fraţi întru credinţă, împreună părtaşi la harul Biseri­cii dreptslăvitoare.

Unde este eroarea? S‑au înşelat Sfinţii Părinţi pe parcur­sul a peste patru secole de frământări, de martiriu şi mărturi­sire ortodoxă sau noi astăzi am pierdut complet cârma şi reperele, confundând lupul cu Păstorul şi, ca atare, ne în­drep­tăm cu paşi repezi către prăpastie? În cele ce urmează vom cerceta în amănunţime ce înseamnă dialogul cu monofi­ziţii, care sunt premizele şi riscurile pe care acesta le presu­pune. (…)

Avem astăzi noi mai multă dra­goste decât Sfinţii Părinţi ai Sinoade­lor Ecumenice?

Avem noi astăzi mai multă dragoste decât cei 630 de Pă­rinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic, decât cei 165 de Sfinţi Pă­rinţi de la Sinodul al VI‑lea Ecumenic etc.? Suntem noi astăzi mai apropiaţi de Hristos şi gata să ne jertfim pentru Ade­văr de­cât Sfântul Ioan Damaschin, decât Sfântul Maxim Mărturisito­rul sau decât alţi părinţi ai Bisericii care au sem­nat cu sângele lor mărturisirea ortodoxă în apărarea dreptei cre­dinţe? Este mai importantă pentru noi Biserica, mai scumpă Evanghelia şi mai mare dragostea pentru Hristos şi pentru oameni decât erau acestea pentru părinţii deşertului, precum Sfinţii Sava cel Sfin­ţit, Simeon Stâlpnicul sau Teodo­sie, înce­pătorul vieţii de obşte?

Pentru Sfinţii Părinţi dragostea nu înseamnă un act sen­timental sau sen­zual, ci dorinţa arzătoare ca toţi să se mân­tuiască şi să moş­tenească Împărăţia Cerurilor. Dar acest lucru nu este posibil decât prin „poarta” care este Hristos, aşa cum S‑a descoperit pe Sine în Evanghelii, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desă­vârşit. A con­damna ignorarea Evangheliilor şi a corecta abaterea de la calea revelată a unirii cu Hristos, de multe ori cu preţ de sânge din partea Părinţilor, este dovada dragos­tei hristice pe care‑o arătau aceştia „turmei cele cu­vântă­toare” ce le‑a fost încredin­ţată. Căci, ce dovadă de dra­goste este în a spune că iubeşti pe cineva, de vreme ce îl laşi să meargă pe calea rătăcită care depăr­tează de Hristos, singu­rul prin care ne mântuim?

Ce înseamnă unirea cu monofi­ziţii?

Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecume­nice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor mari­lor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi în­toarce­­rea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura or­to­doxă?

A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Co­mună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtă­şit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că pă­rinţii de la al IV‑lea, al V‑lea, al VI‑lea şi al VII‑lea Sinod Ecu­menic au fost în înşelare, anatematizând şi sco­ţând astfel din Bi­serică pe cei care erau „de aceeaşi credinţă” cu ei. În ca­zul acesta, întreaga învăţătură de credinţă funda­mentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi conside­rat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi re­lativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecu­menice au greşit în privinţa celei mai impor­tante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărâ­rile canonice şi disci­plinare pe care le‑au luat.

Prin urmare, din punct de vedere dogmatic şi biseri­cesc, unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „orto­doxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi refor­mări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a aces­tei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce­lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce ho­tărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Pă­rinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintot­deauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui în­treg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Soborni­cească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condi­ţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spu­nem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Bise­rici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Soborni­cească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai po­menit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci­proc anateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am le­pădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recu­noască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Ti­motei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hris­tos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfin­tei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi con­trazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărtu­rie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura mo­nofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu­prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavo­lului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in­telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi res­ponsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci minci­nos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm­potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula îm­po­triva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).

***

În privinţa ridicării anatemelor, ne întrebăm: poate as­tăzi un sinod, chiar dacă întruneşte reprezentanţii tuturor Biseri­ci­lor, să ridice anatema atât timp cât aceasta a fost arun­cată de un Sinod Ecumenic pentru căderea în erezie, fără ca ereti­cul în discuţie să‑şi fi recunoscut greşeala, fără să se po­căiască şi fără să mărturisească credinţa Bisericii întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice? De asemenea, cum poate, oare, un epis­cop ortodox să aprobe unirea cu monofiziţii, anulând hotărâ­rile a patru Si­noade Ecumenice, atât timp cât el a jurat la hi­rotonirea ca Epis­cop că va păzi învăţătura Sinoadelor? Dacă ar încălca acest ju­rământ, în ce măsură ar mai fi validă o ho­tărâre luată prin căl­carea jurământului faţă de Hristos?

Ştiind că anatemele sunt aruncate asupra ereticilor şi asu­pra tuturor celor de un cuget cu ei, se naşte o altă între­bare: Dacă noi îi considerăm astăzi pe monofiziţi de un cuget cu noi – vezi textul declaraţiei comune de la Chambésy – oare nu intrăm şi noi sub incidenţa anatemelor, ieşind în afara Bi­sericii? Con­testând valabilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice şi lucrarea ha­rului Sfântului Duh în mărturisirea Sfinţilor Pă­rinţi, nu ne si­tuăm noi, oare, în afara comuniunii cu aceştia, în fond, cu însuşi Trupul lui Hristos, Biserica?

Unirea cu monofiziţii – premisă a unor noi schisme în Biserică

Dacă unirea se va face numai în baza hotărârii unor si­noade locale, fără desfăşurarea unui mare sinod al tuturor orto­docşilor, atunci ar fi foarte posibil ca anumite Biserici care nu au participat la dialogul cu monofiziţii, cum ar fi Pa­triar­hiile Ieru­salimului, Georgiei, Bulgariei şi Mitro­polia Poloniei sau oricare alta, să respingă unirea! Aceasta ar însemna că se cre­ează tensiunea, se pun premizele unei schisme în Biserica Orto­doxă. Ca principiu eclesiologic, se ştie că nu poţi rămâne în co­muniune cu cei care se unesc cu ereticii.

Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Biseri­cii şi Sfin­telor Sinoade Ecumenice. Aceasta ar însemna apari­ţia în Bise­rica Ortodoxă a unei alte schisme, cu mult mai gravă decât cea produsă de schimbarea calendarului.

Oricum ar fi abordată chestiunea unirii cu ereticii, fără ca aceştia să‑şi recunoască greşeala şi să se pocăiască mărturi­sind învăţătura ortodoxă, analiza, dacă este întreprinsă cu o minimă luciditate şi sinceritate în Duhul Adevărului, de­mon­strează că acest act va aduce mari tulburări în viaţa Bise­ricii, poate chiar apariţia unei noi şi importante schisme.

Şi toate acestea, pentru ce? Cine ar avea de câştigat din această unire făcută hoţeşte, în neascultarea cuvântului rostit de Duhul Sfânt prin gura Părinţilor Bisericii? Ortodocşii în nici un caz, iar monofiziţii şi mai puţin, căci nu numai că nu s‑ar în­toarce cu adevărat la dreapta învăţătură a Bisericii, dar s‑ar şi încărca cu păcatul provocării unor noi tulburări şi schisme. Însă cu siguranţă că acei care doresc răul Bisericii ar avea numai motive de a se bucura, căci, prin unirea cu ereti­cii, Biserica ar avea mai mult de suferit decât în urma oricărei prigoane. Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stă­pânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincre­tist ideolo­gizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in­teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şe­dinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru uni­rea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „re­cunoască Sinoa­dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază con­ştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. Din păcate, rezultatele dialogului şi modul în care se încearcă unirea – pe ascuns, fără ştirea credincioşilor şi prin dezin­formarea episcopilor – ne neli­niştesc profund.

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în ca­drul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte[1] nu au fost publi­cate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi – nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii – ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia fi­nală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincio­şi­lor Bisericii fap­tul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucru­rile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

„Că oricine face rele urăşte Lu­mina şi nu vine la Lumină, pen­tru ca faptele lui să nu se vă­dească. Dar cel care lucrează adevă­rul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt să­vârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ves­tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtă­şire cu El şi umblăm în întu­neric, min­ţim şi nu săvârşim adevă­rul. Iar dacă umblăm în­tru lumină, pre­cum El este în lumină, atunci avem împărtă­şire” (I Ioan 1, 5‑7).

Se pare că dincolo de nepăsarea unor funcţionari ai Bi­se­ri­cii privind învăţătura dogmatică, dincolo de întunecarea minţii celor care îndrăznesc să hotărască – în numele Bisericii şi îm­potriva acesteia – o unire cu ereticii monofiziţi, există nişte forţe şi interese care fac ca lucrurile să înainteze înspre un adevărat dezastru eclesiologic, dogmatic şi liturgic, fără ca mădularele Bisericii, de la credinciosul simplu şi până la epis­copi, să fie in­formaţi corespunzător.

Toate acestea ne‑au determinat să tragem un semnal de alarmă privind mersul şi adevărata semnificaţie a dialogului cu monofiziţii. Fiecare credincios ortodox trebuie, după mă­sura lui, să cunoască aceste lucruri şi, prin rugăciunile sale, prin cuvântul sau mărturia vieţii să se opună alterării învă­ţăturii de credinţă sau altor acţiuni care pun în pericol viaţa Bisericii şi mântuirea fiecăruia.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă pri­mită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor. (…)”.

______________________________________________________
[1] Au fost publicate doar Declaraţiile Comune, în timp ce după întâlnirile anterioare se publicau şi procesele verbale ale discuţiilor purtate, pentru a se putea urmări îndeaproape mersul lucrărilor

Cărţile de Cult ortodoxe conţin multe texte dogmatice. Printre acestea se află şi texte împotriva monofizismului şi monotelismului.

Principalele idei din aceste texte sunt următoarele:

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi (un Ipostas în două firi);

2. Cele două firi sunt neamestecate;

3. Cele două firi au rămas neschimbate;

4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască;

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos;

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări;

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi;

          8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril;

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi două lucrări pe Hristos, să fie anatema;

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască.

          Importanţa dogmatică a acestor texte se poate vedea atât prin studierea lor directă, cât şi din înverşunarea ereticilor împotriva lor. Ereticii monofiziţi şi ecumenişti încearcă să îndepărteze textele antimonofizite din toate cărţile de cult şi să-i pregătească pe credincioşii ortodocşi să accepte cărţile modificate.

La a patra Consultaţie neoficială dintre ortodocşi şi monofiziţi din 1971 de la Addis Abeba, s-a hotărât „să se organizeze un program educativ în Biserici, atât înainte, cât şi după ridicarea anatemelor, mai ales acolo unde anatemele şi condamnările au fost înscrise în textele liturgice şi în imnografia Bisericii, pregătindu-i pe credincioşi să accepte textele (rugăciunilor şi cântărilor) sub forma revizuită, care înlătură condamnarea. Pentru aceasta, fiecare parte trebuie să folosească revistele bisericeşti şi alte mijloace de informare în vederea pregătirii pastorale a credincioşilor.” (cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, p. 111).

Shenouda III, patriarhul monofizit al copţilor a afirmat că „trebuie ridicate anatemele. După aceea trebuie să vorbim poporului credincios despre această unitate şi dacă există ceva în cărţile noastre de istorie, teologie sau liturgice, care să considere pe ceilalţi eretici, acesta trebuie exclus. ” (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 3)

Iar fostul decan al Facultăţii de Teologie de la Bucureşti a declarat: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bisericilor Vechi Orientale (monofizite – n. n.), condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episcopului ortodox.” (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Vestitorul Ortodoxiei, 31 ianuarie 2005, p. 13, col. 3)

          În continuare prezentăm principalele idei din textele antimonofizite.

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi

„Taina cea din tine, Preacurată, mă îndeamnă iarăşi a grăi despre Dumnezeu. Şi lăudându-te, îndrăznesc a-ţi cânta aşa: Bucură-te auzire străină, Fecioară Maică, pentru că fără sămânţă ai născut pe Dumnezeu, Unul în două firi.

          (Minei, 9 septembrie, la Utrenie, Cântarea 1)     

„Un Ipostas în două firi ai născut Preacurată, pe Dumnezeu Cel întrupat, Căruia toţi îi cântăm: Dumnezeule, bine eşti cuvântat. ”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „Cuvioase Părinte de Dumnezeu purtătorule Teodosie, aflând curat sufletul tău, precum a dorit, Darul Preasfântului Duh s-a sălăşluit întru tine ca o lumină preacurată. Cu a căruia lucrare luminat fiind împodobit, neîncetat slăveşti pe Hristos unul Fiul în două firi, cel ce s-a botezat cu mâna Mergătorului înainte, şi s-a mărturisit cu glasul Tatălui.”    

          (Minei, 11 ianuarie, la Vecernie)

„Împăratul cerurilor pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat, şi cu oamenii a petrecut. Că din Fecioară curată trup luând, şi dintr-însa ieşind cu luarea, unul este Fiul  îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta pe Acesta desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, cu adevărat propovăduindu-l, mărturisim pe Hristos Dumnezeul nostru; pe Care roagă-L Maică nenuntită, să se miluiască sufletele noastre.”

          (Minei, 25 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Doimea mucenicilor celor nebiruiţi bărbăteşte a binecuvântat unimea dumnezeeştei Fiinţe în trei Ipostasuri; iar pe Cuvântul Cel întrupat L-a propovăduit un Hristos în două firi.”

          (Minei, 31 ianuarie)

„Pe Dumnezeu, Fecioară, L-ai zămislit, pe Hristos în feciorie L-ai născut, pe Cel ce S-a întrupat din tine, Preacurată; pe Fiul Unul-Născut într-un Ipostas, dar cunoscut în două firi, că S-a preaslăvit.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul întâi, la Utrenie, Cântarea 1)

„Întocmai este cu Tatăl Fiul Fecioarei, Cuvântul lui Dumnezeu, Ipostas desăvârşit în două firi, Iisus Domnul, Dumnezeu şi om desăvârşit. ”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al treilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Arătatu-te-ai Biserică Preasfântă a Fiinţei celei mai presus de fiinţă, că pe Sfântul Dumnezeu, ca o Sfântă, cu sfinţenie L-ai născut, Fecioară, din Duhul Sfânt, într-un Ipostas şi în două firi.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Duminică seara, Cântarea a 7-a)

2. Cele două firi sunt neamestecate

„În două firi mai presus de fire unite, Fecioară curată, ai născut neamestecat pe Hristos, Căruia strigăm: Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.”       

          (Minei, 14 noiembrie, la Utrenie, Cântarea 7)

„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă  Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată naşterea ta? Că Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Fiul Unul Născut, Acelaşi din tine cea curată a ieşit, negrăit  întrupându-se. Din fire Dumnezeu fiind,  şi cu firea om făcându-se pentru noi. Nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecat fiind cunoscut. Pe Acela roagă-l Curată  cu totul fericită, să  se mântuiască sufletele noastre.”

          (Minei, 30 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Pe Unul Dumnezeu Cel ce negrăit S-a născut din Unul Dumnezeu, fără de mamă, tu, Fecioară, L-ai născut fără de tată, Care poartă un Ipostas şi două firi unite şi neamestecate.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 5, Joi seara, Cântarea a 8-a)

3. Cele două firi au rămas neschimbate

„Zămislit-ai în pântece Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul Cel fără început, făcându-se asemenea cu noi, pentru noi, şi cunoscându-se în două firi neschimbat.”

          (Minei, 19 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 6)

„Zămislit-ai în pântece, Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără de început, Care pentru noi oamenii S-a făcut Om, precum suntem noi, fără de schimbare, în două firi cunoscut.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Sâmbătă seara, Cântarea a 6-a)   

          4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască

„Pe firea omenească, cea cu care Te-ai făcut pătimitor şi muritor, Cel ce eşti fără patimă cu Dumnezeirea cea fără materie, nestricăcioasă făcând-o, pe cei omorâţi, Hristoase, din adâncurile iadului i-ai înviat.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al doilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Înfricoşătoare şi de negrăit este, cu adevărat, taina care s-a săvârşit în tine, Preacurată! Că  ai născut pe Cuvântul, Cel ce este pricina tuturor, întrupat prin Duhul Sfânt, mai presus de pricină şi de cuvânt, Care a luat trup din tine, neschimbată rămânând a Sa fire. Că unindu-se amândouă în chip de sine stătător într-un Ipostas, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, arătând întregimea în amândouă firile, prin însuşirile lucrătoare. Că pătimind pe Cruce cu trupul, Acelaşi a rămas fără de patimă cu Dumnezeirea; ca un om murind, a înviat a treia zi ca un Dumnezeu, doborând stăpânirea morţii şi mântuind din stricăciune neamul omenesc.” 

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al şaptelea, la Vecernia Mică)

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos

„Nicicum nu ai îngăduit de Dumnezeu grăitorule să suferi a se propovădui întru Hristos o fire alcătuită, ci tu i-ai vânat cu mreaja dogmelor tale şi i-ai adus iarăşi la lumină.”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 5, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări

„Propovăduit-ai Cuvioase Maxime, pe Cel ce pentru îndurare S-a făcut om precum bine a voit, cum că se înţelege în două voiri şi în două lucrări,  îngrădind gurile ereticilor, cele deschise ale celor spurcaţi, cari din supărarea diavolului, carele a meşteşugit răutatea, îl socotesc pe Dânsul  întru o voire  şi întru o lucrar.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Vecernie)

„O fire, o voire, o lucrare  în Treime ai vestit, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat l-ai propovăduit în două firi, în două voiri şi în două lucrări; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Nu ai  propovăduit Părinte două voiri întru Hristos despărţite, cu împrotivire de gând, ci mai ales osebite, după felurime firească; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Ţiind dumnezeeştile tale cuvinte, ca pe un stâlp dreptei credinţe  Părinte, pe Unul din Treime credem  în două  firi şi în două voiri; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „O fire, o voie, o lucrare în Treime ai propovăduit, cuvântând de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat Părinte mărturisindu-l  în două  firi, în două voi, şi în două lucrări, Maxime prea înţelepte, descoperitorule al celor dumnezeeşti, tu ai stricat eresul celor vrăjmaşi lui Dumnezeu, de care tăindu-ţi-se mâna  şi limba, te-ai arătat mucenic.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Svetilna)

          „Cel ce este în sânurile cele nematerialnice ale Tatălui în pântecele tău, Curată, S-a sălăşluit şi trup fără schimbare S-a făcut din tine, Ceea ce nu ştii de nuntă rămânând ceea ce a fost cu firea, adică Dumnezeu. Pentru aceasta ne închinăm Lui, Cel ce este desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, Acelaşi întru amândouă chipurile; pentru că amândouă firile sunt într-însul cu adevărat, şi toate însuşirile Lui cele fireşti îndoite le propovăduim, după cele două firi, cinstind două lucrări şi două voiri.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al optulea, la Vecernia Mică)

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi

„Învăţăturile eresului lui Sever celui cu credinţă rea, le-a surpat dumnezeescul Dometian; iară credinţa cea nevătămată şi dreaptă o a vestit cu dumnezeească cuviinţă, propovăduind pe Dumnezeu cel lăudat şi preaslăvit.”       

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

„Aşezământurilor apostoleşti osârduitori păzitori aţi fost Sfinţi Părinţi, căci o fiinţă a Sfintei Treime a fi, cu dreaptă credinţă învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi surpat; cu carele împreună şi pre Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu-l, aţi defăimat pre Nestorie, pre Eutihie şi pre Dioscor, pre Savelie şi pre Sever cel fără de cap. De a cărora amăgire rugaţi-vă să ne izbăvim noi, ca vieaţa noastră nespurcată întru credinţă să se păzească rugămu-vă.”

(Mineiul lunii iulie, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon (Calcedon) care s-au adunat la Sfântul şi a toată lumea al patrulea Sobor, la Stihoavnă)

„Binecredincioasă adunarea Părinţilor, strângându-se oarecând asupra lui Eutihie, cu adevărat pre Mântuitorul l-au adeverit în două firi nedespărţite, învăţăturilor dumnezeescului Părinte Chiril urmând arătat, şi rămâind întru dânsele.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon Cântarea 1, al doilea Canon)

„Cei ce vă făliţi fără ruşine cu cuvintele lui Sever cele pline de otravă de moarte aducătoare, ruşinaţi-vă pururea, depărtându-vă toţi de Biserică, ca nişte lupi şi câini răpitori.

Adunările şi credincioşii, pre Atotfăcătorul şi Mântuitorul în două firi nedespărţite, şi în două voi şi lucrări îl cinstim. Pentru aceasta înşelăciunea lui Sever de tot o lepădăm.

          Veniţi să lepădăm arătat înşelăciunea lui Sever, a lui Eutihie şi a lui Iacov, a lui Teodor şi a lui Dioscor împreună cu aceştia. Iară Sinodul al patrulea al drept slăvitorilor Părinţi să-l lăudăm cu cântări dumnezeeşti.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 3)

„Spune nouă nebune Severe şi zadarnicule, cum să fie o fire împreunată lumina cea fără de început, Cuvântul şi Fiul Tatălui? Că de zici aşa, şi altă fire ai însemnat; că trupul şi Cuvântul nu este o fiinţă, ci două sunt, nesocotitule.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 4)

„O Severe! Firile lui Hristos nu le amesteca rău, călcătorule de lege, pentru că cei ce s-au adunat, şi toţi prea fericiţii învăţători, în două firi, şi într-o faţă pre Hristos tuturor vestindu-l, au aşezat.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 5)

„În două firi, şi în două lucrări mărturisind pre Hristos neamestecat, şi neschimbat, înşelăciunea lui Sever o biruim.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 7)

În Sinaxarul Sfântului Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (3 decembrie) se află o minune referitoare la întoarcerea unui monofizit severian. Această minune lipseşte în ediţiile noi ale Mineiului pe decembrie.

„În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii 454, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Şi, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, şi-a împărţit averea la săraci şi zidind o biserică cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi. Şi pentru că s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, şi-a aşezat lucrurile eparhiei sale, şi a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, şi ajungând la Sfintele locuri şi, închinându-se, s-a dus în Lavra Sfântului Sava.

Iar Sfântul Sava l-a primit pe el fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, şi vrând ca să cerce ascultarea şi răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Şi, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva şi fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sânbăta şi Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obşteştile slujbe ca să cânte împreună şi să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.

Văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: «Lasă puţin, Stăpâne, că trebuie mai întâi să cunoşti faptele mele şi, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie.»

Şi mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit că el a fost Episcop al Coloniei, s-a înspăimântat şi a zis către fericitul Sava: «Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot.»

Acest Cuvios, umblând odată pe cale şi ostenind, a leşinat. După aceea, făcând rugăciune, a fost răpit în văzduh şi s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare de locul acela.

Cândva au venit perşii şi au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi mergând şi la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari şi chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată.

Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine şi pe un altul răucredincios, adică pe un monofizit şi, cerând creştinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: «Ţie, ca unui dreptcredincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever». Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de Soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

Preacuviosul Ioan a fost sfinţit Episcop, când era de două zeci şi opt de ani şi pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci şi opt. Deci, toţi anii vieţii sale au fost o sută patru. Şi aşa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.”

8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril

„Chiril pre Hristos propovedueşte în două firi, şi în două lucrări, eresul lui Sever celui fără minte biruind. Pentru aceasta toţi întru învăţăturile lui să rămânem.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 6)

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi lucrări pe Hristos, să fie anatema

„Cela ce nu propovedueşte în două firi şi lucrări pre Hristos Cuvântul Tatălui, să ia anatemă. Că Sinodul al patrulea al Sfinţilor Părinţi înţelepţeşte aşa a aşezat, deci toţi să-i fericim pre dânşii.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 1)

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască

          „Acest sfânt şi a toată lumea Sobor s-a făcut în zilele lui Marcian şi Pulheriei binecredincioşilor împăraţi (pomeniţi la 17 februarie), adunându-se Sfinţii Părinţi cu Darul Duhului Sfânt în vestita biserică a Sfintei Eufimia, şi adeverind sfântul Simbol al celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi, ce au fost la Niceea strânşi. Pe care l-au întărit, şi l-au pecetluit şi celelalte Soboare.

          Pentru că  ocârmuind împărăţia Teodosie feciorul lui Arcadie, a fost o întâmplare ca aceasta: Oarecarele Eutihie monah şi preot s-a făcut începător eresului, zicând pe Domnul nostru Iisus Hristos a fi întru o singură fire şi întru o singură lucrare. Pentru aceste erezii a fost caterisit de Flavian Patriarhul Constantinopolului, şi de ceilalţi dreptcredincioşi. Iară Eutihie având ajutor pe cei fără de Dumnezeu fameni ai împăratului, n-a încetat a face amestecături şi turburări, până ce a murit Teodosie. Deci după ce a luat Marchian împărăţia, a poruncit să se facă a toată lumea Sobor, şi s-au adunat şase sute treizeci de Episcopi, şi alcătuind şi o parte şi alta, adică dreptcredincioşii şi ereticii, două tomuri, şi deschizând racla Sfintei Muceniţe Eufimia, le-au pecetluit şi le-au pus pe pieptul ei, şi peste puţine zile făcând rugăciune, şi deschizând, au văzut şi s-au spăimântat; pentru că au văzut tomul ereticilor lepădat sub picioarele Sfintei, iară al dreptcredincioşilor ţinându-l în cinstitele sale mâini. Aceasta făcându-se s-au îngrozit toţi, văzând o minune ca aceasta. Şi întorcându-se mai vârtos spre credinţă, au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face în toate zilele minunate, şi peste fire lucruri, spre întoarcerea şi folosul celor mulţi. Şi se face pomenirea aceasta în sfânta biserica cea mare.”

(Mineiul lunii iulie, Duminica Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, Sinaxar)

Bibliografie

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.

 Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă. S-a folosit denumirea de „mişcare ecumenică” pentru a crea impresia că are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

Sfintele Sinoade Ecumenice sau Sfintele Soboare a toată lumea au fost rânduite de Dumnezeu pentru apărarea Ortodoxiei. Atunci când apăreau erezii (credinţe greşite), Sfinţii Părinţi se adunau în Sfinte Sinoade Ecumenice sau în Sfinte Sinoade Locale, statornicind dreapta credinţă şi combătând ereziile.

Ecumenismul nu are legătură cu Sfintele Sinoade Ecumenice.

După criteriul grupării întemeietoare, ecumenismul este de două feluri: ecumenism romano-catolic şi ecumenism protestant.

După criteriul scopului, există ecumenism creştin şi ecumenism panreligios.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, papistaşii (romano-catolicii), anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Mişcarea sincretistă Noua Eră (New Age) are două scopuri de bază: o nouă ordine a lucrurilor pe plan politico-economic şi o nouă ordine a lucrurilor pe plan religios (o nouă religie mondială).

Robert Müller, fostul sub-secretar al O.N.U. şi un important exponent al Noii Ere, scrie în cartea sa Noua Geneză că religiile trebuie:

– să accelereze ecumenismul şi să creeze fundaţii religioase mondiale comune;

– să înalţe steagul O.N.U. în toate locurile de cult;

– să se roage şi să organizeze rugăciuni comune mondiale. [1]

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Papistaşii, protestanţii şi anticalcedonienii nu mai au nici o motivaţie să vină în Biserica Ortodoxă, fiindcă ecumeniştii din Biserica Ortodoxă admit că şi adunările acelora sunt Biserici. Situaţia anticalcedonienilor este şi mai gravă, deoarece adunările lor sunt recunoscute ca „Biserici Ortodoxe Orientale”, iar Bisericile Ortodoxe naţionale (Greacă, Rusă, Sârbă, Română, etc.), sunt numite Biserici Ortodoxe Răsăritene. De ce ar pleca un om dintr-o Biserică Ortodoxă Orientală pentru a intra într-o Biserică Ortodoxă Răsăriteană? Dacă i se spune că ambele sunt ortodoxe, el se gândeşte că poate rămâne acolo unde se află acum.

„Participarea la C. M. B (Consiliul Mondial al Bisericilor, organizaţie a ecumenismului protestant – n. n.) şi tot sincretismul ecumenist, care conţine nu numai dialoguri, ci şi manifestări de cult comune, au condus la încetarea misiunii ortodoxe în ţările în care predomină confesiunile creştine. În felul acesta închidem uşa oamenilor obosiţi ai Apusului, arătându-le că trebuie să rămână acolo unde se află, de vreme ce ‹‹suntem la fel››, suntem ‹‹biserici surori›› şi ‹‹unirea este iminentă››.” [2]

Chiar şi ortodocşii care participă la ecumenism se îndepărtează de Ortodoxie. „Participarea aceasta a condus şi conduce în fiecare zi tot mai mult la schimbarea cugetării şi etosului ortodox şi la formarea unei cugetări şi a unui etos interreligios”. [3]

Prin întovărăşirea şi rugăciunea împreună cu ereticii, cugetarea ortodoxă se vatămă, dobândind înclinaţii eretice. Acesta este unul din motivele pentru care Sfinţii Părinţi interzic întovărăşirea cu ereticii.

La dialogurile ecumeniste, sub pretextul dragostei, se discută foarte mult cele care unesc şi foarte puţin cele care despart, astfel încât să se creeze un sentiment fals de unire şi credinţă comună. La Sfintele Sinoade Ecumenice, însă, Sfinţii Părinţi discutau totdeauna cele care despărţeau.

Sfântul Iustin Popovici ne învaţă că „nu există ‹‹dialog al dragostei›› fără dialogul adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere: Dragostea să fie nefăţarnică (Romani 12, 9).

Se cuvine ca ierarhii şi preoţii ortodocşi să discute din dragoste cu heterodocşii pentru a le atrage atenţia unde au greşeli şi pentru a-i ajuta să vină la Adevăr. [4]

Dumnezeu voieşte unitatea întru Adevăr. Pentru a se ajunge la această unitate trebuie ca toţi să primească dreapta credinţă şi să intre în Biserica Ortodoxă, cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească.

Prin ecumenism nu se urmăreşte unitatea întru Adevăr, ci se poartă dialoguri pentru a se ajunge la un compromis dogmatic şi la recunoaşterea bisericească reciprocă.

Cuviosul Filothei Zervakos spune că „numai prin smerenie, pocăinţă şi întoarcere la Dumnezeu, la credinţa ortodoxă, va reuşi mult dorita unire, iar nu prin consfătuiri şi dezbateri, prin dialoguri nefolositoare şi lipsite de rost, prin şedinţe zadarnice.” [5]

Cuviosul Filothei se ruga iubitorului de oameni Dumnezeu, „să-i ţină în credinţa ortodoxă pe cei credincioşi iar pe popoare să le unească prin legăturile dragostei, să-i cheme pe toţi la unirea întru credinţa ortodoxă cea adevărată, să-i învrednicească pe toţi de unirea întru Duhul Sfânt şi să dăruiască tuturor cele necesare pentru mântuire.” [6] De o astfel de unitate avem trebuinţă, nu de ecumenism.

Extras din Memoriul Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos pe marginea Dialogului dintre orto­docşi şi anticalcedonieni (14/27 mai 1995)

„Articolul Mitropolitului Damaschin al Elveţiei, copre­şedinte al Comisiei Mixte de Dialog între orto­docşi şi anti­cal­cedonieni, cu titlul: „Dialogul Teologic dintre Bise­rica Ortodoxă şi Bisericile Ortodoxe Orien­tale. Reflecţii şi per­spective” (Episkepsis, 516/ 31‑03‑1995) a pricinuit Sfân­tului Munte şi mai multă nelinişte în privinţa evolu­ţiei acestui Di­alog Teologic.

Este cunoscut faptul că se încearcă înfăptuirea unei uniri pripite între ortodocşi şi anticalcedonieni, în ciuda diferenţelor dogmatice încă existente şi a nesolu­ţionării unor probleme eclesiologice serioase, cum ar fi, de pildă, acceptarea fără rezerve din partea anticalcedonienilor a Hotărâ­ri­lor dogmatice ale Sinoade­lor Ecumenice, precum şi a sfin­ţe­niei şi ecumenicităţii acestora.

Comisia Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte con­sti­tuită pentru a analiza dialogul dintre ortodocşi şi anticalce­donieni, în referatul ei (din 1 februarie 1994), îşi manifestă rezervele în ceea ce priveşte evoluţia acestui di­a­log teo­lo­gic, afirmând că acesta în nici un caz nu va con­duce la o unire întru Adevăr, singura accep­tabilă din punct de ve­de­re orto­dox. Aceleaşi rezerve au fost expri­mate şi de distinşi pro­fe­sori ai Facultăţilor de Teologie precum şi de alte perso­na­li­tăţi ale vieţii biseri­ceşti în stu­dii speciale pe această temă. […]

Conştienţi de acest pericol al unirii cu anticalcedo­nie­nii pe baza unor premize neortodoxe, sun­tem cuprinşi de o mare nelinişte. E pusă în primej­die cre­dinţa în­săşi, lucru cu care nu ne este permis să ne jucăm. Simţim că este de responsabilitatea noastră să apărăm şi să păstrăm dogma şi eclesiologia Sfintei Bise­rici slobode de orice născo­cire, aşa cum le‑am primit de la Sfinţii Pă­rinţi.

De aceea, evidenţiind toate acestea şi adresându‑ne:

– Sanctităţii Sale Patriarhului Ecumenic Bartolo­meu şi Sfântului Sinod Patriarhal de la Constantinopol,

– Prea Fericiţilor Întâistătători ai Patriarhiilor isto­rice şi ai celorlalte Patriarhii şi Ierarhilor Sfintelor Si­noade din cadrul acestora,

– Sfinţitului cler ortodox şi poporului binecredin­cios de pretutindeni,

Denunţăm cele de mai jos:

[…]

10. Decizia Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a României [din 8-9 decembrie 1994] ca fiind străină de cugetarea Bisericii So­borni­ceşti, din următoarele motive:

a. Consideră că anatemele îndreptate împotriva ereti­cilor au fost aruncate de Sinoadele Ecumenice în du­hul lip­sei de dragoste, în vreme ce astăzi, când există dra­goste, unirea poate fi lesne înfăptuită. În acest fel se aduce o hulă foarte grea împotriva Duhului Sfânt, sub inspiraţia Căruia au fost luate aceste hotărâri şi împo­triva memoriei sfinte a dumnezeieştilor Părinţi, pe care Biserica îi nu­meşte teofori (purtători de Dumnezeu), guri ale Cuvân­tului, organe ale Duhului etc.;

b. Propune un fapt nemaiîntâlnit în istoria Biseri­cii: înlocuirea autorităţii Sinodului Ecumenic cu consen­sul Sfintelor Sinoade Locale;

c. Aprobă organizarea de programe pentru a face cu­noscute credincioşilor deciziile luate de Comisia Mixtă, fără ca toate Bisericile Ortodoxe să se fi pronun­ţat în prea­labil în consens. Acest fapt este întristător şi vătămă­tor pentru po­porul român evlavios.

Inima noastră se umple de o mâhnire nespusă din pri­cina acestei decizii a Bisericii Ortodoxe a României.

11. Decizia extrem de neliniştitoare a Comisiei Mix­te privitoare la „curăţirea” cărţilor liturgice de tex­tele care se referă la anticalcedonieni ca la nişte ere­tici.

Cu alte cuvinte, Sfintele Slujbe ale multor Sfinţi Măr­tu­­risitori ai credinţei, ale Sfinţilor Cuvioşi, şi mai cu seamă ale Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecu­menic vor fi mutilate. Sinaxarele multor Sfinţi vor în­ceta de a mai fi citite de către poporul lui Dumnezeu.

Întrebăm: Toate aceste scrieri sfinte sunt simple pi­ese de ornament ale imnografiei ortodoxe, încât să poată fi în­depărtate fără durere şi fără vătămare, sau sunt ele­mente fundamentale ale Ortodoxiei, care, odată eliminate, pot pri­cinui dispariţia a ceea ce înseamnă Ortodoxia?

După părerea noastră, această decizie constituie o ino­vaţie de neacceptat, care va avea consecinţe nefaste asupra identităţii însăşi a Bisericii Ortodoxe.

* * *

Denunţând toate acestea Patriarhiei Ecumenice, Cin­stitelor Ierarhii ale Bisericilor Ortodoxe, Sfinţitului Cler şi poporului dreptcredincios, afirmăm cu smerenie că sun­tem mişcaţi de un sentiment de responsabilitate şi nu urmărim altceva decât reaşezarea cât mai grabnică a Dialo­gului Teo­logic pe baze corecte, în aşa fel încât şi noi orto­docşii să ne păstrăm integră Credinţa dreptslăvitoare, dar şi anticalcedonienii să aibă posibi­litatea de a se întoarce la adevărata Biserică a lui Hris­tos, de care sunt separaţi de cin­cisprezece veacuri.

Credem că prin harul lui Dumnezeu strădania co­ro­bo­rată a tuturor mădularelor Bisericii va avea rezul­tate po­zi­tive.

Însă, în cazul în care unirea se va înfăptui împo­triva Unicului Adevăr – să nu fie! –, declarăm clar şi categoric că Sfântul Munte nu va accepta o astfel de unire minci­noasă.

Toţi Reprezentanţii şi Întâistătătorii celor douăzeci de Sfinte Mânăstiri ale Sfântului Munte Athos reuniţi în Sinaxă. ” [1]

Nu se cuvine să facem rugăciune cu ereticii sau să ne întovărăşim cu ei

Pe heterodocşi nu se cuvine să-i primim în casă, nici să le zicem Bun venit!:

„Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.” (II Ioan 1, 9-11)

Trebuie să ne depărtăm de eretici:

„Şi vă îndemn, fraţilor, să vă păziţi de cei ce fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei.” (Romani 16, 17)

Ereticii să fie anatema:

„Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!” (Galateni 1, 9)

„Pe ereticii cei nelegiuiţi, care nu se pocăiesc, afurisiţi-i şi-i lepădaţi de ceilalţi credincioşi, aducând la cunoştinţă publică îndepărtarea lor din Biserica lui Dumnezeu şi porunciţi credincioşilor să se ferească cu desăvârşire de ei, şi să nu se întovărăşească cu ei nici la vorbă, nici la rugăciune, căci ei sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos şi batjocoresc moştenirea credinţei.“ [1]

„Oricine va mânca cu ereticii, sau va bea, sau va face prieteşug şi dragoste şi adunare, ce se zice cu armenii (monofiziţi, n. n) sau alţii ca dânşii, unii ca aceia anatema să fie.“ [2]

„Al 10-lea Canon al Sfinţilor Apostoli opreşte a ne ruga împreună cu ereticii şi schismaticii, măcar în casă de s-ar afla; se afuriseşte şi să nu fie primit la Sfintele Taine.

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: Episcopul, preotul sau diaconul care numai s-ar ruga cu ereticii, să se afurisească şi dacă l-ar primi să slujească ca preot, să se caterisească.

La tâlcuirea Canonului 47 al Sfinţilor Apostoli, scrie Sfântul Nicodim Aghioritul că latinii (papistaşii, n. n.) sunt eretici şi nu au nici Botez, nici Preoţie, şi dacă vreun preot nu botează pe cei care se întorc la Ortodoxie se afuriseşte.

Şi Canonul 33 din Laodiceea opreşte a te ruga cu eretici şi cu schismatici. “ [3]

„Dreptslăvitorii creştini se cuvine a se feri de eretici, şi slujirile lor a le urî. Iar mai vârtos însuşi ereticii se cuvine a se mustra şi a se înţelepţi de către Episcopi şi Presbiteri, doar cumva vor înţelege şi se vor întoarce din rătăcirea lor. Pentru aceasta şi Canonul acesta rânduieşte, că, oricare Episcop, sau Presbiter, ar primi ca de drept şi adevărat botezul ereticilor sau jertfa ceea ce se proaduce de dânşii. Unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios? Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau şi ei au aceleaşi socoteli ale acelora, sau cel puţin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânşii din cacodoxia (credinţa cea rea – n. n.) lor. Că cei ce bine voiesc (adică se învoiesc) la slujbele acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox şi rătăcit?”[4]

Despre părtăşia cu ereticii, Sfântul Theodor Studitul spune: „În legătură cu cele rânduite de Sfinţii Părinţi trebuie spus că nici a petrece, nici a mânca, nici a cânta împreună, nici a avea vreo părtăşie cu ei nu am primit, ci ‹‹Vai!›› se rosteşte asupra celor care au părtăşie cu ei, fie şi doar la mâncare sau băutură sau simplă relaţie.” [5]

Iar Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur spune: „Auziţi toţi care mâncaţi împreună cu ereticii, hotărâre dureroasă: sunteţi vrăjmaşi ai lui Hristos. Căci nici cel ce este prieten cu vrăjmaşii împăratului nu poate să fie prieten al împăratului; şi nu se învredniceşte de viaţă, ci piere împreună cu vrăjmaşii şi suferă şi mai rele.” [6]

„Auziţi iarăşi cei ce faceţi agape împreună cu ei: cum veţi scăpa de mânia ce va să vină peste voi, care vă pângăriţi împreună cu aceştia prin mâncare şi băutură laolaltă? Cum îndrăzniţi să vă apropiaţi de dumnezeieştile şi înfricoşatele Taine ale lui Hristos? Sau nu aţi auzit pe fericitul Pavel strigând că ‹‹nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor ; nu puteţi avea parte de masa Domnului şi de masa demonilor›› (I Corinteni 10, 21)” [7]

Despre perseverenţa eretică a monofiziţilor şi compromisurile foştilor ortodocşi

Sinodul al III-lea Ecumenic (Efes, 431) a condamnat erezia patriarhului Nestorie, numită dioprosopism sau nestorianism, care susţinea că în Iisus Hristos sunt două persoane: Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu şi persoana omenească a lui Hristos. Ereticul Nestorie considera că Fecioara Maria nu a născut pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, cum învaţă Biserica, ci a născut pe omul Hristos. De aceea, nu o numea Născătoare de Dumnezeu (Theotokos), ci născătoare de om (Anthropotokos) sau născătoare de Hristos (Hristotokos). Refuzând să se supună hotărârilor Sinodului, Nestorie a fost depus din scaunul de patriarh al Constantinopolului şi exilat.

          Din opoziţie nechibzuită faţă de nestorianism, a apărut monofizismul extremist, erezie care afirmă că Hristos are o singură fire, cea dumnezeiască, aceasta absorbind cu totul firea omenească. Întemeietorul ereziei monofizite a fost bătrânul arhimandrit din Constantinopol, Eutihie, bărbat cu temeinice cunoştinţe biblice, care luptase cu mult zel contra nestorianismului, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi, ci după născocirile minţii sale.

Denunţat patriarhului Flavian al Constantinopolului de Episcopul Eusebiu de Dorileum, Eutihie a fost chemat să-şi expună doctrina într-un Sinod Local din Constantinopol (448).

          După ce a refuzat de câteva ori să se prezinte, Eutihie a venit la Sinod însoţit de o mulţime de monahi şi o gardă militară. În timpul discuţiilor, el a mărturisit că Domnul este din două firi, şi că Sfânta Fecioară este de o fiinţă cu noi şi din ea s-a întrupat Dumnezeul nostru. De aceea, unii sinodali au avut iniţial impresia că Eutihie este ortodox.  Prin întrebări mai precise, s-a cunoscut însă că el mărturiseşte că Domnul este „din două firi”, dar nu acceptă că este „în două firi”. În final, neavând cum să-şi mai ascundă rătăcirea, Eutihie a făcut următoarea mărturisire: „Mărturisesc că Domnul a fost din două firi înainte de întrupare, dar după întrupare nu mărturisesc decât o singură fire.”

În urma acestei mărturisiri eretice, Eutihie a fost anatematizat. Sentinţa de condamnare a fost semnată de 30 de episcopi şi 23 de egumeni. Revoltat de hotărârea de anatematizare, el a apelat la patriarhul Dioscor al Alexandriei (444-451), în care a găsit un apărător înfocat. Aşa fac ereticii când sunt condamnaţi – în loc să se îndrepte, se revoltă şi caută ajutor omenesc la puternicii zilei.

          Arhiepiscopul Leon I al Romei, fiind informat despre erezia lui Eutihie, a adresat în iunie 449 Sfântului Patriarh Flavian o importantă epistolă dogmatică în care expunea clar învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos, socotind pe arhimandritul Eutihie „eretic periculos”, anatematizat pe drept de Sinodul de la Constantinopol din 448.

          În august 449, s-a convocat în Efes un sinod prezidat de patriarhul eretic Dioscor. Împăratul Teodosie al II-lea (408-450), influenţat de Eutihie, de patriarhul Dioscor şi de eunucul Hrisafiu (personalitate cu mare trecere la Curtea din Bizanţ şi duşman neîmpăcat al Sfântului Flavian pe care stima şi protecţia augustei Pulheria, sora împăratului, îl făcea şi mai nesuferit invidiosului eunuc), era favorabil cauzei lui Eutihie. Tuturor ierarhilor care s-au pronunţat împotriva lui Eutihie la Sinodul Local din 448, li s-a retras dreptul de vot. În schimb, s-a acordat acest drept arhimandritului monofizit Barsuma, care împreună cu patriarhul Dioscor şi cu parabolanii aduşi de acesta din Egipt, au fost răspunzători de actele de violenţă petrecute în sinod (pentru care se şi numeşte sinod tâlhăresc). Dioscor a folosit acest sinod ca armă de răzbunare împotriva Sfântului Flavian care a fost grav brutalizat de ereticul Barsuma, încât după trei zile a plecat din această viaţă vremelnică, luând de la Domnul cununa mărturisirii. La acest tâlhăresc sinod, învăţătura ortodoxă despre cele două firi ale lui Hristos a fost anatematizată. Părăsind Efesul, patriarhul eretic Dioscor a reuşit şă obţină de la împăratul Teodosie al II-lea, monarh naiv şi lipsit de experienţă în problemele religioase, aprobarea hotărârilor acestui sinod.

          Sinodul tâlhăresc a produs mare confuzie şi neorânduială. Eparhiile din Egipt, Tracia şi Palestina au trecut de partea ereticului Dioscor, iar în eparhiile din Siria, Pont şi Asia Mică, doar puţini au avut curajul să se opună pe faţă monofizismului. Aşa s-a întâmplat de multe ori în istorie, când patriarhul era eretic.

La 28 iulie 450, împăratul Teodosie al II-lea a murit într-un accident de călărie, iar tronul Bizanţului l-a ocupat sora sa Pulheria, sprijinitoare a Ortodoxiei, care s-a căsătorit cu generalul Marcian. Binecredincioşii Marcian şi Pulheria au convocat al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), la care au participat 630 de Sfinţi Părinţi.

În şedinţa a V-a din 22 octombrie 451, luminaţi de harul Sfântului Duh, Sfinţii Părinţi au mărturisit credinţa cea adevărată:

„Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într-un glas şi mărturisim pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Însuşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenitate, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din suflet raţional şi din trup, de-o-fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de-o-fiinţă cu noi după omenitate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Tatăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Acelaşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut,   cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deosebirea firilor nefiind nicidecum stricată din pricina unimii, ci mai degrabă păstrându-se însuşirile fiecărei firi într-o singură Persoană şi într-un singur Ipostas, nu împărţindu-se sau despărţindu-se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la început proorocii, precum El Însuşi ne-a învăţat despre Sine şi precum ne-a predanisit nouă Crezul Părinţilor.” (Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003, p. 27)

La moartea binecredinciosului împărat Marcian, patriciul Aspar, cu influenţă mare în imperiul de Răsărit, a chemat pe tron, în februarie 457 pe Leon I Tracul (457-474). Acesta era străin de complexitatea problemelor teologice. Monofiziţii deveniseră tot mai turbulenţi, şi reuşiseră să îndepărteze pe patriarhii ortodocşi din Alexandria, Antiohia şi Ierusalim, înlocuindu-i cu patriarhi monofiziţi.

La Alexandria era atunci patriarh ortodox Sfântul Proteriu. Acest fericit a fost preot al Bisericii din Alexandria. Şi mult nevoindu-se împreună cu Sfinţii Părinţi împotriva ereziilor, a fost pus de Sobor patriarh. Partizanii lui Eutihie şi ai lui Nestorie, revoltându-se şi ameninţând că vor opri aducerea grâului la Alexandria, era mare primejdie pentru alexandrini să piară de foame. Dar mijlocind Sfântul la împăratul Marcian, acesta a poruncit să se ducă grâul la Alexandria, izbăvind astfel de la pieire pe locuitorii cetăţii. Iar după săvârşirea din viaţă a evlaviosului împărat Marcian, un oarecare Timotei, eretic monofizit, supranumit Eluros, pândind într-o noapte întunecoasă şi ducându-se la chiliile monahilor, pe la miezul nopţii, zicea despre sine că este înger, şi le poruncea să se depărteze de împărtăşirea cu Proteriu. Şi ei, ca nişte oameni simpli, lăsându-se înşelaţi, au ridicat tulburare împotriva Sfântului, care, fugind, a văzut pe dumnezeiescul Prooroc Isaia zicându-i: „Întoarce-te şi eu aştept să te primesc pe tine”. Cu aceasta i s-a arătat silnica lui moarte, căci întorcându-se a fost spintecat de aceia. Apoi în locul Sfântului Proteriu, a fost hirotonit ereticul Timotei, care îi înşelase şi pe care l-au suit în scaunul arhieresc.

Patriarhul monofizit Timotei Elur a ştiut să folosească timpul şi împrejurările pentru a persecuta pe ortodocşi. Aceasta este o trăsătură comună tuturor ereticilor: râvna diabolică pentru răspândirea minciunii şi stârpirea adevărului. Elur a convocat în grabă un sinod eretic local care a condamnat pe dreptcredinciosul Arhiepiscop Leon al Romei. Prigoana cea mai grea apăsa asupra Egiptului. Păstorii ortodocşi legitimi au fost alungaţi, iar în locul lor au fost numiţi eretici devotaţi monofizismului. Paisprezece episcopi, prieteni ai Sfântului Proteriu, au mers la Constantinopol, pentru a înainta Curţii bizantine plângerea lor. Dar şi Timotei Elur a trimis câţiva episcopi care au prezentat împăratului un memoriu favorabil cauzei sale. Aceasta este o altă trăsătură a ereticilor: îndrăzneala de a minţi în faţă chiar şi pe reprezentanţii puterii, şi perseverenţa cu care îşi impun varianta mincinoasă născocită de ei.

Aflat în această situaţie, împăratul a hotărât să consulte, în octombrie 457, pe episcopii din imperiu şi pe cei mai cunoscuţi pustnici ai vremii (Simeon Stâlpnicul, Varadat şi Iacob de Cir), asupra celor două probleme importante care îl frământau: dacă să accepte Sinodul de la Calcedon şi dacă să recunoască pe patriarhul Timotei Elur.

Sfântul Ierarh Leon al Romei şi Episcopii cetăţilor din imperiu, în număr de peste 1600, au răspuns împăratului, recunoscând Sinodul de la Calcedon ca fiind ortodox, şi dezaprobând hirotonirea frauduloasă a patriarhului monofizit Timotei Elur. Aşa au răspuns şi Părinţii pustnici. Avem aici o confirmare foarte importantă a ortodoxiei Sinodului Ecumenic de la Calcedon.

Sfântul Simeon Stâlpnicul a răspuns prin două scrisori: una adresată împăratului, iar alta patriarhului Vasile al Antiohiei, prin care el asigura că respectă Sinodul de la Calcedon şi credinţa descoperită Părinţilor de la Sinod de către Sfântul Duh.

Arhiepiscopul Leon al Romei a trimis, în august 458, o nouă scrisoare în care arăta că nu trebuie să se discute cu persoane deja condamnate la Sinodul din Calcedon, ci să se restabilească în Egipt pacea şi Ortodoxia, iar la Alexandria să se instaleze un patriarh ortodox. Primind această scrisoare, împăratul Leon Tracul a crezut că este bine să o trimită lui Timotei Elur, pentru a-l convinge să renunţe la împotrivirea sa faţă de Sinodul de la Calcedon. Dar acela, îndărătnicindu-se şi mâniindu-se, a răspuns împăratului, condamnând atât scrisoarea Sfântului Leon, cât şi învăţătura ortodoxă stabilită la Calcedon.

O ultimă încercare de împăcare a făcut-o împăratul, trimiţând la patriarhul Elur pe comitele Rusticus, cu misiunea de a-i pune întrebări precise asupra credinţei. Cum era de aşteptat, ereticul Elur, ca să pară ortodox, a respins doctrina monofizită a lui Apolinarie (care contesta integritatea firii omeneşti a lui Hristos), dar a condamnat şi hotărârea dogmatică de la Calcedon. Aceasta este o metodă des folosită de eretici: condamnă şi unele doctrine eretice, şi unele hotărâri ortodoxe.

În faţa acestei rezistenţe absurde, împăratul a fost nevoit să ia măsuri, poruncind exilarea patriarhului eretic în Paflagonia. Dar şi acolo Elur a luptat împotriva hotărârii dogmatice a Sinodului de la Calcedon. De aceea a fost exilat dincolo de Pontul Euxin (Marea Neagră), în Cherson.

După moartea patriciului Aspar, influenţa la curte a trecut în mâinile unui aventurier isaurian numit Zenon, care s-a căsătorit cu fiica împăratului. El a avut un fiu numit, ca şi bunicul său, Leon. La moartea împăratului Leon I Tracul, acest nepot a devenit moştenitorul tronului. Dar având vârsta de doar patru ani, coroana imperială a fost pusă pe capul lui Zenon, tatăl lui. Acesta, văzându-se împărat şi voind să domnească singur, l-a făcut dispărut pe fiul său. Însă, după un an, o răscoală a palatului l-a înlocuit cu Vasilisc, cumnatul împăratului Leon I Tracul.

Uzurpatorul Vasilisc se sprijinea pe monofiziţi. El l-a chemat din exil pe patriarhul monofizit Timotei Elur, şi a promulgat, la îndemnul acestuia, în 476 o enciclică cu conţinut monofizit. Prin această enciclică, cei care apărau Sinodul de la Calcedon erau consideraţi răzvrătitori şi tulburători ai liniştii credincioşilor şi erau pedepsiţi astfel: episcopii şi preoţii erau depuşi din treptele lor, călugării erau exilaţi, iar mirenii erau pedepsiţi cu confiscarea averilor şi cu exilul.

Enciclica monofizită a fost semnată de Timotei Elur, de Petru Gnafevs, patriarhul monofizit al Antiohiei, de Anastasie patriarhul Ierusalimului şi de alţi ierarhi, fiind în total cinci sute. Episcopii provinciei Asia au trimis împăratului o scrisoare în care afirmau că au semnat enciclica, nu de frică, ci cu multă libertate şi bucurie.

Însă poporul binecredincios era îngrijorat de situaţia bisericească a imperiului şi păstra cu multă râvnă dreapta credinţă, în ciuda apostaziei ierarhilor. Timotei Elur, văzând împotrivirea crescândă a credincioşilor din Constantinopol, a plecat la Alexandria, unde a fost primit cu entuziasm de monofiziţii lui. Iar patriarhul ortodox al Alexandriei s-a retras în mănăstirea călugărilor pahomieni.

Numărul monofiziţilor devenea din ce în ce mai mare, mai ales în Egipt şi în Siria. Dar opoziţia dârză a patriarhului ortodox Acachie al Constantinopolului, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să întoarcă evenimentele spre binele Ortodoxiei. Într-o zi, el a organizat o procesiune de pocăinţă care s-a desfăşurat pe străzile principale ale oraşului; în altă zi a îmbrăcat în doliu altarul şi amvonul Sfintei Sofii, şi îmbrăcat şi el în doliu, a vorbit aşa poporului, îndemnându-l la rezistenţă; iar în altă zi l-a convins pe Sfântul Daniil Stâlpnicul să coboare de pe stâlpul său şi să vină în cetate pentru a întări pe cei binecredincioşi şi pentru a cere împăratului respectarea hotărârilor Sinodului de la Calcedon.

Temându-se de poporul dreptcredincios, Vasilisc s-a grăbit să retragă enciclica sa monofizită şi să dea o antienciclică cu conţinut ortodox. Dar era prea târziu. În septembrie 476, uzurpatorul Vasilisc a fost alungat, iar Zenon a intrat triumfător în Constantinopol. Acesta a anulat toate măsurile luate de Vasilisc în favoarea monofiziţilor. Timotei Elur şi patriarhul monofizit al Antiohiei au fost alungaţi. Episcopii provinciei Asia au cerut iertare Patriarhului Acachie, şi au spus că ei au semnat din constrângere enciclica monofizită.

Cu toată simpatia pe care Zenon o păstra pentru ortodocşi, cu ajutorul cărora a venit a doua oară la domnie, el a înţeles că monofiziţii constituie o grupare religioasă şi politică puternică, de care trebuie să ţină seama pentru stabilitatea tronului imperial. Iar patriarhul Acachie se gândea să restabilească pacea religioasă a Orientului, cu preţul unor concesii făcute monofiziţilor. De aceea, împăratul dorea ca în Alexandria să fie ales patriarh monofizitul Petru Mong, pentru a intra în bune relaţii cu monofiziţii. Iar la inspiraţia patriarhului Acachie, a emis în octombrie 482 un edict de unire, numit Henoticon, care a servit ca legiuire normativă până la urcarea pe tron a împăratului Iustin I (518-527). La 24 octombrie 482, Henoticonul a fost semnat de patriarhul Acachie al Constantinopolului şi de patriarhul monofizit Petru Mong al Alexandriei. Deşi prin acest edict era anatematizat monofizitul extremist Eutihie, se evitau cu iscusinţă termenii „o fire” şi „două firi”, referitoare la Domnul Iisus Hristos.

Dar monofiziţii nu au fost mulţumiţi de această soluţie de compromis; ei doreau o condamnare explicită a învăţăturii ortodoxe şi o afirmare clară a monofizismului. De aceea, în timp ce trimitea patriarhului Acachie scrisori respectuoase, patriarhul monofizit Petru Mong anatematiza Sinodul de la Calcedon, şergea din diptice numele patriarhilor ortodocşi şi trecea numele patriarhilor monofiziţi. Mulţi monofiziţi s-au despărţit de patriarhii lor moderaţi (adepţi ai unirii), iar adevăraţii ortodocşi s-au despărţit de patriarhii lor care au semnat edictul.

Acum, în loc de două grupări (ortodocşi şi monofiziţi) s-au format trei: adevăraţii ortodocşi, monofiziţii intransigenţi şi adepţii compromisului. Iar în această situaţie s-a ajuns dintr-o înţelegere greşită a păcii religioase. S-a căutat unirea cu orice preţ, în loc să se urmărească unirea întru Adevăr. S-a încercat o reconciliere prin compromis, şi s-a ajuns la o dezbinare mai mare ca înainte. Iar această dezbinare nu s-a limitat la formarea celor trei grupări, ci a determinat prima schismă între Biserica Răsăritului şi Biserica Apusului, cunoscută sub numele de „schisma acachiană”.

Unii episcopi ortodocşi alungaţi din scaunele lor, precum şi mulţi monahi ortodocşi s-au adresat Arhiepiscopului Felix al III-lea al Romei, cerându-i ajutor. Acesta a trimis delegaţi la Constantinopol (pe episcopii Vitalis şi Misenus) cu scrisori adresate patriarhului Acachie şi împăratului, prin care le cerea să rămână credincioşi Sinodului de la Calcedon, să alunge pe Petru Mong şi să nu se compromită cu monofiziţii. Delegaţii aveau poruncă să se întâlnească mai întâi cu Chiril, egumenul Mănăstirii achimiţilor, fiindcă monahii de acolo acceptau Sinodul de la Calcedon. Dar, îndată ce delegaţii au ajuns la Constantinopol, patriarhul Acachie şi împăratul Zenon au reuşit să-i câştige de partea lor, folosind când ameninţarea, când darurile, asemenea prigonitorilor din vechime, care, prin aceste metode îi sileau pe creştini să se lepede de Hristos. Iar delegaţii au participat la liturghia oficiată de patriarhul Acachie, care a pomenit cu voce tare numele lui Petru Mong, spre indignarea monahilor achimiţi. De aceea, egumenul Chiril a trimis îndată la Roma pe monahul Simeon, acuzând pe delegaţii Vitalis şi Misenus că n-au voit să stea de vorbă cu ortodocşii, ci dimpotrivă, au dat de înţeles că Biserica Romei ar fi în comuniune cu Petru Mong, pomenit de Acachie la liturghie.

La întoarcerea delegaţilor la Roma, Arhiepiscopul Felix al III-lea, i-a depus din treapta episcopală, a reînnoit condamnarea dată împotriva ereticului Petru Mong, şi a anatematizat pe Acachie, pentru faptul că a recunoscut pe monofizitul Petru Mong ca patriarh al Alexandriei şi a oferit Scaune episcopale unor eretici monofiziţi.

Sentinţa condamnării patriarhului Acachie  a fost trimisă la Constantinopol prin Tutus, defensorul Bisericii Romane. Dar acesta, temându-se să o înmâneze patriarhului, a dat scrisoarea monahilor achimiţi, care au prins-o în timpul unei liturghii de mantia patriarhului Acachie. Pentru acest act de curaj, monahii mărturisitori au fost prinşi de slugile patriarhului; unii au fost omorâţi, alţii bătuţi, iar alţii întemniţaţi. Cât priveşte pe Tutus, acesta a fost câştigat de patriarhul Acachie, care a aflat de la el tot ce se pregăteşte la Roma.

Ca răspuns la condamnare, Acachie a şters numele Arhiepiscopului Felix din diptice şi a întrerupt orice legătură cu Roma. Astfel a început schisma acachiană, care a durat 35 de ani.

Vedem de aici cât de periculos este compromisul. Voind să înfăptuiască unirea dintre ortodocşi şi monofiziţi pe baza unui compromis aparent minor, patriarhul Acachie i-a dezbinat şi pe ortodocşi.[1]

Din învăţătura ortodoxă cunoaştem că Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat. El este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Este o singură Persoană cu două firi: dumnezeiască şi omenească. Cele două firi (naturi) sunt unite fără separare şi fără amestecare.

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Dumnezeu a arătat în chip minunat, la Calcedon, care este mărturisirea adevărată. Punându-se cele două mărturisiri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu-se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisirea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului.”

Unirea ortodocşilor cu monofiziţii – care se încearcă în zilele noastre din motive politico-economice – este o componentă a ecumenismului.

Ecumenismul sau mişcarea ecumenică este un ansamblu de concepţii şi practici heterodoxe (neortodoxe) care au ca scop unificarea religioasă.

Ecumenismul creştin are ca scop stabilirea unui creştinism unic, la care să adere ortodocşii, monofiziţii, romano-catolicii, anglicanii şi denominaţiunile protestante. Se încearcă înlocuirea Ortodoxiei cu acest creştinism hibrid. Ecumenismul creştin este etapa pregătitoare pentru ecumenismul panreligios.

Ecumenismul panreligios urmăreşte construirea unei religii unice, la care să adere toţi oamenii. Se urmăreşte ca această globalizare a credinţei să fie un sprijin pentru globalizarea politico-economică.

Prin ecumenism oamenii se depărtează de Ortodoxie; se depărtează de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Care este Calea, Adevărul şi Viaţa.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul

O singură credinţă este adevărată; un singur Botez este adevărat:

„Este un singur Domn, o singură Credinţă, un singur Botez.” (Efeseni 4, 5)

Învăţăturile heterodoxe provin din îngâmfare:

„Iar de învaţă cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos şi de învăţătura cea după dreapta credinţă, acela e un îngâmfat, care nu ştie nimic, suferind de boala discuţiilor şi a certurilor de cuvinte”. (I Timotei 6, 3-4)

Se cuvine să păstrăm dreapta credinţă pe care am învăţat-o de la înaintaşii noştri binecredincioşi:

„Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat”. (II Timotei 3, 14)

„Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri”. (Evrei 13, 7-9)

Sfântul Paisie de la Neamţ spune foarte clar: „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor creştinilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfânta Soborniceasca şi Apostoliceasca Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu este cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele cele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să se mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele cele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă.” [1]

Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune că „Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mântuire.” [2]

Sfântul Teodosie de la Pecerska spune: „Numai cel ce trăieşte în Credinţa Ortodoxă îşi va mântui sufletul.”[3]

Ce se întâmplă cu ereticii care nu se întorc la Ortodoxie?

La această întrebare găsim răspuns în capitolul 26 din Limonariu:

„Un Bătrân cu numele Chiriac trăia în Lavra Calamon din apropierea sfântului râu Iordan. Şi era Bătrânul îmbunătăţit în fapte dumnezeieşti. La el a venit un frate străin din ţinutul Dara, cu numele de Teofan, ca să-l întrebe pe bătrân despre gândul curviei. Bătrânul a început să îl sfătuiască cu felurite cuvinte de înţelepciune şi viaţa curată. Folosindu-se mult fratele din cuvintele Bătrânului, i-a spus:

          – Eu, avvă, am părtăşanie în ţara mea cu nestorienii. Din această pricină nu mai pot rămâne cu ei şi vreau să locuiesc împreună cu tine.

          Când a auzit Bătrânul numele lui Nestorie s-a întristat de pierderea fratelui şi l-a sfătuit şi l-a îndemnat să se despartă de această erezie vătămătoare şi să vină la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi i-a spus :

          – Nu este altă mântuire decât numai în a cugeta drept şi a crede că Sfânta Fecioară Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.

          – Într-adevăr, avvo, a răspuns fratele, toţi ereticii aşa spun: dacă nu eşti cu noi, nu te mântui. Sărmanul de mine nu ştiu ce să fac. Roagă-te deci Domnului ca Domnul să mă încredinţeze, din faptă, care este credinţa cea adevărată.

          Bătrânul a primit cu bucurie cuvântul fratelui şi i-a spus :

          – Şezi în chilia mea şi am nădejde în Dumnezeu că bunătatea Lui îţi va descoperi adevărul !

          Lăsându-l pe fratele în peşteră s-a dus la ţărmul Mării Moarte şi s-a rugat pentru el. Şi iată cam pe la ceasul trei după amiază în ziua următoare, vede fratele pe cineva înfricoşător la vedere, stând în faţa lui şi-i spune:

          – Vino să vezi adevărul !

          Şi luându-l, l-a dus într-un loc întunecos, cu miros urât şi cu foc şi îi arătă în mijlocul focului pe Nestorie şi Teodor, pe Eutihie şi Apolinarie, pe Evagrie şi pe Didim, pe Dioscor şi pe Sever, pe Arie şi pe Origen şi pe alţi câţiva.

          – Iată, îi spune acela ce i s-a arătat, acesta-i locul pregătit ereticilor şi celor care hulesc pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi celor ce urmează învăţăturile lor. Dacă-ţi place locul, rămâi în credinţa ta! Dar dacă nu vrei să încerci chinul acesta, vino la Biserica cea Sfântă şi Sobornicească, aşa cum ţi-a spus Bătrânul. Căci îţi spun : chiar dacă ai săvârşit toate virtuţile, ajungi în locul acesta dacă n-ai dreaptă credinţă.

          La cuvântul acesta fratele şi-a venit în sine. Când a venit Bătrânul, i-a povestit toate cele întâmplate aşa cum le-a văzut şi a trecut la Sfânta Sobornicească şi Apostolească Biserică. Şi a rămas împreună cu Bătrânul în Calamon. După ce a stat mulţi ani cu el, a adormit în pace.”

          Iată unde se chinuiesc ereticii monofiziţi: Eutihie şi Apolinarie, Dioscor şi Sever!

Dialogul ecumenist dintre unii reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe şi reprezentanţi ai monofiziţilor a început în anul 1964 la Aarhus – Danemarca. De atunci au avut loc mai multe întâlniri neoficiale şi oficiale.

Care sunt roadele acestui dialog care durează de peste 43 de ani? Ce au hotărât ecumeniştii la propunerea monofiziţilor? Iată ce au hotărât:

–  să nu-i mai considere eretici  pe monofiziţi;

–  să se considere că ortodocşii şi monofiziţii au aceeaşi credinţă;

–  să ridice anatemele date de Sfinţii Părinţi la Sinodul Ecumenic de la Calcedon;

–  să elimine din cărţile de cult toate textele care se referă la monofiziţi ca la nişte eretici;

–  să modifice Istoria Bisericească în funcţie de rezultatele dialogului, eliminând acele texte care nu convin monofiziţilor;

–  să introducă în calendarul Bisericii Ortodoxe – ca Sfinţi – pe ereticii monofiziţi anatematizaţi;

–  adunările monofizite să se numească „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale”, iar adunarea monofiziţilor egipteni să se numească „Biserica Ortodoxă Coptă”;

– după ridicarea anatemelor să se intre în comuniune euharistică (împărtăşire în comun). [1]

Acestea sunt roadele dialogului ecumenist. I-au batjocorit pe adevăraţii Sfinţi, modificând Istoria Bisericească şi considerând drept sfinţi pe ereticii anatematizaţi. Au hulit pe Sfântul Duh care a grăit prin Sfinţii Părinţi la Sfintele Sinoade Ecumenice. S-au împotrivit adevăratei Biserici, numind „Biserici Ortodoxe” nişte adunări de eretici anatematizaţi. Au batjocorit credinţa ortodoxă, considerând-o una cu credinţa rătăcită a monofiziţilor. Şi – dacă vor ajunge – vor strica turma lui Hristos prin împărtăşire în comun cu ereticii. Bine scrie într-un Canon că ereticii „sunt potrivnici şi duşmani ai Bisericii, strică turma lui Hristos  şi batjocoresc moştenirea credinţei.“