Nu poporul nostru poartă vina, atâta timp cât aceste tratate s-au făcut şi s-au semnat pe ascuns. Ierarhii noştri nu au cerut părerea şi acordul poporului, dar nici măcar nu am fost înştiințați. Doamne fereşte, mâine poimâine ne trezim că Biserica Română nu se mai cheamă Biserica Ortodoxă, ci catolică. Noi nu ne putem asuma greşelile lor dogmatice. Şi vom ține la hotărârile celor 7 sfinte sinoade ecumenice cu prețul vieții. Pentru noi aceasta este sfânt: mărturisirea de credință a celor 7 sinoade ecumenice. Acestea au fost stabilite de Sfinții Părinți prin Duhul Sânt. Dacă ne lepădăm de ele, ne lepădăm de Duhul Sfânt. Nu e loc de îndoială în privința dogmelor. Ierarhii noştri când sunt investiți în episcopie depun un jurământ cum că se obligă să păzească dreapta credință şi cele 7 sinoade ecumenice. Dacă încalcă jurământul, atunci nu mai sunt episcopi, nu se mai supun Sfinților ierarhi, păstorii lor.

Deci dacă ei nu se supun mai marilor lor, adică Sfinților Părinți, cum să ne pretindă nouă ascultare? Noi nu ascultăm de furi, ci de glasul Bisericii, care vorbeşte prin Sfinții Părinți, nu prin minți îmbătate de mitrele aurite din capul lor. Ei au datoria să revadă acordurile de la Balamand şi Biserica să îşi revizuiască poziția ortodoxă, spre liniştea poporului nostru ortodox. Biserica catolică deține erezii foarte mari în sânul ei, noi nu avem ce discuta cu nişte fățarnici care şi-au inventat propria lor biserică în afara harului lui Dumnezeu, pentru a fi independentă şi de sine stătătoare, asemenea lui Lucifer care a vrut să îşi ridice alt scaun pe tronul Dumnezeirii. Papalitatea a închis credincioşilor bisericii lor porțile Împărăției cerurilor ca să se închine lui pe un alt tron, la Vatican. Au încercat să ne subjuge şi pe noi, aruncând în ograda noastră şopârla uniatismului, dar sângele martirilor noştri mărturisitori i-a alungat cu puterea harului lui Dumnezeu. Aceste compromisuri ale ierarhilor noştri se săvârşesc nu dintr-o convingere dogmatică, ei ştiu prea bine adevărul, ci se poartă aşa datorită intereselor politice. Nu au puterea să se opună, pentru că a fi episcop în zilele noastre, înseamnă să accepți condiția de mucenic. Nu e uşor nici pentru ei. Noi avem datoria să îi trezim şi să ne rugăm pentru ei să aibă puterea de a se opune rătăcirilor dogmatice şi să fortifice Biserica cu mărturisirea lor dreaptă.

Noi, cei care am rămas ortodocşi în acest popor, ne dezicem de rătăcirile şi compromisurile lor! Au intrat lupii în turma noastră pentru că semănătorii sunt puțini, lipsesc teologii în măsură să poată combate nişte rătăciri de la adevărurile de credință. Se duc degeaba în străinătate şi fac atâtea şcoli teologice, dar nu auzi pe niciunul care să mărturisească nişte realități dureroase din sânul Bisericii. Pentru că ei când vin din străinătate aşteaptă o coroană de arhiereu, o coroană de secretar, să îşi pună guleraşe frumoase, genți strălucitoare şi maşini luxoase şi cică formează Biserica Ortodoxă. Dar nu asta formează Biserica Ortodoxă, Biserica ortodoxă o formează poporul simplu de rând binecredincios, băbuca aceea care îşi aprinde lumânarea cu lacrimi în ochi şi țăranul care nu cedează ortodoxia străinilor. Ortodoxia nu e în catedrale şi în zgârie nori, nu e în caracterul Biserici noastre, ci Ortodoxia sălăşluieşte în Peştera boilor de la Betleem, în care s-a născut smerit Dumnezeu. Acolo coboară Duhul Sfânt, aici e culcuşul harului Duhului Sfânt, în inima smerită şi înfrântă. De la Părintele Stăniloae nu mai avem profesori teologi care să facă o reală catehizare studenților. Şi teologii se formează aşa cum văd la păstorii lor. Dar ar trebui să înțeleagă că păstorii supremi sunt Sfinții Părinți şi slavă Domnului sunt atâtea cărți publicate. Nimeni nu poate spune că nu a ştiut.

Teologilor noştri le lipseşte râvna sau scânteia dragostei de adevăr. Să învățăm de la greci, care aşa mândri cum sunt ei, totuşi nu renunță la principiile ortodoxe ale Bisericii, ei fac educație religioasă, catehetică şi dogmatică de mici copiilor lor, astfel încât poporul grec este crescut într-un mediu bizantin şi înțeleg uşor dogma ortodoxă. La noi a fost o teologie sporadică şi o ortodoxie plină de necazuri şi greutăți. Eu rar am întâlnit profesori de teologie în puşcărie, şi dacă erau, erau fără atitudine. Au fost câțiva buni dar puțini, cum a fost Părintele Arsenie; mai mult cei simpli şi fără carte au apărat Biserica la noi. Să ne rugăm să înmulțească Domul secerătorii că sunt puțini. Orice credincios trebuie să îşi însuşească un minim de cunoştințe dogmatice, catehismul ortodox şi să fie trezvitor să nu primească orice învățătură cu uşurință de la oricine, numai de la Sfinții Părinți şi preoții mărturisitori. Să fim vigilenți pentru că sectele iau amploare şi în curând Ortodoxia românească, dacă o ține tot aşa, o să iasă la pensie„.

integral pe site-ul ATITUDINI

1. «Noua Eră» cea veşnic tânără a lui Hristos şi vechea «Nouă Eră» a antihristului
2. Panerezia ecumenismului inter-creştin sincretist
3. Despre masonerie
4. Panerezia ecumenismului inter-religios sincretist
5. Infiltrarea «Noii Ere» a antihristului în învăţământ

«Noua Eră» cea veşnic tânără a lui Hristos şi vechea «Nouă Eră» a antihristului

Predica Înaltpreasfinţitului Serafim al Pireului la Vecernia de sâmbătă seara, 6 septembrie 2014, în Mangalia

Înaltpreasfinţite Teodosie, Arhiepiscop al Tomisului,
Prea Cucernici părinţi,
Excelenţa Voastră, domnule primar,
Iubiţi fraţi în Hristos,

Noua Eră a lui Hristos, noua creaţie şi oamenii cei noi. Lucrarea înnoitoare a Bisericii

Cu câteva zile în urmă, pe 1 septembrie, a început noul an bisericesc. În pericopa evanghelică a acestei sărbători este cuprinsă şi profeţia mesianică a proorocului Isaia, supranumit şi „al cincilea evanghelist.”1. La sfârşitul profeţiei este înfăţişat Mesia Iisus Hristos, care spune că printre multele aspecte ale lucrării Lui mântuitoare a fost şi aceea de „a binevesti anul bineprimit al Domnului”, de a predica începutul noului an al Domnului, care este bineplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor.

Această referire la noul an, la „anul bineprimit al Domnului” este motivul pentru care Sfinţii Părinţi ai Bisericii au stabilit să se citească această pericopă evanghelică pe 1 septembrie, când începe noul an bisericesc. Însă, în afară de acest sens restrâns, care limitează temporal expresia „anul bineprimit al Domnului” la un an, majoritatea exegeţilor biblici, vechi şi noi, dau un sens mai larg acestei expresii, un sens cu caracter hristologic: „anul bineprimit al Domnului”, pe care l-a predicat Hristos, înseamnă era sau perioada cea nouă pe care o inaugurează Hristos, adică epoca mântuirii, ce durează de la Întruparea Lui şi până la cea de-a doua Sa Venire.

Aşadar, având ca bază această interpretare mai bună şi mai potrivită, învăţându-i Hristos pe oamenii din Nazaret că această profeţie a lui Isaia se referă la El Însuşi („Astăzi s-a împlinit această scriptură în urechile voastre”), a predicat începutul noii ere, al noii perioade din istoria umanităţii, al epocii mântuirii şi a izbăvirii oamenilor de păcat şi din moarte. Această nouă eră, care a început prin învăţătura şi prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, este continuată de-a lungul secolelor de către Biserica Ortodoxă, care, conform unei formulări foarte frumoase, este „Hristos extins peste veacuri.” continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=ZwEvCcGoYTI]

ss Bartolomeu – Arhiepiscop al Constantinopolului și Noua Romă și Patriarh Ecumenist, ereticul episcop Mesrob Mutafyan – Patriarhul “Bisericii” Armene “Ortodoxe” din Constantinopol, ereticul Mor Filiksinos Yusuf Çetin – Vicar Patriarhal al “bisericii ortodoxe” siriacă din Istanbul și Ankara

ereticul Aram Ateshian – co-patriarh al patriarhiei armene din Constantinopol.

Ss Bartolomeu I, patriarhul ecumenist al Constantinopolului va participa la “liturghia“ armeană din Catedrala Sfintei Cruci situată pe insula Akdamar, precizează mai multe surse mass-media. Mitropolitul siriac Yusuf Cetin (vicar patriarhal al “bisericii” siriene din Istanbul și Ankara), va participa, de asemenea, la liturghie, facând din eveniment o mare ocazie de unitate pan-ortodoxă. Liturghia anuală are loc pe Insula Sfânta în luna septembrie. Informația a fost preluat de la Departamentul Culturii și Turismului din provincia Van.

Un concert special va fi suținut imediat după Liturghie. Cercurile pan-ortodoxe au salutat măsura și mulți dintre ei considera a fi un mare exemplu de unitate ortodoxă și fraternitate.

| OCP News Service

După cum reiese din conferința ținută de ”Ministrul de Externe” al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Volokolamskului, Ilarion, la Academia Teologică din Moscova

IMPAS CRITIC ÎN RELAȚIILE DINTRE FANAR ȘI MOSCOVA DATORAT DIVERGENȚELOR LA NIVEL ECLEZIAL

”Ministrul de Externe” al Patriarhiei Moscovei denunță Acordul de la Ravena, întrucât prin acesta s-a recunoscut (în absența reprezentanților Patriarhiei Moscovei) ”primat papal” al Patriarhului Ecumenic, prin acesta se plasează în afara Tradiției Ortodoxe. În Biserica Ortodoxă nu există conducător suprem, ci ”întâiul între egali”. La obiecțiile Patriarhului Moscovei nu răspunde Patriarhul Constantinopolului însuși, ci asistenții săi, care se erijează în avocați ai ”primatului papal” în sânul Bisericii Ortodoxe a Răsăritului.

Relațiile dintre Patriarhia Moscovei și Patriarhul Ecumenic, kir Bartolomeu, se agravează, după cum reiese din conferința Președintelui Departamentului de Relații Bisericești Externe al  Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Volokolamskului, kir Ilarion, pe care a ținut-o în fața studenților de la Facultatea de Teologie din Moscova. Conferința aceasta a avut loc cu doar câteva zile înaintea întâlnirii Patriarhului Ecumenic cu Ereziarhul Papă de la Ierusalim. Întâlnirea dintre Patriarhul Ecumenic și Papă a avut loc pe 25 mai, iar conferința Mitropolitului Volokolamskului, pe 20 mai. În cadrul acestei conferințe, între altele, a arătat că:

• Modul în care se desfășoară dialogul teologic dintre ortodocși și papistași se aseamănă mai mult unei încercări de aderare a ortodocșilor la Papism (Mitropolitul Ilarion folosește termenul ”Biserica Catolică”).
• În acest sens lucrează distructiv față de Ortodoxie și în favoarea Papismului și demonica Uniație, care este dirijată de la Vatican.
• Dialogul dintre ortodocși și papistași a fost întrerupt pentru un număr de ani, tocmai pentru că s-a constatat și s-a recunoscut la nivel oficial caracterul periculos al Uniației pentru Ortodoxie, însă când a fost reluat a ”îngropat” în ”dulapurile” istoriei acțiunile Uniației, care este considerată de către papistași drept poarta de intrare în papism a creștinilor ortodocși neinițiați în dogmele și viața liturgică a Bisericii.
• Rolul distructiv al Uniației se dovedește acum cu claritate în Ucraina. Patriarhia Moscovei denunță rolul distructiv al Uniației în Ucraina.
• La Ierusalim, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu s-a întâlnit, a purtat convorbiri și a luat decizii împreună cu Papa în calitate de Patriarh local al Bisericii Constantinopolului, iar nu în calitate de Patriarh Ecumenic, pentru că, prin întâlnirea de la Ierusalim și prin deciziile care s-au luat în cadrul acesteia, Patriarhul Bartolomeu nu a avut aprobarea celorlalți Patriarhi ai Bisericii Ortodoxe. ”Patriarhul Constantinopolului se întâlnește cu Papa în calitate de lider al Bisericii Ortodoxe Locale a Constantinopolului, iar nu în calitate de lider al tuturor ortodocșilor, pentru că nici Biserica Rusiei, nici alte Biserici Ortodoxe nu i-au acordat competența de a se întâlni cu Papa în numele lor”.
• Mitropolitul Ilarion a explicat de ce Patriarhia Moscovei este de acord cu ”primatul cinstirii” pentru Patriarhul Ecumenic, dar contestă că acest primat este și unul al puterii, dat fiind că Patriarhul Ecumenic nu este decât ”primul între egali”.
• Mitropolitul Ilarion atacă direct Acordul de la Ravena (Italia) dintre papistași și ortodocși. Biserica Moscovei nu a fost prezentă la reuniunea care a avut loc la Ravena, unde, spre marea bucurie și satisfacție a papistașilor, a fost recunoscut primatul puterii pentru Patriarhul Ecumenic. Decizia de la Ravena, care în esență acordă Patriarhului Ecumenic primat papal, este în afara Tradiției Ortodoxe. ”În ce privește Biserica Ecumenică, în Tradiția Ortodoxă nu există nici un mecanism administrativ absolut: Biserica Ortodoxă Ecumenică este structurată ca o comunitate și societate comună a Bisericilor Ortodoxe locale, dintre care fiecare este independentă de celelalte în ce privește administrarea. Nu există un cap în Biserica Ortodoxă Sobornicească, care să fie considerat superior celorlalți și care să nu fie primul dintre egali”.
• Pentru aceste obiecții ale sale, Patriarhia Moscovei a cerut ”explicații” din partea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, dar acesta evită sistematic să răspundă. Răspund însă în locul lui diferiți Episcopi ai Patriarhiei Constantinopolului – după cum Mitropolitul de Volokolamsk numește de multe ori în textul conferinței Patriarhia Ecumenică, tocmai pentru a sublinia caracterul local al Bisericii Fanarului și al Patriarhului acestuia. Acești Episcopi de la Constantinopol susțin Acordul de la Ravena și declară că Patriarhul Ecumenic nu este egal între Patriarhi, ci este primul între ceilalți Patriarhi.
• Avertizează că Patriarhia Moscovei nu va participa la Sinodul Panortodox din 2016, dacă nu se va respecta înțelegerea cu privire la luarea deciziilor prin consimțământ unanim. Este vorba de înțelegerea la care au ajuns Întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe locale, care au participat la întrunirea Întâistătătorilor care a fost organizată la Fanar în martie a.c. ”De pildă, credem că toate documentele care urmează să fie aprobate, va trebui mai întâi să fie adoptate de către Sinoadele Bisericilor Ortodoxe Locale, care se impune să își dea acordul asupra loc. Doar atunci vom putea participa liniștiți la Sinodul Panortodox”.

continuare »

«Bine ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi»

Minunea săvârșită de Sfânta Eufimia este cât se poate de actuală, mai ales că, în zilele noastre, se poartă un dialog teologic cu monofiziții anticalcedonieni, care are drept scop unirea acestora cu Biserica noastră Ortodoxă.

Prealăudata muceniță a lui Hristos, Eufimia, a pătimit în anul 288, în timpul domniei împăratului Dioclețian și a antipatului Priscus. S-a născut în Calcedon, fiind fiica lui Filófron și a Teodosianei. Întrucât Îl mărturisea fără ocolișuri pe Hristos și refuza să aducă jertfe zeilor, a fost trasă pe roată, aruncată în foc și chinuită în diverse alte chipuri. A fost chiar dată fiarelor sălbatice pentru a o sfâșia, însă sfânta a scăpat nevătămată. Fiind mușcată apoi de un urs, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Sfintele sale moaște au fost puse în raclă și îngropate într-un mormânt lângă Calcedon, unde au rămas timp de mulți ani, împrăștiind pretutindeni miros de bună mireasmă și săvârșind nenumărate minuni.

În zilele lui Teodosie cel Mic (410 d.H.), un ieromonah sărac la minte pe nume Eutihie, s-a făcut conducătorul ereziei Monofizitismului, susținând cu nerușinare că Domnul nostru Iisus Hritos are o singură fire și o singură lucrare, cea dumnezeiască. Drept pentru care a și fost caterisit de către sfântul Flavian, patriarhul Constantinopolului. Cu toate acestea, folosindu-se de eunucii atei ai împăratului, nu înceta să-și propovăduiască falsa credință, provocând tulburări în Biserică. După moartea împăratului Teodosie, pe scaunul împărătesc au urcat sfântul Marcian și sfânta Pulheria, care îndată au poruncit să fie convocat un sinod ecumenic, pentru a pune căpat ereziei lui Eutihie. S-au întrunit, așadar, 630 de episcopi, care au alcătuit ceea ce astăzi numim Sfântul și marele Sinod IV Ecumenic (Calcedon, 451). În cadrul lucrărilor acestui sinod, a fost condamnat și anatematizat Eutihie, dimpreună cu ucenicul său, Dioscor, precum și toți cei care propovăduiau falsa învățătură cum că Hristos are o singură fire și o singură lucrare.

Sinodul a decretat că Hristos are două firi perfecte – dumnezeiască și omenească – unite în persoana Logosului dumnezeiesc, în mod «neamestecat, neschimbat, neîmpărțit și nedespărțit». Nu a existat nici un fel de absorbire, înghițire, amestecare, modificare sau împărțire în cadrul celor două firi, ci au rămas amândouă intacte, păstrându-și fiecare trăsăturile caracteristice. Cu alte cuvinte, între cele două firi s-a produs așa numita perihoreză (întrepătrundere). Prin urmare, conform dreptei învățături, Hristos a avut două firi perfecte – dumnezeiască și omenească – iar nu doar una, pe cea dumnezeiască. Putem vorbi, deci, de dyofizitism după unirea celor două firi, iar nu de monofizitism.

Întrucât însă ereticii nu se lăsau înduplecați de dogmele Sfântului Sinod, Sfinții Părinți au recurs la următorul procedeu: ambele tabere, adică ortodocșii și monofiziții, și-au notat învățătura de credință pe câte o carte, pe care au și pecetluit-o. Deschizând apoi racla unde se aflau moaștele sfintei Eufimia, au depus cele două cărți pe pieptul sfintei mucenițe. După câteva zile, deschizând din nou racla sfintei, au găsit cartea ereticilor aruncată la picioarele sfintei, iar cartea ortodocșilor, care conținea Definiția și hotărârile Sfântului Sinod Ecumenic, se afla în mâinile sfintei mucenițe. Mult s-au minunat atunci toți de una ca aceasta. Ca urmare a acestei minuni, drept-credincioșii s-au întărit în credința ortodoxă, dând slavă lui Dumnezeu, Celui ce face minuni preaînalte spre întoarcerea și pocăința celor mulți, iar ereticii monofiziți s-au umplut de rușine.

În amintirea acestui preaminunat eveniment, Biserica a compus următorul tropar închinat sfintei: «Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori şi ai ruşinat pe cei rău credincioşi, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinţii bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniţă preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă». Sfintele sale Moaște izvorâtoare de mir au fost mutate din Calcedon la Constantinopol, într-o biserică ridicată în cinstea ei. După cucerirea Constantinopolului, au fost mutate în biserica Sfinților Apostoli, iar apoi în biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, unde au rămas până în zilele noastre [1].

Minunea săvârșită de Sfânta Eufimia este cât se poate de actuală, mai ales că, în zilele noastre, se poartă un dialog teologic cu monofiziții anticalcedonieni, care are drept scop unirea acestora cu Biserica noastră Ortodoxă. Desigur, dialogul cu ereticii este o lucrare binecuvântată atunci când urmărește întoarcerea acestora în Biserica Ortodoxă. Din păcate, însă, nu toate dialogurile teologice au substrat ortodox, nici măcar un deznodământ ortodox. În special, în cazul dialogului cu monofiziții anticalcedonieni, se urmărește unirea acestora cu Biserica în niște condiții inadmisibile din perspectivă ortodoxă, drept pentru care s-a creat o atmosferă de neliniște generală. Mulți credincioși și-au exprimat nemulțumirea și împotrivirea fermă față de o unire care nu este fundamentată pe temelia autenticității și acribiei credinței ortodoxe.

Una dintre multele concluzii neortodoxe ale dialogului este că ruperea dintre ortodocși și anticalcedonieni se datorează unei neînțelegeri… În rest, avem aceeași credință. De asemenea, se urmărește publicarea unui întreg șir de cărți, prin care poporul ortodox să fie educat să creadă că monofiziții anticalcedonieni nu trebuie considerați eretici.

Pentru o mai bună înțelegere a lucrurilor, oferim în cele ce urmează câteva dintre concluziile inadmisibile și rușinoase ale întrunirii de la Chambésy (1990) dintre ortodocși și monofiziți:

1) «Ambele familii (ortodocși și monofiziți) au păstrat dintotdeauna intactă credința hristologică autentică, precum și continuitatea tradiției apostolice, cu toate că au folosit în mod diferit termenii hristologici. Această credință comună și fidelitate continuă față de tradiția apostolică trebuie să constituie fundamentul unității și comuniunii».

2) Ambele Biserici (Ortodoxă și Monofizită) sunt de acord că anatemele care ne despart astăzi și condamnările din trecut trebuie anulate.

3) «Ridicarea anatemelor și anularea condamnărilor vor fi înfăptuite cu condiția ca Părinții și Sinoadele care au fost anatematizate și condamnate în trecut să nu fie eretice».

4) «Cele două familii bisericești (ortodoxă și monofizită) trebuie să-și revizuiască atât programa de studii teologice, cât și cărțile folosite în instituțiile lor, astfel încât să fie făcute modificările și adaosurile necesare» [2].

Dialogul teologic dintre ortodocși și anticalcedonieni (1964-1971, 1971, 1979, 1985-1993) a dus la publicarea Declarațiilor Comune (I – 1989 și II – 1990), în care se proclamă faptul că Hristologia anticalcedonienilor este în fond ortodoxă, în ciuda diferențelor de limbaj față de Hristologia Bisericii Ortodoxe. În baza acestei constatări, s-a propus ridicarea anatemelor pe care Sfintele Sinoade Ecumenice le-au aruncat asupra ereticilor anticalcedonieni, din moment ce se poate dovedi faptul că respectivii eretici au fost condamnați nu pe motiv de erezie, ci pentru că au provocat schisma anticalcedoniană în Biserică (adică din motive canonice).

Această poziție, care reprezintă rezultatul dezbaterilor teologice ale Comisiei Mixte de Dialog, nu este compatibilă cu învățătura ortodoxă, dat fiind faptul că, timp de cincisprezece veacuri, monofizitismul severian a fost unul din cele mai aprinse subiecte ale discuțiilor teologice purtate în timpul unor mari personalități precum Iustinian, Irákleios, Fotie cel Mare, Emanouíl Komninós. Este mai mult decât evident faptul că, de fiecare dată, monofizitismul a fost tratat ca atare, adică ca o problemă de natură dogmatică, iar nu canonică. Ba mai mult decât atât, conform sfântului Maxim Mărturisitorul, acesta reprezintă o formă de subminare a învățăturii triadologice și hristologice a Bisericii.

Poziția ortodoxă este cât se poate de fermă: ereziarhii Dioscor și Sever sunt eretici în adevărul sens al cuvântului. Hristologia propusă de ei este eretică, astfel că este imposibil de realizat unirea dintre ortodocși și anticalcedonieni, fără ca cei din urmă să renunțe la concepțiile lor monofizite și să-i condamne pe cei doi eretici pomeniți mai sus.

În anii 2000 și respectiv 2002, au fost susținute la Facultatea de Teologie a Universității Aristotéleion din Tesalonic două teze de doctorat, în care se promovează ideea că Hristologia ereziarhilor Dioscor și Sever este ortodoxă. E lesne de înțeles că cele două disertații nu urmăresc altceva decât consolidarea pozițiilor Dialogului teologic dintre ortodocși și anticalcedonieni, precum și susținerea unirii propuse de acesta. Cu alte cuvinte, se fac eforturi mari în direcția recunoașterii de către Preasfintele Biserici Ortodoxe a formațiunii monofizite ca fiind ortodoxă și a ridicării anatemei, sub pretextul că monofiziții au fost condamnați de către Sfintele Sinoade Ecumenice din motive canonice, iar nu dogmatice.

Este vorba despre următoarele două disertații: 1) lucrarea de doctorat a domnului Ilías D. Kesmíris, intitulată «Hristologia și politica ecleziastică a lui Discor al Alexandriei», Tesalonic, care conchide că Hristologia acestui ereziarh urmează linia hristologică trasată de sfântul Chiril și că acuzațiile de docetism și eutihianism nu sunt confirmate de izvoarele existente; 2) lucrarea de doctorat a domnului Ioánnis T. Nikolópoulos, intitulată «Hristologia lui Sever al Antiohiei și Definiția Sinodului de la Calcedon», Tesalonic 2002, în care, de asemenea, autorul încearcă să dovedească că Hristologia acestuia nu intră în contradicție cu cea a sfântului Chiril și, prin urmare, este ortodoxă. Ambele disertații au fost elaborate sub supravegherea lui Geórgios Martzélos, profesor de Dogmatică și președintele grupului ortodox din cadrul Comisiei Mixte de Dialog [3].

Drept răspuns la provocările de mai sus, prezentăm, în cele ce urmează, cele mai importante puncte ale învățăturii fericitului întru pomenire arhimandrit Geórgios Kapsánis, egumenul Sfintei Mănăstiri Grigoríou din Sfântul Munte, referitoare la anticalcedonieni:

a) Identitatea dogmatică a anticalcedonienilor a fost definită în totalul lucrărilor anti-severiane ale sfântului Ioan Damaschin și ale celorlalți Sfinți Părinți, iar nu numai în sintagma «rupți de Biserica Ortodoxă din cauza hotărârilor Sinodului de la Calcedon, însă fiind ortodocși în toate celelalte privințe». Sfinții Anastasie Sinaitul și Ioan Damaschin îi numesc monofiziți, explicând mai apoi întregul conținut al învățăturii lor dogmatice. De asemenea, Sfântul Maxim Mărturisitorul a dezvoltat o serie de argumente imbatabile, prin care dovedește caracterul eretic al Hristologiei severiane.

b) Controversata sintagmă a sfântului Ioan Damaschin «rupți de Biserica Ortodoxă din cauza hotărârilor Sinodului de la Calcedon, însă fiind ortodocși în toate celelalte privințe», interpretată prin prisma tradiției sinodale și patristice, certifică caracterul eretic al Hristologiei anticalcedonienilor. «Toate celelalte privințe» în care, conform sfântului Ioan Damaschin, anticalcedonienii sunt ortodocși se referă la subiecte străine de Hristologie. Pe aceeași tradiție patristică se bazează și constatarea că Hristologia severiană denaturează Hristologia sfântului Chiril.

c) Poziționările profesorilor Ioánnis Karmíris și Ioánnis Romanídis în favoarea ortodoxiei anticalcedonienilor au fost rezultatul unui entuziasm timpuriu și, de aceea, au fost înlocuite foarte repede cu îndoieli și circumspecții dintre cele mai serioase.

d) Opinia conform căreia Hristologia lui Dioscor este ortodoxă, întrucât, așa cum susține sfântul Anatolie, nu a fost condamnată din motive dogmatice, se dovedește a fi neîntemeiată. Declarația sfântului Anatolie a fost arbitrară, iar acest fapt este adeverit atât de Actele Sinodului, cât și de lucrările Sfinților Părinți de mai târziu. De asemenea, poziția conform căreia Hristologia lui Dioscor este ortodoxă, întrucât expresia «din două firi» este echivalentă din punct de vedere dogmatic cu expresia «în două firi», nu are nici un temei. Expresia «din două firi», deși e ortodoxă, indiferent dacă e asociată sau nu cu expresia «în două firi», nu reprezintă o garanție a faptului că nu se poate cădea din Hristologia ortodoxă în ceea ce numim Hristologie severiană. Deși Definiția inițială a Sinodului IV Ecumenic conținea expresia «din două firi», care a fost caracterizată de către episcopii participanți ca fiind ortodoxă, aceasta nu avea plinătatea dogmatică pe care a dobândit-o Definiția finală datorită expresiei «în două firi».

e) Atitudinea Părinților care l-au condamnat și anatematizat pe Dioscor exprimă conștiința întregii Biserici Ortodoxe, întrucât este vorba despre o hotărâre unanimă a tuturor Părinților, care au acționat «într-un singur cuget», iar nu despre voci izolate ale câtorva Părinți.

f) Sinodul mincinos convocat de anticalcedonieni a fost eretic, întrucât a ignorat Reconcilierile sfântului Chiril și a consacrat expresia eretică a lui Eutihie «două firi înainte de unire, o singură fire după unire».

g) Termenii «amestecare» (anákrasis), «confundare» (sýnhysis) sau «contopire» (fyrmós), termeni atribuiți anticalcedonienilor, reprezintă consecința Hristologiei severiane, care mărturisește credința într-o singură fire compusă (a lui Hristos). Terminologia dogmatică nu este asemenea celei pastorale, unde nu se pune atât de mult accent pe exactitatea cuvintelor. Întrucât a fost folosită de către Sfinții Părinți chiar și în cadrul anumitor Mărturisiri de Credință, terminologia dogmatică presupune un nivel maxim de acrivie, astfel încât să redea sensul exact al dogmei creștine. Expresia severiană «fără amestecare» nu exclude lipsa de sýnhysis, atât timp cât este mărturisită o singură fire compusă. Paralelismul dintre mărturisirea de credință și «metodele contemporane de dezbatere științifică» a problemelor dogmatice este sortit eșecului, fiindcă, adeseori, aceste metode de dezbatere intră în contradicție cu dogmele fundamentale ale credinței.

h) Ereticii care nu au fost condamnați din motive dogmatice poate că au o învățătură dogmatică întru totul ortodoxă, însă nu pentru mult timp, căci deseori cad în diverse erezii, «întrucât nu pot trăi uniți cu Biserica», așa cum observă sfântul Nicodim Aghioritul [4]. În cazul de față, însă, ereziarhii anticalcedonieni Dioscor și Sever au fost condamnați pentru învățături dogmatice concrete, iar nu pentru simple chestiuni canonice.

i) Ereziarhii anticalcedonieni s-au rupt de Biserică în baza unui criteriu «eclesiologic», adică prin hotărâre sinodală, ca urmare a negării Definiției Sinodului IV Ecumenic. De multe ori este mărturisită în scrierile patristice întrepătrunderea dintre credința ortodoxă, Sfintele Sinoade care au confirmat-o și condamnările celor care au negat-o.

j) Demonstrând astfel eroarea teoriei domnului Martzélos, ajungem la concluzia că, pentru a se înfăptui o unire – conformă cu Eclesiologia Ortodoxă – a anticalcedonienilor cu Biserica, aceștia trebuie să accepte Definițiile și hotărârile Sinoadelor Ecumenice IV, V, VI și VII. Asta înseamnă că trebuie să se lepede de Hristologia severiană, să accepte condamnările ereziarhilor Dioscor și Sever și să rupă comuniunea bisericească cu cei care rămân încorsetați în preceptele lor anticalcedoniene. Aceasta este tactica și experiența Bisericii. Știm că de-a lungul istoriei bisericești, au existat și încercări de unire care au eșuat, dar și încercări care au dat roade și au dus la restabilirea unității eclesiale. Orice altă tentativă de unire, care ignoră criteriile fundamentale enumerate mai sus din motive de iconomie, nu va face altceva decât să păgubească Biserica [5].

În anul 1990, la Chambésy, au fost recunoscute tainele eretice ale monofiziților. În cuvântul său din 26 octombrie 2009, rostit la New York, la adresa «ierarhilor» Comunității Armene, Etiopiene și Siriene, Sanctitatea sa, Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic, făcea următoarele declarații: «Dialogul teologic dintre cele două familii creștine – Biserica Ortodoxă și Bisericile Vechi-Orientale (monofizite) – a pus capăt, și în mod oficial, neînțelegerilor trecutului. Nu teologia este cea care ne desparte. Suntem uniți în datoria noastră de a pune bazele pastorale, liturgice și eclesiale pe care vom construi unitatea noastră din ce în ce mai mult» [6].

În anul 1990, la Chambésy, «reprezentanții ecumeniști ai Patriarhiilor au semnat un acord prin care monofiziții au fost declarați ortodocși. Ca urmare a acestui act, au fost reprimiți în «comuniune» de către Patriarhia Antiohiei și, parțial, de către Patriarhia Alexandriei. Ba mai mult decât atât: în Antiohia, ecumeniștii «ortodocși» îl recunosc și i se închină «sfântului» Dioscor, ucigașul Sfântului Flavian, iar în Toronto, creștinii mănâncă, beau și se roagă împreună cu ereticii monofiziți nepocăiți»[7].

Iată ce a declarat, pe 19 ianuarie 2011, Ieronim al II-lea, Arhiepiscopul Atenei și al întregii Grecie, cu ocazia întrunirii sale cu președintele Armeniei, domnul Serzh Sargsyan: «Primul lucru pe care îl putem constata este că poporul armean a trecut peste toate necazurile întrucât și-a pus nădejdea în credința ortodoxă. Poporul dumneavoastră a rămas fără ipostas statal, al cărui loc a fost luat de către Biserică, care și-a asumat călăuzirea și sprijinirea poporului armean. Exact același lucru s-a întâmplat de-a lungul secolelor și cu poporul grec, care a găsit sprijin, acoperământ și ajutor în sânul Bisericii. Însă toate acestea au trecut, domnule președinte, iar astăzi trăim într-o altă epocă, care, la rândul ei, prezintă o întreagă serie de probleme și dificultăți. Cred că apartenența noastră comună la credința ortodoxă, asociată cu încercarea noastră de a trăi uniți toți Ortodocșii reprezintă o măsură care poate ajuta popoarele noastre să facă față problemelor actuale. Domnule președinte, ați spus mai devreme că valorile credinței ortodoxe au fost, sunt și vor fi întotdeauna de neînlocuit. Asemenea cuvinte, atunci când sunt rostite de oameni simpli, au importanța lor; însă când sunt rostite din gura președintelui unei țări vecine și prietene, așa cum este Armenia, capătă o însemnătate aparte. Vă rugăm și vă îndemnăm părintește să contribuiți și dumneavoastră, adaugând o piatră la edificiul unității tuturor ortodocșilor de pretutindeni» [8]. […]

Ne exprimăm, în final, dorința ca monofiziții anticalcedonieni să conștientizeze faptul că «părinții» lor au căzut în erezie, să realizeze dimensiunile rătăcirii în care se află, să se lepede de învățătura greșită propovăduită de căpeteniile ereziei lor, Eutihie, Dioscor și Sever și, într-un final, să se întoarcă în brațele Sfintei Biserici Ortodoxe, celei «Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească» [9].

Părintele Ánghelos Anghelakópoulos, preot paroh al bisericii Panaghía Myrtidiótissa, Néo Fáliro, Pireu

Note:
[1] Sfântul Nicodim Aghioritul, Συναξαριστής των δώδεκα μηνών του ενιαυτού (Sinaxarul celor douăsprezece luni ale anului), vol. I, ed. Orthódoxos Kypséli, Tesalonic 2003, pp. 155-156 și vol. VI, pp. 52-54.
[2] Acordul cu Monofiziții de la Chambésy (1990). Vezi și Chrístos Livanós, «Έλεγχος προκλητικής και εμπρηστικής εγκυκλίου του Φαναρίου» (Analiza enciclicei provocatoare și inflamatoare a Fanarului), în Theodromía, ian.-febr. 2010, 108-109; A doua Declarație Comună și propuneri către Biserici din partea Comisiei Mixte pentru Dialog, Geneva, sept. 1990; Pr. Theódoros Zísis, Η ‘Ορθοδοξία’ των Αντιχαλκηδονίων Μονοφυσιτών (‘Ortodoxia’ Monofiziților Anticalcedonieni), ed. Vryénnios, Tesalonic 1994, p. 28.
[3] Ierom. Loukás Grigoriatul, Διόσκορος καί Σεβήρος˙ οι αντιχαλκηδόνιοι αιρεσιάρχαι˙ κριτική δύο διδακτορικών διατριβών (Dioscor și Sever: ereziarhii anticalcedonieni. Critica a două lucrări de doctorat), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 2003, pp. 15, 17, 23, 25.
[4] Sfântul Nicodim Aghioritul, Pidálion, pp. 160, 589.
[5] Arhim. Geórgios Kapsánis, Η ‘ιδεολογική’ ορθοδοξία των Αντιχαλκηδονίων˙ απάντησις σε απόψεις του καθηγητού κ. Γεωργίου Μαρτζέλου (Ortodoxia ideologică a Anticalcedonienilor. Răspuns la pozițiile prof. Geórgios Martzélos), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 2005, pp. 80-83. Vezi și ierom. Loukás Grigoriatul, op. cit., p. 18; Dimítrios Tselenghídis, «Επιστημονική κριτική μιας διδακτορικής διατριβής» (Critică științifică asupra unei lucrări de doctorat), în Grigórios Palamás 792 (2002), 308-316; Pr. Theódoros Zísis, op. cit., p. 30; Είναι οι  Αντιχαλκηδόνιοι Ορθόδοξοι; (Sunt Anticalcedonienii Ortodocși?), Texte ale Sfintei Comunități a Sfântului Munte și ale altor părinți aghioriți despre dialogul dintre Ortodocși și Anticalcedonieni (Monofiziți), ed. Sfintei Mănăstiri Grigoríou, Sfântul Munte 1995.
[6] www.amen.gr/index.php?mod=news&op=article&aid=816.
[7] Frățietatea Eleno-canadiană Misionară Ortodoxă «Glasul Ortodox», «Συμπροσευχαί Ορθοδόξων με αιρετικούς μονοφυσίτας» (Rugăciuni comune ale Ortodocșilor cu monofiziții eretici), în Orthódoxos Týpos 8 (14.10.2011).
[8] «Arhiepiscopul Atenei, Ieronim al II-lea, i-a ‘botezat’ ortodocși pe Monofiziți, deși aceștia denaturează dogma hristologică referitoare la cele două firi ale lui Hristos», în Orthódoxos Týpos 1, 7 (4.02.2011) și Pr. Theódoros Zísis, «Οι Αρμένιοι δεν είναι Ορθόδοξοι, Μακαριώτατε» (Armenii nu sunt Ortodocși, Preafericirea voastră), în Theodromía XIII (ian.-febr. 2011), 3-8. Vezi și www.amen.gr/index.php?mod=news&op=article&aid=816
[9] Η αίρεσις των μονοφυσιτών αντιχαλκηδονίων˙ διηγήσεις από τους βίους των αγίων (Erezia monofiziților anticalcedonieni – povestiri din Viețile Sfinților), ed. Orthódoxos Kypséli, Tesalonic 1997, pp. 7-10, 24-28. Vezi și Ierom. Loukás Grigoriatul, op. cit., p. 18; Geórgios Martzélos, «Ορθοδοξία και αίρεση των Αντιχαλκηδονίων κατά τον άγιο Ιωάννη τον Δαμασκηνό» (Ortodoxie și erezia Anticalcedonienilor după sfântul Ioan Damaschin), în Theología 752 (2004), 593-609.

Atena:. Cu binecuvântarea papei Tawadros al II– lea o delegatie la nivel înalt a Bisericii Ortodoxe Copte din Alexandria și a toată Africa a făcut o vizită istorică în republica monahala a Sfântului Muntele Athos pe 25 mai 2014. Arhimandritul Efrem, stareţul mănăstirii Vatopedu din Muntele Athos a primit delagaţia episcopilor ortodocși copți.
Delegația coptă a fost condusă de episcopul Anba Paulose de Atena și a toată Grecia și a inclus pe episcopul Julius al Egiptului Antic, episcopul Anba a sediului de Est, episcopul Makary de Sud Shubra și alți prelați.
Au avut loc discuții detaliate cu privire la monahismul copt și la tradițiile monahale ortodoxe orientale. De asemenea, a fost luată în discuţie situația actuală a vieții creștinilor copți din Egipt. Salutări speciale pentru Papa Tawadros au fost trimise de către stareții de la Muntele Athos.
Delegația s-a întâlnit și cu Arhiepiscopul Ieronim al II-lea al Atenei și a toată Grecia, care este primat al Bisericii Greciei. Delegația coptă a transmis salutări de dragoste de la Papa Tawadross pentru Biserica Greciei și, în schimb un mesaj special de salut a fost transmis de către Arhiepiscopul Ieronim, Papei Tawadros al II-lea.

| theorthodoxchurch.info

O scrisoare deschisă-catapultă către Patriarhul ecumenic a fost trimisă din partea comunităților grec-ortodoxe din America, în care susțin că patriarhul Bartolomeu smintește plinătatea Bisericii și că acțiunile lui sunt împotriva Sfintelor Canoane.

            Urmează textul scrisorii:

Scrisoare deschisă către Patriarhul ecumenic din partea comunităților grec-ortodoxe din America

            Preafericite,

            Suntem mădulare neînsemnate și smerite ale Bisericii Ortodoxe Sobornicești, iar Preafericirea Voastră sunteți Patriarhul ecumenic. Sunteți Părintele nostru duhovnicesc, iar noi suntem fiii duhovnicești ai Preafericirii Voastre. Așa cum nu este cu putință ca fiii firești ai unui părinte să fie indiferenți, văzând pe tată lor că întreține legături extraconjugale, ilegale, cu femei străine, înșelând pe mama lor și că în fiecare noapte se întoarce acasă beat, tot astfel și noi, este cu neputință să rămânem indiferenți, văzându-Vă pe Preafericirea Voastră stând în locul cel dintâi și întreținând legături ilegale și interzise de Biserică cu tot felul de reuniuni eretice, că vă rugați împreună cu reprezentații lor nepocăiți – chiar și cu preotese și episcopese ale ramurilor protestante extreme, care binecuvintează căsătorii între homosexuali și susțin public mișcarea mondială homosexuală -, că disprețuiți dumnezeieștile și Sfintele Canoane Apostolice și ale Sinoadelor Ecumenice, că prevestiți abrogarea panortodoxă a tuturor Canoanele pe care le considerați piedică pentru menținerea acestor legături ilegale și, în general, că vă purtați ca unul amețit de dulcele și amețitorul vin al înaltei vrednicii și al stăpânirii arhierești, răsturnând Sfinte Canoane și tradiții, mutând și modificând „hotare veșnice pe care le-au pus” insuflații de Dumnezeu Apostoli și purtătorii de Dumnezeu Părinți, smintind peste măsură plinătatea evlavioasă a Bisericii și pricinuind vătămare nemăsurată Trupului ei divino-uman.

            Nădăjduim ca tonul mustrător al prezentei să nu fie răstălmăcit. Mustrarea este absolut necesară în societatea umană și mai ales în Biserică. Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că îngăduie mustrarea, dar o și impune (Lev. 19, 17; Pilde 9, 8; 10, 10; Efeseni 5, 11; I Tim. 5, 20; II Tim. 4, 2 și altele), numai să se facă cu dragoste, din criterii curate și sincere, fără răutate și patimă, întotdeauna cu intenția îndreptării nedreptăților și cu scopul mântuirii sufletelor. Dumnezeu, așa cum cunoașteți, a dat glas omenesc unui măgar, ca să-l mustre pe proorocul Valaam pentru purtarea sa potrivnică voii dumnezeiești, iar Domnul nostru Iisus Hristos le-a spus fariseilor că, dacă oamenii vor tăcea și vor ascunde adevărul, „pietrele vor striga”. Noi, Preafericite, ca mădulare credincioase ale Bisericii, avem conștiința că suntem mai presus și decât măgarul lui Valaam și decât pietrele neînsuflețite și avem dreptul să pronunțăm cuvânt mustrător, chiar dacă el se adresează Patriarhului ecumenic. continuare »

Cartea conține primele interviuri ale Părintelui Justin Pârvu, acordate presei naționale și internaționale.
Editura Fundației Justin Pârvu vă pune la dispoziție și distribuie această carte la prețul de 7 lei.

Pentru comenzi accesați această pagină.

Interviu cu parintele Athanasios Henein, fost preot copt monofisit convertit la Ortodoxie. Parintele Athanasie a fost seful Comunitatii Monofisite Copte din Atena si din toata Grecia, apropiat al Patriarhului Copt Senuda al III-lea. In prezent, parintele Athanasie este Protoprezbiter in Mitropolia Ortodoxa a Pireului.

Doctrinele eretice ale cultului copt nu sunt limitate la papa Shenouda. Ele datează de la Dioscor, Sever şi adepţii lor de la acea vreme. O sursă bună în această privinţă este cartea Εἶναι οἱ Ἀντιχαλκηδόνιοι ὀρθόδοξοι (Sunt anticalcedonienii ortodocşi?) publicată de Sf. Mănăstire athonită Grigoriu în 1995, şi conţinând diverse texte ale Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte şi ale altor părinţi athoniţi despre anticalcedonieni, doctrinal lor şi poziţia ortodoxă privindu-i pe aceştia şi „dialogul” ecumenist. Această carte, scrisă şi publicată original în greacă, a fost tradusă în română în 2007 şi publicată la editura Evanghelismos, ediţia pe care o folosesc; nu am cunoştinţă să fi fost tradusă în alte limbi. Cartea listează numeroase erori dogmatice ale lui Sever de Antiohia, d. ex. în capitolul „O contribuţie la dialogul inter-ortodox asupra „ortodoxiei” anticalcedonienilor”, punctul C: Diferenţe dogmatice, pp. 69-100. Între multe alte erezii prezente în doctrina miafizită (ocupă 31 pagini…), Sever (citat după Kahali Alemu, The Christology of Ethiopian anaphorals compared to the Chalcedon dogma, Thessaloniki, 1977, p. 105) spune: „Atunci când anatematizăm pe cei care învaţă despre două firi ale lui Emanuel după unire, precum şi despre lucrările lor şi însuşirile lor, nu-i condamnăm pe unii ca aceştia pentru că vorbesc despre firi sau lucrări sau însuşiri, ci pentru că zic două firi după unire şi atribuie lucrările şi însuşirile fiecăreia dintre ele, împărţindu-le între cele două firi”. În mod clar, aici Sever învaţă o perspectivă ne-ortodoxă, ce nu acceptă „două firi după unire” (adică nu acceptă dogma ortodoxă aşa cum e susţinută de Chalcedon), şi învaţă de asemenea monotelismul şi monoenergismul (ambele condamnate de al VIlea Sinod Ecumenicl). De asemenea, după cum observă Sfinţii Anastasie Sinaitul şi Ioan Damaschinul, şi părinţii aghioriţi confirmă după analiza lucrării teologului anticalcedonian V. C. Samuel, Sever urmează doctrina esenţelor parţiale (după are persoanele sunt esenţe parţiale, urmată şi de Arie) – astfel, în accepţiunea lui, după cum o descrie Sf. Anastasie Sinaitul, „firea cea una a lui Hristos este alcătuită din două esenţe parţiale şi două ipostasuri înjumătăţite”, învăţătură ce ajunge la o „fire compusă” şi este total împotriva Ortodoxiei. După cum se discută mai apoi în carte (pp. 109-117), hristologia lui Sever, ce susţine că cele două firi ale lui Hristos sunt cumva distincte (distincţia fiind imaginară, spun părinţii atoniţi) şi în acelaşi timp unite într-una compusă, şi este pe faţă monotelită şi monoenergistă, într-adevăr, la o analiză logică, nu apare ca susţinând neamestecarea firilor lui Hristos. Astfel, miafizitismul este în mod explicit monotelit şi monoenergist şi (prin afirmaţiile despre „firea compusă” şi respingerea sistematică a formulării de la Chalcedon) în mod implicit monofizit, în pofida negării monofizitismului „pur” al lui Eutihie. De asemenea, poziţia anticalcedonienilor în „dialogul” ecumenist este că „o natură divino-umană unită” este o formulare acceptabilă, după cum se menţionează în Prima Declaraţie Comună de la Anba Bishoy, 1989. În cea de-a doua Declaraţie Comună, de la Chambesy, 1990, anticalcedonienii nu adoptă în mod explicit Al IV-lea Sinod Ecumenic şi Sinoadele Ecumenice ulterioare, ci folosesc o formulare evazivă pentru a face pe ortodocşi să le accepte refuzul acestor Sinoade. Aceasta arată că doctrina „miafizită” este eretică şi se opune Ortodoxiei, iar cele două Declaraţii Comune citate mai sus nu dovedesc ortodoxia miafiziţilor ci concesiile dogmatice inacceptabile făcute de ortodocşii participanţi. Nu la Sinoadele Ecumenice a existat o problemă de neînţelegere terminologică, ci „ortodocşii” ecumenişti moderni nu înţeleg sau nu iau în considerare implicaţiile terminologiei pe care o adoptă. Copţii care doresc să exprime „o înţelegere [phronema] ortodoxă” ar trebui, într-adevăr, să se lepede explicit de toate învăţăturile lui Dioscor şi Sever, şi să îmbrăţişeze deplin învăţătura ortodoxă, cea a tuturor Sinoadelor Ecumenice. continuare »

[youtube=https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=cb4PgVAUp78]

| ortodoxiacatholica

Pe 8 februarie 2010, imensa sala a Palatului National din Chisinau s-a dovedit a fi neincapatoare pentru cei aproape 3000 de crestini care au venit sa asculte participantii la Conferinta Teologica cu genericul „MARTURISIREA CREDINTEI: intre dragoste si toleranta” dedicata Zilei de Praznuire a Noilor Mucenici si Marturisitori, care s-a bucurat de prezenta mai multor teologi si duhovnici din Republica Moldova, Romania, Rusia si Ucraina, printre care: Prot. Mitr. Vasile Ciobanu, parohul Bisericii “Sf. Nicolae” din s. Costesti, r. Ialoveni,  Alexei Galit, decanul Facultatii de Teologie din Chisinau, Danion Vasile, teolog (Romania), Prot. Gheorghe Gorodentev, profesor la Seminarul Teologic din Odesa (Ucraina), cunoscutul aparator al drepturilor copiilor nenascuti Pr. Nicolae Tanase (Romania) si Pr. Petru Vlascenko (Federatia Rusa).

Lucrarile conferintei au inceput cu binecuvantarea si cuvantul de salut al Inalt Prea Sfintitului Mitropolit Vladimir: „„Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii”, zice Mantuitorul Hristos. Daca ar fi sa ne intrebe un aborigen de pe o insula ratacita in ocean sa-i spunem intr-un cuvant cei aceea Evanghelie, cred ca acel cuvant ar fi „dragoste”. Toata Sf. Evanghelie de la inceput pana la sfarsit este despre dragoste. Despre dragostea lui Dumnezeu pentru om si despre dragostea omului pentru Dumnezeu.

Tema a fost apoi dezvoltata de invitatii conferintei, in ordinea respectiva: cunoscutul teolog si scriitor roman Danion Vasile (Romania), parintele Vasile Ciobanu (Republica Moldova), protoiereul Gheorghe Gorodentev, profesor la Seminarul Teologic din Odesa (Ucraina), cunoscutul aparator al drepturilor copiilor nenascuti parintele Nicolae Tanase (Romania), parintele Petru Vlascenko (Federatia Rusa) si decanul Facultatii de Teologie din Republica Moldova Alexei Galit. De asemenea, au fost prezentate materiale video trimise de catre cei care, din pricini binecuvintate, n-au putut sa fie prezenti la conferinta, in sustinerea cauzei crestinilor: adresarea parintelui Petru (Kucer), staretul manastirii Bogoliubovo si a liderului asociatiei crestin-ortodoxe „Sveataia Rusi” Aleksei Dobacin (Federatia Rusa).

Catre sfirsitul conferintei, crestinilor adunati le-a fost reamintit textul declaratiei lansate joi, 4 februarie 2010, si li s-a cerut sa confirme, prin vot, sustinerea tezelor cuprinse in Declaratie. Dintre cei prezenti in sala, majoritatea absoluta a pledat intru sustinerea declaratiei, inregistrindu-se si citeva voturi contra, precum si abtineri.

Cuvant introductiv al IPS Vladimir, Mitropolit al Chisinaului si al intregii Moldove

[vodpod id=ExternalVideo.921484&w=425&h=28&fv=]

Danion Vasile

1.[vodpod id=ExternalVideo.921482&w=425&h=28&fv=]

2. [vodpod id=ExternalVideo.921483&w=425&h=28&fv=]

Parintele Nicolae Tanase

[vodpod id=ExternalVideo.921485&w=425&h=28&fv=]

IPS Vladimir raspunde la intrebarile

[vodpod id=ExternalVideo.921486&w=425&h=28&fv=]

Parintele Vasile Ciobanu

[vodpod id=ExternalVideo.921488&w=425&h=28&fv=]

Conferinta s-a incheiat cu cintarea de catre toata adunarea a imnului pascal „Hristos a inviat!”

In final s-au impartit, gratuit, peste 7000 de exemplare a trei carti cu tematica ortodoxa de importanta majora, una dintre ele avand drept titlu chiar genericul conferintei.

surse: MDN.md, Toaca.md

Varianta noua a Acatistului Sfintei Mari Mucenite Eufimia

În zilele binecredincioşilor împăraţi Marcian şi Pulheria (450-457), s-a făcut la Calcedon, Sinod mare (451), de 630 de Sfinţi Părinţi, din toată lumea, şi au osândit erezia lui Dioscor şi al lui Eutihie, care învăţau că Hristos, Mântuitorul lumii, este o Persoană numai cu o fire şi o lucrare şi nu primeau dreapta credinţă, care învaţă că Dumnezeu cel întrupat, Mântuitorul lumii, este Persoana Fiului, din Sfânta Treime, având două firi, o fire de om şi o fire de Dumnezeu, unite între ele şi lucrând împreună la mântuirea noastră.

Astăzi, (11 iulie – n. n.) prăznuim minunea ce s-a făcut de cinstitele Moaşte ale Sfintei Muceniţe Eufimia, din vremea acestui al IV-lea mare Sinod a toată lumea, de la Calcedon. Căci, de vreme ce ereticii nu voiau să primească dogmele dreptei credinţe, Sfinţii Părinţi ai Sinodului au zis către eretici: «Scrieţi, într-o carte, mărturisirea credinţei voastre şi vom scrie, şi noi, mărturisirea noastră. Şi amândouă scrierile să le pecetluim şi să le punem la racla cu preacinstitele moaşte ale marii Muceniţe Eufimia. Apoi, să ne rugăm, cu post, lui Dumnezeu, ca prin ea să ne descopere credinţa cea dreaptă.» Şi, pecetluind racla cu pecete împărătească, au pus păzitori. Şi, după trei zile de post şi rugăciune, deschizând racla, au găsit scrierea dreptcredincioşilor în mâna dreaptă a Sfintei, iar pe cea a ereticilor răucredincioşi la picioarele ei. Spre aducerea aminte despre această prea-slăvită minune din timpul Sinodului, Sfânta Mare Muceniţă Eufimia se zugrăveşte cu o scrisoare în mâna drea-ptă.

Ea s-a născut şi a crescut la Calcedon, în ţinutul Bitiniei, lângă Bosfor şi, tot în acest loc, a primit şi cununa muceniciei, în anul 307, pe vremea sângerosului împărat Galeriu (305-311). Era fiica lui Filofron şi a Teodosianei şi se purta, în viaţă, ca o tânără fecioară, care îşi închinase viaţa lui Hristos. Şi pârâtă fiind că este creştină, a fost pedepsită cu roata, dată la fiare şi la alte măiestrite chinuri şi şi-a luat cununa muceniciei prin foc, fiind arsă de vie.

Sfânta Biserică serbează pomenirea ei şi astăzi 11 iulie, la prăznuirea minunii de la Calcedon, a Sfintelor Moaşte, dar şi la 16 sep-tembrie, ziua ei de mucenicească pătimire.”

(Proloagele, 11 iulie)

Despre erezia monofizismului

Monofizismul este o erezie care, de peste 1500 de ani, vatămă sufletele oamenilor cuprinşi de ea. În secolul al V-lea, Eutihie, un eretic din Constantinopol, susţinea că Domnul Iisus Hristos nu ar avea două firi (dumnezeiască şi omenească), ci una singură – cea dumnezeiască. Prin lucrarea vrăjmaşului, Eutihie a dus în rătăcire pe mulţi credincioşi. Patriarhul Dioscor al Alexandriei a căzut şi el în această erezie.

Împotriva acestei erezii, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s-au adunat la cel de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dumnezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că Domnul Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, cunoscându-se în două firi, fără amestecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire. El este o singură Persoană cu două firi (dumnezeiască şi omenească).

Mai tîrziu a apărut şi un „monofizism moderat”, al patriarhului eretic Sever al Antiohiei, care considera că cele două firi din care este Hristos sunt amestecate într-o nouă fire. Sfinţii Părinţi au luptat şi împotriva acestei erezii.

Dintre Sfinţii care au luptat împotriva monofizismului şi monotelismului, cei mai cunoscuţi sunt: Flavian Patriarhul Constantinopolului, Proteriu Arhiepiscopul Alexandriei, Leon Arhiepiscopul Romei, Martin Mărturisitorul Arhiepiscopul Romei, Dometian Episcopul Meletinei, Agapit Arhiepiscopul Romei, Sofronie Patriarhul Ierusalimului, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Anastasie Sinaitul, Simeon Stâlpnicul, Auxenţiu cel din Munte, Leonţiu de Bizanţ, Fotie cel Mare, Maxim Grecul.

Deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s-au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe nedrept „Biserici”. Astfel de adunări eretice sunt numite necalcedoniene sau anticalcedoniene, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi ortodoxe şi se autointitulează „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Orientale Ortodoxe”. Una din acestea este „Biserica Coptă” din Egipt, o adunare monofizită care nu acceptă al patrulea, al cincilea, al şaselea şi al şaptelea Sfânt Sinod Ecumenic.

În ultimii zeci de ani, unii ierarhi şi preoţi ortodocşi, lepădând comuniunea cu Sfinţii Părinţi, au intrat în ecumenism (mişcarea de amestecare a religiilor). Ei au participat la întâlniri oficiale şi neoficiale cu reprezentanţi ai „Bisericilor” anticalcedoniene, spunând că şi aceia sunt ortodocşi. Au îndrăznit chiar să afirme că anatemele date de Sfinţii Părinţi împotriva monofiziţilor trebuie ridicate, că ereticii respectivi trebuie cinstiţi ca sfinţi şi că numele lor trebuie introduse în Calendarul Bisericii Ortodoxe. S-a mai propus modificarea cărţilor de Istorie Bisericească şi a cărţilor de cult ortodoxe, prin eliminarea textelor referitoare la monofiziţi. S-a hotărât organizarea unui „program educativ” prin care credincioşii să fie pregătiţi să accepte textele „revizuite”.[2]

Toate acestea sunt pregătiri pentru unirea ecumenistă cu monofiziţii (adică slujirea şi împărtăşirea împreună cu ei, trecând cu vederea că aceia sunt eretici).

Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărtăşirea împreună cu ereticii este foarte periculoasă. Sfântul Theodor Studitul spune că „împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului. După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare (ortodoxă) şi cea ereticească: cea drept slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă; una îl uneşte cu Hristos, cealaltă – cu diavolul; una dă viaţă sufletului, cealaltă îl ucide. Împărtăşania din mână eretică este otravă, nu simplă pâine.” [3]

Situaţia actuală fiind foarte gravă, este necesar ca binecredincioşii creştini să cunoască pericolul unirii ecumeniste cu monofiziţii. Cei care se împărtăşesc cu ereticii sau acceptă ereziile lor, nu au nădejde de mântuire, dacă nu se întorc la Ortodoxie. Iar cei care se întorc la Ortodoxie, au datoria să anatematizeze ereziile în care au căzut, şi să primească întreaga învăţătură ortodoxă.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă primită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor.

[1] Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, vol I, 1998.

[2] cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova.

[3] cf. Sfântul Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, p. 123.

Sfintele moaşte din Catedrala Patriarhiei Ecumenice Ortodoxe – Constantinopol

Mai jos aveti troparul, cantari din vecernie (cantate) si paraclisul
https://dl.transfer.ro/Transfer_ro-3727c53d7a8dbbb6a1.zip

“Dar au fost în popor şi prooroci mincinoşi, după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura eresuri pierzătoare şi, tăgăduind chiar pe Stăpânul Care i-a răscumpărat, îşi vor aduce lor grabnică pieire” (II Petru 2, 1:2)

Asistăm zilele acestea la dezvăluiri tulburătoare din interiorul Bisericii Ortodoxe Române. Prin metode mai mult sau mai puţin ortodoxe este făcută publică realitatea unor fărădelegi ce dăinuie de prea mult timp în cadrul bisericii noastre. E bine sau nu să se ştie aceste lucruri ? E bine sau nu să fie spus adevărul ? Cine vrea acest lucru ? Care va fi rezultatul ? Trăim deja timpurile când urâciunea va pângări şi sfintele biserici ?

Încercăm să ne spunem punctul de vedere, asumându-ne răspunderea pentru cele spuse.

Pornim de la principiul că adevărul trebuie mereu spus, iar minciuna este urâciune în faţa Domnului. Dar ce ne facem când spunând adevărul, rezultatul nu este cel firesc, adică de luminare, de îndreptare, de bucurie, de găsire a liniştii interioare şi de împăcare cu Dumnezeu ? Poate fi acesta rezultatul unei mărturisiri ? Dacă vorbim de propria persoană, de păcatele proprii, înseamnă că nu am făcut tot ce trebuie; poate a lipsit rugăciunea, poate nu am spus tot, poate nu ne-am iertat cu fraţii noştri etc. Cert este că depinde în totalitate de noi să avem o mărturisire completă.

Ce ne facem când problema se extinde la un număr mai mare de persoane ? De ce rezultatul nu este cel aşteptat şi asistăm la tulburări, conflicte, judecări şi dezbinări ? Oare să fie alte principii care se aplică în acest caz ?

Totul se reduce la cât de pregătiţi sunt oamenii pentru a primi adevărul, dar mai ales la cât de mult iubesc Adevărul. Fiind vorba de o persoană oficială, păcatul săvârşit se răsfrânge asupra unui număr de oameni corespunzător ariei de influenţă a acelei oficialităţi. Cu atât mai mult este important să fie demascată o faptă ce afectează un grup de persoane, ce aduce atingere unei credinţe şi provoacă sminteală printre credincioşi, mai ales celor ce se află la începuturi în ale credinţei.

Mai mult decât atât, ceea ce se întâmplă în Biserica Ortodoxă Română de câteva decenii încoace, dar mai grav în ultimii ani arată că unii ierarhi şi preoţi din BOR nu sunt adevăraţi slujitori ai Bisericii lui Hristos. Diferitele pacturi cu monofiziţii, împărtăşirea la greco-catolici a mitropolitului Corneanu, săvârşirea slujbei de sfinţire a apei cu romano-catolicii a episopului Sofronie Drincec, participarea la diferite întâlniri ecumeniste a majorităţii ierarhilor, printre care cel mai activ pare a fi IPS Joantă, mitropolitul BOR al Germaniei, Europei centrale şi de nord şi intensele pregătiri pentru sinodul pan-ortodox din Cipru de anul acesta, sinod despre care Sfinţii Părinţi spun că va fi unul tâlhăresc. Apoi este de sancţionat statutul BOR de membru în Consiliul Mondial al Bisericilor, o adunătură în duh new-ageist, manevrată de masoni şi jidovi, precum şi lipsa unei atitudini de împotrivire faţă de noile documente electronic, cu cip.

Cu toate acestea şi multe altele, vine întrebarea : oare mai reprezintă astfel de slujitori Biserica ? Mai fac ei parte din Biserică ? Nu sunt ei lupi în piei de oaie, duşmani ai Bisericii ? Ş-atunci cum să fim acuzaţi că vrem răul Bisericii, când arătăm faptele lor împotriva Bisericii ? Şi oare nu Şi-a ridicat Dumnezeu mâna de deasupra lor, dacă au ajuns să cadă unul, câte unul şi să le fie dezvăluite fărădelegile ? Şi ei cad tocmai pentru că trădează adevărata Biserica a lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă.

Parintele Arsenie Papacioc ne lamureste unde este Biserica : “Adevărul e unul. Şi dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Nu e numai o fracţiune din Biserică, e toată Biserica. Aveţi ocazia să fiţi acel unul (…) Acum sunt semne de sfârşit de veac şi dracul vrea să schimbe adevărul (…) Am trăit şi continuăm să trăim în vremuri apostolice. Adevărul rămâne acolo unde n-ai cedat. Dacă unul singur ţine adevărul, acolo e Biserica. Ortodoxia va supravieţui prin el.“

Linişte şi pace interioară vă dorim în mărturisirea Adevărului !

Apariţie septembrie 2008

Câteva fragmente revelatoare din cartea “ACCEPTĂM UNIREA CU MONOFIZIŢII ?” scrisă de Ioan Vlăduca , Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru, mentionând că ea se găseste deja de vânzare şi în librariile ortodoxe (cel puţin în Bucureşti, deocamdată, la librăriile Sophia, la editura Evanghelismos, la editura Egumeniţa şi la editura Predania) şi că poate fi comandată pe e-mail la adresa:

[email protected] sau la nr. de tel          0040747.499.930

Cuvânt introductiv

“Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de con­fuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos. Cu adevărat aşa este: important este să crezi în Hristos. Dar cine este Iisus Hristos? Orice în­chipuire umană numită cu acest nume? Aceasta este o pro­blemă esenţială în creştinism. (…)

Cercetând cu luare aminte învăţătura Bisericii des­cope­rită de Duhul Sfânt în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este evi­dent că cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dum­nezeu adevărat şi om adevărat se închină la un idol, un zeu pă­gân ce uzurpă numele şi identitatea Fiului lui Dumnezeu.

Cuvintele Scripturii, scrierile Părinţilor Bisericii, hotă­râ­rile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cele care zu­grăvesc, luând cuvântul drept penel, icoana Mântui­torului. Dacă se fac următori ai Tradiţiei sfinte, creştinii orto­docşi nu numai că se închină cu evlavie adevăratei icoane a lui Hristos, dar sunt şi capabili să vădească, luminaţi de Dumnezeu, ima­gi­nile false zugrăvite de cei rătăciţi de la adevăr. Dacă răs­punsul la întrebarea „în cine crezi?” nu con­cordă cu icoana Mântuito­rului pictată de Biserică şi descrisă amănunţit în Evanghelie, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile lor, înseamnă că acela nu este Hristos, ci o fantasmă. (…)

Sfinţii Părinţi vorbesc despre mândrie sau egoism ca primă cauză a întunecării minţii şi a căderii, urmând apoi în­crederea în logica omenească, în care toţi ereticii au încercat să închidă tainele de necuprins ale vederii şi descoperirii dumnezeieşti.

Plăsmuitorul ereziei însă, după sfântul Atanasie cel Mare, este în­suşi diavolul, care, după cuvântul sfântului, se află în spatele tuturor ereziilor. (Contra arienilor: I, 8 ) Vrăj­ma­şul lui Dumnezeu şi al omului lu­crează, bineînţeles, pe te­re­nul propice al mândriei şi al încrederii în propria minte, pe terenul tuturor patimilor, şi mai cu seamă pe cel al neascultă­rii.

În esenţă, majoritatea ereziilor hristologice contestă, într‑un fel sau altul, adevărul despre modul în care dumne­zeirea şi umanitatea sunt unite în persoana lui Iisus Hristos. Într‑o per­spectivă soteriologică, este de înţeles de ce diavolul face acest lucru prin cei care au ajuns să‑i slujească. Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a ră­mas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântui­rea omului nu mai este posibilă. Numai prin primi­rea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În­treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cu­prinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu – după cum propovăduia Arie – atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântu­iască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om – după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nă­dej­dii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.

Biserica dintotdeauna a luptat cu tărie pentru apărarea dreptei credinţe, având conştiinţa că de aceasta depinde în­săşi mântuirea oamenilor. Încă din primele veacuri ale creş­ti­nis­mului, un lucru era clar: numai dreapta credinţă, cea lă­sată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, poate să‑l mân­tuiască pe om, lucru mărturisit de Biserică în Duhul Sfânt prin gura apos­tolilor şi a sfinţilor.(…)

***

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat şi el împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea ome­nească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Noua erezie s‑a numit monofizi­tism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im­pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi­tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con­damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su­pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în­cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume­nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dum­nezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr­turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, În­suşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita­te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din su­flet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după ome­ni­tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta­tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Ace­laşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dum­nezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără ames­tecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deo­sebirea fi­rilor nefiind nicidecum stri­cată din pricina uni­mii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvân­tul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început prooro­cii, precum El însuşi ne‑a în­văţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Cre­zul Pă­rinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Din păcate însă, învăţătura monofizită se răspândise deja destul de mult în Egipt. Proterie, patriarhul Alexandriei, numit la al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, este mă­celărit în biserică în 457 de către adepţii monofizitului Timo­tei Elurul care îi va lua locul pe scaunul patriarhal. Acesta este practic primul patriarh monofizit, iar crima care s‑a făp­tuit poate fi considerată actul de constituire a Bisericii mono­fizite a cop­ţilor.

A urmat alungarea arhiereilor ortodocşi de pe scaunele episcopale din Egipt şi înlocuirea lor cu pseudo‑episcopi, adepţi ai monofizismului.

Aşadar, deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s‑au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe ne­drept biserici. Astfel de adunări eretice sunt numite necalce­do­nie­ne sau anticalcedo­nie­ne, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi or­todoxe şi se autointitulează mai nou „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Ori­entale Ortodoxe”. Este vorba des­pre biseri­cile: coptă (Egipt), etiopi­ană, siro‑iacobită (prezentă în Siria şi India) şi armeană. În fapt, ele nu acceptă nici pe cel de‑al cinci­lea, al şaselea şi al şaptelea Sinod Ecumenic, care con­firmă cu tărie învăţătura şi hotărârile Sino­dului al IV‑lea Ecumenic.

Un indiciu al rătăcirii lor îl constituie şi faptul că, la scurt timp după contestarea sinodului de la Calcedon, anticalce­donienii se pulverizează într‑o puzderie de grupări, fenomen specific sectar. Între aceste secte se iscă şi o serie de conflicte doctrinare, fiecare arogându‑şi titlul de adevă­raţi urmaşi ai căpeteniilor lor (…).

***

Învăţătura Bisericii a fost atât de bine clarificată în ca­drul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, încât, prin prisma hotărârilor lor, orice interpretare a credinţei creş­tine poate fi uşor de analizat şi de identificat dacă este orto­doxă sau nu, dacă este a Bisericii sau, dimpotrivă, aparţine unei cu­getări potrivnice lui Hristos. În acest fel, s‑a diminuat sau chiar eli­minat peri­colul ca minciuna să poată fi luată drept adevăr, iar credinci­oşii Bisericii noastre să ajungă să confunde păstorul cu năi­mitul, care, deşi zice că vine în Numele lui Hristos, mincinos şi viclean fiind, vrea să piardă turma.

Aşa ar trebui să fie, dar din cauza nestatorniciei noastre în păzirea adevărului Bisericii, din pricina unei vieţi creşti­neşti cel mult călduţe şi a unei culturi creştine pe măsură, lu­pii zilelor noastre fac ravagii în turma lui Hristos. Ar fi de ajuns să amin­tim mişcările sectare şi toate celelalte curente spiritualiste pen­tru a înţelege că, deşi învăţătura ortodoxă este atât de minunat lămurită prin descoperire dumneze­iască, mulţi din credincioşii noştri – din păcate, chiar şi unii dintre păstori – străini fiind de ea, pot fi cu uşurinţă seduşi şi rupţi de Biserică, lipsiţi de mântuire.

Scriem aceste rânduri pentru că într‑un chip cu totul de neînţeles în urma unor aşa‑zis dialoguri, desfăşurate pe pe­ri­oada ultimilor 50 de ani, aceia care în trecut erau consideraţi între cei mai mari duşmani ai Bisericii, monofiziţii, au ajuns să fie declaraţi fraţi întru credinţă, împreună părtaşi la harul Biseri­cii dreptslăvitoare.

Unde este eroarea? S‑au înşelat Sfinţii Părinţi pe parcur­sul a peste patru secole de frământări, de martiriu şi mărturi­sire ortodoxă sau noi astăzi am pierdut complet cârma şi reperele, confundând lupul cu Păstorul şi, ca atare, ne în­drep­tăm cu paşi repezi către prăpastie? În cele ce urmează vom cerceta în amănunţime ce înseamnă dialogul cu monofi­ziţii, care sunt premizele şi riscurile pe care acesta le presu­pune. (…)

Avem astăzi noi mai multă dra­goste decât Sfinţii Părinţi ai Sinoade­lor Ecumenice?

Avem noi astăzi mai multă dragoste decât cei 630 de Pă­rinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic, decât cei 165 de Sfinţi Pă­rinţi de la Sinodul al VI‑lea Ecumenic etc.? Suntem noi astăzi mai apropiaţi de Hristos şi gata să ne jertfim pentru Ade­văr de­cât Sfântul Ioan Damaschin, decât Sfântul Maxim Mărturisito­rul sau decât alţi părinţi ai Bisericii care au sem­nat cu sângele lor mărturisirea ortodoxă în apărarea dreptei cre­dinţe? Este mai importantă pentru noi Biserica, mai scumpă Evanghelia şi mai mare dragostea pentru Hristos şi pentru oameni decât erau acestea pentru părinţii deşertului, precum Sfinţii Sava cel Sfin­ţit, Simeon Stâlpnicul sau Teodo­sie, înce­pătorul vieţii de obşte?

Pentru Sfinţii Părinţi dragostea nu înseamnă un act sen­timental sau sen­zual, ci dorinţa arzătoare ca toţi să se mân­tuiască şi să moş­tenească Împărăţia Cerurilor. Dar acest lucru nu este posibil decât prin „poarta” care este Hristos, aşa cum S‑a descoperit pe Sine în Evanghelii, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desă­vârşit. A con­damna ignorarea Evangheliilor şi a corecta abaterea de la calea revelată a unirii cu Hristos, de multe ori cu preţ de sânge din partea Părinţilor, este dovada dragos­tei hristice pe care‑o arătau aceştia „turmei cele cu­vântă­toare” ce le‑a fost încredin­ţată. Căci, ce dovadă de dra­goste este în a spune că iubeşti pe cineva, de vreme ce îl laşi să meargă pe calea rătăcită care depăr­tează de Hristos, singu­rul prin care ne mântuim?

Ce înseamnă unirea cu monofi­ziţii?

Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecume­nice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor mari­lor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi în­toarce­­rea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura or­to­doxă?

A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Co­mună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtă­şit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că pă­rinţii de la al IV‑lea, al V‑lea, al VI‑lea şi al VII‑lea Sinod Ecu­menic au fost în înşelare, anatematizând şi sco­ţând astfel din Bi­serică pe cei care erau „de aceeaşi credinţă” cu ei. În ca­zul acesta, întreaga învăţătură de credinţă funda­mentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi conside­rat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi re­lativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecu­menice au greşit în privinţa celei mai impor­tante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărâ­rile canonice şi disci­plinare pe care le‑au luat.

Prin urmare, din punct de vedere dogmatic şi biseri­cesc, unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „orto­doxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi refor­mări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a aces­tei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce­lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce ho­tărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Pă­rinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintot­deauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui în­treg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Soborni­cească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condi­ţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spu­nem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Bise­rici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Soborni­cească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai po­menit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci­proc anateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am le­pădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recu­noască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Ti­motei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hris­tos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfin­tei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi con­trazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărtu­rie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura mo­nofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu­prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavo­lului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in­telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi res­ponsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci minci­nos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm­potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula îm­po­triva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).

***

În privinţa ridicării anatemelor, ne întrebăm: poate as­tăzi un sinod, chiar dacă întruneşte reprezentanţii tuturor Biseri­ci­lor, să ridice anatema atât timp cât aceasta a fost arun­cată de un Sinod Ecumenic pentru căderea în erezie, fără ca ereti­cul în discuţie să‑şi fi recunoscut greşeala, fără să se po­căiască şi fără să mărturisească credinţa Bisericii întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice? De asemenea, cum poate, oare, un epis­cop ortodox să aprobe unirea cu monofiziţii, anulând hotărâ­rile a patru Si­noade Ecumenice, atât timp cât el a jurat la hi­rotonirea ca Epis­cop că va păzi învăţătura Sinoadelor? Dacă ar încălca acest ju­rământ, în ce măsură ar mai fi validă o ho­tărâre luată prin căl­carea jurământului faţă de Hristos?

Ştiind că anatemele sunt aruncate asupra ereticilor şi asu­pra tuturor celor de un cuget cu ei, se naşte o altă între­bare: Dacă noi îi considerăm astăzi pe monofiziţi de un cuget cu noi – vezi textul declaraţiei comune de la Chambésy – oare nu intrăm şi noi sub incidenţa anatemelor, ieşind în afara Bi­sericii? Con­testând valabilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice şi lucrarea ha­rului Sfântului Duh în mărturisirea Sfinţilor Pă­rinţi, nu ne si­tuăm noi, oare, în afara comuniunii cu aceştia, în fond, cu însuşi Trupul lui Hristos, Biserica?

Unirea cu monofiziţii – premisă a unor noi schisme în Biserică

Dacă unirea se va face numai în baza hotărârii unor si­noade locale, fără desfăşurarea unui mare sinod al tuturor orto­docşilor, atunci ar fi foarte posibil ca anumite Biserici care nu au participat la dialogul cu monofiziţii, cum ar fi Pa­triar­hiile Ieru­salimului, Georgiei, Bulgariei şi Mitro­polia Poloniei sau oricare alta, să respingă unirea! Aceasta ar însemna că se cre­ează tensiunea, se pun premizele unei schisme în Biserica Orto­doxă. Ca principiu eclesiologic, se ştie că nu poţi rămâne în co­muniune cu cei care se unesc cu ereticii.

Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Biseri­cii şi Sfin­telor Sinoade Ecumenice. Aceasta ar însemna apari­ţia în Bise­rica Ortodoxă a unei alte schisme, cu mult mai gravă decât cea produsă de schimbarea calendarului.

Oricum ar fi abordată chestiunea unirii cu ereticii, fără ca aceştia să‑şi recunoască greşeala şi să se pocăiască mărturi­sind învăţătura ortodoxă, analiza, dacă este întreprinsă cu o minimă luciditate şi sinceritate în Duhul Adevărului, de­mon­strează că acest act va aduce mari tulburări în viaţa Bise­ricii, poate chiar apariţia unei noi şi importante schisme.

Şi toate acestea, pentru ce? Cine ar avea de câştigat din această unire făcută hoţeşte, în neascultarea cuvântului rostit de Duhul Sfânt prin gura Părinţilor Bisericii? Ortodocşii în nici un caz, iar monofiziţii şi mai puţin, căci nu numai că nu s‑ar în­toarce cu adevărat la dreapta învăţătură a Bisericii, dar s‑ar şi încărca cu păcatul provocării unor noi tulburări şi schisme. Însă cu siguranţă că acei care doresc răul Bisericii ar avea numai motive de a se bucura, căci, prin unirea cu ereti­cii, Biserica ar avea mai mult de suferit decât în urma oricărei prigoane. Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stă­pânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincre­tist ideolo­gizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in­teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şe­dinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru uni­rea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „re­cunoască Sinoa­dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază con­ştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. Din păcate, rezultatele dialogului şi modul în care se încearcă unirea – pe ascuns, fără ştirea credincioşilor şi prin dezin­formarea episcopilor – ne neli­niştesc profund.

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în ca­drul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte[1] nu au fost publi­cate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi – nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii – ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia fi­nală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincio­şi­lor Bisericii fap­tul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucru­rile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

„Că oricine face rele urăşte Lu­mina şi nu vine la Lumină, pen­tru ca faptele lui să nu se vă­dească. Dar cel care lucrează adevă­rul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt să­vârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ves­tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtă­şire cu El şi umblăm în întu­neric, min­ţim şi nu săvârşim adevă­rul. Iar dacă umblăm în­tru lumină, pre­cum El este în lumină, atunci avem împărtă­şire” (I Ioan 1, 5‑7).

Se pare că dincolo de nepăsarea unor funcţionari ai Bi­se­ri­cii privind învăţătura dogmatică, dincolo de întunecarea minţii celor care îndrăznesc să hotărască – în numele Bisericii şi îm­potriva acesteia – o unire cu ereticii monofiziţi, există nişte forţe şi interese care fac ca lucrurile să înainteze înspre un adevărat dezastru eclesiologic, dogmatic şi liturgic, fără ca mădularele Bisericii, de la credinciosul simplu şi până la epis­copi, să fie in­formaţi corespunzător.

Toate acestea ne‑au determinat să tragem un semnal de alarmă privind mersul şi adevărata semnificaţie a dialogului cu monofiziţii. Fiecare credincios ortodox trebuie, după mă­sura lui, să cunoască aceste lucruri şi, prin rugăciunile sale, prin cuvântul sau mărturia vieţii să se opună alterării învă­ţăturii de credinţă sau altor acţiuni care pun în pericol viaţa Bisericii şi mântuirea fiecăruia.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă pri­mită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor. (…)”.

______________________________________________________
[1] Au fost publicate doar Declaraţiile Comune, în timp ce după întâlnirile anterioare se publicau şi procesele verbale ale discuţiilor purtate, pentru a se putea urmări îndeaproape mersul lucrărilor

Cărţile de Cult ortodoxe conţin multe texte dogmatice. Printre acestea se află şi texte împotriva monofizismului şi monotelismului.

Principalele idei din aceste texte sunt următoarele:

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi (un Ipostas în două firi);

2. Cele două firi sunt neamestecate;

3. Cele două firi au rămas neschimbate;

4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască;

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos;

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări;

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi;

          8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril;

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi două lucrări pe Hristos, să fie anatema;

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască.

          Importanţa dogmatică a acestor texte se poate vedea atât prin studierea lor directă, cât şi din înverşunarea ereticilor împotriva lor. Ereticii monofiziţi şi ecumenişti încearcă să îndepărteze textele antimonofizite din toate cărţile de cult şi să-i pregătească pe credincioşii ortodocşi să accepte cărţile modificate.

La a patra Consultaţie neoficială dintre ortodocşi şi monofiziţi din 1971 de la Addis Abeba, s-a hotărât „să se organizeze un program educativ în Biserici, atât înainte, cât şi după ridicarea anatemelor, mai ales acolo unde anatemele şi condamnările au fost înscrise în textele liturgice şi în imnografia Bisericii, pregătindu-i pe credincioşi să accepte textele (rugăciunilor şi cântărilor) sub forma revizuită, care înlătură condamnarea. Pentru aceasta, fiecare parte trebuie să folosească revistele bisericeşti şi alte mijloace de informare în vederea pregătirii pastorale a credincioşilor.” (cf. Ion Grădincea, Relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale din anul 1964 până în anul 2001, Carte tipărită cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Sitech, Craiova, p. 111).

Shenouda III, patriarhul monofizit al copţilor a afirmat că „trebuie ridicate anatemele. După aceea trebuie să vorbim poporului credincios despre această unitate şi dacă există ceva în cărţile noastre de istorie, teologie sau liturgice, care să considere pe ceilalţi eretici, acesta trebuie exclus. ” (Vestitorul Ortodoxiei, 30 noiembrie 1994, p.5, col 3)

Iar fostul decan al Facultăţii de Teologie de la Bucureşti a declarat: „Cât priveşte cărţile de cult, acestea necesită o revizuire şi reeditare a lor, curăţite de anatemele sau blestemele îndreptate împotriva unor corifei ai celor două familii de Biserici şi mai ales din familia Bisericilor Vechi Orientale (monofizite – n. n.), condamnaţi şi înfieraţi în Sinodiconul care se citeşte în Duminica Ortodoxiei sau în slujba hirotonirii Episcopului ortodox.” (pr. prof. dr. Nicolae D. Necula, Vestitorul Ortodoxiei, 31 ianuarie 2005, p. 13, col. 3)

          În continuare prezentăm principalele idei din textele antimonofizite.

1. Domnul nostru Iisus Hristos este Unul în două firi

„Taina cea din tine, Preacurată, mă îndeamnă iarăşi a grăi despre Dumnezeu. Şi lăudându-te, îndrăznesc a-ţi cânta aşa: Bucură-te auzire străină, Fecioară Maică, pentru că fără sămânţă ai născut pe Dumnezeu, Unul în două firi.

          (Minei, 9 septembrie, la Utrenie, Cântarea 1)     

„Un Ipostas în două firi ai născut Preacurată, pe Dumnezeu Cel întrupat, Căruia toţi îi cântăm: Dumnezeule, bine eşti cuvântat. ”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „Cuvioase Părinte de Dumnezeu purtătorule Teodosie, aflând curat sufletul tău, precum a dorit, Darul Preasfântului Duh s-a sălăşluit întru tine ca o lumină preacurată. Cu a căruia lucrare luminat fiind împodobit, neîncetat slăveşti pe Hristos unul Fiul în două firi, cel ce s-a botezat cu mâna Mergătorului înainte, şi s-a mărturisit cu glasul Tatălui.”    

          (Minei, 11 ianuarie, la Vecernie)

„Împăratul cerurilor pentru iubirea de oameni, pe pământ S-a arătat, şi cu oamenii a petrecut. Că din Fecioară curată trup luând, şi dintr-însa ieşind cu luarea, unul este Fiul  îndoit în fire, dar nu în feţe. Pentru aceasta pe Acesta desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, cu adevărat propovăduindu-l, mărturisim pe Hristos Dumnezeul nostru; pe Care roagă-L Maică nenuntită, să se miluiască sufletele noastre.”

          (Minei, 25 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Doimea mucenicilor celor nebiruiţi bărbăteşte a binecuvântat unimea dumnezeeştei Fiinţe în trei Ipostasuri; iar pe Cuvântul Cel întrupat L-a propovăduit un Hristos în două firi.”

          (Minei, 31 ianuarie)

„Pe Dumnezeu, Fecioară, L-ai zămislit, pe Hristos în feciorie L-ai născut, pe Cel ce S-a întrupat din tine, Preacurată; pe Fiul Unul-Născut într-un Ipostas, dar cunoscut în două firi, că S-a preaslăvit.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul întâi, la Utrenie, Cântarea 1)

„Întocmai este cu Tatăl Fiul Fecioarei, Cuvântul lui Dumnezeu, Ipostas desăvârşit în două firi, Iisus Domnul, Dumnezeu şi om desăvârşit. ”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al treilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Arătatu-te-ai Biserică Preasfântă a Fiinţei celei mai presus de fiinţă, că pe Sfântul Dumnezeu, ca o Sfântă, cu sfinţenie L-ai născut, Fecioară, din Duhul Sfânt, într-un Ipostas şi în două firi.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Duminică seara, Cântarea a 7-a)

2. Cele două firi sunt neamestecate

„În două firi mai presus de fire unite, Fecioară curată, ai născut neamestecat pe Hristos, Căruia strigăm: Bine eşti cuvântat Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri.”       

          (Minei, 14 noiembrie, la Utrenie, Cântarea 7)

„Cine nu te va ferici pe tine Preasfântă  Fecioară? Sau cine nu va lăuda preacurată naşterea ta? Că Cel ce a strălucit fără de ani din Tatăl, Fiul Unul Născut, Acelaşi din tine cea curată a ieşit, negrăit  întrupându-se. Din fire Dumnezeu fiind,  şi cu firea om făcându-se pentru noi. Nu în două feţe fiind despărţit, ci în două firi neamestecat fiind cunoscut. Pe Acela roagă-l Curată  cu totul fericită, să  se mântuiască sufletele noastre.”

          (Minei, 30 ianuarie, la Vecernia cea Mare)

„Pe Unul Dumnezeu Cel ce negrăit S-a născut din Unul Dumnezeu, fără de mamă, tu, Fecioară, L-ai născut fără de tată, Care poartă un Ipostas şi două firi unite şi neamestecate.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 5, Joi seara, Cântarea a 8-a)

3. Cele două firi au rămas neschimbate

„Zămislit-ai în pântece Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul Cel fără început, făcându-se asemenea cu noi, pentru noi, şi cunoscându-se în două firi neschimbat.”

          (Minei, 19 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 6)

„Zămislit-ai în pântece, Maica lui Dumnezeu, pe Dumnezeu Cuvântul, Cel fără de început, Care pentru noi oamenii S-a făcut Om, precum suntem noi, fără de schimbare, în două firi cunoscut.”

          (Canoanele Maicii Domnului, Glas 4, Sâmbătă seara, Cântarea a 6-a)   

          4. Hristos Domnul a pătimit cu firea omenească, nu cu cea dumnezeiască

„Pe firea omenească, cea cu care Te-ai făcut pătimitor şi muritor, Cel ce eşti fără patimă cu Dumnezeirea cea fără materie, nestricăcioasă făcând-o, pe cei omorâţi, Hristoase, din adâncurile iadului i-ai înviat.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al doilea, la Utrenie, Cântarea 5)

„Înfricoşătoare şi de negrăit este, cu adevărat, taina care s-a săvârşit în tine, Preacurată! Că  ai născut pe Cuvântul, Cel ce este pricina tuturor, întrupat prin Duhul Sfânt, mai presus de pricină şi de cuvânt, Care a luat trup din tine, neschimbată rămânând a Sa fire. Că unindu-se amândouă în chip de sine stătător într-un Ipostas, Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, arătând întregimea în amândouă firile, prin însuşirile lucrătoare. Că pătimind pe Cruce cu trupul, Acelaşi a rămas fără de patimă cu Dumnezeirea; ca un om murind, a înviat a treia zi ca un Dumnezeu, doborând stăpânirea morţii şi mântuind din stricăciune neamul omenesc.” 

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al şaptelea, la Vecernia Mică)

5. Este greşit a propovădui o fire compusă a lui Hristos

„Nicicum nu ai îngăduit de Dumnezeu grăitorule să suferi a se propovădui întru Hristos o fire alcătuită, ci tu i-ai vânat cu mreaja dogmelor tale şi i-ai adus iarăşi la lumină.”     

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 5, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

6. În Hristos sunt două firi, două voiri şi două lucrări

„Propovăduit-ai Cuvioase Maxime, pe Cel ce pentru îndurare S-a făcut om precum bine a voit, cum că se înţelege în două voiri şi în două lucrări,  îngrădind gurile ereticilor, cele deschise ale celor spurcaţi, cari din supărarea diavolului, carele a meşteşugit răutatea, îl socotesc pe Dânsul  întru o voire  şi întru o lucrar.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Vecernie)

„O fire, o voire, o lucrare  în Treime ai vestit, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat l-ai propovăduit în două firi, în două voiri şi în două lucrări; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Nu ai  propovăduit Părinte două voiri întru Hristos despărţite, cu împrotivire de gând, ci mai ales osebite, după felurime firească; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.

          Ţiind dumnezeeştile tale cuvinte, ca pe un stâlp dreptei credinţe  Părinte, pe Unul din Treime credem  în două  firi şi în două voiri; Dumnezeul părinţilor noştri bine eşti cuvântat.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7)

          „O fire, o voie, o lucrare în Treime ai propovăduit, cuvântând de Dumnezeu, iar pe Dumnezeu Cel  întrupat Părinte mărturisindu-l  în două  firi, în două voi, şi în două lucrări, Maxime prea înţelepte, descoperitorule al celor dumnezeeşti, tu ai stricat eresul celor vrăjmaşi lui Dumnezeu, de care tăindu-ţi-se mâna  şi limba, te-ai arătat mucenic.”

          (Minei, 21 ianuarie, la Utrenie, Svetilna)

          „Cel ce este în sânurile cele nematerialnice ale Tatălui în pântecele tău, Curată, S-a sălăşluit şi trup fără schimbare S-a făcut din tine, Ceea ce nu ştii de nuntă rămânând ceea ce a fost cu firea, adică Dumnezeu. Pentru aceasta ne închinăm Lui, Cel ce este desăvârşit Dumnezeu şi om desăvârşit, Acelaşi întru amândouă chipurile; pentru că amândouă firile sunt într-însul cu adevărat, şi toate însuşirile Lui cele fireşti îndoite le propovăduim, după cele două firi, cinstind două lucrări şi două voiri.”

          (Octoih, Slujba de Duminică, glasul al optulea, la Vecernia Mică)

7. Eutihie, Dioscor şi Sever sunt eretici monofiziţi

„Învăţăturile eresului lui Sever celui cu credinţă rea, le-a surpat dumnezeescul Dometian; iară credinţa cea nevătămată şi dreaptă o a vestit cu dumnezeească cuviinţă, propovăduind pe Dumnezeu cel lăudat şi preaslăvit.”       

          (Minei, 10 ianuarie, la Utrenie, Cântarea 7, Canonul Sfântului Ierarh Dometian Episcopul Meletinei)

„Aşezământurilor apostoleşti osârduitori păzitori aţi fost Sfinţi Părinţi, căci o fiinţă a Sfintei Treime a fi, cu dreaptă credinţă învăţând, hula lui Arie soborniceşte aţi surpat; cu carele împreună şi pre Machedonie luptătorul împotriva Duhului biruindu-l, aţi defăimat pre Nestorie, pre Eutihie şi pre Dioscor, pre Savelie şi pre Sever cel fără de cap. De a cărora amăgire rugaţi-vă să ne izbăvim noi, ca vieaţa noastră nespurcată întru credinţă să se păzească rugămu-vă.”

(Mineiul lunii iulie, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon (Calcedon) care s-au adunat la Sfântul şi a toată lumea al patrulea Sobor, la Stihoavnă)

„Binecredincioasă adunarea Părinţilor, strângându-se oarecând asupra lui Eutihie, cu adevărat pre Mântuitorul l-au adeverit în două firi nedespărţite, învăţăturilor dumnezeescului Părinte Chiril urmând arătat, şi rămâind întru dânsele.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon Cântarea 1, al doilea Canon)

„Cei ce vă făliţi fără ruşine cu cuvintele lui Sever cele pline de otravă de moarte aducătoare, ruşinaţi-vă pururea, depărtându-vă toţi de Biserică, ca nişte lupi şi câini răpitori.

Adunările şi credincioşii, pre Atotfăcătorul şi Mântuitorul în două firi nedespărţite, şi în două voi şi lucrări îl cinstim. Pentru aceasta înşelăciunea lui Sever de tot o lepădăm.

          Veniţi să lepădăm arătat înşelăciunea lui Sever, a lui Eutihie şi a lui Iacov, a lui Teodor şi a lui Dioscor împreună cu aceştia. Iară Sinodul al patrulea al drept slăvitorilor Părinţi să-l lăudăm cu cântări dumnezeeşti.”

          (Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 3)

„Spune nouă nebune Severe şi zadarnicule, cum să fie o fire împreunată lumina cea fără de început, Cuvântul şi Fiul Tatălui? Că de zici aşa, şi altă fire ai însemnat; că trupul şi Cuvântul nu este o fiinţă, ci două sunt, nesocotitule.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 4)

„O Severe! Firile lui Hristos nu le amesteca rău, călcătorule de lege, pentru că cei ce s-au adunat, şi toţi prea fericiţii învăţători, în două firi, şi într-o faţă pre Hristos tuturor vestindu-l, au aşezat.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 5)

„În două firi, şi în două lucrări mărturisind pre Hristos neamestecat, şi neschimbat, înşelăciunea lui Sever o biruim.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 7)

În Sinaxarul Sfântului Ierarh Ioan Sihastrul Episcopul Coloniei (3 decembrie) se află o minune referitoare la întoarcerea unui monofizit severian. Această minune lipseşte în ediţiile noi ale Mineiului pe decembrie.

„În al patrulea an al împărăţiei lui Marcian (450-457), dreptcredinciosul împărat, adică în anii 454, s-a născut acest Sfânt, Părintele nostru Ioan, în Nicopolea Armeniei. Şi, învăţând Sfintele Scripturi, după ce au murit părinţii săi, şi-a împărţit averea la săraci şi zidind o biserică cu hramul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, trăia în linişte acolo, împreună cu alţi zece monahi. Şi pentru că s-a făcut vestit pentru fapta sa bună, a fost hirotonit Episcop al Coloniei. Iar după ce, timp de nouă ani, şi-a aşezat lucrurile eparhiei sale, şi a săvârşit cele ce avea în gândul său, a trecut marea, către Ierusalim, şi ajungând la Sfintele locuri şi, închinându-se, s-a dus în Lavra Sfântului Sava.

Iar Sfântul Sava l-a primit pe el fără a-l cunoaşte cine este, fiindcă nu i-a descoperit Dumnezeu, şi vrând ca să cerce ascultarea şi răbdarea lui, l-a pus pe el mai întâi la arhondaric, iar după aceea la bucătărie. Şi, fiindcă la amândouă aceste ascultări s-a arătat vrednic, pentru aceasta i-a poruncit lui ca, în celelalte cinci zile ale săptămânii, să trăiască în linişte, într-o chilie osebită, fără să-l vadă cineva şi fără să mănânce sau să bea ceva. Iar sânbăta şi Duminica l-a orânduit pe el să meargă la obşteştile slujbe ca să cânte împreună şi să mănânce împreună cu ceilalţi fraţi.

Văzându-l pe el marele Sava că sporeşte după Dumnezeu, s-a dus împreună cu el la Preasfinţitul Patriarh al Ierusalimului, Ilie, rugându-l să-l cinstească pe Ioan cu vrednicia preoţiei. Iar Ioan a zis către patriarh: «Lasă puţin, Stăpâne, că trebuie mai întâi să cunoşti faptele mele şi, după aceea, de voi fi vrednic de preoţie, fă ceea ce ţi se va părea ţie.»

Şi mergând amândoi deosebi, s-a aruncat pe sine Cuviosul la picioarele patriarhului, rugându-l pe el ca să nu arate nimănui ceea ce îi va spune. Iar patriarhul s-a învoit cu aceasta, socotind că are să audă vreo faptă necuvioasă. Iar, după ce a auzit că el a fost Episcop al Coloniei, s-a înspăimântat şi a zis către fericitul Sava: «Nu-l supăra pe el mai mult, pentru preoţie, că Ioan nu se face preot.»

Acest Cuvios, umblând odată pe cale şi ostenind, a leşinat. După aceea, făcând rugăciune, a fost răpit în văzduh şi s-a aflat în chilia sa, care era la cinci mile depărtare de locul acela.

Cândva au venit perşii şi au surpat chiliile celorlalţi monahi; apoi mergând şi la chilia Cuviosului acestuia, ca să facă asemenea, s-a arătat acolo pe neaşteptate un leu, care a gonit pe barbari şi chilia Cuviosului s-a păzit nevătămată.

Un creştin dreptslăvitor a mers cândva la Sfântul, luând cu sine şi pe un altul răucredincios, adică pe un monofizit şi, cerând creştinul ca să dea Cuviosul binecuvântare amândurora, a zis Cuviosul: «Ţie, ca unui dreptcredincios, îţi dau blagoslovenia mea, iar celuilalt nu-i dau blagoslovenia mea până nu se va întoarce de la eresul lui Sever». Acestea auzindu-le dreptslăvitorul acela s-a înspăimântat de darul Sfântului de mai-nainte cunoştinţă. Iar monofizitul cel răucredincios a căzut jos şi a leşinat. Apoi, târziu, viindu-şi în sine, a căzut la picioarele Cuviosului, rugându-l să-l înveţe ce să facă. Iar Sfântul, ridicându-l pe el şi învăţându-l cele cuvenite, l-a înduplecat să dea anatemii toate felurile de eresuri şi pe acesta al lui Sever monofizitul, de care era stăpânit, şi să se apropie de Soborniceasca Biserică şi înaintea tuturor să facă această anatematizare şi, aşa, să rămână nedespărţit de Biserica lui Hristos. Iar după ce a zis acestea, i-a binecuvântat pe amândoi, şi sărutându-i cu sărutare sfântă şi făcând rugăciune pentru ei, i-a trimis pe amândoi la casele lor, bucurându-se.

Preacuviosul Ioan a fost sfinţit Episcop, când era de două zeci şi opt de ani şi pe scaunul său a strălucit zece ani. Iar în pustiul Ruva a făcut nevoinţă şase ani, în lavra Sfântului Sava, doisprezece ani, iar în pustie ani patruzeci şi opt. Deci, toţi anii vieţii sale au fost o sută patru. Şi aşa a adormit în Domnul, de trei ori fericitul.”

8. Sever nu urmează pe Sfântul Chiril

„Chiril pre Hristos propovedueşte în două firi, şi în două lucrări, eresul lui Sever celui fără minte biruind. Pentru aceasta toţi întru învăţăturile lui să rămânem.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 6)

9. Cel ce nu propovăduieşte în două firi şi lucrări pe Hristos, să fie anatema

„Cela ce nu propovedueşte în două firi şi lucrări pre Hristos Cuvântul Tatălui, să ia anatemă. Că Sinodul al patrulea al Sfinţilor Părinţi înţelepţeşte aşa a aşezat, deci toţi să-i fericim pre dânşii.”

(Minei, Slujba Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, la Utrenie, Cântarea 1)

10. Hotărârea celui de-al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic a fost pecetluită prin minune dumnezeiască

          „Acest sfânt şi a toată lumea Sobor s-a făcut în zilele lui Marcian şi Pulheriei binecredincioşilor împăraţi (pomeniţi la 17 februarie), adunându-se Sfinţii Părinţi cu Darul Duhului Sfânt în vestita biserică a Sfintei Eufimia, şi adeverind sfântul Simbol al celor trei sute optsprezece Sfinţi Părinţi, ce au fost la Niceea strânşi. Pe care l-au întărit, şi l-au pecetluit şi celelalte Soboare.

          Pentru că  ocârmuind împărăţia Teodosie feciorul lui Arcadie, a fost o întâmplare ca aceasta: Oarecarele Eutihie monah şi preot s-a făcut începător eresului, zicând pe Domnul nostru Iisus Hristos a fi întru o singură fire şi întru o singură lucrare. Pentru aceste erezii a fost caterisit de Flavian Patriarhul Constantinopolului, şi de ceilalţi dreptcredincioşi. Iară Eutihie având ajutor pe cei fără de Dumnezeu fameni ai împăratului, n-a încetat a face amestecături şi turburări, până ce a murit Teodosie. Deci după ce a luat Marchian împărăţia, a poruncit să se facă a toată lumea Sobor, şi s-au adunat şase sute treizeci de Episcopi, şi alcătuind şi o parte şi alta, adică dreptcredincioşii şi ereticii, două tomuri, şi deschizând racla Sfintei Muceniţe Eufimia, le-au pecetluit şi le-au pus pe pieptul ei, şi peste puţine zile făcând rugăciune, şi deschizând, au văzut şi s-au spăimântat; pentru că au văzut tomul ereticilor lepădat sub picioarele Sfintei, iară al dreptcredincioşilor ţinându-l în cinstitele sale mâini. Aceasta făcându-se s-au îngrozit toţi, văzând o minune ca aceasta. Şi întorcându-se mai vârtos spre credinţă, au slăvit pe Dumnezeu Cel ce face în toate zilele minunate, şi peste fire lucruri, spre întoarcerea şi folosul celor mulţi. Şi se face pomenirea aceasta în sfânta biserica cea mare.”

(Mineiul lunii iulie, Duminica Sfinţilor Părinţi celor din Halkidon, Sinaxar)

Bibliografie

Hotărârile Sfintelor Sinoade Ecumenice, Ed. Sfântul Nectarie, Bucureşti, 2003.

Canoanele Maicii Domnului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2002.

Mineiul pe septembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1984.

Mineiul pe noiembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1983.

Mineiul pe decembrie, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Mineiul pe decembrie, EIBMBOR, Bucureşti, 1991.

Mineiul pe ianuarie, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Mineiul pe iulie , Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1930.

Octoih Mare, EIBMO, Bucureşti, 1975.

Proloagele. Vieţile Sfinţilor şi Cuvinte de învăţătură, Ed. Mitropoliei Olteniei.